vineri, 18 mai 2018

MARIA II


 Maria privea cu drag la ciorovăiala celor doi copii,îi vedea ca pe doi îngeraşi care se certau pe un norişor. Pe de o parte Ana, nepoata ei, de aceeaşi vârstă cu Năsturel, copil răzgâiat, căruia nu-i lipsea nimic, obişnuit să comande, iar de cealaltă parte, băiatul nimănui, murdar, zdrenţăros, hulit şi bătut de toată lumea. Nu a vrut să intervină între ei, dacă lua partea unuia, îl dezavantaja pe celălalt.
Năsturel, la început timid, a prins curaj, nu se temea de o fetiţă mofturoasă şi cu ifose de stăpână.
-Băi, să pleci de la gardul meu! Îmi murdăreşti poarta!
 -Uite, stau mai departe şi de aici o murdăresc? De ce eşti rea? Ce rău ţi-am făcut eu? Băiatul era stăpân pe el. Chiar dacă fata l-ar fi lovit , nu se temea, nu avea pumnul mai puternic decât îl avea Gheorghe când se îmbăta şi îl altoia, după ce Vasilica îl pâra, că a pitit din banii şi mâncarea  cu care l-a miluit sătenii.
-Nu intri la mine în curte! Fetiţa s-a aşezat în dreptul portiţei cu mâinile întinse în lateral.
-Nu intru, dacă nu mă laşi, voi sta aici pe marginea şanţului. Năsturel s-a aşezat pe buza şanţului cu aceiaşi  nonşalanţă cu care fetiţa s-ar fi aşazat pe cel mai luxos fotoliu.
-Nu te las să stai nici acolo, e şanţul meu, pleacă la poarta ta! Ana, cu mâinile micuţe în şolduri, semăna cu o miniţaţă.
-Eu nu am poartă! Nici şanţ! Nici salcie ca a ta! Nu am nimic! Năsturel privea cu ochişorii lui albaştri undeva spre picioarele Anei. Nu îndrăznea să o privească în ochi.
-Nu-mi pasă că nu ai! Să-ţi cumpere bunica ta! Aşa cum face mămăiţa mea!
-Ce înseamnă bunică? Două lacrimi, ca două picături de rouă, au apărut în ochii copilului.
-Eşti prost de bubui! Nici asta nu şti? Mamie, ăsta este idiot! Izgoneşte-l de la poarta noastră!
-Nu pot fata mea, voi fi pentru el bunica pe care nu a avut-o niciodată! Nu te supăra copila mea! Încearcă să te obişnuieşti cu prezenţa lui.
-Vino Radu! aşa îi vom spune băiatului! Maria vorbea blând, dar hotărât.
Ana a înţeles că nu se poate opune bunicii, s-a dat la o parte din portiţă, a scos limba la băiat, apoi s-a întors cu spatele la el.
Radu a trecut pe lângă ea, a intrat în curte şi împreună cu Maria au plecat spre casă. Au intrat în baie.
-Te rog să scoţi tot de pe tine...
-Nu voi scoate chiloţii, nu în faţa ta!
-Ba da, scoate tot! Apoi intră în cadă, nu-ţi fie teamă, apa va fi caldă. Hai băiete, nu mă obliga să te dezbrac eu! Maria s-a îndreptat spre el, hotărâtă să-l dezbrace.
-Gata, mă dezbrac singur! Întoarce-te cu spatele la mine! Radu a urmărit cu coada ochilor cum femeia se întoarce, îi era ruşine, deşi acasă la Gheorghe nu se jena să se dezbrace de faţă cu ei.
Apa curgea în cadă, Maria a verificat temperatura apei, apoi a învitat băiatul să intre în vană.
Jenat, cu palmele ţinute în faţă,  a intrat în cadă, apa era aproape de genunchi, s-a  aşezat pe burtă şi a început să se bălăcească. Maria  s-a apropiat de cadă, a luat săpunul, l-a prins pe Radu de braţ, apoi a început să-l săpunească. Copilul s-a zbătut, l-a început a nu i-a plăcut, însă cum femeia nu-i dădea drumul, s-a lăsat spălat pe tot corpul. Cu un şampon pentru copiii i-a spălat părul, apoi l-a limpezit cu duşul. L-a ridicat în braţe şi l-a aşezat cu picioarele pe un prosop, apoi la şters bine. Maria a ieşit din baie, l-a lăsat pe Năsturel, după baie era cu adevărat un băiat frumos care îşi merita numele de Radu, să se îmbrace cu hainele curate puse de ea pe un scaun.
Abia acum se observau trăsăturile fine ale băiatului, pe lângă ochii albastri,sprâncenele frumos arcuite şi nasul în vânt , buzele pline şi roşii încadrau o gură mică, care afişa un zâmbet ştrengăresc.
Mândru de hainele lui cele frumoase şi curate a ieşit în curte, se simţea ciudat, parcă era mai uşor şi mai elastic în mişcări.
Ana s-a uitat la Radu ca la maşini străine, era uimită, nu mai recunoştea în copilul spălat şi îmbrăcat curat, pe celălalt zdrenţăros care în urmă cu o oră sosise la ei în curte.
-Ei, acum ce mai zici? Tot ţigan sunt? Radu se rotea ca un manechin pe scenă. Era alt copil, acum ce va face, fiindcă îmbrăcat cu ţoalele astea bune, nu va mai putea să cerşească?
-Arăţi bine! Dă-i drumul de la mine din curte! Pleacă! Uite, acolo e poarta! Fugi! Până nu pun mâna pe o jordie să te altoiesc peste picioare!
-Nu plec, mamaia Maria mi-a spus că voi rămâne aici, nu  poţi tu mucoasă să mă izgoneşti! Şi-apoi ce mai contează o jordie, două, peste picioare? Poţi să dai şi trei, nu mă sperii! Sunt obişnuit, iar tu eşti o corconită!
-Mai şi vorbeşti? Ana, fără a sta mult pe gânduri s-a repezit la colţul casei unde era o nuia mai groasă pe care o folosea bunica ei când închidea păsările, a apucat băţul şi s-a repezit la băiat, a ridicat nuiaua şi a lovit cu sete peste picioarele proaspăt spălate ale copilului.
-Loveşte! Tuturor le place să mă bată. De ce?  Ce rău v-am făcut eu? Nici măcar nu mi-ai dat un codru de pâine, să ştiu pentru ce primesc bătaia!
Din casă a ieşit Maria chiar în momentul în care Ana îl lovea pe băiat.
-De ce l-ai lovit? Ana, ţi-a făcut plăcere să dai într-un copil cu băţul? Cum este posibil aşa ceva? Maria era supărată pentru ieşirea agresivă a nepoatei.
-Să plece! Nu-l suport! Nu vreau să mai rămână în curtea mea nici un minut, poate a venit să fure, nu vezi cum se uită pe sub sprâncene ca un hoţ?
-Ana, tu eşti o copilă mare, nu trebuie să te comporţi ca o fetiţă mofturoasă, am hotărât că Radu va rămâne câteva zile aici, iar tu nu te vei opune. M-ai înţeles? Maria vorbise pe un ton calm, dar care nu accepta nicio contrazicere.
-Am să plec acasă la mine, chiar acum îl sun pe tati să-i spun că m-ai zgornit, că nu mă mai iubeşti, că ai luat un zdrenţăros de pe drum şi l-ai făcut nepotul tău! Fetiţa, cu lacrimile şiroind, a fugit spre poartă, puţin mai târziu vocea i s-a auzit cum îi spunea tatălui său, printre suspine, să vină să o ia acasă.
Radu s-a apropiat sfios de Maria, i-a prins mâna cu mânuţele, femeia s-a uitat în ochii lui, din ei câteva lacrimi se prelingeau pe obraz.
-Voi pleca! Îţi mulţumesc! Tu ai fost bună cu mine, nu m-ai lovit. Dă-mi hainele cu care am venit, nenea Gheorghe nu mă va primi cu astea, îmbrăcat aşa curat şi frumos, nu îmi va da nimeni de pomană.
- Nu vei pleca nicăieri! Rămâi aici! Ana este doar un copil răsfăţat, va veni tatăl ei şi o va pune la punct, ai să vezi. Bunica suferea, o iubea pe Ana ca pe ochii ei din cap, ar fi vrut ca fetiţa să înţeleagă că Radu are nevoie de o familie care să-l ajute să obţină acte de identitate pentru a merge la şcoală. Aştepta cu nerăbdare venirea fiului său Vlad. Ştia că el avea o influienţă decisivă asupra nepoatei.
Spre seară o maşină a claxonat, iar pe poartă a intrat un bărbat de mână cu Ana.
-Sărut mâna mamă! Ce faci?
-Bine ai veinit băiatul mamei! Sunt bine! Ce s-a întâmplat?
-Am primit un telefon de la Ana prin care m-a anunţat că ai izgonit-o. Aşa este? Vlad, un bărbat voinic, cu părul înspicat, ochii mari, căprui verzi, privirea pătrunzătoare, buze subţiri, gura mare cu un rictus în colţul ei care arăta un fel de dispreţ pentru toţi cei cu care venea în contact, aştepta răspuns de la mama-sa.
-Nici vorbă! Cum să-mi trimit nepoata de aici, asta este o răzgâială de-a ei! Astăzi când m-am plimbat am găsit un copil murdar şi zdrenţăros, nu are pe nimeni, locuieşte în satul vecin, care ţine tot de comuna noastră, la o familie în capul satului, la unul Gheorghe.
-Îl ştiu, un beţiv! Şi el şii nevasta, tot ce câştigă beau. Da, are mulţi copii.
-Unul dintre aceşti copii nu este al lui, nu are părinţi, nu are pe nimeni, nici acte nu are, cel puţin aşa susţine băiatul. M-am hotărât să-l aduc acasă şi să văd ce pot face pentru el. Fiica ta a făcut un atac de nervi de când a intrat acest copil în curte.
-Ce ai de gând să faci pentru el, explică concret.
-În primul rând vreau să-i scot acte de identitate, spune că are 10 ani, dar nu poate dovedi acest lucru, apoi după ce va avea haine să-l dau să fie meditat în particular să-şi dea examenele de patru clase pentru a merge mai departe la şcoală.
-Mamă, îţi dai seama ce vrei să faci? Ai luat un nimeni de pe drum, să-l faci stăpân aici? Cum crezi dumneata, că îţi voi da eu voie, să faci aşa ceva? Să-l ia statul! Nu face tu pe filantroapa cu copiii străzii, iar pe ai tăi să-i laşi pe drumuri!
-Vlad, îţi dai seama cât sunt de dure cuvintele tale? Cum poţi vorbi aşa? Cine ţi-a cumpărat căsuţa în care stai? De ce eşti aşa înfierat împotriva unui copil care caută puţină căldură sufletească, o mângâiere, un cuvânt bun? Şti că Ana l-a bătut cu nuiaua ca pe un câine când vrei să-l alungi din curte? M-am cutremurat când am văzut.
-Nu trebuia să te cutremuri, Ana a acţionat instinctual, îşi apăra proprietatea, îşi apăra ce de drept este al ei şi nu al neaveniţilor. O felicit fiindcă a avut tăria să ia băţul în mână şi să alunge ploşniţele pe care mă-sa mare, în inconştienţa ei, le-a adus în curte! Vlad era nervos, se ridicase în picioare şi se plimba agitat prin faţa mamei lui care rămăsese aşezată pe scaun, atunci a dat cu ochii de Radu care stătea pitit după o magazie. A, tu eşti năpârca din cauza căreia s-a produs tot acest tămbălău? Vino încoace să îţi rup urechile, să nu-mi mai superi tu fata niciodată!
Băiatul a fugit şi s-a ascuns după o stivă cu lemne, inima îi bătea să-i spargă pieptul, auzise toată discuţia, o iubea pe Maria, însă realiza că îi va fi greu să-l păstreze.
-Nu-mi place cum gândeşti şi nici cum vorbeşti, nu ai nici un pic de respect pentru mine. Nu te interesează de cât banii, averea, nu mai ai sentimente, aşa te-am crescut? Ştiu eu cine te-a schimbat aşa, cine te-a făcut să gândeşti ca un neom. Niciodată nu am crezut că mă poţi jigni.
-Ştii ceva mamă? Nu te lega de Elena, este un înger pe lângă dumneata! Mă iubeşte! O iubesc! Nu intra între noi, ai să pierzi! Rămâi cu năpârca! Îmi iau fata şi plec! Voi mai veni aici după ce vei dezinfecta locurile, pe care le-a atins spurcatul pe care l-ai adus aici, în averea noastră.
-Mergeţi cu bine! Nu eşti în stare să înţelegi nimic! Ţi s-a împietrit sufletul copilul meu,  ai ajuns ca o stană de piatră! Tu erai un om sensibil! Ce s-a întâmplat cu tine?
-Te rog să nu insinuezi nimic! Fată, Vlad s-a întors spre fiica lui, mergi şi fă-ţi bagajul, nu mai rămâi nicio clipă într-un loc unde nu mai eşti binevenită.
  Plecarea lui Vlad împreună cu Ana i-a lăsat un gust amar Mariei. A rămas un timp nemişcată, se gândea la Radu, ce se va întâmpla cu el, o dată dat pe poartă afară? Pentru un moment l-a văzut cu o traistă murdară agăţată în vârful unui băţ, pe care îl purta pe umăr, mergând pe un drum drept care se termina în orizont. Asta să fie soarta lui, cerşitul? Nu! Va lupta pentru el! Va lupta cu toată lumea care i se va împotrivi, se va război cu primarul, cu secretarul , cu asistenţa socială, cu protecţia copilului şi cu copiii ei dacă va fi cazul.





