Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 10 februarie 2018

Scorpia (Ispita) II

  Florica a plecat decisă să rezolve problema  cu datoria la cârciumă a lui Andrei.  A deschis uşa locandei,  la intrarea femeii  s-a auzit un murmur , câţiva au fluierat admirativ, de la o masă aşezată ferit  într-un colţ,  un  client a strigat destul de tare pentru a fi auzit de Florica : „uite scorpia!”.  Femeia nu a dat importanţă  „aprecierii” şi şi-a continuat drumul.
Din spatele barului patroana o recunoscuse pe soţia lui Andrei ,apariţia femeii îi dădea un simţământ de sfială, de temere, ştia că este o femeie „subţire” şcolită şi cu serviciu de ’ telectuală. Faţă de aceşti oameni Matilda avea o repulsie amestecată cu respect. Pentru ea cine ştia tabla înmulţiri era tobă de carte, nu înţelegea de ce învăţau unii până la adânci bătrâneţi. Toată viaţa îşi dorise să poată mânca un grătar din scăriţă de porc cu doi mititei lângă ea. Era plăcerea supremă. Ştia multe, cunoştea personal multe vedete. Odată se întâlnise cu Nicolae Guţă, ce fericită fusese când îi sărutase mâna regele manelelor şi îi urase în divina limbă ţigănească .”avelo bahtalo”! Ăia oameni, erau plini de bani, aruncau cu sutele de euro mai abitir ca ea cu monedele de 10 bani. Pentru ce le trebuie să ştie în ce parte se învârte pământul? Ce nu se învârte şi fără  să ştie ei? Ce palate au băieţii, ce maşini, ce lux, ce lanţuri de aur, aia e viaţă, nu cum învaţă rumânaşi la şcoli până le creşte barba sură şi nu agonisesc nimic.  Mor săraci, dar tobă de carte, nici bani să le cumpere un coşciug cu cameră de filmat, aer condiţionat şi placat cu aur nu au pe ce cumpăra. Auzi la ei, sunt mintoşi şi plini de învăţătură, dar pleacă pe lumea ailaltă fără telefon de fiţe conectat la internet şi cu abonamentul plătit în avans pe câţiva ani de zile.
-Ce doriţi? Matilda, ipocrită, se făcea că nu o cunoaşte pe soţia lui Andrei.
-Ştiţi bine ce vreau! Faceţi calculul datoriei soţului meu, vreau să plătesc!
-Cine este bărbatul dumneavoastră? Patroana se mira toată. Nu cred că bărbatul unei asemenea doamne, ar poposi în cârciuma mea ordinară şi să mai bea şi pe datorie.
-Nu fiţi ipocrită, ştiţi bine cine sunt, doar mă gratulaţi, ca şi clienţii de la masa din colţul ăla întunecat, cu apelativul :”scorpie”.
-Acum îmi amintesc, da sunteţi „Scorpia”, aşa vă spun prietenii soţului.
-Să nu mai lungim vorba, faceţi socoteala!
Matilda a luat  dintr-un sertar secret cu fund dublu un caiet, a căutat numele lui Andrei, apoi a început să înşire numerele din dreptul numelui său pe o foaie albă, după ce a aşezat cu grijă cifrele unele sub altele a început să adune. Florica era atentă la calcule, ea deja le socotise aştepta ca patroana să spună suma datorată.
-500 de lei, asta este datoria, încă nu i-am trecut tot, ştiindu-l băiat subţire am mai lăsat de la mine.
-Mulţumesc! Mai socotiţi odată, aţi greşit cu 300 de lei. Florica era calmă şi hotărâtă să plătească cât era datoria, dar fără a fi păcălită pe faţă, asta nu suporta. Ştia că sumele de bani scrise în caiet erau umflate, dar nu putea dovedi, în schimb nu ierta încercarea proprietarei locantei de a o prosti în faţă.
Roşie la faţă că fusese prinsă cu ocaua mică, Matilda s-a făcut că mai calculează o dată, deşi ştia bine că „scorpia” avea dreptate.
-M-au înebunit ăştia cu gălăgia lor, aveţi dreptate! Vai, ce greşeală impardonabilă! Vă rog să mă iertaţi, pentru asta am să-i fac domnului inginer o reducere, plătiţi 150 de lei şi gata. Să fiţi şi dumneavoastră mulţumită şi eu cu conştiinţa împăcată pentru că era gata să vă înşel. Martor îmi este Dumnezeu, spuse Matilda tremurându-şi uriaşele ţâţe, că nu am vrut să vă păcălesc, mai ales pe dumneavoastră pe care vă ştiu femeie cu şcoală!
-Bine, să nu lungim vorba, poftim 150 de lei! Vreau să-ţi mai spun un lucru, nu cred nimic din ce ai înşirat aici, ai vrut să mă prosteşti, iar discountul făcut reprezintă suma cu care era încărcăta nota de plată, sinceră să fiu nici suma asta nu cred că este cea reală, dar pentru că nu am alte probe o accept şi o plătesc.
-Ce vrei să spui cucoană, am vrut să mă comport ca o doamnă cu dumneata, că eu sunt o netrebnică care încarcă nota de plată a beţivilor care beau până nu mai ştiu de ei? Soţul dumitale, doamnă, nu este altceva decât un beţiv de ultima speţă care bea până se uşurează pe el, de celelalte nu ştiu, în mod sigur ştii dumneata când îi schimbi izmenele.
-De astăzi încolo nu va mai veni în cârciuma dumitale, voi avea grijă să aibă tot ce doreşte acasă.
-Nu femeie, s-a auzit o voce din spatele ei, eu voi veni aici zi de zi şi voi pleca când hotărăsc eu, nu-mi faci tu mie programul. Au dreptate ăştia, eşti o „Scorpie”! Andrei s-a zborşit la ea. Acum pleacă sau poţi să stai cu mine la masă. Alege!
-Matilda, iubita, te rog să-mi dai o ţuică din aia bună! Lasă femeia să-şi vadă de treaba ei, nu este altceva decât o cicălitoare, o femeie care vrea să domine şi să mă provoace să fac sex. Păi cât sex să fac, ce eu sunt de la „însămânţări”? Nu-i ajunge cât am făcut, că acum mi-am amintit, lună trecută sau acum două luni am făcut sex până m-a luat somnul. Gata! Ori pleci ori stai cu mine la masă.
Florica era dezorientată, nu îşi recunoştea soţul, vedea în el un animal turbat, acum era aproape treaz şi totuşi, era aşa de ciudat! S-a hotărât să plece acasă, aici nu mai avea ce face. A ieşit din local în strigătele beţivilor: „băi ce bunăciune”, striga unul, „scorpie” zicea altul care era în gaşca lui Andrei, huo a zis un al treilea care atâta îl dusese capul.
Florica nu s-a dus acasă, s-a plimbat mult timp pe străzile orăşelului, era aer curat acum la ceas de seară, gândurile se războiau între ele, regreta că îşi promisese că îl va smulge pe Andrei din ghearele lui Bachus.
Era greu, nu avea nici un plan, nici o tactică despre modul cu va proceda, rătăcea pe străzi fără ţintă, îi era silă să meargă acasă şi să-l hrănească pe beţivul de bărba-su care o umilise în faţa tuturor beţivilor şi a patroanei cârciumii.
A scos telefonul mobil,  s-a uitat la el nehotărâtă,  apoi a sunat cea mai bună prietenă, voia să vorbească cu cineva, Maria era cea mai apropiată de locul în care se găsea.
-Da, s-a auzit la capătul celuilat al firului
-Ce faci iubita? Coboară te rog să bem o cafea!
- Nu pot Florica, Magdalena este în vizită la mine, urcă şi vom bea ca fetele cafeaua în trei.
-Bine, urc!
Puţin mai târziu femeia, gâfâind uşor după urcarea treptelor celor trei etaje, suna la uşa masivă din stejar de la apartamentul 22. Uşa s-a deschis instantaneu, Maria deja o aştepta, când s-au văzut s-au îmbrăţişat şi pupat cu bucurie, erau prietene bune încă din anii liceului, învăţaseră la aceeaşi facultate, dar la grupe diferite, nimic nu reuşise să le altereze prietenia, nici măcar Traian, un student falnic de care se îndrăgostiseră amândouă. Florica, Flori cum îi spuneau prietenele, cedase pretenţiile la frumosul student în favoarea Mariei, prietena apreciase în mod deosebit sacrificiul făcut de ea, de atunci nimic nu le mai putuse rupe prietenia. Mari a luat-o de mână şi împreună au intrat în sufragerie.
-Magda, îţi aminteşti de Flori? Ai cunoscut-o anul trecut la cursurile de specializare de la Iaşi, eu ţi-am prezentat-o. Nu mai contează, ea e Flori, ea e Magda. Cele două femeie şi-au strâns mâinile apoi s-au pupat.
-Ce este Flori cu tine? a început discuţia Mari punând tava cu cafele pe măsuţa din faţa lor, eşti palidă.
-Am probleme fetelor, buza de jos a femeii a început să tremure, genele au strivit o lacrimă, gata să izbucnească în plâns a continuat: soţul a devenit alcoolic, nu ştiu ce pot să fac. Ce mă învăţaţi?
-Divorţează! Magda ca un învingător privea la cele două femei, credea că a dat soluţia cea mai bună.
-Nu, nu divorţez, mi-am luat angajamentul faţă de mine că îl voi aduce pe linia de plutire, că îl voi smulge din ghearele lui Bachus. Cred că m-am angajat la o muncă titanică, dar nu vreau să dau un pas înapoi, vreau să mă lupt, este tatăl copiilor mei, încă îl iubesc.
-Iartă-mă dragă că te întreb, poate nu este treaba mea, dar pentru că discutăm hai să punem cărţile pe masă, de când nu aţi mai făcut sex?
-Amândoi? De câteva luni, e drept că el şi-a imaginat că m-a posedat de câteva ori în perioada asta, doar că de fiecare dată l-a luat somnul înainte de a începe.
-Şi atunci la ce te aştepţi? Crezi că ai să-l vindeci? Nu fi sigură, puţini au fost recuperaţi, soluţia, o repet, este divorţul. A continuat să susţină Magda.
-Nu este o soluţie, uită-te la mine, a început să povestească Mari, am divorţat de primul soţ pentru că mă bătea, e drept că nu rău, câteva palme acolo, mama mi-a zis odată „-asta e bătaie fa, să fii văzut cum mă bătea tac-tu cu centura de nu puteam sta două săptămâni pe fund din cauza durerilor, acum cum vă dă bărbatul o palmă fuga la trebunal să intentaţi divorţ, să vă fie ruşine!” Am divorţat, copilul a rămas la mine, îmi plăteşte pensie alimentară, cum lucrează la patron şi banii sunt la gri, nu-mi dă mare lucru pentru întreţinerea minorului. M-am recăsătorit, iubire, dragoste, încă un copil, beţii, scandaluri, ăsta îmi dădea omor că dacă mai trăia mama ar fi zis: „apăi fată dragă, asta da bătaie, mă bucur că ai găsit în sfârşit şi tu un bărbat adevărat aşa cum a fost bietu’ tac-tu, Dumnezeu să-l odihnească!, ăla când mă altoia sărea sângele  unde lovea. Mă bătea şi cânta, zicea că el aşa se simţeşte bine, ajunsesem să-mi placă şi mie, când nu mă bătea credeam că-i supărat, că i-am stricat oarece, mă simţeam vinovată”. Am divorţat şi de ăsta, acum sunt singură, am doi copii din două căsătorii. Divorţul nu este o soluţie, să mai analizăm, suntem trei muieri deştepte, musai să găsim o soluţie, vom sta aici şi vom vorbi cum stau ăia la Vatican când îşi aleg pontiful.



vineri, 9 februarie 2018

Indolenţa funcţionarilor din Casele de Pensii

 
   Astăzi vreau să ridic o problemă socială gravă. De foarte mulţi ani Casele de pensii eliberează decizia de pensionare pe caz de boală, dar şi pentru limită de vârstă după o lungă perioadă de la depunerea dosarului  la Casă. Durata minimă este undeva între 5 luni şi 6 luni, dar se merge şi până la 8 luni. Este drept că atunci vin toţi banii grămadă, dar ce folos.
  Am văzut cazul unui bărbat rămas infirm în urma unui accident de muncă, a stat luni întregi prin spitale, apoi a depus dosarul de pensionare. După perioada lungă de internare unde cheltuise şi ultima rezervă de bani constituită din vânzarea verighetelor de căsătorie, singura speranţă îi rămăsese banii de pensie. A trecut o lună, două, trei, patru de la depunerea dosarului, soţia nu contenea să întrebe poştaşul: „omului meu nu i-a venit pensia?”. „Nu”! răspundea poştaşul, ridicând din umeri a neputinţă.
  Au venit reprezentanţii de la gaze şi au tăiat furnizarea gazelor, cei de la lumină au venit şi ei şi au tăiat curentul, motivul? Facturi restante la plată. Medicamente nu aveau pe ce cumpăra, mâncau din pomana pe care o făceau cu ei un patron care îi cunoştea şi le dădea lor resturile de la masa lui. Nu refuzau, ştiau că se umilesc în acest fel, dar nu aveau altă soluţie, trebuiau să mănânce.
  Şi-a pus doamna ministru Olguţa Vasilescu problema în mod serios ce se întâmplă cu oamenii care depun dosarele pentru pensionare? Realizează cineva ce înseamnă ca o jumătate de an după ce s-a depus dosarul la Casă, persoana respectivă să nu aibă nici un venit? Cum să trăiască oamenii fără niciun ban atâta amar de timp? Poate au rate la bănci, la CAR, la cămătari, etc. Au nevoie de medicamente, au nevoie de hrană, de îmbrăcăminte. Cine permite unor funcţionari ai statului să condamne nişte oameni să treacă la gesturi extreme? Cum poate permite ministrul muncii o asemenea situaţie de netolerat? Respectul pentru oamenii există doar la nivel declarativ, în fapt sunt trataţii ca nişte gunoaie. Dacă într-adevăr nu există forţă de muncă suficientă, să se facă angajări de aşa natură încât, oamenii care depun dosarele pentru pensionare să primească decizia şi pensia la o lună de zile după depunerea actelor.
Cred că în România instituţiile statului au moştenit câteva sloganuri proaste : „nu avem bani, nu avem forţă de muncă, nu avem legi”. Eu cred că am început să avem de toate, altceva nu au funcţionarii statului:”BUN SIMŢ”. Sub aceste lozinci proaste actele medicale sunt deplorabile pentru că nu se găsesc medicamente în farmaciile spitalului  fiindcă nu „sunt bani”, de asemeni învăţământul are mari carenţe pentru că nu „sunt bani”, poliţiştii nu-şi fac treaba pentru că le lipsesc nu ştiu ce aparatură pentru că nu „sunt bani”.
Casele de pensie lucrează dosarele în dorul lelii pentru că nu au personal suficient, asta pentru că nu „sunt bani”.
  Doamna ministru Vasilescu, cred că se freacă mult menta, alţii e posibil să frece mangalul prin birourile Caselor de pensii. Funcţionarii de acolo nu au un minim bun simţ faţă de omul al cărui dosar îl lucrează.
Înţeleg să dureze o lună de zile lucratul unui dosar de pensionare, dar a doua lună să-i vină omului pensia  să-şi poată plăti facturile, ratele şi să aibă cu ce să se întreţină şi el.
  Eu cred că doamna ministru Vasilescu nu a cunoscut situaţia asta dramatică a oamenilor care depun dosarul de pensie, altfel ar fi luat măsuri împotriva indolenţei şi insolenţei cuibărite în birourile funcţionarilor din Casa de pensii.


joi, 8 februarie 2018

O nouă umilire a României de către Parlamentul European

  Ieri doamna Uniune Europeană ne-a arătat cât de puternică este şi cum ne poate umili.
Domnul ministru al justiţiei din guvernul României s-a prezentat în Parlamentul European de la Strasbourg pentru a aduce lămuriri la mult contestatele legi ale justiţie. Surpriză, domnul ministru abia a fost primit în sală, dar fără a avea posibilitatea explicării contestărilor făcute pe marginea mult hulitelor proiecte de legi şi legi. Motivul nepermiterii luării cuvântului ar fi fost motivul că a fost invitat premierul Dăncilă şi nu ministrul. Dar faptul că se discuta despre proiectele de legi şi legile din justiţie cel mai informat şi care putea da toate datele era ministrul justiţie Toader. Ăsta a fost doar un motiv de a nu i se permite să explice.
Este simplu. UE, Parlamentul european şi Comisia Europeană cunosc foarte bine mersul proiectelor de legi şi ale legilor votate pe tema justiţie, dar asta a fost încă o ocazie, a câta de când suntem membri UE?, de a ne umili, de a ne ţine la uşa Uniunii, de a ne spune că suntem nimeni şi trebuie să ne acceptăm soarta aşa cum ne-o croiesc mai marii Europei. Faptul că încercăm să ieşim din barierele rigide impuse de Uniune ne costă. Europenii sunt ajutaţi în „munca” lor de umilire, de dispreţuire a României şi înalţilor ei demnitari, de câţiva europarlamentari români, cozi de topor ale stăpânilor de la Bruxelles, amintesc pe Monica Macovei şi Cristian Preda. Aceştia au făcut mult rău României din calitatea lor de europarlamentari. Regret că statul, Parlamentul, opinia publică, nu au posibilitatea de a revoca din mandat asemenea specimene care fac rău ţării. Cred că Parchetul ar trebui să se autosesizeze în cazul lor, există anumite luări de cuvânt, anumite poziţionări care pot fi etichetate ca trădări al interesului naţional.
Domnul ministru când a văzut cât este de umilit, nu trebuia să mai accepte să intre în sală, ci trebuia ca împreună cu europarlamentarii români de bună credinţă să găsească o formă dură de protest împotriva unor asemenea manifestări.
  Prezenţa ministrului de justiţie la Strasbourg ar fi trebuit să fie pentru mai marii Europei un prilej pentru a se informa direct de la sursă despre mersul proiectelor şi legilor justiţiei. Dar probabil unii dintre capii UE şi ai Comisiei  având capul plin de băutură, încă, nu au catadixit să stea de vorbă cu demnitarul român.
De aici putem trage concluzia, la fel ca şi în cazul primirii în Schengen, că UE nu ne vrea ca parteneri egali în drepturi, ci ca pe o ţară de mâna a cincea pe care să o „tragă de urechi” după cum vrea muşchii  ei.
 

Nici pe vremea Înaltei Porţi, trimişii români nu erau astfel umiliţi. UE va continua să ne umilească pentru simplul motiv că vrea şi că poate. Pentru că din ţară nu sunt transmise replici pe măsură, ci doar un „sărut mâna”. Dacă România ar fi fost condusă de Oameni de Stat verticali şi cu vlagă ar fi dat Parlamentului European replica pe măsură, nu are cine, suntem conduşi de eunuci, poate Dăncilă să ajungă Bărbată. Sper, oricum altceva mai bun nu am de făcut.
  Pentru a fi acceptaţi în UE a trebuit să ne distrugem băncile, industria şi agricultura, nu-i vorbă au participat şi politicienii români la acest dezastru, dar indicaţiile au venit de la Bruxelles. Acum când nu mai avem economie, nu mai avem nici demnitate. Am ajuns nişte babe pe margina şanţului UE, plângem, ne smiorcăim în timp ce mai marii Europei ne scuipă cu dispreţ. Asta este soarta celor care se târăsc, să-şi poarte lanţurile robiei cu umilinţă şi resemnare.


miercuri, 7 februarie 2018

Plimbăreţul nostru Preşedinte şi risipa banului public

 
  Preşedintele K.W.Iohannis este de departe cel mai fericit bugetar al României. Cu un salariu foarte mare (comparativ cu al celorlalţi români), cu şofer şi maşină la scară, pază SPP, secretară, purtătoare de tăcere, că oricum nu prea are vorbe de transmis, cu locuinţă luxoasă în vila Lac 3, cu coloană de maşini care îl însoţeşte în fiecare vineri la prânz în drumul său spre iubirea vieţii lui care locuieşte la Sibiu şi apoi îl aduce luni dimineaţă la Bucureşti, este într-adevăr fericit.
Acum domnul Preşedinte este plecat  la rude în Germania, apoi o vizită  prin Tenerife, care, este drept, aparţine de regatul Spaniei chiar dacă se află  în arhipeleagul Canare din Oceanul Atlantic.
Domnul Preşedinte a plecat să se plimbe, să-şi plimbe soţia, să se destindă, să se recreeze, a muncit mult, foarte mult. Îmi amintesc ceremonia de la Cotroceni ocazionată de jurământul guvernului Dăncilă. Domnul Iohannis era ca un ficus pe post de Preşedinte al României, fără ca măcar un muşchi să-i tresară pe faţă a primit dosarele cu jurămintele de credinţă ale miniştrilor, abordând un aer de superioritate şi dispreţ faţă de miniştrii care îi înmânau documentele, le strângea mâinile cu un aer absent, cu gândul la hotelul de 5 stele din Tenerife.
  Domnul Preşedinte din 2014 şi până în ziua de astăzi a ţinut-o tot într-o vacanţă, când nu a fost plecat peste hotare în vreo staţiune de fiţe, s-a odihnit la Cotroceni. Domnul Iohannis, ca Preşedinte, a făcut cheltuielile cele mai mari de când există funcţia de Preşedinte la Cotroceni, după 1989.
Niciun preşedinte nu şi-a permis să facă atâtea deplasări la sfârşit de săptămână pentru a se întâlni cu nevasta. Între noi fie vorba, putea veni soţia la Bucureşti să doarmă cu soţul ei în Vila Lac 3, ar fi costat şi mai puţin, dar cui îi pasă de banii românilor?
  Domnul Preşedinte s-a plimbat prin străinătate, apoi a venit acasă şi s-a odihnit, de lucrat poate lucrează în mandatul viitor în folosul românilor. Acum doar ne tatonează răbdarea. Ce bine era, dacă Preşedintele  ar fi  fost obligat  de lege să facă un raport asupra activităţii sale în faţa Parlamentului! Până la urmă toţi cei care sunt plătiţi din buget trebuie să-şi justifice banii primiţi , trebuie să ne spună câte dude au produs acolo, altfel, domnul Preşedinte îşi poate face de cap în voie pe banii proştilor.
  Aceeaşi obligaţie ar trebui să o aibă şi foştii preşedinţi, pentru că şi domniile lor primesc bani şi încă mulţi pentru simplul motiv că au fost preşedinţi ai României. De ce primesc banii? Ce fac ei pentru salariile uriaşe pe care le încasează? Nu mai discut de maşină cu şofer şi pază SPP, plus secretar şi casă cu birou. Înţelegeam să primească asemenea sume de bani dacă domniile lor ar fi lucrat în continuare pentru binele României  făcând loby, în calitate de foşti şefi de stat, pe lângă liderii statelor străine. Ori ei nu fac nimic din toate astea, nu am auzit de niciunul care să fii primit vreun fost şef de stat în vizită la domnia sa ori ei să fii vizitat vreun stat străin unde să fii avut întâlniri la nivel înalt. Prin urmare, sunt bani aruncaţi pe ferestră, bani din bugetul care se screme să mai pună ceva la pensie sau să investească  în infrastructură. Şi pentru ca tabloul risipei să fie total, în Parlament se eclozează o lege prin care familia fostului rege Mihai să devină Casă Regală cu acte în regulă, mă rog un fel de ONG., iar Majestatea sa Margareta să devină şeful Casei regale cu statut de fost şef de stat şi cu salariul aferent plus Palatul Elisabeta în folosinţă proprie, concesionare pe 49 de ani, cu personalul adecvat plătit de către stat, plus alte ajutoare în total vreo 27 de milioane de euro. Pentru ce naiba dăm atâţia bani? Dacă Majestatea Sa vrea să ajute România o poate face ca persoană privată prin fundaţia Domniei sale. Slavă Domnului are de unde plăti!  Regele Mihai a fost unul dintre regii norocoşi. Ludovic al XVI-lea a fost decapitat, Nicolae al II-lea împuşcat, etc. Nu trebuie să facem din România o struţo-cămilă, o republică şi monarhie la un loc. Dacă acum este republică aşa să rămână, dacă peste un an va fi monarhie, monarhie să rămână.
  Nu-l înţeleg pe Dragnea şi întreg PSD-ul, de unde naiba a apărut dintr-o dată această iubire pentru monarhie când este ştiut faptul că social-democraţii, socialiştii în general, îl consideră pe rege ca fiind primul exploatator, atunci cum devine chestia?