-


joi, 17 mai 2018

Nebunia lui Ludovic Orban!


  Ludovic Orban a făcut plângere penală împotriva premierului Viorica Dăncilă pentru infracţiunile de: uzurparea funcţiei, prezentarea cu rea credinţă de informaţii Preşedintelui României, înaltă trădare şi divulgarea unor informaţii catalogate drept „secrete de stat”.
Înainte de acţiunea lui Ludovic Orban, care, reamintesc pentru cine nu ştie cine este, că acest domn este  Preşedintele Partidului Naţional Liberal, spuneam că, înaintea acţiunii lui Orban Preşedintele Iohannis a cerut demisia premierului Dăncilă, cum aceasta l-a tratat cu refuz, opoziţia s-a inflamat. Ludovic Orban, zilele trecute, a făcut o vizită în Germania unde s-a întâlnit cu Merkel. De aici, luminat de Merkel a făcut acţiunea împotriva lui Dăncilă pe care a înaintat-o Procuraturii Generale (acum am aflat că aceasta şi-a declinat competenţa şi a trimis-o DIICOT).
Ce se poate întâmpla? Juridic nimic, toate sunt aiureli, în schimb se poate deschide un dosar de urmărire penală pe numele premierului Dăncilă, în această situaţie Preşedintele o va suspenda din funcţie. Aşa se poate pica guvernul, nu cu moţiune de cenzură conform uzanţelor parlamentare ci cu o plângere penală.
DNA-ul nu a răspuns promt, când Iohannis a cerut demisia lui Dăncilă, prin urmare nu au început o acţiune de urmărire penală împotriva premierului. Nici DIICOT nu s-a autosesizat de aşa zisele fapte penale comise de premier. Iohannis a turbat, Merkel cerea pedepsirea muierii  de la Bucureşti care a acţionat împotriva voinţei nemţoaicei. Preşedintele nu avea soluţii, nervos, l-a trimis pe Orban să-şi ia perdaful de la şefa lor din Germania. De acolo Ludovic a venit ,precum veneau în anii 50 liderii comunişti de la Moscova, luminat şi cu ordinele precise care trebuiau urmate. Aşa a ajuns să facă plângere penală premierului. De fapt a făcut două plângeri, cea de-a doua e pe numele lui Dragnea pentru divulgarea informaţiilor cu caracter strict secret.
Ludovic Orban prin acţiunea aceasta a deschis un nou drum, drumul picării guvernelor prin plângere penală. Dacă procurorii DIICOT vor porni acţiune împotriva lui Dăncilă, guvernul va cădea, va urma o perioadă de criză politică. Orbane, nu ai fost sănătos la cap când ai făcut această plângere penală, de acum asta vă aşteaptă pe toţi politicienii, vă veţi vâna unii pe alţii, guvernele vor cădea, după cum va dori Preşedintele, care va acţiona prin ţuţării de serviciu.
Iohannis o atenţionase pe Dăncilă, îi spusese :”să pună mîna să facă cum i se spune” nu a înţeles, iată consecinţa!
Admitem cazul că va cădea guvernul Dăncilă, ei şi? PSD-ALDE va nominaliza alt premier, se va face un nou guvern cu aceeaşi majoritate. Voi liberalii nu aveţi cu cine forma guvern, nu aşa se procedează. Opoziţia nu trebuie să se tranforme în slugi docile şi ameţite,, care aleargă după cum îi mână un individ care nu are niciun interes ca România să facă un pas înainte. Opoziţia trebuie să vină cu programe, să dea peste bot puterii, să spună: "aţi făcut greşit, ori intenţionaţi să faceţi greşit cutare lucru, uite, asta e soluţia!" Bolnavă clasă politică, partea rea este că suferă cu capul, nebunie scrie pe fruntea lui Orban.
El, Orban, a declarat că a făcut plângerea în numele lui de cetăţean, da băiete, însă tu şi ca cetăţean eşti Preşedinte PNL ( cum dracu ai ajuns acolo?). De la plecarea lui Antonescu liberalii şi-au ales liderii parcă în bătaie de joc. Îmi amintesc bancul cu ţăranul care şi-a dus calul în târg şi râdea de el, spunea la toată lumea că dă cu piciorul, că nu trage, că este chior de un ochi, că şchioapătă de un picior, până când un cetăţean care dorea să cumere calul l-a întrebat pe stăpân: „ de ce l-ai adus în târg, dacă nu vrei să-l vinzi şi spui că are atâtea melicuri?” stăpânul calului a răspuns:”uite aşa, să-l fac de râs!”. Aşa s-a întâmplat şi cu liderii PNL , parcă au fost aleşi doar pentru a face PNL-ul de râs.
Ce fel de politician poate fi L.Orban? Unul nul, unul fără însemnătate, un om mărunt şi de joasă speţă.