  Încă o frază şi închei, am observat că televiziunile şi primarul  general al capitalei se adresează prinţesei Margareta cu Majestate, întreb, pentru a nu o pune într-o situaţie delicată pe prinţesă: este corectă această formulă de adresare?

luni, 5 februarie 2018

Execuţii în numele democraţiei

  Întotdeauna mi-a plăcut  democraţia, sună pompos, dă încredere oamenilor, mai ales, este fluturată ca o mare izbândă de toţi potentaţii zilei, de toate partidele. Unele  ,partide, sunt mai democrate decât altele, cel puţin la nivel declarativ.
Comuniştii când au venit la putere, au câştigat masele cu dreptul lor de a critica şi de a se autocritica. Adică, spuneau propagandiştii comuniştii, dacă un secretar de organizaţie de bază al PCR greşea,tu,membru simplu al partidului puteai să-l critici în şedinţele de partid. Erai liber să îţi spui părerea despre un anumit lucru. Da, aşa era pe hârtie, în realitate lucruri stăteau cu totul altfel. Puteai critica, înfiera chiar un secretar de partid, un instructor sau un director de fabrică, dacă aşa îţi ordona să spui  şeful de partid ierarhic celui acuzat. Prin urmare, critica era făcută la ordin şi doar împotriva celui care trebuia mazilit. În rest aveai dreptul şi obligaţia de a îţi face autocritica.
Aşa era la comunişti, acele hidre pe care noi, într-un avânt revoluţionar, le-am îndepărtat de la putere şi l-am ucis pe liderul de atunci al comuniştilor, Nicolae Ceauşescu.
  Acum avem pluripartitism, avem democraţie adevărată, ne culcăm cu dreptul la opinie în gură ne trezim dimineaţa că am fost ascultaţi în virtutea unor legi democratice,asta era pe vremea comunismului, da şi acum pe vremea SRI-ului e la fel.
Lasă să ne asculte, nu am nimic de ascuns, dacă nu ar bate vântul şi nu ar ploua zău că aş lua acoperişul casei să se uite cine vrea în interiorul camerelor să vadă că nu am nimic secret. De aceea vin şi zic: băieţi, ascultaţi pe toată lumea, filmaţi, înregistraţi, nu vă jucaţi, faceţi-vă datoria, puneţi tehnică în baie, în latrina din fundul curţii, în dormitor, unde vreţi voi!  Faceţi domnilor filmuleţe cu activităţile domestice ale românilor ,vindeţi-le pe net, scoateţi şi voi un ban!  La procuratură nu le mai daţi, că ăia sunt ageamii, nu ştiu ce să facă cu ele. Nu aţi văzut câte "eşece" (Doamne, ce frumos vorbeşte o fostă europalamentară  din România!) au avut în instanţă procurorii DNA,  mai ales de când a plecat Coldea cu Dumbravă(încă mai este, dar nu mai are câmpul tactic în vizor, e posibil să fie el în vizorul cuiva) de la voi şi Lidia Stanciu de la ÎCCJ!!??
  Măi, să fie! M-am luat cu vorba, despre democraţie voiam să vorbesc. Până la urmă şi ascultatul este tot un drept, al lor să ne asculte,după cum al nostru este acela de a vorbi,dar atenţie ce vorbim, unde vorbim şi cu cine vorbim, fiindcă păţim ca Daniel Zamfir de la PNL. Cum ce a păţit? Nu ştiţi? Vă spun eu, a vorbit. A vorbit aşa de frumos, că PSD-ul l-a aplaudat, iar Orban (o fi român?), Ludovic, nu Victor, a fost aşa de bucuros când a auzit că l-a şi schimbat de la şefia Comisiei economice din Senat. Democratic, a supus la vot preşedinţia comisiei, Zamfir a pierdut, Câţu a câştigat, fie numele domnului Orban binecuvântat, că el a decretat aşa. I s-a luat capul lui Zamfir în mod democratic, prin vot, nu tiranic, prin hotărârea unui despot, care să-l demită samavolnic.
  Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la PSD. Pentru că doamna Ecaterina Andronescu a criticat activitatea liderului maxim al PSD, Liviu Dragnea, nu a fost nominalizată la conducerea Ministerului Învăţământului, în locul domniei sale a fost nominalizat un anume domn Valentin Popa. Notă: pe acest domn îl numeam ministru  la transporturi, acolo oricum se  construiesc  drumurile proaste (se surpă după inaugurare), ce mai conta modul cum se exprima ministrul!? La învăţământ puneam o profesoară de limba română, una care măcar să ştie să vorbească, că altceva oricum nu se face. S-a mers mai departe cu execuţia doamnei Andronescu, a fost schimbată şi din funcţia de preşedinte al comisie de învăţământ.
  Doamna Andronescu a fost unul dintre militanţii activi ai PSD. Cred că Dragnea a sărit de tot peste democraţie, asta aşa între noi.
  Bună este democraţia, ai dreptul să vorbeşti, să critici şi să aştepţi pedeapsa pentru vorbele spuse.
Îmi amintesc povestea cu vulpea şi corbul, corbul a avut caşcavalul cât timp nu a deschis gura, când a vorbit şi-a pierdut pâinea. Asta este democraţia. Bine cel puţin că mai putem vota, iată ce spunea marele scriitor şi aventurier Mark Twain despre vot: „dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”.
 Trăiască democraţia, că frumos suntem manipulaţi în numele ei!