marți, 15 mai 2018

Maria


  Florile de tufănică, gingașe, de culoarea coniacului, rezistente la temperaturi reci, îmi dădeau un impuls de opoziție față de vitregiile vieții. Lacrima pornită din ochiul drept, s-a rostogolit  până în bărbie, aici s-a oprit un moment, a stat în cumpănă, apoi a căzut pe fila scrisă din fața mea; picur de diamant, efemer, ca toate bogățiile lumii. Alte lacrimi au urmat același drum,  ochiul stâng, nevrând să rămână mai prejos și-a adus obolul , se prelingeau  pe obraz, fiecare pe partea lor, mereu pe același drum, precum un râu ce curge din negura vremurilor. Odată ajunse sub bărbie, se uneau, continuau călătoria împreună, până se vărsau pe aceeași coală de hârtie. În fața mea a apărut Doamna, mi-a reproșat cuvintele scrise la adresa ei:
-Nu vreau să-ți primesc declarațiile de iubire, sunt femeie bătrână.
-De unde ști? Te-ai uitat în oglindă, sau în buletin?
-Ce legătură are una cu alta? Sunt bătrână! Doamna era hotărâtă, să nu cedeze.
-Simți că ești bătrână? Nu vreau să cedez, vreau să o provoc, mi-e dragă, nu mă pot despărți de ea ușor.
-Nu simt, dar ce importanță are? Mi-a zis azi cineva : ”pensionaroooo!”
-Nu ești pensionară?
-Ba da, sunt, dar asta nu înseamnă, că sunt bătrână, Doamna a schimbat percepția. Azi am văzut în piață niște trandafiri cu petale  roșu-grena, am tresărit, dintr-o dată inima a început să-mi bată mai tare, mai repede și neregulat. Sunt florile mele preferate, când îi văd, fluturii uitați prin stomacul meu, se resuscitează și încep să alerge bezmetic. Uit de buletin și de vârsta înscrisă acolo, cerul se deschide și azurul lui coboară asupra mea, mă învăluie, mă simt mai aproape de tine, recunosc,  îmi este bine . Vreau să evadez, să sar peste obstacole, să mă lupt cu lumea, doar pentru a fi amândoi. Am să opresc luna pe cer, să te pot aștepta în fiecare noapte, pentru tine vreau să fie noapte, până ce vom ajunge mâna să ne dăm . Să ne privim în adâncul ochilor, să vedem în apa lor  bătăile propriilor inimi, chemările ancestrale ale iubirii pure.
Cine ne împiedică să putem avea totul? Nimeni. Buletinul arată o dată calendaristică, se spune, că aceea e data, când ne-am născut. Dar inima, inima noastră ce arată , ce spune, ce strigă. Strigă iubirea, se luptă cu rațiunea, cu acest cerber rece care dictează, fără să cerceteze. Cine îi dă voie rațiunii, să dicteze inimii? Iubirea nu cedează, cu toate argumentele din lume, toate cad în fața dragostei , în fața eternei chemări a iubirii. Ura pălește, dușmănia moare, ranchiuna se transformă în prietenie, toate sunt posibile, când iubirea se instalează.
  Din senin s-a pornit o furtună, norii negri amenințători se învârt deasupra noastră, închid fereastra , mă baricadez. De ce îmi este frică? Prin câte furtuni am trecut, nu trebuie să-mi mai fie teamă. Curajos, ies afară, vântul bate din toate părțile, picurii de ploaie îmi pișcă obrazul, înfrunt vicisitudinile vremii și vremurilor. Încă nu sunt doborât, mă lupt cu timpul, am ca aliat trecutul și viitorul, amândoi și-au dat mâna în sprijinirea mea.
  O trec pe Doamna din vis, în plan real, se numeşte Maria, câţi ani are? Poate 20, 30, 50, 60. Nu, 60 nu are, nu mai ştie precis, nu că nu ar avea ţinere de mine, nu că nu ar putea să redea până la virgulă tot ce i-a povestit mamă-sa legat de naşterea ei şi de faptul că moaşa s-a îmbătat rău după ce i-a tăiat buricul. Nu acceptă vârsta ca stare de fapt, nu crede ce scrie în buletin.  Cum 60 de ani? Sufletul îl are tânăr, foarte tânăr, e drept că mai scârţie închieturile. Şi dacă nu o fi adevărat, ce au scris ăia în certificat?  Auzise că a fost o petrecere mare, fusese primul născut în familie după o căsnicie stearpă de 10 ani. Nimeni nu mai credea că în casa lor va mai ţipa vreodată glas de copil.
Când am venit pe lume, tata a invitat toate neamurile, a dat cep la un butoi cu ţuică şi nu s-a mai trezit din beţie mult timp, cred că dacă nu era pălmaş, să fie nevoit să muncească, pentru a câştiga bani şi ar fi fost rentier, ar fi băut până în ziua în care s-a născut fratele meu, adică vreo 10 luni. A fost mult până când mama a învăţat cum se fac copiii, fiindcă nu s-a mai oprit din naşteri, până  nu ne-am făcut 9 fraţi. Nu tata a iertat-o pe mama, ci Dumnezeu, că altfel ar fi născut într-una, aşa mult se rodase, că năştea copiii aproape fără durere, doar ce se aşeza pe paie şi gata copilul, dacă nu ar fi oprit-o interdicţiile băbeşti (şi medicale aş zice eu acuma), ar fi fost în stare să plece la sapă după ce năştea şi copilul sugea primele guri de colastră.
Nu are 60 pentru că nu simte că ar avea atâţia ani, ar fi gata să joace şotronul cu copiii, îşi închipuie chiar că ar putea să-i bată. Da, dar copiii din ziua de azi nu mai joacă şotron,  au telefoane mobile şi butonează tot timpul. Se strâng câte doi trei copiii, stau la masă ori pe policioară, la poartă sau pe treptele din faţa blocului şi butonează, butonează cu înverşunare, cu determinare, nu vorbesc, doar butonează telefoanele. Privindu-i, îşi dă seama că e din altă generaţie, ea nu ştie să butoneze telefonul.
Şi ce, asta înseamnă că e bătrână? S-a repezit în casă a îmbrăcat o ţinută sport , apoi a plecat pe deal, de la poartă a vrut să-şi ia nepoata, aceasta a respins-o brutal: „mă laşi, hai cară-te!”. Nu s-a supărat, a plecat singură, era o zi splendidă de vară, soarele se trezise de dimineaţă, dădu-se întâi foc cerului, apoi se ridicase copăcel de  trei suliţe pe cer în drumul lui spre apus. Cu cât urca mai sus pe bolta azurie, cu atât căldura se făcea mai simţită.
  Fusese o toamnă lungă, zăpada căzută în decembrie omorâse florile de tufănică,urmase o iarnă grea cu mari troiene de zăpadă, primăvara venise într-o vizită scurtă, nu a apucat bine să se instaleze, să cânte cucul tot cântecul lui de jale şi pupăza să ne spurce cu prezenţa matinală şi cântul care îmbie la dragoste, căci a fost izgonită de vara care s-a instalat, cu ceva pauze, de la jumătatea lui april.
Acum seceta bântuia ogoarele, paiul de grâu nu a crescut, iar spicul  este sterp. Păsările la amiază se ascund la umbra nucilor din luncă.
Maria nu uitase să-şi pună ochelarii de soare şi pălăria din paie cu boruri mari şi umbroase. A mers cam un kilometru, o salcie pletoasă cu ramurile până aproape de pământ i-a răcorit obrajii cu frunzele lungi şi înguste, s-a aşezat pe iarbă, un greiere cânta, altul i-a sărit în poală, era negru cu picioarele îndoite ca o foaie de arc. L-a primit cu milă, l-a prins în pumn apoi l-a închinat, aşa cum făcea când era copil, să nu mai sară, cum a deschis pumnul, greierele a făcut un salt uriaş, nici închinatul nu mai este, cum era odată. Care odată? Ea nu este bătrână.
-Sărut mâinile, tanti Maria! Un bărbat la vreo 40 de ani, cu coasa în spinare, se întorcea în sat, din ţarină unde cosise lucerna. -Ce-ţi pasă, ai pensie frumoasă, poţi să stai la umbră!
-Bună! A mormăit Maria, ăsta e bătrân, cum de îmi zice mie „tanti”? Nici tanti nu mai este, ce era pe vremuri.
Când era copil, spuneau „tanti” doar rudelor care locuiau la oraş, aşa cum aveau ele pretenţia. Era o Doamnă, nu putea să fie”dadă, ţaţă, lele, ori mătuşă”, nu se cadra cu statul de femeie fandosită, care, uitase de unde a plecat.
În curând nici „tanti” nu se va mai spune, cred că îşi vor zice pe nume, păi cum să spui „nene Crinule, ori tanti Narcisa”?
Ei, lasă-i păcatelor! Sunt tânără! Prin faţa ochilor i-a trecut tipul cu care s-a întâlnit la CAR-ul pensionarilor. Frumos bărbat, înalt, bine făcut, cu un pic de burtică, nu mare, doar aşa să-i dea un aer aristrocratic. Părul alb,bătea în bleu pe la tâmple. Avea părul des, ondulat, cu un pic de chelie până aproape de creştet, asta îi făcea o frunte luminoasă şi mare care  se continua pe scalpul lucios. Erau  acoperite cu păr tâmplele şi toată partea din spate a capului. Când l-a văzut, a simţit, cum a ars-o direct la lingurică. El s-a uitat la ea, a înclinat capul în semn de salut, ea s-a roşi toată, el a observat, dar neavând ochelarii a crezut că se dădu-se cu roşu pe obraji, chiar şi-a zis: „uite şi la asta ce s-a boit de dimineaţă!”
Cum Maria nu a auzit remarca lui, a continuat să viseze la el convinsă fiind, că şi el este la fel de doritor să o cunoască, cum este ea.
S-a ridicat de la umbra sălciei, a  trimis o mulţumire, via înaltul cerului,acelui necunoscut care o plantase, dar şi celor care nu o tăiaseră. Cum până în pieptul dealului nu mai era mult, s-a pregătit sufleteşte, a tras aer în piept şi a pornit pe poteca plină de frunziş uscat care şerpuia printre tufani groşi şi umbroşi. Era greu drumul, panta era abruptă, mergea mult plecată în faţă şi cu mare atenţie să nu-i alunece picioarele din cauza frunzişului uscat şi a crăcuţelor rupte şi care puteau să se transforme în role şi să o dezechilibreze. A simţit o durere în genunchi, apoi o înţepătură în şold, nu a dat importanţă, a continuat să urce. Pe măsură ce se înteţea efortul se accentuau durerile. S-a oprit! A căutat un loc cu iarbă, s-a aşezat, mirosul florilor sălbatice îi dădeau o stare minunată. Durerea s-a oprit, „ei artrozele astea, se gândea Maria, cum nu mă lasă ele în pace, mă mint, nu mai sunt chiar tânără! Dar nici bătrână nu sunt, a conchis ea.”
Aşa îşi petrecea zilele, în plimbări lungi, relaxante, nu îşi stabilea ţinte, voia doar să meargă. Într-una din zile a plecat să se plimbe de dimineaţă de mult, nu voia să o prindă  zăduful. În drum a văzut pe Mariţa care se uita din curtea ei peste gard, i se vedea doar capul cu faţa ridată şi uscată , era mai tânără decât ea conform buletinului, în realitate era mult  îmbătrânită.
-Hai Mariţa cu mine să ne plimbăm, mergem în zăvoiul de pe malul Ialomiţei, e umbră multă de la arini şi plopi, ba sunt şi câteva sălcii. Vom sta la umbră şi vom povesti!
-Să mergi tu Mărie că ai pensie, ai din ce trăi, nu eşti ca noi, ăştia, care aşteptăm să ne ia cineva la muncă pentru a împuşca un ban, ce-ţi pasă ţie!