vineri, 2 februarie 2018

Ispita

  Un orăşel de munte. Casele au o arhitectură specifică, mai toate sunt construite din piatră şi lemn.
Cele mai multe  sunt  aşezate pe mal,  pentru a ajunge  la bucătăria situată la demisol  trebuie să cobori 8 trepte, apoi, din bucătăria care este destul de mare, printr-un chepeng situat în partea opusă uşii trebuie să cobori alte cincisprezece scări din ciment şi intri în pivniţa-cămară unde sunt depozitate borcanele cu alimentele conservate şi vasele cu băutură. Prin exteriorul casei se urcă în  camerele de locuit.  
  Strada principală este largă cu două benzi de circulaţie pe sens şi foarte circulată.  Ministerul transporturilor împreună cu primăria locală aveau un plan pentru realizarea unei centuri ocolitoare a oraşului, de câţiva ani planul a rămas  înţepenit  în stare de proiect. Drumul Naţional în continuare trece prin mijlocul urbei.
   Cârciumile sunt amplasate foarte aproape unele de altele, fiecare birt are proprii consumatorii.
  Taverna „La cocoşul cântător” fusese iniţial o baracă din tablă neagră din fier, cu câteva mese improvizate din pari bătuţi direct în pământ peste care se înjghebaseră blaturi din scândură negeluită, peste scândură puseseră muşama subţire cu figuri care reprezentau pe Alba ca Zăpada şi cei 7 pitici prinşi în horă, toţi aveau în mână căni  pline cu băutură. Acum cârciuma era din zid cu mese şi scaune din plastic. Un televizor pus într-un colţ, deasupra barului , cu sonorul dat la maxim la care se adaugă două boxe de amplificare aşezate pe pereţii opuşi emiteau nişte zgomote asurzitoare, muzica, pentru că asta se voia a fi, era un urlet continuu cu başi care băteau în capul clienţilor.  Patroanei i-a mers bine mult timp, după revoluţie erau bani, iar „organele nu se omorau cu controlul, veneau mai mult la „ciupeală”.Muncitorii, de la serviciu în drum spre casă,  se opreau la cârciumă pentru „una” înainte de masă. De la o ţuică, se trecea la a doua, apoi la treia, spiritele se încingeau, glasurile se ridicau, vorbeau toţi, aveai impresia că te afli într-un salon plini cu surzi. Nimeni nu asculta, toţi strigau, ţipau, înjurau,  televizorul urla o manea  jelită de un băiat brunet cu o cruce de aur legată la un lanţ tot din aur pus după gât, greutatea lor îl ţinea pe bietul urlător-cântăreţ mai mult cu capul în jos, era un vacarm asurzitor. Fiecare avea dreptate, fiecare îşi apăra ideea lui, de multe ori aveau impresia  că ei chiar scot  sunete articulate, că spun ce gândesc, în fapt erau un fel de mormăieli cu bufnituri nearticulate, ceva aproape de mieunatul cotoilor noaptea pe acoperiş.
Patroana,o femeie oacheşă la vreo 45 de ani, trupeşă, cu sânii mari gata să sară din decolteul mult prea generos, îşi freca mâinile în spatele tejgheli. Toţi clienţii erau criţă, nu mai aveau bani în buzunare, atunci apelau la bunăvoinţa patroanei.
Se ridica cu greutate câte un client  de la masă, rămânea câteva clipe într-un echilibru precar legănându-se în faţă şi în spate, cu mici rotiri ale trupului în lateral, apoi  fixau locul unde se află barul şi cu un mers bălăbănit, cu trupul plecat mult în faţă, gata, gata să cadă, ajungea la destinaţie. Cu mâinile se prindea bine de  tejghea, apoi cu ochii ieşiţi din orbite privea cu poftă în decolteul patroanei Matilda :
-Ce doreşti Scarfas? Ăsta era numele cu care li se adresa patroana după ce se îmbătau.
-Mmmmvvvreemmm, omul făcea cu mâna semne  cabalistice doar de el înţelese. Cuvintele refuzau să se formeze, buzele se mişcau, ochii se holbau, nimeni nu înţelegea ce anume voia.
Patroana a încercat să aibă un minimum dialog cu clientul dus în lumea lui Bachus şi la un pas de a fi primit de braţele lui Orfeu.
-Îţi mai dau o ţuică? Patroana îl privea atentă.
Beţivul s-a uitat la ea tâmp, a dat din mână într-un gest aproximativ de aprobare.
-Plăteşte!
Clientul s-a rezemat de bar, apoi a început să se buzunărească, într-un final a ridicat din umeri arătând că nu are bani.
-Te trec pe caiet?
Ochii beţivului au avut un licăr de lumină,apoi au rămas apatici,doar direcţia în care priveau era neschimbată, imensele ţâţe ale Matildei.
-Uite ţuica, te-am trecut pe caiet, când iei banii să vii să plăteşti, vezi că ai cam mult şi iar vine scorpia de nevastă-ta peste mine.
Bărbatul a luat paharul, până la masă l-a vărsat jumătate. S-a prăbuşit pe scaun, a băut rachiul rămas în pahar, mai mult apă, nu a contat, apoi a vrut să se ridice să plece acasă. Ştia ce voia să facă, în schimb era paralizat, picioarele îi erau de plumb, nu răspundeau la comenzi.
La un semn al patroanei doi haidamaci l-au prins pe client de sub braţe şi l-au scos pe uşă afară. Rămas fără sprijin, a plecat spre casă, de fapt păşea un pas nesigur în faţă, făcea alţi doi de sprijin în spate, până la urmă distanţa de 2-300 de metri care îl despărţea de locuinţă o parcurgea într-o oră, dar fericit că a ajuns, urca treptele de-a buşilea şi bătea la uşa propriei case. Nevasta bucuroasă îi deschidea uşa, se aranjase special pentru el, îmbrăcase o rochiţă sexy, iar copiii îi trimisese de cu seară să doarmă la mama ei. Pe masa din sufragerie bunătăţile pregătite de nevastă se răciseră, lumânările aromate erau aproape arse,  nevasta, când a auzit bătăile în uşă, a deschis. Bărbatul care era sprijinit de uşă, i-a căzut în braţe, un miros greu de tutun şi băutură i-a întors femeii stomacul pe dos. A încercat să-l pună pe picioare pentru a intra în casă, era lemn, îl luase somnul, băutura îl trimisese în braţele lui Morfeu. L-a cărat cum a putut în dormitor, l-a aşezat  în curmezişul patului, femeia l-a descălţat, apoi i-a urcat şi picioarele care rămăseseră atârnate pe lângă divan.  L-a  lăsat  dormind,  a mers în sufragerie,  s-a plimbat mult timp, se gândea la cina ratată, oare a câta este? De când nu se mai trezise bărbatul ei din băutură? Abia dimineaţa reuşea să se pună pe picioare, nu răspundea la certurile femeii, la morala pe care i-o făcea; punea capul jos, îşi lua pacheţelul şi pleca la serviciu. Din prag femeia îl urmărea cu drag, spera ca seara să vină acasă treaz.
Avea nevoie de el, trebuia să vorbească cu băiatul, începuse să ia note mici la şcoală, pe ea nu o asculta  îi răspundea obraznic, era nevoie de autoritatea lui de părinte. În fundul curţii un gard era gata să pice, încercase să-l proptească cu nişte araci, dar era treabă făcută de mântuială, treabă de femeie în zona de pricepere şi de forţă a bărbatului. Vecinul chiar să oferise „să repare el pe unde mai are ea nevoie”, l-a refuzat obraznic, doar avea şi ea bărbat. S-a gândit la omul care dormea dus în patul din dormitor, chiar era bărbatul ei? De când nu se mai culcaseră împreună, erau două, trei luni, poate mai mult.
  Îl aşteptase cu mult drag, pregătise şi o masă festivă, voia să vorbească cu el să se simtă răsfăţată, îşi notase toate problemele pe care aveau să le discute, se strânseseră multe. În drumul ei de la serviciu spre casă cumpărase de la o ţărancă amărâtă o găină mare şi grasă. O pregătise la cuptor, era rumenă şi crocantă, nu mâncase din ea, doar gustase dintr-o margine de piept, era suculent cum îi plăcea lui. Dintr-un magazin specializat în băuturi alcoolice îi luase o sticlă  cu ţuică Turţ de 50 de grade şi o butelcă de Grasă de Cotnari. Nu umblase la ele, îi lăsase lui  să le „dezvirgineze” cum îi plăcea să spună. Când s-a făcut ora la care ar fi trebuit să intre pe uşă a aprins lumânările aromate, iar ea se foia îmbrăcată sexy, provocator, pe dedesupt avea lenjerie intimă toată dantelată de culoare roz, abia aştepta să-l incite cu accesoriile şi frumuseţea ei. Timpul a trecut, uşa nu s-a deschis, lumânările s-au ars, mâncarea s-a sleit, băutura a rămas intactă. Acum el dormea inconştient, înecat în băutură,  îl dorea, încă îl mai iubea, îl iubise din prima clipă în care l-a văzut. Era un tânăr pe atunci, înalt, zvelt fără vicii,toate fetele erau îndrăgostite de el. Dintre toate  o alesese pe ea, pe Florica, se întâlniseră la un bal, a fost dragoste la prima vedere, au discutat vreo lună de zile, apoi s-au căsătorit.
Era mândră Florica de bărbatul ei, nu bea, nu fuma, cum termina serviciul, venea întins acasă fără să oprească la vreo cârciumă, ignora colegii care îi strigau că îi este frică de nevastă. Şi ce dacă, nu era nevasta lui? Anii au trecut,agonisiseră multe, făcuseră doi copii şi erau fericiţi. Totul s-a năruit în ziua în care directorul uzinei unde lucra i-a anunţat că nu mai au de lucru şi vor trebui să meargă în somaj. Nu a disperat,a căutat de lucru, nu s-a speriat, a bătut la uşa multor firme de stat,toţi îşi alungau muncitorii, nimeni nu mai angaja. Un timp au trăit din salariile compensatorii,nu se dumirea cum dracu statul a preferat să le dea bani pentru ca ei să nu muncească, să stea la umbră, mai târziu când uzina lui fusese vândută la fier vechi a înţeles mârşăvia făcută,a oftat, nu avea nicio putere. A fost angajat de un patron, muncea mai mult degeaba, niciodată nu primea banii la timp, a plecat de la el. Voia să muncească iar patronul să-l plătească conform aportului adus de el. Nu, patronul îl plătea după cum voia, nu se putea împăca cu nedreptatea, acum era bine plătit, dar banii îi primea la gri, era pontat patru ore pentru care primea banii pe stat de salariu, iar restul banilor îl plătea patronul  din mână.
Nu îi convenea, era conştient că în acest fel nu va avea vechime în câmpul muncii, mai vorbea cu colegii despre aceste nedreptăţi. Pentru continuarea discuţiei intrau în cârciumă pentru „una mică”, la început aşa  a fost, apoi a crescut cantitatea, acum nu ieşea din cârciumă decât în patru labe.
Florica a oftat,a strâns tot de pe masă, din ochi  lacrimile îi curgeau şiroaie,se înodau sub barbă , stomacul i se strânsese, avea un gol, sângele năvalnic prin vene curgea,avea inima neagră de dor şi dorinţă nestinsă.
S-a culcat pe canapeaua din sufragerie, somnul refuza să vină,se gândea la situaţia ei, simţea că intrase în fundătură cu relaţia ei conjugală, căuta soluţii, nu accepta să se gândească la divorţ. Considera că despărţirea era cel mai simplu lucru, era ca o fugă de răspundere, ca o capitulare în faţa unei greutăţi fără a lupta, ca un abandon fără a analiza cu simţ de răspundere consecinţile unui asemenea gest.
Ar fi fost simplu, angaja un avocat şi căsătoria s-ar fi desfăcut din vina lui exclusivă, dar apoi ce se va întâmpla cu copiii ei? Cum vor creşte fără tată, ea se va recăsători, soţul cel nou va fi în stare să fie tată pentru nişte copii care nu sunt şi ai lui? Dacă va mai face alţi copii? Nu îi era străină nici situaţia lui Andrei, soţul ei, ce se va alege de el? Poate are şi ea vreo vină că el a ajuns alcoolic. L-a cocoloşit prea mult, trebuia să pună piciorul în prag, nu să-l lase să se distrugă.
Tot analizând a furat-o somnul, a visat că era pe un câmp cu iarbă verde înaltă până la genunchi, printre firele de iarbă  erau mii de flori de câmp de toate culorile, dar cei mai frumoşi erau macii roşii şi  şi florile albe de iasomie. Iarba era culcată acolo unde ea privea, a ridicat ochii şi a privit spre zare, doi tineri fericiţi se ţineau de mână şi păşeau spre viitor, ei încurcaseră iarba, se făcea că era ea şi Andrei al ei. S-a trezit, visul încă o stăpânea, atunci, în acel moment, a luat o hotărâre grea, nu-l va părăsi, dar îl va aduce pe calea cea bună, va lupta pentru ca Andrei al ei să redevină omul care a fost.
Până dimineaţa a rămas cu ochii în tavan. La ora cinci s-a dat jos din pat, a mers la baie şi s-a cufundat în apa caldă şi plăcută din cadă, s-a spălat îndelung,  voia să îndepărteze toate gândurile negre pe care le avea. Din baie a mers în bucătărie, a pus ibricul la foc pentru cafea, iar ea a început să pregătească micul dejun pentru el, ouă ochiuri moi cu pâine prăjită. Când totul a fost gata le-a pus pe o tavă şi a mers în dormitor:
-Scoală somnorosule, am adus micul dejun! Florica a pus tava pe o noptieră şi a început să-l gâdile pentru a-l face să se trezească.
Andrei mormăia fără a da semne de trezire, femeia a început să-l zgâlţâie mai tare, abia atunci a mormăit un:
-Mă trezesc acum.
-Acu să te scoli, uite micul dejun, mănâncă şi bea cafeluţa.
Cu greu s-a trezit, s-a uitat la mâncare cu greaţă, a luat ceaşca de cafea şi a băut-o cu înghiţituri mici, abia intra.
-De ce nu mănânci Andrei? Ţi-am făcut mâncarea care îţi place ţie cel mai mult, mănâncă băiatul meu frumos! Florica îmbrăcată într-o cămăşuţă de noapte transparentă şi scurtă lăsa la vedere corpul ei cu rotunjimi frumoase. Fără burtă, avea picioarele cu pulpe pline şi rotunde la fel şi genunchii, gleznele fine întregea tabloul unui trup superb. Părul castaniu inelat cădea în valuri mai jos de umeri, fruntea era luminoasă, două riduri paralele arătau suferinţa femeii. Avea ochii căprui, cu gene lungi şi sprâncene îngrijite, obrajii palizi din cauza oboselii şi a suferinţei provocate de o hepatită cronică, nasul în vânt arăta firea ei prietenoasă şi generoasă,  gura mică şi buze roşii precum căpşunele coapte,completau  frumuseţea feţei.
  Andrei privea pe lângă femeie, îşi dorea să scape cât mai repede din tirul ei de întrebări, nu putea răspunde, de fapt abia putea sta pe picioare, avea greaţă de tot şi de toate, capul încă îi era tulbure, aburii beţiei persistau, nu era capabil să gândească, să judece limpede. O vedea stând în faţa lui frumoasă şi provocatoare, instinctul de conservare al bărbatului din el îşi dorea să pună mâna pe făptura gingaşă care îl alinta şi-l incita în acelaşi timp, dar raţiunea, câtă mai avea, îl atenţiona că nu este pregătit, fiindcă alcoolul  încă nu l-a părăsit, a dat din mâna a lehamite, apoi a plecat spre baie,  nevasta i se părea că este prea insistentă. Ce voia de la el? Nu-l vedea că face eforturi să stea în picioare, de ce nu-l înţelegea, nu îşi dorea decât sex, sex,sex, dar ce el era maşină de satisfăcut femei? Nu se culcase cu ea, da, chiar de curând, a început să se gândească, se simţea mai ameţit, în sfârşit, nu conta când, dar o făcuse.
  Rănită, Florica a luat tava cu micul dejun şi a plecat la bucătărie, i-a pus pacheţelul pentru serviciu pe masă, apoi a început să se pregătească pentru a merge la birou. Lucra de mulţi ani ca economist într-o mare firmă  de construcţii. Nu-şi permitea să meargă la muncă două zile la rând cu acelaşi rând de haine, deşi nu erau de firmă, erau croite cu mult bun gust şi chiar aveau o tăietură îndrăzneaţă şi tinerească. La cei 36 de ani de ani era în fiecare zi ca scoasă din cutie,nu arăta niciodată ca o femeie care ar avea probleme acasă, era cu zâmbetul pe buze şi cu bună dispoziţie. Sufletul plângea, doar ea singură ştia câtă suferinţă avea, nu lăsa pe nimeni să privească dincolo de masca afişată pe faţa ei.
Seara, după ce a plecat de la birou, s-a hotărât să meargă la atelierul unde lucra ca inginer şi să-l aştepte până îl va vedea ieşind pe poartă. S-a tras într-un loc mai retras, nu voia să fie văzută şi recunoscută de ceilalţi angajaţi. Nu a aşteptat mult până când l-a văzut pe Andrei ieşind pe poartă, era împreună cu alţi colegi de serviciu, tocmai se pregăteau să se urce într-o maşină când Florica a apărut în faţa lor.
-Ce este cu tine aici? Andrei se făcuse alb la faţă, era prima dată când nevasta venea înaintea lui.
-Am plecat mai devreme de la firmă şi m-am gândit să mergem împreună acasă, uite ce zi frumoasă este deşi suntem în noiembrie, hai să profităm de clima caldă şi să ne plimbăm puţin.
-Nu pot, mă aşteaptă băieţii, merg cu ei, nu pot să-i las, ce vor zice mâine? Bărbatul nu găsea cele mai tari argumente, era între ciocan şi nicovală, e drept că îi ardea gâtul şi ar fi preferat să meargă cu colegii, iar pe nevastă să o lase acolo în mijlocul drumului, să se înveţe minte să nu mai vină după el la serviciu.
-Mergi cu mine acasă, lasă băieţii că nu te-ai însurat cu ei. Femeia era calmă, dar fermă, nu voia să facă circ în stradă.
-Mergi acasă femeie nu te mai pune curmeziş în drumul meu, nu eu te-am chemat să vii înaintea mea, tu ai riscat să vii, află că ai pierdut.
-Haideţi don inginer, vă mai aşteptăm mult? Muncitorii din maşină începuseră să dea semne de iritare, pofta de rachiu era mare. 
Florica s-a apropiat de maşină şi cu cel mai fermecător zâmbet al ei i-a anunţat că inginerul Andrei merge cu ea acasă, aşa că  îşi pot vedea de drum.
Înainte de a mai apuca Andrei să zică ceva, maşina a demarat în trombă, în urma ei a rămas un nor de fum şi de praf.
-Să mergem dragul meu, spuse Florica luându-l de braţ.
Au mers mult timp tăcuţi, femeia a încercat să lege o discuţie cu el, s-a lovit de un zid, bărbatul nu a scos nici-un cuvânt, doar pufnea nervos din când în când. Aşa au mers până în apropierea casei,atunci Andrei a mormăit:
-Trebuie să plătesc Matildei datoria, mergi acasă că te prind din urmă.
-Nu, mergem acasă, apoi eu vin şi-ţi plătesc datoria.
-Cum să faci aşa ceva, cu ce obraz mai intru eu  în cârciumă?
-Stai liniştit, de azi încolo nu mai intri în nicio cârciumă, zilele următoare te muţi cu serviciul la firma unde lucrez eu, au nevoie de un specialist, iar tu eşti cel mai bun. Ne-am înţeles?
-Da, iubita, dar acum trebuie să merg să-mi plătesc datoria, să-mi iau la revdere de la colegi şi de ce nu, să bem o ţuică de despărţire.
-Andrei, pe uşa aceea de la intrare nu ieşi decât mâine dimineaţă când pleci la serviciu, dacă pleci acum la cârciumă, vei găsi uşa încuiată la noapte când te înapoiezi. Alege, a venit momentul! Florica a făcut o piruietă prin faţa lui, uită-te la mine ori eu ori cârciuma! Eu cu un butoi în pat nu voi mai dormi. Şi acum spune-mi câţi bani ai să-i dai Matildei? Femeia era hotărâtă să rupă pisica în două.
-Nu ştiu, când merg cu banii ea face socoteala, iar eu plătesc.
-Merg eu să plătesc, până mă înapoiez ai o sticlă cu Turţ în bar, puneţi un păhărel, vin repede, nu te las să te plictiseşti. Florica s-a apropiat de el, de mult nu-l mai văzuse treaz la o oră aşa târzie a zilei, tot era frumos, deşi obrajii începuseră să se buhăiască din cauza băuturii, s-a aşezat în genunchii în faţa lui, i-aprins obrajii în mâini şi l-a sărutat cu dor pe buzele lui senzuale. Să fii cuminte, i-a spus ca unui copil mic,vin repede, am nevoie de tine! Şi-a sărutat degetul arătător apoi l-a pus pe buzele lui.
  Florica a ieşit pe uşă, înainte de a închide, a mai aruncat o privire spre soţ, stătea în fotoliu resemnat, învins, neputincios.
  Va urma!



sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Să învăţăm ce înseamnă demnitate de la cehi şi polonezi .

   Mă uit cu admiraţie, dar şi cu invidie, la  şefii de guvern din Ungaria şi Polonia, dar şi la Preşedintele  ceh proaspăt reales în funcţie ( pro rus, pro chinez). Toţi aceşti lideri au curajul să strige în gura mare că ţările lor sunt suverane şi independente şi nu permit nimănui să se amestece în politica lor internă sau cum a fost cazul preşedintelui ceh care  nu a permis unui trimis  american, fie el şi ambasador,  să-i dea sfaturi în modul cum să-şi facă agenda proprie. Drept pedeapsă au fost închise uşile Palatului Prezidenţial  pentru ambasadorul american.  Miloş Zeman  va da curs invitaţiei preşedintelui rus şi va participa la manifestaţiile prilejuite de ziua de 9 mai din Piaţa Roşie.
  Toţi aceşti lideri  sunt verticali în relaţiile cu UE, Germania  sau SUA, ştiu care este cu adevărat interesul ţărilor lor. Chiar dacă pe noi ne supără, aici mă refer la V. Orban , el lucrează pentru interesul Ungariei, dacă noi nu ne ştim interesul propriu, vom pierde în faţa ungurilor.
Poziţia de babe plângăcioase, pe care o afişează liderii noştri când povestesc naţiunii ce rău este Orban sau UDMR, nu rezolvă nimic. Liderii noştri politici din vârful statului să încerce să meargă în poziţie verticală fără a se cocoşa, fără a se târî în faţa liderilor puternici ai Europei, Asiei sau SUA şi să susţină cu demnitate interesele României în raport cu UE şi celelalte puteri internaţionale. Puternicii lideri ai lumii admit să discute de la egal la egal doar cu acei lideri care au demnitate şi verticalitate, acei lideri care negociază din picioare.
  Un exemplu: URSS în 1939 a avut  pretenţii teritoriale de la Finlanda, finlandezii nu au acceptat, deşi armata finlandeză faţă de aceea a URSS era insignifiantă. Nu a contat, Finlanda nu a acceptat să cedeze teritorii, URSS-ul a atacat, Finlanda s-a apărat, au  pierdut, dar finlandezii au demonstrat că nu contează cât de puternic este adversarul, contează cum pierzi, în genunchi cerşind îndurare, sau demn cu arma în mână. Puterea unui stat nu se măsoară întotdeauna doar în capacitatea militară şi economică, ci şi în „cantitatea” şi „calitatea” sentimentului naţional.
  România, în 1940, a pierdut o parte din Transilvania în urma Dictatului de la Viena şi Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov, am cedat aceste teritorii fără ca regele Carol al II-lea să ia poziţie, singura poziţie a fost aceea de a se supune umil. Acele pierderi fără reacţia dură a autorităţilor de la Bucureşti, vor rămâne o pată pe istoria României.
  Acelaşi lucru îl facem şi acum, liderii noştri se prosternează în faţa unor funcţionăraşi trimişi de ţări puternice. Mă refer la modul în care era primită madam Nuland de către Preşedintele României, la felul  în care ambasadorul SUA îşi permite să tragă de urechi pe mai marii ţării: Preşedinte, Premier, Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului sau miniştrii guvernului român, şefii unor instituţii de forţă ( DNA, Parchet General). Nu mai vorbesc de UE care este mai rea decât era odată Înalta Poartă şi care ne urechează ori de câte ori doresc, asta o face cu binecuvântarea Preşedintelui României şi a partidelor din opoziţie. De multe ori mă întreb: „prezidentul nostru şi opoziţia nu cumva sunt remuneraţi de forţe externe? Că prea sunt preş în faţa lor.”  Asta demonstrează din plin faptul că România nu mai este un stat  suveran.
  Chiar nu suntem în stare să ne ridicăm la nivelul "nenorociţilor" de diplomaţi de pe vremea comuniştilor?
Acei oameni au fost în stare să negocieze pacea din Vietnam, au negociat împăcarea dintre China şi SUA sau pacea din Înălţimile Golan.
  Acum avem, conform C.V., oamenii foarte pregătiţi comparativ cu "analfabeţii" din comunism, aşa sunt caracterizaţi de unii intelectuali de azi, dacă sunt pregătiţi de ce nu se vede nimic din munca lor?

Vedem doar cum s-a dus pe apa sâmbetei economia ţării, cum devenim pe zi ce trece tot mai datori la băncile străine, fără să înţelegem de ce şi ce este cel mai grav, ne pierdem pe zi ce trece independenţa.

Mulţumesc SIMONA HALEP ! Eşti eroina noastră!

    MULŢUMESC Simona Halep!  Eşti  o eroină a României pe persoană fizică, ai reuşit să faci să se vorbească despre ţara noastră, deşi, între noi fie vorba nu merităm acest lucru. România nu a investit nimic în tine în materie de tenis, ai ajuns acolo sus prin propriile forţe, mai precis prin forţele părinţilor, care au riscat şi au investit în talentul, dârzenia şi determinarea ta. Ai fost lozul lor câştigător.
  Noi românii suntem mândri că azi ai jucat finala la Austrial Open, nu ai câştigat, dar ţi-ai vândut greu pielea. În orice joc există un învins şi un câştigător, dacă s-ar fi jucat doar două seturi, Simona ar fi fost câştigătoare, setul doi a fost câştigat categoric de româncă, din păcate a trebuit să se mai joace un set, Simona cum era accidentată a cedat, greu, dar a cedat. Şi oştile lui Ştefan cel mare la Războieni deşi s-au luptat vitejeşte, au fost învinse. Într-o luptă, importantă este determinarea, eroismul, mai puţin victoria. De multe ori victoria poate ţine de hazard, dar eroismul ţine doar de vitejia ostaşului, iar tu astăzi ai fost un ostaş român, un erou pe frontul sportului.
  Eşti eroina noastră, ai făcut prin prezenţa ta la acest turneu mai mult decât diplomaţia noastră, mai mult decât românii noştri cărora le pute faptul că sunt români. Voi sportivii românii prezenţi în acest turneu aţi făcut să se vorbească la superlativ despre o Românie tot mai umilită şi inexistentă pe plan internaţional. Nimenii dintre politicienii români de ieri şi de azi nu au voie să se pozeze cu voi sportivii noştri dragi. Voi sunteţi profitul investiţiilor părinţilor voştri, nu al sportului românesc.
Aud câte un tânăr spunând: „urăsc faptul că sunt român”. Îi dau dreptate, a deschis ochii într-o ţară debusolată care îşi renegă valorile, o ţară care renunţă în fiecare zi şi mai mult la independenţa sa.
  O ţară ai cărei cetăţeni sunt bucuroşi că pot migra prin toată Europa, dar care nu vrea să înţeleagă cinismul acestui drept. Ce s-ar fi întâmplat dacă în România pe lângă populaţia activa pe care o avem acum, ar revenii în ţară sau nu ar fi avut posibilitatea să plece şi ceilalţi 5 milioane de români. Care ar fi fost soarta şomajului acum?
  Vreau să mă bucur de ceea ce mi-a oferit Simona, un exemplu de muncă şi dăruire, aş vrea ca şi politicienii să înţeleagă că succesul vine după multe ore de antrenament, de eforturi şi nu după multe operaţiune de fraudă bancară.

MULŢUMESC SIMONA HALEP!  EŞTI EROINA NOASTRĂ!

miercuri, 24 ianuarie 2018

159 de ani de la Unirea Principatelor Române

    Astăzi sărbătorim ziua unirii Principatelor Române. Ziua de 24  ianuarie 1859 a fost ziua când a fost dat peste cap planul marilor puteri cu privire la acceptarea unirii celor două principate române. În fapt marile puteri prin Convenţia dela Paris acceptaseră o unire formală, cele două principate urmând a avea în continuare guvern şi domn separaţi. În 5 ianuarie 1859 Adunarea Electivă din Moldova a ales ca domn pe A. I. Cuza, iar la24 ianuarie în Muntenia a fost ales, sub presiunea bucureştenilor din mahalele care au început să se manifeste şi să pună presiune pe Adunare, tot A.I. Cuza ca domn.       Astfel unul din punctele cheie din Convenţie a fost forţat, pentru că în articolele ei se vorbea de domn ales separat,dar nu se interzicea a fi ales acelaşi domn. Prin urmare a fost speculată omisiunea din Convenţie şi în loc să fie doi domni câte unul în  fiecare provincie, a fost ales domn Cuza-Vodă peste ambele principate, dând astfel o şi mai mare putere actului unirii. Cuza nu a fost unul dintre favoriţi, pot spune că a fost un outsider, a fost ales mai mult în speranţa că va fi uşor de manipulat de cei din jurul lui. Lucrurile nu au stat aşa, prinţul Cuza dovedindu-se a fi un om puternic care a condus cu mână de fier în timpul celor 7 ani de domnie. Dar ca de fiecare dată când România merge, a mers, pe un drum bun, imediat au apărut contestatarii şi revoluţionarii de profesie. Aşa s-a întâmplat şi cu A. I. Cuza, în noaptea de 11 februarie 1866 mai mulţi demnitari au năvălit cu gărzile noaptea în camera domnitorului şi l-au forţat să abdice.
  Suntem la 159 de ani de la momentul memorabil al unirii. România, acum la ceas aniversar, se găseşte mai dezbinată ca niciodată. O treime din populaţia activă a luat drumul bejanie în căutare de lucru. Înalta Poartă a apus, însă noi românii nu putem trăi dacă nu mergem cu jalba în proţap la marile puteri străine, cărora ne-am vândut nu numai sufletul, ci şi toată avuţia ţării.
  Preşedintele ţării, cetăţean român de naţionalitate germană, vede viitorul României prin ochii cancelarului Merkel. Guvernatorul BNR s-a hotărât, a fost determinat de alţii, să distrugă moneda naţională în raport cu euro. Guvernul face lucruri bune, după ce întâi iau nişte hotărârii pompieristice, apoi la presiunea strâzii se retrag lăsând să se înţeleagă că ar fi fost prinşi cu mâţa în sac.
Jurnaliştii, aceşti formatori de opinie sunt vânduţi puterilor străine, sunt adevărate vuvuzele ale americanilor , FMI sau UE.
  Un singur exemplu: Radu Tudor, omul ăsta se isterizează dacă cineva spune un singur cuvânt rău despre SUA, dar el nu uită să arunce tot noroiul în capul românilor şi României.
Monica Macovei,această rara avis a politicii româneşti din Parlamentul European, nu lasă să-i scape o zi fără a nu arunca cu lături în România şi împreună cu ea mai este ţuţărul Cristian Preda.
În 1859 se lupta pentru ca Adunările Elective din cele două ţări să fie bine văzute pe plan european şi naţional. Acum Parlamentul României este uriaşul ecran pe care tineriimanifestanţi  proiectează sintagma „ciuma roşie”. Ciuma roşie,a fost folosită pentru prima dată de către nazişti la adresa celor de stânga. Nu mi se pare o alăturare prea fericită.

  Unirea ar trebui sărbătorită în fiecare zi, în fiecare oră. Românii au uitat cuvintele care au înfăptuit unirea din 1859. Naţiune, patrie, patrioţi, eroi, independenţă, suveranitate, taote astăzi sun considerate perimate, azi vorbim despre cetăţeni ai UE, dar noi suntem doar formal, în fapt suntem lada de gunoi a UE, sclavii UE , nicidecum cetăţeni egali în drepturi. Poate avem dreptul şi obligaţia să-i ştergem la fund, atât. Dacă nu ne revenim, vom ajunge în groapa de gunoi a istoriei.