-Să ştii Mariţa, că nu-mi pasă!  Am pensie pentru că am muncit, eu fată dragă, cât timp am avut serviciu, dimineaţa la patru am fost în picioare, că era viscol, ploaie, vânt, furtună, am plecat de acasă la serviciu. La ora cinci fără un sfert trecea autobuzul care mă ducea în oraş unde lucram, nu trebuia să-l pierd, altul nu mai era şi nu l-am pierdut draga mea 34 de ani. Acum mă bucur, de faptul că m-am chinuit atunci! Îţi aminteşti, era într-o iarnă cu viscol puternic, ne-am ciocnit una de alta dimineaţa prin troienele de zăpadă, eu mergeam la serviciu, tu fuseseşi după veterinar că îţi făta vaca, m-ai întrebat unde merg pe aşa vreme plină de stihii, eu ţi-am răspuns ” la datorie”, ai dat din cap şi ai plecat  acasă. Acum tu stai în poartă şi aştepţi să vină cineva să te cheme la muncă, să câştigi un ban.
„-Mergi şi te plimbă, măcar să fii tu fericită! Parcă nu am mai văzut până la tine muiere cu pălărie pe cap, te-ai făcut cucoană, ce să zic...! „ Mariţa a privit în urma Mariei, femeia avea pe umăr o gentuţă în care pusese  două felii de pâine, două feliuţe de caşcaval şi o sticluţă din plastic cu apă, iar în mână avea o umbrelă de soare, cu tija lungă, pe care, într-un gest de cochetărie, o purta ca pe un baston. A oftat, Maria o deprimase, cât a fost tânără a avut vaci şi oi, atunci putea munci, animalele îi aduceau venit bun, dar nu-i făcuse carte de muncă. Acum la bătrâneţe nu avea un venit stabil, nici asigurare de sănătate, copiii se îndepărtaseră de ea, plecaseră în ţări străine şi de ea nu mai voiau să ştie. Şi-a şters pe furiş o lacrimă, a coborât de pe poartă, apoi a plecat împleticindu-se spre casă. În gândul ei o ura pe Maria, nu pentru că purta pălărie, până la urmă şi ea avea una, ci pentru că lunar poştaşul îi bătea în poartă şi de dragul unui mic bacşiş, când îi înmâna pensia, nu o scotea din: „doamna Maria”.
Apa Ialomiţei era puţină, abia şerpuia printre pietrele albiei. Seceta se cunoştea şi aici, debitul râului era foarte scăzut. Maria a scos picioarele din papuci, a trecut râul în curmeziş printr-un vad repede şi puţin adânc, era rece, o înfiorase atingerea apei, fusese un fior plăcut. Pe celălalt mal era umbra deasă, iarba, un fel de pir subţire şi înalt, era deasă şi îmbietoare. A căutat un loc în care nu se vedea a fi furnici, erau unele mari, roşi şi rele, atacau agresiv şi ciupeau într-un mod foarte dureros. S-a aşezat direct pe iarbă, era îmbrăcată cu blugi, nu se temea că s-ar fi murdărit.
În gentuţă, pe lângă apă şi gustare, pusese şi un mic volum de poezii uşoare, cu parfum romantic recomandat visătorilor. Maria citea o poezie, închisese ochii, o ştia pe de rost. Visa şi recita în somn, se vedea tânără, frumoasă, elegantă şi distinsă. Fusese tot timpul o femeie mândră, cu nasul pe sus, nu lăsase pe nimeni să-i sufle în ciorbă. Se măritase din dragoste, nu din una oarbă, ci dintr-o dragoste calculată, rece şi bine măsurată. Şi-a dat frâu liber iubirii, bine ţinută în frâu, abia mai târziu când s-a convins că bărbatul ei chiar merită asta. Aşa fusese tot timpul, rece, distantă, arogantă, de fapt era doar o mască pe care şi-o impusese pentru a ţine toţi neaveniţii departe de ea. Ridica doar câte un colţ al draperiei de la uşa inimii pentru cine voia să fie primit. Acesta dacă nu ştia cum să-i deschidă uşa sufletului nu avea ce căuta lângă ea. Niciodată niciun bărbat, în afara soţului
, nu văzuse licăr de iubire în ochii ei, asta nu înseamnă că nu-i fuseseră şi alţi bărbaţi dragi, ei în schimb nu aflaseră în veci, ce simţise ea pentru ei şi asta pentru că nu au găsit cheia cu care se putea deschide uşa sufletului său. Asta fusese, o femeie care stăpânise simţurile până la înrobirea lor, nu se lăsase stăpânită de simţuri.
Acum era altceva, nu căuta iubire, era singură de aproape şapte ani. Zilele de iarnă erau lungi, iar nopţile eterne, televizorul, singurul care mai vorbea în casă, în afară de ea care se mai enerva câteodată din lucruri banale şi atunci suduia ca un bărbat, îi plăcea să refuleze, să se descarce, nu o mai pasionau emisiunile televizate, considera că o manipulau prin ceea ce spuneau politicienii şi ziariştii. Şi reclamele erau manipulatorii şi atunci pentru ce să se uite? Avea câteva canale de ştiinţă, pe care îi plăcea să le urmărească.
A aţipit,  când a deschis ochii, a văzut că lângă ea, se aşezase un copilaş, avea în jur de 10 ani, era blond cu ochii de un albastru intens, murdar pe faţă şi zdrenţăros îmbrăcat. Copilul privea undeva departe, femeia l-a urmărit prin ochii abia mijiţi, era trist, gânditor, îngrijorat, prea îngrijorat pentru un copil de zece ani. Nu îl cunoştea, poate era din satul vecin de peste apă, ori poate chiar din satul ei, nu mai cunoştea copiii, poate pe părinţii lui, deşi nici de aceia nu ar fi fost sigură.
-Cine eşti copile?
Băiatul a tresărit, s-a uitat la ea cu ochi temători, era ca un animal hăituit, a oftat, apoi i-a răspuns:
-Sunt copilul satului. Glasul îi era slab, ruşinat şi parcă vinovat de starea lui.
-Nu înţeleg, fii bun şi lămureşte-mă! Maria vorbise cu glas blând, ca atunci când te apropii de un animal şi nu vrei să-l sperii.
-Nu ştiu cine îmi sunt părinţii, nici dacă am avut, mănânc pe unde apuc din mila oamenilor, unii mă îmbucăturesc, alţii îmi dau un colţ de pâine şi mă alungă ca pe un câine. I-am întrebat pe toţi, ce vină am eu că m-am născut? M-a întrebat cineva pe mine, dacă vreau să vin pe lume şi să trăiesc singur?
-O, biet copil! Maria lăcrima, băiatul o impresionase, s-a apropiat de el şi l-a strâns în braţe. Cum te cheamă?
-Nu ştiu, nu am nici un fel de acte, lumea mă strigă:”băi, Ăla”.
-Nu s-au interesat de tine ăia de la primărie?
-Nu, eu am auzit că dacă nu am acte, nu figurez nicăieri, nu ştiu cum să spun, adică nu exist. Da, eu uită-te la mine! Sunt aici lângă mătălică!
-Unde dormi?
-În capul satului locuieşte o familie săracă, are 5 copii, m-a primit şi pe mine, dorm cu copiii, le duc şi eu să mănânce  din ce capăt din sat. Sunt oameni buni, nu mă bat, nu mă alungă. Ei sunt singurii care mă strigă cu nume, îmi zic Năsturel.
-Dacă seara nu ajungi acasă, se îngrijorează cineva de tine?
-Da, pleacă nenea Gheorghe şi mă caută în sat şi ţaţa Vasilica mă iubeşte. Copilul avea un licăr de mândrie în ochi.
-Mă gândesc eu la un nume care să ţi se potrivească, acum am să te rog să mergi acasă la Gheorghe, să-i spui că diseară nu ajungi acasă. Vrei să mergi la mine?
-Aş vrea, dar nu ştiu cine eşti. Mă baţi, dacă greşesc? Copilul privea neîncrezător la doamna din faţa lui care îi propunea să îl ia la ea.
-Nu te bat, de ce să te bat îngeraşule? Copilul se cuibărise la sânul ei, cum face orice copil când caută ocrotire la pieptul mamei. Acum fugi şi anunţă-i că diseară nu dormi acasă, uite, ia banii ăştia şi dă-i să cumpere mâncare pentru copii. Ai grijă copile, să nu-i pierzi sau să ţi-i fure alţi copii.
Năsturel a zbughit-o printre sălciile şi plopii din zăvoi, apoi s-a făcut pierdut în tufişurile de richită şi plută.
Maria a rămas gânditoare, nu credea că există asemenea copii ai nimănui, văzuse copii murdari, aparţinând unor familii sărace, dar nu se gândise că pot să fie şi ca Năsturel fără nici un fel de acte. Cine-l născuse, ce fată amărâtă o fi mama lui? Să fie copil rezultat în urma unui viol? E posibil ca mama lui să fie chiar o fată de familie bună şi de teama părinţilor şi a clevetirilor să fii abandonat copilul. Dacă mama lui este în viaţă, cum poate trăi când ştie că şi-a alungat puiul de la sân? Niciun animal nu îşi omoară puii, din contră, îi ocroteşte cu multă iubire. Doar cucul depune ouăle în cuiburi străine. Să fii fost şi părinţii lui cuci rătăciţi printre oameni? O emoţionase situaţia băieţelului, pe loc se gândise să-l ia acasă să-l îmbăieze şi să-l primenească cu hăinuţe rămase de la nepotul ei, acum e student, ea nu le aruncase de dragul lui. Spera să se potrivească, apoi dacă va mai rămâne la ea, îi va cumpăra hăinuţe noi. Va lua legătura cu primăria, copilul trebuie să aibă acte, trebuie să înveţe carte, mâine poimâine ajunge bărbat în toată firea, cum se va hrăni, dacă el nu are acte şi nici carte nu ştie?
Năsturel s-a întors tot într-o fugă, era roşu în obraji, transpiraţia îi curgea pe faţă, tricoul, doar zdrenţe, era ud leoarcă.
-Am sosit! Le-am dat banii, ce mult s-au bucurat, erau mulţi bani? Eu nu îi cunosc prea bine.
-Nu erau Năsturele, depinde  cât de sărac este un om, eu i-am dat 50 de lei, pentru mine nu este o sumă mare, dar pentru ei înseamnă o zi de muncă, adică mulţi bani. Hai copile să mergem acasă, vreau să te lai şi să te gătesc!
-Ai un lighean mare şi care nu curge? Are şi ţaţa Vasilica unul, l-a găsit aruncat de cineva din sat lângă gardul nostru, da e găurit în fund, a băgat acolo un beţişor cu cârpe, dar tot mai curgea. În el ne bălăceam vara, iarna spunea că nu trebuie să ne lăiem că nu este praf pe drum. Acum ne mai scăldăm şi în gârlă, unii băieţi dau cu săpun pe ei, am dat şi eu o dată, nu mi-a plăcut, m-au usturat ochii.
-Lasă că nu te va ustura săpunul meu.
-Nu vreau cu săpun, vreau doar cu apă, se ia praful, aşa îmi spunea ţaţa: „dă mă cu oleacă de apă pe faţă, nu te lincări o juma de zi”.
-Lasă că ai să vezi tu!
Au discutat până când au ajuns acasă, toţi priveau miraţi la doamna Maria şi la copilul zdrenţăros şi murdar pe care îl ţinea strâns de mână, de parcă îi era teamă să nu îl scape.
În faţa porţii casei era o policioară din scândură, o salcie plăcut mirositoare, bătrână, cu coroana mare, umbrea locul unde fusese aşezat scaunul pe care Maria ori nepoata cu copiii de vârsta ei, stăteau la umbră.
-Cine este mamaie muzguritul ăsta? Nepoata a strâmbat din nas, când l-a văzut pe Năsturel.
-Este un copil singur pe lume, nu are pe nimeni, vrei să-l oprim la noi?
-Niciodată, pentru nimic în lume, pleacă cioroiule de aici!
Năsturel se pitise după Maria, dar când a auzit cum îi zice răsfăţata de nepoată, a ieşit în faţa ei:
-Nu sunt cioroi, sunt român, nu vezi că sunt blond? Băiatul avea personalitate, în ciuda vieţii grele pe care o dusese până atunci. Dacă te simţi bine, loveşte-mă! Dă-mi un şut în fund, aşa te vei simţi mai bine! Aşa au făcut ceilalţi copii, apoi se jucau cu mine. Poţi să-mi faci ce vrei, nimeni nu-mi va pune parte, nimeni nu mă va apăra!