luni, 22 ianuarie 2018

Prizonierul XVI

  A fost o iarnă capricioasă, dar oricât  ar fi iarna  de grea , sub plapuma caldă a zăpezii tot cresc cerealele semănate toamna şi ghioceii care sfidează stratul de  zăpadă şi ies afară cu clopoţeii lor dantelaţi. A fost o luptă dură între baba iarnă şi feciorelnica primăvară, prima  continua să vină cu răutăţile gerului, viscolului şi furtunilor de zăpadă, a doua a venit cu blândeţea vântului cald, a razelor de soare şi a micilor floricele care făceau parte din alaiul anotimpului reînvierii.
În final a învins primăvara  prin abandonul iernii şi astfel, într-o zi de joi a primei jumătăţi de martie soarele a urcat pe cer hotărât, determinat să încălzească pământul. Primele gâze au apărut nesigure în zbor, în stâne, miei se jucau la soare. Nicolae a scos animalele afară, le-a lăsat slobode, văcuţa împreună viţica ei  au început să alerge cu cozile  pe spinare. Cei doi cai cu capetele unul lângă celălalt se jucau bătând din picioare şi mişcându-şi capetele în sus şi-n jos de parcă ar fi discutat ceva şi se aprobau reciproc .
  Cu basmaua legată la ceafă şi burta proeminentă, Irina, având grăunţe în poala şorţului negru pe care îl purta ziua când trebăluia prin curte, a intrat în oborul păsărilor, găinile au venit ciopor pe ea, femeia le vorbea ca unor prietene, fiecare avea un nume: Porumbaca, Negruţa, Alba, Roşcata, Pestriţa, etc., după ce le-a pus grăunţe într-un lighean mare, a mers la cuibare să adune ouăle. În locul grăunţelor în şorţ a pus ouşoarele de la găinuşele ei dragi, cum îi plăcea să le alinte.
-Nicolae, au început găinile să se ouă, am luat 7 bucăţi, toate sângerate, unul e micuţ, cred că e de la puicuţa pestriţă care ne-a mai rămas dintre puii din toamnă. Era mândră când putea pune pe masă ceva din gospodăria ei.
-Ei, era timpul, din toamnă de când le hrănim degeaba, de acum să ne plătească şi ele strădania noastră şi mâncarea pe care o risipim să le hrănim. Uite porcii, pe măsură ce timpul trece, pun pe ei, cresc, se îngraşă, mangaliţa asta o tai la sf. Paşte, va avea cam 150 de kilograme, oprim porcul bazna pentru mai pe vară. Până  la Crăciun se fac ăştia mici, au crescătură bună, îmi place de ei, sunt ca Vasile Grasu, ăla după vale, mănâncă şi dorm toată ziua, nu fac nici un zgomot dacă au în troacă, altfel, ţipă de se aude până-n sat.
Nicolae a cuprins-o pe după gât cu mâna dreaptă, iar cu stânga a mângâiat-o pe burtică.
-Creşte băiatul meu, a, uite ce voinic este, ce tare m-a lovit! Va fi un flăcău pe cinste!
-De unde şti tu că va fi băiat? Poate este fetiţă? Mie chiar mi-ar plăcea mult să am o fată, să o moţez, să-i cumpăr pantofi de lac , mult mi-am dorit să am şi eu o pereche, nu am avut parte, bani am avut, dar nu le-am văzut rostul, unde mergeam eu pentru a mă fuduli cu ei? O haină elegantă şi scumpă nu are sens să o cumperi, dacă nu o admiră nimeni. Am renunţat. Bărbate, ştii ceva? Spuse Irina întorcându-se cu faţa la el, apoi l-a privit în ochi, iar cu mâinile l-a prins după gât.
-Spune nevastă, ce vrei să-mi ceri, că doar atunci mă prinzi după grumaz.
-Hai să plecăm de aici, să ne mutăm cu casa la oraş, poate găsim să muncim acolo, avem ceva bănişori strânşi, ce părere ai? Irina îl pupa pe obraji şi îl desmierda, căldura primăvăratică îi îmbia la iubire, natura  reînvia.
Nicolae a prins-o în braţe cu grijă, să nu deranjeze pe cel mic, a sărutat-o, apoi i-a promis că se va gândi la propunerea ei, deşi el se învăţase în pustietate, dar pentru binele copilului vor trebui să găsească soluţii.
Pe la jumătatea lunii mai discutau amândoi, era seara, tocmai ce terminaseră de cinat, Nicolae îi spunea Irinei care este programul lui pentru a doua zi. Dintr-o dată femeia s-a schimbat la faţă:
-Omule, mergi şi ia paie curate, pune-le jos în camera de dincolo, apoi un cearceaf curat peste ele, pune tuciul ăla mare cu apă la fiert pe pirostri, apoi înhamă calul la şaretă şi fugi în sat să o aduci pe coana moaşă, pe Lisandra, o ştie toată lumea. În cea mai mare viteză să vii cu ea, eu am să nasc. Acum du-mă în casa mare, acolo e curată camera, nu ca asta unde dormim. Să pui lângă mine cuţitaşul ăla mic care taie bine, să torni nişte pălincă pe el pentru a se curăţi.
Nicolae a rezolvat în fuga mare tot ce ordonase nevasta, a înhămat calul negru cu stea în frunte la cabrioletă, a deschis porţile, apoi a o pornit în galopul calului  spre sat, înainte să iasă pe poartă a auzit văcuţa gemând, „te pomeneşti că fată şi vaca, ajută-mă Doamne!” îşi zise bucuros în timp ce dădea bice calului.
  Când s-a întors cu moaşa, copilul tocmai se năştea, a lăsat femeile singure, uşa a  crăpat-o  ca în caz că au nevoie de el să se înfiinţeze mintenaş, iar el a mers în grajd să vadă ce face vaca. Era bine, fătase, viţeluşul, un tăuraş roşcat, semăna cu mama-sa, se chinuia să stea în picioare, era multă voinţă, dar puţină putinţa, picioruşele îi tremurau, încă nu avea forţă în ele. Nicolae l-a ajutat să meargă la vacă să sugă, din ţâţele pline ale ugerului, colastra grasă  care avea să-l întremeze. O oră mai târziu viţeluşul alerga prin grajd.
În casă băiatul, atunci născut, sugea lăptic din sânii mari şi mustind de lapte ai mamei lui. Nicolae i-a privit bucuros, era fericit,apoi s-a gândit la tăuraşul din grajd, ce repede a plecat în picioare, al lui mai are un an de aşteptat.
S-a apropiat de ei, a sărutat mâna şi fruntea nevestei şi degeţele micuţe ale băiatului:
-Mulţumesc nevastă că mi-ai dăruit un copil, mă bucur este băiat, tu nu te supăra că nu a fost fată, îţi promit, că imediat ce poţi, punem să facem o fătucă, să avem pereche. Coană moaşă, cât îţi datorez?
-Întâi, Nicolae maică, pune un păhărel de pălincă, da vezi, paharul să nu fie din cele mici, caută unul mai potrivit că vreau să închin în sănătatea prinţului tău şi al reginei care tocmai l-a născut.
A căutat în bătrânul dulap,o moştenire de la bunica Irinei, de aici a luat un pahar mare, din care de regulă ei beau vin, l-a umplut pe trei sferturi cu pălincă, apoi l-a întins bătrânei.
-Poftim coană mare, ia şi gustă din pălinca asta făcută de mine anul trecut , este prună curată, are grade mai multe decât o cloşcă când cloceşte.
Bătrâna a luat paharul, ochii îi scânteiau de poftă, s-a uitat la el, era mulţumită de băutura pusă de Nicolae, „se vede că nu este zgârcit” îşi zise ea în gând.
-Nicolae, să trăiţi mamă şi să vă trăiască copilaşul, să  aibă viaţă lungă cu sănătate şi bucurii!
-Amin! Ne bucurăm de urare. Când vrei să pleci, te-oi duce acasă. Ce crezi, copilul şi muierea-s bine?
-Bine Nicolae, Irina e puternică ca o iapă de Lugoj, iar băiatul aşa de tare a ţipat că ne-am speriat amândouă, se vede că are bojogi puternici. Voi bea încet licoarea din  pahar, tare-i bună, nu vreau să se termine repede.
-Coană Moaşă, bea-l cum vrei, că pentru acasă ţi-oi  pune o ţâră de pălincă într-o sticluţă , să guşti când poftă vei avea.
Moaşa a urcat în şaretă având un coş lângă ea în care se găseau o găină cu picioarele şi aripile legate, o sticluţă cu pălincă, o şunculiţă afumată din purcelul tăiat la Paşti şi o strachină cu untură proaspătă.
Într-o mică boccea, pe care bătrâna o ţinea cu grijă în mână, Nicolae pusese câteva ouă proaspete.
Cabrioleta cu cei doi a plecat pe şleaul către sat, din casă se auzea plânsul celui mic, îşi striga norocul.
-Noroc să fie! strigă Nicolae dând bice calului.
Îl toropise căldura, deşi era abia sfârşitul lui iunie soarele ardea nemilos, a descălecat de pe cal, l-a lăsat liber să pască iarba subţire la fir care creştea la umbra copacilor şi frunze de ferigă ce se găseau din belşug în pădure. El s-a trântit la umbra unui fag bătrân şi umbros, răcoarea îi făcea bine, era transpirat, s-a şters cu  năframa dată de dimineaţă de Irina. Gândul i-a fugit la Oblegovici, trecuse aproape un an de la prinderea partizanilor, nu mai dăduse niciun semn de viaţă, e drept că fusese avansat la Centru aşa cum visase. Partizanii fuseseră toţi judecaţi: Arnăutu şi Donose fuseseră condamnaţi la moarte, ceilalţi au avut pedepse cu închisoarea silnică, unii pe viaţă, alţii mai puţin, dar nici unul sub 10 ani de detenţie. Pe el nu-l citaseră ca martor, nu a vrut Oblegovici să-l pună în lumină şi mai proastă. Nici una dintre femeile partizane nu fuseseră condamnate, nimeni nu vorbise despre ele.
De Ofiţer nu a mai auzit nimic, nici de frumoasa Ioana, iubita lui. Ar fi vrut să vorbească cu ei. Nu-i putea căuta fără să le pricinuiască necazuri, ultima lecţie primită când l-a căutat pe Dumitrana, nu a uitat-o.
I s-a făcut dor de casă, a încălecat pe calul care păscuse în jurul lui, cât timp el s-a odihnit, apoi a plecat. Era un om fericit, acasă îl aştepta un mic bărbat şi femeia lui.
A intrat pe poartă, a dus calul sub polatră, l-a legat la iesle, apoi a scos şaua după el şi i-a pus în cap  straiţa cu o strachină de grăunţe. După ce a verificat starea tuturor animalelor a intrat în casă, nevasta tocmai alăpta micuţul bărbat. Copilul, fometos, sugea cu poftă din sânul mare, alb, rotund, cu pielea catifelată şi plin cu lapte al mamei. Nicolae a zâmbit în sinea lui, era bucuros că băiatul mânca cu poftă şi erau sănătoşi amândoi, mamă şi fiu.
-Nicolae, trece timpul şi noi nu am găsit naşi pentru cununia noastră şi pentru botezul vostru. Te-ai gândit la acest lucru?
-M-am gândit,nu am găsit pe nimeni, în sat oamenii nu au bani de petreceri şi sincer să fiu  nici unul care să-mi fie pe plac, lasă că ne botezăm noi.
-Eşti un „lasă-mă, să te las”. Măi omule, în viaţă trebuie să fii mai ferm, mai bătăios, tu parcă eşti prea aşezat, prea „muieţi-s posmagii”. Să stai cu copilul acasă  fiindcă am să  plec eu în sat şi nu mă las până nu vin cu naş. Şi încă unul care să-mi placă mie. Da, să ştii, că eu tot te iubesc, chiar dacă eşti mai delăsător. Acu pune mâna şi fă ceva de mâncare pentru seară că „domnu’” ,spuse Irina arătând spre copil, nu m-a lăsat toată ziua să fac ceva.
-Apăi, nu-l mai ţine toată ziua în braţe, că se va învăţa rău, mai pune-l şi în copaie, iar dacă o plânge nu va fi rău, îşi va dezvolta plămânii. Nu  o spun pentru că nu aş vrea să te ajut, mă gândesc la el că este băiat şi nu vreau să iasă un răsfăţat, unul care se va ţine tot timpul de fusta mamă-si. Merg să prăjesc nişte cartofi şi să scot o bucată de muşchi din oală. Fac o mămăligă mare,iar de pe brazdă am să iau usturoi. Ce zici, îţi va plăcea sau faci nazuri?
-Mă, mişcă-te mai repede, căci mare poftă mi-ai făcut! Irina s-a rezemat de perete în braţe cu Nicuşor , îi pusese numele tatălui său, Nicolae,  se uita la el, sugea , apoi i-a scăpat ţâţa din gură, îl luase somnul, tresărea, iar prindea ţâţa, până când mamă-sa s-a decis să-l pună în copăiţă unde avea aşternute mai multe haine să nu-i fie rece. Dormea, buzişoarele lui mici încă se mai mişcau ca şi cum ar fi căutat sânul.  Irina l-a închinat, a scuipat spre el de trei ori să nu se deoache, apoi a ieşit afară să-l ajute pe Nicolae. Nu mică i-a fost mirarea când l-a găsit pe Nicolae stând afară la măsuţă cu un păhărel de rachiu în faţă, nici urmă de cartofi curăţaţi.
-Nicolae, ce faci, nu cureţi cartofi? Ce am vorovit noi? Irina se prefăcea a fi supărată şi pornită pe ceartă.
Mă, cu tine mă cert eu!
-Da, de ce mă rog, dacă pot să întreb? Nicolae se prefăcea că nu înţelege supărarea femeii. Vezi bine că sunt sănătos, pot să beau o ceaşcă cu  pălincă, am venit acum din pădure, voi sunteţi bine,nu sunteţi bolnavi, tu de ce te-ai supărat aşa deodată? Nu-ţi convine sau ce? Nicolae nu i-a dat timp să răspundă, a cuprins-o în braţe şi a început să o sărute pe faţă, pe gât , pe gură, îi era dor de ea, nu mai dormiseră amândoi în acelaşi pat de mai mult de o lună de zile.
Cu aceleaşi săruturi şi acelaşi dor i-a răspuns şi Irina, din carne şi sânge era şi ea făcută, starea de iritare de mai înainte tot de aici pornise, din adâncul neostoit al dorului.
-Îmi este dor de tine femeie, te vreau, îi şoptea cu glas fierbinte  bărbatul, cât mai aştept?
-Nicolae, potoleşte-te şi eu te doresc şi mie sufletul îmi arde când mă gândesc la tine, trebuie să avem răbdare; să ies la biserică, să-mi facă preotul molifta, să încreştinăm copilul, să ne cununăm, apoi voi fi a ta. Nicolae, nu trebuie să spurcăm copilul cu faptele noastre murdare. Întâi curăţenia sufletească şi trupească, apoi vom avea timp şi de noi, d-aia ţi-am zis să găseşti mai repede un naş.
Se mai potolise dogoarea zilei, era o amiază târzie, cerul era acoperit de nori, dar nu se simţeau semne de ploaie, câinele a început să latre într-un fel aparte.
-Ia vezi Nicolae cine poate fi la poartă, câinele mai mult se gudură decât latră, parcă am auzit şi un motor de maşină, dar de aici din spatele casei şi cu gura ta mare, ce să mai auzi? Ne poate lua cu totul, noroc cu Ursu că ne face atenţi.
-Ho femeie, mai potoleşteţi gura, că prea mult meliţezi! Nicolae a aruncat ultimele cuvinte în timp ce se îndrepta spre poartă.
A deschis portiţa, s-a uitat atent la domnul din faţa sa, era înalt, bine făcut, cu o faţă plăcută, îmbrăcat elegant cu costum şi pălărie mare din fetru de culoare gri, avea cravata grena cu dungi oblice de culoare albă cu nodul slăbit, era cald.
-Noroc Nicolae, ce te uiţi aşa admirativ, nu mă mai cunoşti, au nu vrei să mă bagi în seamă.
-Cum să nu vă cunosc păcatele mele, chiar vă admiram eleganţa. Să trăiţi tovarăşe comisar!
-Chestor, sunt chestor acum, Domide e comisar şef.
-Dar domnul Vasilescu, ce mai face?
-A murit anul trecut, nu a suportat umilinţa la care a fost supus. Dumnezeu să-l ierte! Nu mă inviţi în casă?
-Ba da, scuzaţi-mă, m-am luat cu vorba şi am uitat să fiu o gazdă bună. Poftiţi! Intraţi don chestor! Îmi pare rău pentru don Vasilescu, era om corect! Dumnezeu să-l ierte!
-Irină, a continuat  Nicolae când au ajuns la femeia care curăţa cartofi, uite cine ne-a trecut pragul porţii! E don comisar, acum don general. Ia priveşte-l ce fain îi!
-Bine aţi venit în umila noastră casă! Irina îşi ştergea mâinile pe şorţ, trebuia să facă ceva cu ele, îi tremurau, era prea emoţionată.
Dumitrana a sesizat stinghereala femeii, atunci s-a apropiat de ea şi a zis:
-Nicolae, dă-mi voie să îmbrăţişez un vechi tovarăş de arme, vino Irină să te pup, căci strajnică muiere eşti, apoi a sărutat-o pe amândoi obrajii.
Sărutul lui Dumitrana a fost ca o descătuşare pentru Irina, dintr-o dată s-a transformat în Irina cea adevărată, femeia care era gata să se ia la trântă cu viaţa.
-Luaţi loc don chestor, vă aduc o pălincuţă, pun acum de mămăligă, scot nişte muşchiuleţ de la cazan, facem un pic de mujdei de usturoi, mâncăm, apoi putem să strivim puricii pe burtă.
-Bine fată, îmi place ce ai spus că vrei să faci, până ce tu vei fi gata, eu am să mă plimb puţin prin grădină cu Nicolae, avem de vorbit oarece. Vino omule!
  Dumitrana l-a luat de braţ pe pădurar  fără să spună nici un cuvânt ,apoi  au pornit să se plimbe printre pomii din grădină. Un timp au mers în tăcere, Nicolae a simţit stinghereala chestorului, un fior rece i-a trecut pe şira spinării, nu a zis nimic, aştepta ca Dumitrana să spună primul cuvânt.
-Nicolae, a început într-un târziu să vorbească chestorul, să vezi ce s-a întâmplat acum câteva zile, cei de la armată au primit de la Statul Major al Armatei Germane o cerere prin care solicita date despre anumiţi ostaşi care se presupune că ar fi  fost omorâţi pe teritoriul ţării noastre şi care la ei figurau ca dispăruţi. Armata română prin Comisariatul Militar al judeţului au trimis o adresă  la noi să facem cercetări cu privire la câţiva ostaşi germani daţi dispăruţi. Ştii că aici în apropiere au avut loc lupte grele între armata română şi cea germană în toamna lui ’44.
-Am auzit câte ceva...a răspuns cu jumătate de gură Nicolae, avea inima cât un purice îi era teamă de ceea ce urma să povestească în continuare Dumitrana.
-Atunci, din grosul armatei  germane, care se afla sub focul năucitor al artileriei  române, s-a desprins o grupă care s-a refugiat în pădure cu gândul să scape din iadul dezlănţuit de români, nu au avut noroc, au fost împuşcaţi şi ei. Nimeni nu a stat în acea zi să adune cadavrele şi răniţii, abia în ziua următoare s-a întâmplat acest lucru. Echipele care adunau morţii notau  datele de stare civilă, regimentul  şi gradul militar, etc., tot ce scria pe plăcuţa de identificare. Locotenentul român care ucisese grupa germană a constatat că lipseşte unul dintre nemţi.  A fost  căutat de către români, nu s-a mai dat de el, s-a presupus că a fost ucis de animalele sălbatice, dar pentru că nu aveau date certe a fost dat dispărut ca număr, numele nu îi era cunoscut. Acum să vezi drăcie!
Inima lui Nicolae bătea să-i spargă pieptul, ar fi vrut să o domolească, îi era teamă ca Dumitrana să nu simtă starea în care se găsea.
-Am răsfoit documentele din dosar fără să le dau mare importanţă, din rutină, când, o poză mi-a atras atenţia. Am luat fotografia în mână, am mers cu ea la fereastră pentru a beneficia de lumina naturală a zilei şi am privit-o cu multă atenţie. Din poză mă priveacu ochii lui mari un tânăr blond cu un zâmbet strengăresc abia perceptibil în partea dreaptă a gurii. M-am uitat îndelung, am făcut o pauză să mă gândesc mai bine, m-am plimbat în sus şi în jos prin birou, nu îmi ieşea din cap bărbatul din poză.
Datele biografice corespundeau cu vârsta altcuiva, meseria trecută era tehnician constructor, gradul în armata germană era de sergent.
Mi-am zis: cu toate asemănările nu poate fi el, nu are cum, el e român, doar l-am auzit vorbind, l-am văzut acţionând, nu poate fi neamţ.
Dar dacă şi-a pierdut memoria atunci când a văzut că toţi camarazii lui sunt morţi, doar el era viu şi rănit  rămas în spatele frontului? Putea fi o variantă. Dar cum de ştia să vorbească româneşte, încă destul de bine. Poate învăţase în toţi anii cât fusese pe front împreună cu trupele române.
Sigur, am analizat şi situaţia în care ar fi fost găsit de o femeie bună la suflet care l-a îngrijit, apoi l-a învăţat să vorbească româneşte, ea fiind văduvă, a considerat neamţul rănit ca un dar de la Dumnezeu.
Sunt multe ipoteze, dar cel mai important dintre toate este faptul că acel om este posibil să trăiască, problema pentru mine este alta, ce transmit Statului Major german, că este viu şi trăieşte sub nume românesc ori pur şi simplu că este dispărut, probabil sfâşiat de animalele sălbatice.
-Tu ce mă sfătuieşti să fac, Nicolae? Dumitrana s-a oprit în loc şi s-a aşezat în faţa  pădurarului, aştepta răspunsul, privindu-l în adâncul ochilor.
S-a clătinat pe picioare, neamţul nu credea că va mai fi vreodată descoperit, nu a ferit privirea, simţea cum ochii lui Dumitrana îi pătrund în creier, îi citeşte adevărul ascuns în cele mai adânci celule. Nu putea trăi în miciună, va recunoaşte adevărul. Indiferent de consecinţele care vor urma de aici. Îi părea rău pentru nevastă şi copil, până la urmă nu făcuse niciun rău, nu omorâse pe nimeni, nu spionase pentru vreo putere străină. Este adevărat că minţise, nu avusese altă soluţie, nu ştiuse cum trebuia să procedeze.

„Doamne, îşi spuse Nicolae, fericirea pentru mine să fie totdeauna ca o Fata Morgana, când să pun mâna  pe ea, să dispară?  Şi cât de mult şi-a dorit să aibă un cămin în care să se audă gălăgia copiilor şi şoaptele lui de iubire adresate femeii dragi, mamei copiiilor lui. Totul s-a prăbuşit ca un castel de nisip luat de valul mării, doar atât înseamnă fericirea, doar atâta am dreptul să am?
Va spune adevărul indiferent de consecinţe, îşi va asuma indentitatea, apoi chestorul să hotărască ce va face cu el. Îi era frică, trebuia să-şi învingă teama, dacă voia să trăiască fără frică.
Dumitrana îl aştepta să vorbească, nu-l grăbea, îl simţea timorat, voia ca Nicolae să se elibereze, să vină la el ca la un duhovnic, ştia că nu-i va fi uşor, îşi dorea un singur lucru, să nu-l mintă.
-Domnule chestor, raţionamentul dumneavoastră este fără cusur, nu am fost amnezic, am fost salvat de Irina, când mi-am revenit frontul era departe. Nu mai am pe nimeni în Germania, toţi ai mei sunt morţi, inclusiv fata pe care am iubit-o, voiam să mor, însă nici moartea nu m-a vrut. Am fost salvat de acest înger minunat, când mi-am revenit m-am îndrăgostit de ea, atunci am jurat că voi deveni român, restul îl cunoaşteţi. Sunt gata să suport consecinţele oricare ar fi ele, îmi pare rău că voi dezamăgi două fiinţe iubite, din păcate nimic nu depinde de mine.
-Nicolae, ştiu situaţia ta de mai mult de o săptămână de zile, nu am vrut să vin până nu m-am gândit bine ce trebuie să fac. Dacă spun că te-am descoperit, fie şi amnezic, nu vei păţi nimic, probabil se va cere repatrierea ta. Un singur lucru e cert, dacă vei rămâne pe teritoriul României  ca neamţ vei avea o tinichea de coadă. A fost o hotărâre grea, nu îţi ascund faptul că am mers în audienţă la Oblegovici, acum este mare ştab la Comitetul central, este membru supleant, mai are un pas şi va ajunge printre greii partidului. Ştii ce mi-a spus: „Dumitrana, lui Nicolae îi stă foarte bine ca român, lasă-l aşa, nu-i  strica etnia”. Din casă s-a auzit un scâncet de copil, chestorul s-a uitat mirat la Nicolae.
-Am un băiat de o lună de zile, e un dolofan frumos, vreau să-l botez, dar nu am naş, de fapt şi eu vreau să mă botez ortodox, apoi să mă cunun cu nevasta. Sigur, astea vor rămâne vise neîmplinite. Aşa îmi este mie scris, să prind fericirea de pene, ea să zboare şi eu să rămân cu fulgii. Nu mă plâng, doar constat amar. Îmi este milă de micul Nicolae, va creşte, poate, fără tată.
Dintr-o dată şi-a amintit de grupa lui, de oamenii pe care-i pierduse-n pădure, cel mai tânăr nu avea nici 20 de ani, el trăise aproape dublul vârstei lui, nu se simţea cu nimic vinovat, încercase să-i salveze, românii fuseseră mai iuţi şi  îi împuşcaseră. Se simţea vinovat pentru că nu  a murit odată cu ei. Aşa alege viaţa, pe unii să-i scape de chin,iar pe ceilalţi să-i facă să trăiască-n chin.
-Vrei să ştii ce am hotărât? Dumitrana îl privea serios, doar în tonul vocii se simţea o urmă de ghiduşie.
-Sigur că vreau, mă mai întrebaţi? Inima lui Nicolae era cât un purice, respiraţia îi devenise sacadată, pulsul se ridicase.
-Domnule Nicolae Deiu, vă felicit, aţi fost admis în şcoala de brigadieri silvici, să mulţumiţi partidului pentru încrederea acordată. Dumitrana era sobru ca un ofiţer de starea civilă.
-Domnule chestor, nu vă bateţi joc de mine! Nicolae plângea şi râdea,nu ştia ce să creadă,de unde se văzuse pierdut, dintr-o dată lucrurile au luat o altă întorsătură.
-Nu îmi bat joc, asta este hotărârea pe care mi-a transmis-o Oblegovici prin primul secretar al judeţenei de partid. Va trebui să dai nişte examene pentru a ţi se da un certificat de 7 clase, toţi credem că tu ai făcut cândva şcoala, dar nu îţi mai aminteşti.  Nicolae, atenţie la cuvintele mele, nu te lăsa pe tânjală, fii atent la tot ce se întâmplă în jurul tău, cu comuniştii la putere vom fi tot timpul pe nisipuri mişcătoare, niciodată nu vom şti când începem să ne scufundăm, atunci, de ce vom încerca să ne salvăm, de aceea ne vom afunda mai tare şi vom trage după noi toate rădăcinile de care ne vom prinde!
Partidul Comunist este o fiară fără suflet, a continuat chestorul, rece şi hulpavă, este în stare să-şi mănânce propriul cap când acesta îi provoacă dureri. De fapt dacă mă gândesc bine, ca unul care am trăit şi în capitalism, dar şi cu comuniştii puţin, am ajuns la concluzia că şi capitaliştii şi comuniştii sunt doar pentru ei. Comuniştii sunt mai ipocriţi, mimează bunătatea şi apropierea de oameni. În fapt îi interesează şi pe unii şi pe ceilalţii propria bunăstare. Şi capitaliştii şi comuniştii au călcat pe cadavre pentru a ajunge în fruntea bucatelor, diferenţa este de abordare a crimei. Ăia care au condus ţara până în 1944 au prigonit comuniştii prin toate mijloacele, nu spun dacă aveau sau nu dreptate. Dreptatea este în funcţie de poziţia pe care o ocupi în istorie. Acum comuniştii  îi vor condamna şi despuia de averi pe bogătaşii de ieri în numele unei ideologii, îi vor condamna în numele poporului. Vezi tu Nicolae, toţi vorbesc despre popor, toţi acţionează în numele poporului şi asta de mii de ani, dar nimeni nu ne spune cine dracu este Poporul ăsta? Ajungi la sfârşitul unei etape revoluţionare şi îţi dai seama că de fapt Poporul e format dintr-o sută de parveniţi care ajung în vârful statului călcând pe cadavrele adevăratului Popor. Pentru ei, Poporul este o noţiune abstractă, bună de folosit electoral, de manipulat masele mereu sărace şi naive.
Să mergem la masă,mai ai din pălinca aia bună? Mai am ceva veşti, însă le păstrez pentru Irina, sper să o bucur.
-Pentru dumneavoastră voi pune bine câteva sticle, să am când nimeriţi pe la mine.
 Irina  răsturnase pe un fund din lemn  o mămăliguţă aurie şi moale, într-o strachină pusese brânză făcută din lapte de oaie şi de vacă, veche şi tare, două cepe sparte, nu tăiate, câteva bucăţi uriaşe de muşchi de porc  scoase din oală au fost puse în două cenace. Usturoiul pisat, Irina, îl turnase direct peste bucăţile de muşchi.
-Luaţi loc domnilor, masa este gata, vă aşteaptă să vă înfruptaţi. Nicolae, serveşte pe don chestor cu pălincă, eu merg în casă, am auzit vocea lui Nicolae cel mic cum mă cheamă.
-Irina, mai rămâi puţin, am câteva veşti. Oblegovici şi-a amintit de voi şi vă propune să mergeţi la oraş, Nicolae va face şcoala de brigadieri silvici, ştiţi că au fost naţionalizate o mulţime de case, vi se va da în folosinţă cu chirie o căsuţă doar pentru voi.
-Avem ceva bani, am putea să o cumpărăm, spuse Irina fără a se gândi prea mult.
-Fată dragă, proprietatea nu este agreată de comunişti, ei vorbesc despre o proprietate colectivă, nu individuală.
-Vă mulţumim! Este o veste minunată! Irina era pe picior de plecare, copilul ţipa şi mai tare.
-V-am promis anul trecut că vă voi fi naş, a venit timpul să mă ţin de cuvânt, eu vă voi boteza copilul şi pe tine Nicolae, apoi dacă vreţi, am să vă şi cunun. Irina a uitat de orice etichetă şi s-a aruncat în braţele generaului.
-Uşor fată că mă dai grămadă, altă veste este aceea că am demisionat din poliţie, un timp voi sta pe bară, apoi, voi intra în barou. Casa o puteţi păstra, Oblegovici a hotărât ca în fiecare an la aceeaşi dată, să ne întâlnim aici toţi cei care am participat în acea noapte la prinderea partizanilor. Ofiţeru nu va putea participa niciodată, i s-a schimbat numele şi a fost mutat în structurile siguranţei statului undeva prin sudul ţării, nici eu nu ştiu unde anume. În rest vom fi toţi. Până plec să-mi spuneţi când vă hotărâţi să facem petrecerea, îl voi aduce pe Domide cu mine,să ne bucurăm împreună. Atenţie! În afară de mine şi Oblegovici nimeni nu cunoaşte amăntule pe care ţi le-am povestit, nu are sens să faci vorbire despre ele cu altcineva.
Nicolae şi Dumitrana au  discutat până seara târziu, printre altele au stabilit  ziua în care urma să aibă loc botezul celui mic împreună cu al lui şi apoi cununia. Naşul Dumitrana le-a promis că va veni să-i ia cu maşina, apoi îi va duce într-o mânăstire discretă unde vor  avea loc cele trei evenimente, după care se vor întoarce acasă pentru a sărbători evenimentele.
După plecarea musafirului, Nicolae a rămas un timp singur gândindu-se la emoţiile prin care trecuse cu ceva timp în urmă. Emoţiile,surpriza neplăcută în prima fază, au fost cu atât mai mari cu cât nu se mai gândea că vor mai apărea. Vestea descoperirii adevăratei lui identităţi, adusă de Dumitrana, îl făcuse să se creadă pierdut. Îi era ruşine de chestor şi chiar de Oblegovici pentru faptul că minţise, dar a fost singura lui alternativă. Până la urmă se pare că faptele reuşite de el, au înclinat balanţa în favoarea lui Nicolae Deiu şi împotriva lui Iohann. Era fericit, de data asta chiar scăpase pentru totdeauna. Nici Dumitrana şi nici Oblegovici nu i-ar fi putut da în vileag adevărata identitate fără să nu se compromită ei înşişi.
Bărbatul a intrat în casă, Irina moţăia cu copilul la sân. A deschis ochii când a auzit uşa:
-Ai venit omule? Culcă-te! Că de mâine vom avea mult de lucru.
-Ai dreptate! Trebuie neapărat să zidim intrarea în tunelul din pivniţă, vom lăsa doar intrarea din pădure pentru un eventual refugiu. Totodată am să ung armele din tunel cu vaselină, le împachetez în hârtie groasă, apoi le îngrop în tunel, niciodată nu se ştie când vom avea nevoie de ele.
-Nu omule, armele să le predăm lui naşu’, sunt sigură că el ştie că sunt la noi, nu avem ce face cu ele, dă-le pe pustiu! Sunt de acord să zidim peretele din pivniţă, aşa este cel mai bine, chiar de mâine să ne ocupăm de acest lucru. Vom zidi cu cărămidă şi pământ galben, apoi  vom tencui cu var.
Te-ai gândit bine, ăştia sunt curioşi şi suspicioşi, mai ales Moldovan, e bine să ne punem la adăpost.
Au trecut cu bine peste evenimentele prilejuite de cele două botezuri şi de cununie. Irina pentru acest moment îşi cumpărase o pereche de pantofi negri, de lac cu un pic de toc. Rochia bleu-ciel din mătase  cu mâneca bufantă până aproape de cot, strânsă pe corpul ei subţire şi legată cu cordon peste talie îi scotea în relief trupul de viespă cum îi spunea în glumă Nicolae.
Primul moment marcant a fost atunci când mămica băieţelului nu a fost primită în biserică până când preotul nu i-a făcut molifta în faţa uşii de la intrare. Al doilea a fost atunci când naşul Dumitrana a fost întrebat de trei ori dacă se „lapădă de Satana”, el a confirmat că da. Restul a intrat în rutina bisericească.
Mireasa şi naşa mare, soţia lui Dumitrana, erau vedetele petrecerii, mireasa prin frumuseţea naturală, iar naşa prin prestanţă şi distincţie.
Petrecerea a avut loc în curtea lui Nicolae. În afara lui Nicolae cu Irina şi a naşului cu naşa, au mai fost prezenţi şi s-a bucurat alături de ei Domide cu soţia.
Când petrecerea era în toi şi bărbaţii trecuseră de al treilea pahar de rachiu tare, s-a auzit câinele lătrând, au privit unii la alţii, Nicolae a mers la poartă, s-a uitat cu atenţie, ziua se îngâna cu noaptea, cu greu a recunoscut pe Ţafardel cu nevasta.
-Bună seara! Ce s-a întâmplat? Nicolae era curios să ştie motivul pentru care cei doi urcaseră acum la ceas târziu din seară până la el.
-Am venit, a început Ţafardel să vorbească...
-Taci tu, că eşti prost şi nu ştii vorbi, i-a tăiat vorba nevasta, noi am venit fiindcă am auzit că botezi copilul azi, aşa că ne-am gândit să-ţi aducem o găină şi cinşpe ouă, să ne băgăm pe sub pielea ta, cu ce mai pârăşte la tine tăntălăul ăsta, cu ce îţi dăm acum, poate ne vei lăsa să luăm o căruţă de lemne fără bon. I-am zis tăntălăului ăsta al meu:”hai mă să-i dăm o ţâră de plocon, poate se va înmuia şi ne ve lăsa să luăm un car cu lemne.
-Femeie, îţi mulţumesc! Ia-ţi ploconul şi mergi acasă să-ţi hrăneşti copiii, v-am lăsat mereu să luaţi uscătură căzută pe jos, cu toporul în pădure să veniţi dacă aveţi bon, altfel nu aveţi ce căuta. Şi încă ceva, nu mai încerca să mă mânjeşti, ai înţeles femeie? Noroc Ţafardele! îi ură Nicolae dând mâna cu bărbatul, tu vezi-ţi de cratiţa ta, că ştie bărbatul tău ce să facă!
-Al dracului îngâmfat, hai mototolule că nu eşti bun de nimic, doar ai ştiut să mă laşi în fiecare an grea, că nici nu mai ştiu câţi copii am, zise nevasta lui Ţafardel îndepărtându-se de casa lui Ţafardel.
Petrecerea a durat până în zori, deşi afară era cald, bărbaţi spre dimineaţă au dorit o pălincă coaptă, Irina le-a făcut pe plac, a fiert rachiul cu piper şi zahăr într-o olcică din tablă cu capac, având grijă să nu ia foc. Cheflii doar au mai gustat din ţuica fiartă şi au căzut ca seceraţi în braţele lui Orfeu.