sâmbătă, 12 mai 2018

Drumul înfundat al României


  De-a lungul istorie nu ne-am poziţionat întotdeauna de partea câştigătoare, de fiecare dată în sălile de pace de după conflagraţii am fost consideraţi ca toleraţi, dacă nu am fost ţinuţi de-a dreptul la uşa marilor Consfătuiri.
În lume încep să se repoziţioneze marile puteri. Rusia, sub comanda lui Putin care o conduce cu mână forte de aproape 20 de ani, a devenit o forţă de temut. Din Asia, China priveşte peste Europa, direct spre SUA ca un stăpân puternic, americanii având o mare datorie bănească faţă de chinezi. Iranul şi Coreea de Nord sunt puteri nucleare demne de luat în seamă.
SUA, dintr-o dată, s-au poziţionat, printr-o politică de forţă, diferit faţă de UE şi Rusia în ce priveşte Iranul şi Israelul.
România, în loc să aibă răbdare,  s-a aruncat cu capul înainte de partea SUA, poziţionându-se într-o tabără opusă faţă de UE din care face parte 100%. Greşită poziţie după părerea mea.
Nu îmi place ca liderii politici, mai ales dacă sunt români, să facă „frumos” în faţa unui licurici mare ori mic. Poziţia de slugă docilă trebuie să înceteze, trebuie să devenim o ţară stăpână pe propria politică externă, să ne ştim interesele, să încercăm să facem jocuri politice, nu să ne aşezăm preş în faţa unei puteri. Noi trebuie, volens-nolens, să facem politica noastră pe care trebuie să o strecurăm abil printre politicile UE şi a SUA. Nu ne putem ataşa de unii în detrimentul celorlalţi. Noi ne-am ales asemenea înţelegeri, alianţe şi uniuni, acum nu le putem nesocoti fără să nu ne atragem sancţiuni.
SUA este aliatul strategic, trebuie să vedem ce avantaje avem dacă ne apropiem de ele , mă tem că nici unul.
  Am văzut o dată un om care săpa un şanţ pentru a fi pusă o conductă, avea cu el o mică măsuţă şi un scăunel, tocmai se aşezase la masă să mănânce, când a venit cu maşina şeful lui în control, muncitorul, obosit cum era, s-a ridicat de pe scaun şi a oferit locul şefului, acesta, deşi, abia coborâse din maşină, s-a aşezat fără să se gândească la amărâtul căreia îi întrerupsese masa şi era frânt de oboseală. Pentru şef, muncitorul nu conta, era un nimeni, o slugă care trăia din mila lui. Aşa suntem noi, ne lăsăm jupuiţi, munciţi, furaţi, despuiaţi. În loc să ne revoltăm, să ne împotrivim, să ne reparăm mândria pierdută, ne afundăm şi mai mult în a deveni slugi necondiţionate.
Cartea americană începe a nu mai fi câştigătoare. Americanii s-au compromis prea mult, orb trebuie să fii pentru a nu vedea toate aceste eşecuri. Dar pentru asta trebuie să avem diplomaţi cu viziune, cu simţ pragmatic de analiză şi politicieni care ştiu să coordoneze mişcările diplomaţilor.
Noi avem o ţară împărţită în două, de o parte un Preşedinte cu susţinerea unei părţi a populaţiei şi a opoziţiei, un fel de Gică Contra plătit cu salariu mare din banii întregii populaţii pentru a se opune oricăror legi elaborate de Parlament, evident de majoritatea parlamentară, un Preşedinte care nu ratează nicio ocazie de a incita populaţia împotriva puterii parlamentare aleasă democratic în urma unor alegeri parlamentare necontestate de nimeni. Mă întreb de foarte multe ori cine este acest individ care ocupă scaunul prezidenţial, acest individ partizan care nu ştie să se ridice deasupra partidelor, al instituţiilor, al intereselor meschine. Avem pe scaunul prezidenţial un om mic care nu a ştiut să se ridice mai sus de primar de provincie. Cum a putut Preşedintele României să se substituie organului judecătoresc şi să condamne premierul României înainte de a fi condamnat de o instanţă, asta este valabil şi pentru jignirile aduse de prezident Preşedintelui Senatului ori Camerei Deputaţilor. Un Preşedinte trebuie să fie deasupra acestor probleme şi să vorbească după ce justiţia şi-a spus ultimul cuvânt, altfel acest gest poate fi interpretat ca o ingerinţă, ca un amestec, ca un îndemn făcut  justiţie de a condamna împotriva legii. De cealaltă parte avem alianţa de guvernare cu susţinerea sa aflată într-un plan diametral opus de al preşedintelui. . Mă întreb şi întreb: Preşedintele, guvernul, Parlamentul şi celelalte instituţii nu sunt toţi ai României plătiţi din banii noştri ai tuturor cetăţenilor României? Dacă este aşa de ce dracu nu îşi dau mâna pentru ca România să facă paşi înainte pentru ca cetăţenii săi să aibă un trai mai bun? Alianţa parlamentară care susţine guvernul are opoziţia partidelor parlamentare care trebuie să fie critică faţă de măsurile pe care le iau. Preşedintele ne mai fiind înregimentat politic trebuie să fie deasupra jocurilor politice. Dar pentru asta trebuie să fie un mare om politic pe scaunul de la Cotroceni care să domine prin felul neutru în care priveşte şi analizează activitatea politică.
  Cât timp în politica externă Preşedintele şi Premierul se calcă pe bombeuri şi îşi trag şuturi în dos fără să-şi coordoneze mişcările,  fiecare considerând că deţine supremaţia, că ceea ce face el este bine, ceva nu este în regulă. Vreau să spun un lucru foarte clar : PREŞEDINTELE ŞI PREMIRUL LAOLALTĂ CU FORUL LEGISLATIV SUNT ÎN SLUJBA ROMÂNIEi. Când Preşedintele se consideră buricul pământului, deşi este doar reprezentatul României greşeşte. Negocierile politice internaţionale se fac prin intermediul ministerului de externe care este parte a guvernului. Prin urmare consider că politica externă se face în guvern, dar cu acordul Preşedintelui care urmează să ratifice documentele încheiate cu celelalte ţări.
  De această dată Dăncilă a furat startul, l-a lăsat pe Iohannis în ofsaid, dar şi UE. Merkel nu ne va ierta, vom vedea ce va fi! Mă tem că suntem cu fundul în mai multe luntri, însă în nici una bine aşezaţi.

joi, 10 mai 2018

Domnule Iohannis, a venit timpul, să-l rugaţi pe penalul Ponta să vă ierte.


  S-a mers prea departe, sunt prea multe vieţi distruse, călcate în picioare, umilite şi supuse oprobiului public. După achitarea judecătorilor Bârsan după o anchetă şi un proces care au durat cinci ani, azi au fost achitaţi, e drept în primă instanţă, doi foşti demnitari ai guvernului României, fostul premier Victor Ponta şi Dan Şova. Ieri fusese achitat, prin hotărâre definitivă, fostul ministru Tudor Chioariu. Cu ceva timp în urmă, după luni de arest şi un proces lung a fost achitat Dan Radu Ruşanu un alt fost demnitar al României.
Toate aceste achitări ne aduce speranţa că justiţia începe să devină independentă, iar protocoalele încheiate între SRI şi insituţiile din magistratură nu mai produc efecte şi încă un lucru demn de menţionat este plecarea Lidiei Stanciu din fruntea ÎCCJ, prin aceasta colaborarea dintre structurile DNA şi instanţele de judecată NU MAI FUNCŢIONEAZĂ.
Aş vrea să mă întorc în timp şi să rememorez zilele când premierul României era umilit la intrarea în sediul DNA, prin percheziţia coorporală la care era supus în faţa presei care era prezentă la percheziţie, fiind anunţată din timp de sosirea lui Ponta la DNA.  Spectacolul regizat în amănunt pentru o telejustiţie, un fel de circ pentru fraieri.
Un alt fapt a fost ieşirea publică a lui Iohannis prin care îi cerea demisia lui Ponta pentru că este penal. Domnule Iohannis, cum poţi privi în ochi mulţimea când te şti că eşti destul de maculat şi dumneata cereai demisia unuia care, iată, justiţia spune că nu este VINOVAT. Cum ai putut spune că a fost nevoie citez:”să moară oameni pentru ca Ponta să-şi sdea demisia”. Timpul a demonstrat că Ponta a fost nevinovat, este al doilea dosar în care este achitat, iar măsurile luate în timpul guvernării lui în cea mai mare parte au fost bune. Sigur au fost şi greşeli, dar greşeli face până şi Iohannis care nu produce nimic, dar un om care munceşte.
  Un procuror adus din provincie şi instruit să distrugă un om, mă refer la Unchieşelu în cazul lui Ponta, dar şi ceilalţi procurorii care au întocmit dosare în pofida legii, cum răspund pentru distrugerea vieţilor judecătorilor Bârsan, Chioariu, Dan Radu Ruşanu, Ponta, Şova şi ceilalţi pe care nu-i mai enumăr?
Sigur că în toate ţările există achitări. Dar când achitările vin pe bandă, realizăm că dosarele penale prin care au fost trimişi în judecată au fost făcute unor oameni politici doar pentru a fi îndepărtaţi din funcţiile pe care le ocupă, aceasta naşte suspiciuni care conduc spre intenţia de distrugere în mod voită a carierelor şi vieţilor celor încriminaţi ,prin fabricarea de probe, aici nu vorbim de greşeli, vorbim de rea intenţie.
Procurorii care au încheiat rechizitoriile cu  trimiterea în judecată a inculpaţilor împreună cu şefii lor care au supervizat dosarele, trebuie anchetaţi pentru abuz în serviciu şi fabricare de probe, sigur astea vor fi stabilite de cei care îi vor ancheta.
Nu se poate să privim cu îngăduinţă faptul că zeci de oameni sunt pângăriţi şi puşi la zidul infamiei fără ca cineva să plătească. Nu am auzit de nicio demitere a procurorilor care au anchetat pe soţii Bârsan, Chioariu, Dan Radu Ruşanu, aici nu mai poate fi vorba de demisie ci de demiterea celor care în mod intenţionat au distrus carierele celor de mai sus menţionaţi şi a altora ca ei.
Laura Codruţa Kovesi trebuie să înţeleagă că a condamnat şi arestat pe bandă cât a fost în vigoare protocolul cu SRI şi cât timp ÎCCJ a fost condusă de o femeie care se subordonase, din motive care îmi scapă, sau poate nu, DNA cu întreg sistemul judecătoresc. Prin plecarea d-nei Stanciu, apoi scoaterea la lumină a protocoalelor secrete, justiţia din România s-a eliberat putând să judece în litera şi spiritul legii  fără teama că vor fi arestaţi de procurori, dacă nu dau sentinţele pe care le vor aceştia.
În lumina celor spuse aici consider că foarte mulţi oameni au fost închişi la ordin, iar alţii şi mai mulţi au rămas liberi fiind ocrotiţi de diverse instituţii.
Doamna Kovesi a demonstrat încă odată că stăpâneşte un departament înregimentat la ordin politic. Misiunea acestei doamne în fruntea DNA trebuie să înceteze, demisia de onoare fiind un act prin care îşi asumă erorile pe care subalternii dumneaie aduşi cu surle şi trâmbiţe doar pentru a face dosare politice au eşuat. Execuţiile politice trebuie să înceteze! DNA trebuie reformat, regândit, reorganizat.
Vorba unei alte „beneficiare” a abuzurilor DNA mă refer la bătrâna Cociorvan, între timp a decedat, la DNA trebuie schimbată şi mătura.
Chiar aşa , DE CE NU SE POATE FACE CURĂŢENIE? PÂNĂ CÂND MAI ACCEPTĂM CA OAMENII SĂ FIE UMILIŢI ŞI BATJOCORIŢI, DOAR PENTRU PLĂCEREA UNUI UNCHIEŞEL ŞI A ŞEFEI LUI KOVEŞI?
Domnule Iohannis a venit timpul să îi cereţi scuze penalului de Ponta.

miercuri, 9 mai 2018

9 Mai Zi de mare sărbătoare


  Peste 400 de ani România a luptat să ţină la distanţă năvalnicul imperiu turcesc. Am reuşit să ne păstrăm statul de stat vasal plătind un haraciu anual otomanilor. Am fost zid de netrecut pentru Otomani în drumul lor spre ocuparea Europei. Am fost pavăză la hotarul Europei. Am fost santinele ale Europei, fapte  recunoscute de puternici acelor zile, mă refer la papi şi regi.
Când provinciile româneşti sau aliat cu turcii ori nu au mai fost pavăză în calea lor, Soliman I şi-a hrănit calul cu ovăz în grajdurile Budei făcând din Ungaria un paşalâc turcesc (1541-1699). Mai mult decât atât, turcii au înaintat până în inima Europei la Viena pe care au şi asediat-o în două rânduri fără a o putea cuceri.
  Ungaria a fost peste 100 de ani paşalâc turcesc, adică teritoriu ocupat şi administrat de către turci.
Mari corifei ai principatelor române au pus independenţa provinciilor româneşti mai presus de viaţa lor. Nici sacrificiul propriei lor vieţi nu a fost prea mare pentru aceşti nemuritori eroi. Mă gândesc la Ţepeş acest erou legendar cunoscut mai mult dintr-o legendă de groază care nu are nimic comun cu groaznicul vodă. Poate doar faptul că se numea Vlad Draculia (fiul dracului) după tatăl său Vlad Dracul, acesta îşi câştigase porecla după dragonul pictat pe blazon.
Un alt mare domnitor a fost Ştefan cel Mare, cel mai longeviv domnitor al provinciilor române ( Carol I a domnit mai mult, dar cea mai mare parte a domniei a fost rege). Mihai Viteazu, Ioan Vodă Armeanul zis cel Cumplit, vândut de boierii moldoveni, în frunte cu Ieremia, turcilor. Şi mulţi, mulţi alţii, ajungând până la Alexandru Ioan Cuza care s-a prezentat sultanului ca un adevărat prinţ suveran, fără a îndeplini formalităţile umilitoare de pupare a papucului împărătesc al sultanului.
   Ziua de 9 mai, a fost ziua în care românii au putut striga din toţi plămânii lor : „suntem un stat liber şi independent” aşa cum făcuse Mihail Kogălniceanu în calitatea sa de ministru de externe când a declarat în Camera Deputaţilor în 9 mai citez : „suntem în stare de răsbel (cu imperiul Otoman n.a),cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!”
Acum se formează cu adevărat patria noastră liberă şi independentă. Sigur că am plătit cu sânge  la Rahova, la Griviţa, la Plevna, însă sângele eroilor căzuţi acolo, pe acele redute, a stat la baza fundaţiei noului stat independent. Acei eroi morţi într-un război care ne aducea libertatea au fost martirii care ne-au ghidat mai târziu în construcţia României Mari. Nu neg meritele domnitorului Carol I, a fost omul momentul lui şi a ştiut să-l fructifice. Lângă el, în acele vremuri de restrişte au stat mari oameni de stat precum Kogălniceanu, militari cum a fost Cerchez şi alţii.
Am citit materialul bibliografic pentru a scrie acest articol şi nu am putut trece peste el fără să lăcrimez, am înţeles în ’77, în 1916-18, mai târziu în cel de-al doilea război mondial pentru ce au murit românii, pentru libertate, de fiecare dată România a mai făcut un pas în faţă. Nu reuşesc să înţeleg pentru ce au murit oamenii în decembrie 1989? România a luat-o la vale, acei oameni au murit pentru ca România să fie distrusă economic. Ăsta a fost preţul plătit de români pentru că România până în 1989 îndrăznise mai mult, vrusese să devină din nou liberă şi independentă. Acum am ajuns mai rău ca până în 1877, colonie , doar Poarta s-a mutat de la Istanbul la Bruxelles, Washington, Berlin, etc.
A doua importanţă a zilei este aceea a victoriei forţelor aliate împotriva Germaniei fasciste. Un război crunt cu milioane de victime. Un război în care au murit oameni nevinovaţi, oameni care nu au fost întrebaţi vreodată dacă vor război.
Oamenii, fiinţele în general, sunt supuse morţii. Nu voi reuşi niciodată să înţeleg de ce se omoară oamenii în condiţiile în care ştiu că oricum suntem muritori. Cred că asta înseamnă boală mintală.
Ziua Europei. Deocamdată nu văd pentru ce ar trebui să sărbătorim această zi. Pentru România Europa a avut un rol de mamă vitregă, iar politicienii români au ajutat-o în tot ce a întreprins direct sau indirect până în anul 2007.



luni, 7 mai 2018

Scorpia X Sfârşit



A doua zi când s-a trezit  primul gând  i-a zburat la Flori, nu înţelegea de unde ştia de Magda, cum de aflase aşa de repede?  Cine îi spusese ? În mod normal nu avea de unde afla şi totuşi ştia. Flori  păstrase  numele  Magdei până în ultimul moment ca un jucător de poker asul în mânecă. La serviciu a discutat cu băieţii ca după terminarea programului să se întâlnească  la  Matilda. La ora stabilită, toţi au intrat pe uşa cârciumii bucuroşi că îl au pe inginer din nou în mijlocul lor. A comandat băutură pentru toţi, iar pentru el şi-a luat o sticlă cu suc. Au discutat banalităţi, tovarăşii lui s-au dezumflat când au văzut că inginerul nu bea alcool.
 -Domnule inginer, v-aţi pocăit?
 -Nu Mircea, însă m-am gândit să fac o pauză, să văd cum este fără alcool, cum a fost cu alcool, am văzut. Mă, voi v-aţi întâlnit vreunul cu nevastă-mea?
-Nu domnu’ inginer, a răspuns şeful de echipă privind la ceilalţi, v-aţi întâlnit voi cu Scorpia? Mă scuzaţi domnu’ inginer!
- Băi, de undeva a aflat că am vorbit cu fata care a venit atunci, aici, în cârciumă.
-Nu de la noi, nu vă vindeam  Scorpiei, iertaţi-mă, soţiei! Oamenii se priveau cu nedumerire unul pe altul, cum făcuseră cei doispresece apostoli în grădina Ghetsimani când Iisus le spuse că unul dintre ei îl va vinde.
 -Bine băieţi, vă las! Merg acasă! Andrei s-a ridicat de la masă şi s-a îndreptat spre ieşire, în drum s-a oprit la bar, după o discuţie scurtă cu patroana  a plecat. Matilda susţinea că nu a divulgat nici un cuvinţel nimănui.
Drumul până la garsoniera închiriată l-a parcurs pe jos, prin cap i se împleteau fel de fel de gânduri, mergea fără să privească atent lumea din jur. Voia să fie doar el cu el, cu propriul eu. Voia să se judece aspru, dacă era cazul se pregătise să-şi altoiască câteva scaltoace. Era la o răscruce de drumuri, acum trebuia să găsească poteca corectă, era într-o furcă a drumului , doar unul îl cunoştea, drumul spre casa lui, spre Flori şi copiii lui. Da, dar Flori nu mai era în planul lui pentru viitor. Voia să divorţeze, să ia altă femeie care să nu-l domine, să nu-l cicăle. Voia o femeie blândă care să îl întâmpine cu un surâs când vine acasă de la muncă. Îi plăcea Magda, ea părea să fie prototipul  iubitei de care avea nevoie. Cu ea ar fi fericit, iar îndeplini toate poftele, ar fi deschisă pentru dragoste. E tânără , frumoasă şi deşteaptă, în schimb nu-l  vrea cu copiii, ei şi? Să stea cu mă-sa, ce ea este o străină? Îi va da pensie alimentară, se va achita de obligaţii faţă de ei. Gata! Aşa fac! Îi las copiii şi casa, iar eu mă mut la Magda. Ce-mi pasă ce va face ea, să se descurce! Să vadă cum este fără mine! Liniştit, a grăbit pasul, a ajuns acasă, a făcut un duş; s-a spălat îndelung, apoi a dat drumul unui  jet de apă rece care i-a biciuit corpul cu picuri mari şi duri. Bărbierit şi îmbăiat a dat telefon Magdei, acesta i-a spus că îl aşteaptă. Atras ca un magnet de nurii iubitei, a plecat cu pas hotărât spre casa acesteia.
 Femeia l-a primit cu căldură, avea un zâmbet seducător. Cum l-a văzut intrat în casă, a închis uşa cu piciorul, apoi l-a îmbrăţişat. Andrei a vrut să o sărute, Magda a eschivat cu un gest cochet .
-Ia loc dragule! Ce ai făcut azi? Povesteşte-mi! Tânăra avea numai miere în voce.
-Nimic deosebit. M-am gândit la tine. Mi-a fost dor să te reîntâlnesc. Multe vise am ţesut avându-te pe tine în centru.
-Chiar îţi plac aşa de mult? Ai face sacrificii pentru mine? Magda juca ultima carte, voia să-l înrobească, îi plăcea Andrei, dar îl voia în mod egoist, să fie numai al ei, să nu-l împartă cu nimeni nici măcar cu copiii lui.
-Da, te plac mult şi sunt gata de sacrificii, spune-mi şi execut! Bietul om habar nu avea ce îl aştepta.
 -Aş vrea să trăim aici, să ne facem cuibul de nebunii, să te las să trăieşti cele mai tari senzaţii sexuale, să-ţi pui în aplicare tot ce ai gândit vreodată, ţi-ai dorit ori îmi doresc eu.
 -Eşti minunată scumpo, plutesc când te aud vorbind. Mă văd urcând Himalaia extazului...
-Dar pentru asta îţi cer doar un mic sacrificiu, unul mic mititel...
-Spune iubit-o, care este, ce-mi ceri, ai tot ce vrei fără să aud cerinţa ta.
-E bine atunci, vino să te sărut! Magda l-a cuprins în braţe, l-a trântit pe canapea, a început să-l sărute pe faţă pe buze şi pe gât.
Andrei începuse să se înfierbânte când Magda i-a şoptit la ureche:
-Nu vreau copiii aici, te vreau pe tine, nu-mi pasă cât plăteşti pensie, doar atâta îţi cer: să nu-i văd!
Pe moment Andrei a acceptat dorinţa Magdei, avea dreptate, le va plăti pensie, are să-i vadă şi el când poate şi va fi bine. Să aibă şi nevastă-sa grijă, rămâne cu ei în casă. Seara Andrei a rămas la Magda, a fost o noapte de neuitat, nu îşi amintea să fii trăit asemenea iubire.
Zilele s-au scurs una câte una, Magda îl înconjura în fiecare zi cu iubirea ei, de fapt de când ajungea acasă o ţineau tot într-o giugiuleală, femeia era dornică de iubire şi sex.
 Într-o zi a fost sunat de Flori şi rugat să vină la ea, fiindcă băiatul cel mare este bolnav şi a fost internat la terapie. Andrei a ajuns acasă la Magda şi s-a schimbat de haine. În timp ce se îmbrăca, îngrijorat, a informat-o pe iubită că va lipsi probabil toată noaptea şi nu se ştie nici a doua zi când ar urma să vină. Băiatul este bolnav internat la terapie intensivă. Va trebui să stea cu el.
-Ce spui tu acolo? Ce băiat e bolnav? Magda făcea feţe-feţe, simţea cum i se urcă sângele la cap.
-Copilul meu e foarte bolnav. Merg la spital! Voi stalângă el!
-Şi ce-mi pasă mie de copilul tău? Nu am convenit să le dai dracului pensie şi să nu aud de ei? Adică tu mă părăseşti pe mine azi, sâmbătă, când eu am pregătit lumânări parfumate şi o cină romantică? Pui copilul mai presus de dorinţa mea?
-Femeie, stai puţin, poate nu ai înţeles, copilul e pe moarte, tu nu ai nimic, eşti sănătoasă.
-Sigur că nu am. Iubitule, ai încălcat cerinţele mele. Nu îţi promit că vei găsi uşa descuitată ori pe cineva dornic să-ţi deschidă când te vei întoarce.
Andrei s-a cutremurat, nu înţelegea ce i se întâmplă, adică tot ce făcuseră împreună, toate jurămintele nu erau decât falsuri grosolane şi ipocrite? Nu a ezitat, viaţa copilului său era mai importantă decât toate femeile din lume.
 -Magda, îmi placi mult, dar în faţa unei situaţii de criză cum este asta acum, viaţa copilui meu este mai presus de viaţa mea. Dacă poţi să înţelegi. Să şti scumpo ,că dacă, ferească Dumnezeu, tu ai fi fost în situţia copilului meu, nu aş fi ezitat să las totul baltă şi să alerg la tine. Nu înţeleg egoismul tău.
 -Nu-mi pasă dacă înţelegi sau nu. Mi-ai dat planurile peste cap. Îmi vine să-mi trag palme, chiar crezusem în iubirea ta, în sacrificiul tău. Nu înţelegi, dacă are zile copilul trăieşte cu sau fără tine la căpătâiul lui? În schimb eu tânjesc după mângâierile tale, după îmbrăţişările  şi sărutările tale pătimaşe. Rămâi! Între partidele de amor o poţi suna pe Scorpia de nevastă-ta să-ţi dea veşti despre plodul tău. Iar mâine te duci o fugă până la spital, dacă mori să-i vezi fundul fostei neveste.
 -Nu înţelegi că nu pot să mă gândesc în altă parte decât la fiul meu şi că fiecare secundă pierdută în discuţiile astea sterile cu tine am senzaţia că le fur din viaţa copilului meu? Rămâi femeie! Te priveşte ce faci!
 -Ai vrut doar să profiţi de mine, nemernicule! Ieşi! Să nu te mai prind pe aici! Eşti mai rău ca o muiere, ia-ţi zdrenţele şi să nu te mai prind la mine. Magda a apucat geanta de voiaj, adusă de Andrei cu lenjeria lui intimă când se mutase la ea, a deschis sertarele comodei unde erau schimburile lui, apoi i le-a îndesat în geantă. I-a înmânat cu un gest nervos bagajul, iar cu mâna întinsă într-un gest teatral i-a arătat uşa: -Ieşi! Magda a rămas ca o statuie cu mâna întinsă, semăna cu un agent de circulaţie înţeăpenit într-o singură direcţie.
Andrei cu bagajul în mână a ieşit din bloc, a luat un taxi care l-a dus până la garsonieră, a rugat şoferul să aştepte, a urcat la etajul unu, a aruncat geanta din uşă, a încuiat apartamentul, a coborât în fugă scările a, urcat în maşină şi a comandat scurt:

 -la spital te rog pe cel mai scurt drum posibil, te plătesc bine!
 Şoferul, receptiv la cuvintele „te plătesc bine”, a apăsat acceleraţia  fără să mai aştepte un nou îndemn a şi în cinci minute era în curtea spitalului aşa cum ceruse Andrei. A plătit dublu cursa, a intrat în spital şi a întrebat unde este terapia intensivă pentru copii. O infirmieră l-a îndrumat în ce parte să meargă. A alergat pe culoar, în apropierea salonului de terapie la întâmpinat Flori:
 -Dragule, femeia i s-a aruncat în braţe, a răcit puternic, are apă la plămâni, boala a debutat puternic cu tuse şi febră mare. Este conştient, însă slăbit. Are perfuzii la ambele mâini. Flori vorbea cu suspine, din ochi şiruri de lacrimi se uneau sub barbă.
Andrei a întrebat-o  dacă  a luat legătura cu medicul.
-Da Andrei, doctorul m-a asigurat că se va recupera, dar probabil va dura o perioadă mai mare de timp, au încercat să-i tragă apa cu seringa, nu au putut, au spus ceva de închistată şi că vor fi nevoiţi să-i facă incizie pentru montarea unei drene. Deocamdată aşteaptă rezultatul la analize să vadă de ce natură este apa, se tem să nu aibă microb TBC. Îţi mulţumesc că ai venit!
Andrei se aşezase pe o canapea  şi privea tăcut cu capul în gresia verde deschis cu care era pardosit holul. Flori s-a aşezat lângă el, l-a cuprins de braţ, iar capul şi l-a rezemat de umărul lui. Primul reflex al bărbatului a fost de respingere a femei, chiar a avut un frison puternic, Flori l-a simţit, l-a strâns mai tare, s-a apropiat mai mult.
Gândurile femeii au zburat în urmă cu trei ore, atunci când băiatul a început să tremure din cauza febrei. S-a pierdut când a văzut că termometrul indica aproape 40 de grade. A început să caute prin sertare fără să ştie ce îi trebuie, deschidea cutii cu medicamente, apoi le închidea. Se pierduse. Avea telefonul în mână, nu realiza că îl are, îl căuta peste tot, ştia că îi trebuie, dar nu ştia pentru ce. Copilul cu glasul stins într-un efort de voinţă a îngăimat:
“-Tata…iar după o pauză a continuat ,salvarea…”
Atunci a înţeles Flori ce trebuie să facă, a dat telefon la “Salvare” , iar după ce paramedicii au luat copilul la spital l-a sunat şi pe Andrei. Pentru prima dată în viaţa ei i-a fost frică, nu a ştiut cum să acţioneze, s-a pierdut şi tot pentru prima dată a înţeles ce bine ar fi fost să fie Andrei lângă ea, mai ales acum când nu mai bea.
De când ajunsese cu copilul la spital nu se gândea la altceva decât la bărbatul ei, îşi voia bărbatul, era al ei şi va lupta pentru el. Totodată îşi promisese că nu va mai încerca să-l domine, să-l dirijeze, să-l controleze, să-i facă viaţa un coşmar. Se întrebase în mod serios, privindu-se în oglindă, dacă va putea să se schimbe? Răspunsul a fost clar, răspicat : “da, pot să mă schimb”. Siguranţa ei venea din faptul că nu fusese aşa de când se căsătoriseră, devenise cicălitoare pe parcurs, mai ales de când el rămăsese în şomaj şi ratele rămâneau neplătite. Se enerva din cauza neputinţei de a plăti, el tăcea vinovat.  A  început să-i reproşeze că din cauza lui erau restanţieri, din cauza principiilor lui, ei acum erau muritori de foame. Andrei nu-i răspundea. Pe zi ce trecea femeia îi reproşa mai multe, îşi făcuse o plăcere din a-l teroriza, simţea că se descarcă, că se linişteşte. Nu o interesa cum recepta el loviturile ei, o interesa să-i fie ei bine, devenise sadică, pe el îl transformase într-un masochist. Urcase în capul lui, la început timidă, pas cu pas fiecare treaptă până în vârf, se instalase comod îşi făcuse culcuş în creştetul lui. Andrei nu ripostase niciodată, însă când nu a mai suportat viaţa imposibilă pe care i-o făcea ea, atunci s-a refugiat în alcool, Flori ştia că era la originea refugiului său în cârciumă. Îi era greu să recunoască, dar dacă voia să-l recâştige trebuia să-şi asume toate greşelile făcute.
Regreta, acum, că el nu fusese mai aspru cu ea, că nu ripostase când îl beştelea, că nu pusese piciorul în prag când ea îl asuprea cu vorbe fără noimă. El a tăcut, ea a privit tăcerea lui ca pe un abandon, ca pe o renunţare la propria personalitate, l-a încălecat, apoi l-a dominat cu îndârjire.
Când Andrei i-a comunicat  că o părăseşte, a fost ca un duş rece, lovitura a fost năucitoare, atunci a înţeles prăpastia în care căzuse din cauza dorinţei ei de dominare a bărbatului. A rezistat să nu se prăbuşească până când el a ieşit pe uşă, a reuşit să strige:”Magda! apoi s-a prăbuşit. Când s-a trezit, era o altă femeie, murise scorpia din ea, reînviase adevărata Flori.
Acum, trebuia să-l convingă pe Andrei, că redevenise femeia de care se îndrăgostise.
-Flori! Andrei a mişcat-o uşor.
-Ce s-a întâmplat? M-a furat somnul, starea de surescitare şi-a spus cuvântul. Iartă-mă!
-Nu-i problemă! Merg să întreb doctorul să vedem ce veşti are.
Două zile mai târziu doctorii i-a asigurat că băiatul nu are TBC, iar apa o vor scoate prin tratament. Recomandase ca băiatul să facă gimnastică respiratorie şi după externare. De asemenea medicul le spusese să nu mai stea în spital, să meargă acum să vorbească cu copilul, urmând ca de a doua zi să îl mute în salon. Andrei şi Flori s-au privit cu bucurie în ochi, femeia a strâns pe furiş mâna bărbatului.
Cu feţele luminate cei doi au părăsit spitalul, la poartă Andrei a luat-o în partea dreaptă, nu înainte de a-i spune femeii:
-Vorbim! Dacă afli ceva despre băiat să-mi spui, la fel voi face şi eu, pa! Bărbatul a plecat fără să se mai uite în direcţia ei.
Rămasă singură, Flori, cu ochii în lacrimi, a plecat spre casă. A privit în urmă, Andrei dispăruse după colţul unei clădiri în curba drumului, a oftat, oare să fii dispărut de tot şi din viaţa ei?
Obosit a intrat în casă, a făcut un duş, în mica bucătioară a garsonierei şi-a pregătit o cafea tare, apoi s-a trântit în fotoliul din camera de zi, care era totodată sufragerie şi dormitor, după ce a deschis toate geamurile, în casă era un miros de aer greu, stătut. A gustat din cafea, simţea cum începe să-şi revină, era fericit că era bine copilul, celelalte probleme le va rezolva el.
Zilnic când ieşea de la serviciu trecea pe la spital, starea de sănătate a băiatului era din zi în zi mai bună. În obraji începuse să-i apară bujorii, era vessel şi cu dor de casă. De câteva ori în salon a găsit-o pe Flori, a salutat-o, apoi au schimbat banalităţi, nu voia să transmită lui Vlăduţ tensiunea existentă între ei. Plecau împreună doar pentru a da bine în faţa bolnavului, cum închideau uşa în urma lor, Andrei pleca cu pas grăbit.
Rămasă în urmă, Flori privea cu durere în suflet cum iubitul se depărtează de ea pentru a merge la altă femeie.
Andrei  nu mai vorbise  cu Magda din ziua în care please de la ea, trecuseră aproape două săptămâni de atunci, se gândea să o sune când va ajunge acasă. Voia să lămurească lucrurile, să nu fie acuzat că a abandonat-o , profitând de un moment de criză din partea ei.
Flori a trecut ca o părere prin gândul lui, a avut o tresărire, undeva în suflet încă o iubea, era nevasta lui, se căsătoriseră din dragoste, viaţa cu greutăţile ei îi înrăiseră. Pe el îl făcuse să se interiorizeze, se închisese în propria carapace, devenise reflactar la tot, nimic nu-l mai impresiona, ajunsese să nu-l mai deranjeze nici cicăleala nevestei, respingea apriori orice discuţie, era apatic, se simţea vinovat  că rămăsese fără serviciu. Ar fi  putut  să treacă cu vederea nemernicia directorului, nu a putut, a luat poziţie împotriva furtului pe care îl făcuse şeful uzinei, acesta nu a păţit nimic, aşa erau vremurile, iar când a avut ocazia, s-a răzbunat, l-a trimis în şomaj.  Au  urmat  zile grele, ratele restante la bancă  începuseră  să se strângă, lipsurile din casă erau evidente, nimeni nu-i oferea de lucru, perspectivele lui erau sumbre. Soţia s-a  răzvrătit,  ea  nu a înţeles că el a apărat un principiu, i-a spus în faţă că oamenii nu se hrănesc cu idealuri şi principii, sunt mult mai pragmatici, oamenii fac bani, iar pentru asta vând pe mă-sa, pe tac-su şi sufletul dracului şi-l vând de focul banilor. Aici nu s-au înţeles, nu a acceptat să intre în tot felul de combinaţii cu fier vechi, voia un ban cinstit, chiar dacă suferea de foame, avea somnul liniştit.
Şi el a avut partea lui de vină, a fost slab, nu s-a impus în faţa soţiei, nu a găsit argument, a preferat să înghită. A tăcut şi mai târziu când a avut serviciu şi câştiga bani frumoşi, au plătit ratele, iar casa devenise din nou îndestulată. Flori simţise puterea, îi plăcea să-l umilească, să-l torureze, să simtă că este stăpâna lui. Toate până în ziua în care a mers la cârciumă prima dată, nu i-a plăcut, era o cârciumă murdară, plină de fum de ţigară şi cu pereţii afumaţi. Treptat s-a obişnuit, aici petrecea cu băieţii până noaptea târziu, ajungea acasă pe cinci cărări. Mânca ceva printre împroşcările şi reproşurile nevestei, nu o lua în seamă, pleca la somn. Dimineaţa nu vorbeau prea multe, bea cafeaua în fugă şi direcţia slujba. Ocolea tot timpul o confruntare directă care să poată lămuri situaţia lor, nu accepta cearta, prefera mai bine să nu dea importanţă văicărelilor şi certurilor unei muieri pornite tot timpul pe harţă.
Privind acum în urmă, regreta că a tăcut, că nu şi-a păstrat rolul de bărbat în familie  chiar şi atunci când rămăsese fără serviciu, iar în casă apăruseră lipsurile. Trebuia să înfrunte bărbăteşte toate vitregiile  vieţii, el a abandonat lupta, s-a închis în el, în acel moment nevasta s-a văzut abandonată, părăsită, lăsată singură pe frontal vieţii să se lupte cu neajunsurile,  cu greutăţile ivite din lipsa banilor. A fost laş, nu i-a stat aproape, a preferat să se ascundă în propria colivie. Mai târziu când s-ar fi putut bucura de linişte pentru că neajunsurile băneşti fuseseră eliminate, în loc să stea lângă nevastă, a preferat cârciuma, departe de nevastă şi copii.
Tot gândindu-se retrospectiv, Andrei înţelegea că făcuse greşeli grave, până să-şi piardă serviciul fusese stâlpul casei, creierul familiei, el gândea pentru toţi, apoi când lipsurile au năvălit peste casa lor, el a abandonat, s-a predat fără luptă. Îi era ruşine că o acuzase pe nevastă-sa, nu era doar ea vinovată, mai précis el o făcuse scorpie cu resemnarea lui.
L-a speriat primii nori negri care s-au abătut asupra casei şi au pătruns în familia lui,  a fugit, s-a ascuns după nevastă, nu a avut curajul să se lupte bărbăteşte cu vitregiile vremurilor. A făcut din Flori şi bărbat şi femeie, atunci a decăzut în proprii ochi.
Doar Magda a reuşit să-l scoată din apatie, din mocirla în care intrase, din ghearele alcoolului. Cum a ajuns Magda în acea cârciumă, de ce după ce l-a cunoscut nu a mai intrat acolo? De unde ştia Flori de Magda? Erau întrebări cărora nu le găsea răspuns, ştia că există unul, însă nu îl cunoştea.
Comod instalat în fotoliu a sunat pe Magda. Nu se aştepta să răsară soarele, iar ea să îi trimtă razele lui, în schimb nu voia să fugă. Acum era liniştit în privinţa sănătăţii copilului, putea să discute altfel cu ea.
-Alo! S-a auzit de la celălalt capăt al telefonului-
-Sărut mâinile Magda!
-Cine sunteţi? Nu vă cunosc! Magda era supărată pe Andrei, intuia că a pierdut  războiul, tot ce îşi dorea era să-l umilească.
-Sunt Andrei, ce Dumnezeu s-a pierdut numărul din agenda telefonului?
-Andrei, Andrei, a , da, îmi amintesc! Tu eşti ăla cu copilul bolnav, că mai există unul care nu are obligaţii, fiindcă vezi tu, este o singură femeie, un singur pat,mă tem că ai fi în plus.
-Nu asta este problema, mă gândeam să nu rămâi cu patul gol, acum m-am liniştit. Mulţumesc pentru tot ce mi-ai oferit şi pentru faptul că mi-ai întins o mână când am avut nevoie. Îţi doresc să ai zile senine cu lumină în suflet!
-Voi avea şi fără urarea ta!
-Ei, cu atât mai bine! Vocea lui Andrei era veselă, se simţea liber din toate părţile. Nu avea obligaţii, acum va putea să cugete liniştit.
Norii negrii care odinioară se abătuseră asupra lui şi care îl îngroziseră, acum se risipeau, în locul lor apărea cerul albastru cu mici mieluşei de nori albi. Obosit, într-un târziu, la prins somnul .
S-a trezit odihnit şi cu capul limpede, era seara, o seară caldă de vară. În micuţa garsonieră era zăpuşeală, a pus în funcţie ventilatorul de birou, aerul rece trimis de aparat nu-l răcorea, căldura lui era interioară. Acolo ardea un foc puternic. S.a îmbrăcat şi a ieşit în stradă.
A cutreierat oraşul fără o ţintă precisă, nu voia să ajungă într-un anumit loc, voia doar să fie afară şi să se bucure de răcoarea serii.
Nu era atent încotro merge, era atent doar să nu-l strivească vreo maşină. A străbătut străzi lăturalnice, unele pe care nu mai fusese niciodată. La un moment dat a simţit un fel de oboseală, nu mai putea merge, picioarele îl dureau inexplicabil, plumb parcă turnase cineva în ele. A început să-şi frecţioneze pulpele, să pună sângele în mişcare, s-a îndreptat de şale vrând să meargă mai departe, i s-a părut familiar locul, nu mică i-a fost mirarea când s-a văzut în apropierea casei sale. A rămas blocat, nu înţelegea cum ajunsese acolo, nici măcar nu îşi propusese să meargă în următoarele zile. Şi totuşi, era la două case distanţă de propria locuinţă.
Gândul i-a zburat la spital, la Vlăduţ, ultima dată când fusese la patul lui îl întrebase dacă va veni acasă, are mult de recuperat la matematică, iar mamă-sa are multă treabă şi nu reuşeşte să se ocupede el. S-a oprit în dreptul porţi, dacă întindea mâna deschidea portiţa şi putea intra în curte, apoi în casă, în casa lui şi a nevestei, în casa din care fugise ca un laş. Chiar nu putea să-i pună stavilă nevestei? Ce fel de bărbat a ajuns dacă tot timpul caută refugii? Andrei se certa singur, era în faţa unei decizii cruciale. Dacă se întorcea singur acasă, întrebarea era: “de  ce plecase?” Ce îl determinase să fugă de nevastă, dar mai ales de copii? S-a pitit în braţele Magdei, să nu mai vadă nimic. S-a trezit când a descoperit egoismul, răutatea şi infatuarea ei. Magda îi cerea nici mai mult nici mai puţin decât să renunţe la copii, să nu meargă la căpătâiul lui când era pe patul de spital. Ce om poate face aşa ceva? Câtă răutate poate fi în sufletul unui om, să poată cere unui părinte, să renunţe la proprii copii pentru o seară de amor nebun? Cât de egoist şi infatuată putea fi să creadă că el, Andrei, va face cum îi cere ea? O, Flori! Cu cine să te schimb? Tu m-ai urgisit pe mine şi ai iubit copiii, ea vrea să mă iubească pe mine însă vrea să-mi alunge copiii. Trebuie să mă gândesc bine ce vreau. Nu voi intra acum, poate altădată ori poate niciodată.
Bărbatul a plecat, în drum spre casă a sunat pe Magda.
-Da, vocea era blândă
-Magda, vreau să urc să stăm de vorbă! Se poate?
-Te rog Andrei, vino!
Andrei a rămas surprins de schimbarea femeii.
Magda l-a primit cu o anume răceală, l-a invitat să i-a loc, apoi a plecat în bucătărie de unde s-a întors cu o ceaşcă de cafea.
-E proaspătă, acum am făcut-o. Ce faci? Cum eşti?
-Sunt bine, mai ales că Vlăduţ este aproape vindecat. Tu cum eşti?
-Vindecată. Am înţeles că nu putem face pereche, eu vreau un bărbat doar al meu, fără nici un fel de obligaţie, aşa cum nici eu nu am. Tu eşti implicat, îţi iubeşti copiii, poate şi casa doar e construită de tine. Am să-ţi spun o poveste: A fost odată de mult trei prietene, la un moment dat soţul uneia dintre ele a alunecat în patima băuturii. S-au gândit cele trei femei cum să facă să-l salveze pe bărbat din ghearele nenorocitului de Bachus, au întors situaţia pe toate feţele, până când cea mai mică dintre ele, care era un drac şi jumătate, le-a propus să trimită o ispită în cârciuma unde el petrecea serile cu beţivii lui tovarăşi. Soţia, din iubire pentru soţ, a acceptat ideea, chiar dacă ştia că exista un mare risc şi l-a asumat din dragoste pentru el şi familia lui. Lucrurile au degenerat, Ispita s-a îndrăgostit de bărbat, apoi l-a vrut doar pentru ea, uitând de înţelegerea avută cu prietena ei, soţia beţivului. Asta este povestea. Magda era în picioare, dreaptă cu privirea rece, dominantă şi frumoasă. Ştia că acum totul s-a terminat.
Andrei, aproape năuc de ceea ce auzise, s-a ridicat de pe fotoliu, a privit-o în ochi pe Magda, aceasta îi susţinea privirea, era mândră de ea şi de puterea ei de seducţie:
-Mulţumesc Magda! I-a sărutat mâna într-un gest galant, apoi fără altă vorbă a părăsit apartamentul.
A rătăcit pe străzi până şi-a limpezit gândurile, apoi cu pas hotărât a pornit spre casa lui.
Ajuns în curte, a bătut în uşă. Flori a deschis şi nu mică i-a fost mirarea când şi-a văzut soţul în pragul uşii, frumos ca un zeu din Olimp, a sărit în braţele lui, fără să vrea a început să plângă, băiatul cel mic s-a alăturat  îmbrăţişării familiale.
-De ce nu mi-ai spus nimic de Magda?
-Ai aflat? Flori l-a sărutat pe amândoi obrajii. Te iubesc Adi, tu eşti viaţa mea, am greşit, te rog să mă ierţi!
-Nu Flori, amândoi am greşit, nu am avut curajul să ne asumăm greutăţile, în loc să punem umărul şi să căutăm soluţii să rezolvăm problemele, am găsit de cuviinţă să ne reproşăm unul altuia şi să ne aruncăm vorbe grele ori să mă înec în băutură în cazul meu.
Sper că vom reuşi să trecem peste toate problemele şi să o luăm de la capăt. Până la urmă nu există perfecţiune şi nici ideal, doar să tindem spre ele  ştiind că nu le vom atinge niciodată. Flori, ne vom fixa ţinte pe care le putem atinge pentru a ne bucura de realizarea lor.
Mâine mergem la spital, poate ni-l dau pe Vlăduţ acasă!













MARIA II

  Maria privea cu drag la ciorovăiala celor doi copii,îi vedea ca pe doi îngeraşi care se certau pe un norişor. Pe de o parte Ana, nepoata...