În ziua în care s-a împlinit un an de la prinderea partizanilor, Oblegovici conform promisiunii făcute, a sosit pe la prânz în curtea casei lui Nicolae. Împreună cu el veniseră maiorul din siguranţa statului Moldovan, comisarul şef Domide şi civilul Dumitrana.
Era cald, pentru petrecere Nicolae aranjase un umbrar din crăcuţe verzi de fag şi nuc, stâlpii din lemn care susţineau umbrarul erau îmbrăcaţi în papură verde. Nicolae împreună cu Irina bătuseră pari în pământ şi improvizaseră o masă lungă să poată încăpea toţi. Băncile pe care urmau să stea musafirii erau făcute la fel ca şi masa. Pe feţele băncilor Irina pusese preşuri ţesute în casă să le fie moale musafirilor, dar să le protejeze şi pantalonii scumpi de murdăria scândurilor.
Din capul mesei unde fusese aşezat, în semn de respect pentru funcţia lui, Oblegovici, parcă mai înalt, cu un început de burtă şi bărbie dublă, semne clare ale traiului îndestulat, cu o uşoară îngâmfare întipărită pe faţă, s-a ridicat cu paharul în mână, apoi s-a adresat celor prezenţi, printre care era şi Irina cu copilaşul în braţe.
-Voi sunteţi, înainte de orice altceva, prietenii mei, cei mai buni prieteni ai mei, vouă aş fi gata să-mi încredinţez viaţa fără teama că aş putea să o pierd. În afară de voi nu am alţi prieteni, restul sunt tovarăşi. De ce urci pe treptele puterii de aceea eşti mai singur.  În timp ce eu mă aflu aproape de vârful scării care urcă în podul puterii,  jos la baza scării se  strâng mulţi aşa zişi prieteni, care vor zgudui cu putere scara pentru ca eu să cad de acolo. Am învăţat, de când am ajuns în Comitetul Central, să mă uit tot timpul în spate, chiar şi când mă aflu pe un câmp unde se poate vedea de jur împrejur până la orizontul cerului, tot merg cu teamă şi din când în când privesc în urmă  să văd dacă nu este cineva pe urmele mele.
Nu sunt bolnav, continuă vorba Oblegovici, sunt conştient, şi eu am oameni care-i spioneză pe eventualii mei competitori. Aşa se scrie istoria, doar cei care deţin informaţia pot supravieţui, doar aceea vor avea puterea. Prietenii mei dragi! Nu vă lăsaţi prostiţi de vorbele frumoase ale activiştilor şi propagandiştilor, în spatele lor se ascunde mult venin, este multă provocare, se poate merge până acolo încât să se spună:” mori tu, să trăiesc eu”. Însă noi am venit aici să sărbătorim un moment extraordinar: „ziua când Dumnezeu nu a vrut să ne ia sufletele”. Pentru asta trebuie să mulţumim la doi oameni: lui Nicolae pentru că a găsit soluţia cea mai bună pentru a intra în legătură cu şeful partizanilor şi Ofiţerului care a riscat totul pentru a ne salva. Nicolae este aici şi îl  salutăm încă odată pe el şi pe minunata lui nevastă. Despre Ofiţer pot să vă spun că este foarte bine şi el şi Ioana. Să petrecem prieteni!
Copilul a început să plângă.
-Merg să-l schimb, a făcut pe el, a spus Irina, l-a afectat discursul tovarăşului Oblegovici. Toţi au izbucnit în râs.
Zece ani mai târziu, din nou s-au adunat cu toţii în curtea lui Nicolae, câinele murise între timp, caii fuseseră vânduţi, la fel ca şi vaca şi oile. Nici în ogradă găinile nu mai cotcodăceau de mult.Nicolae şi Irina se mutaseră la oraş. El lucra la ocolul silvic, iar Irina avea grijă de cei trei copii ai lor, un băiat şi două fete.
S-au adunat sub acelaşi umbrar, doar l-au refăcut cu crengi verzi proaspete.
Primul a sosit Oblegovici într-o şaretă trasă de un cal. Era bine dispus,deşi pe faţă îi apăruseră multe riduri de supărare, după el, într-o Warszawa elegantă, identică cu Pobeda rusească, au sosit Dumitrana, acum avocat de succes, Domide, pensionar şi colonelul Moldovan.
După îmbrăţişările de bună regăsire, s-au aşezat la masă aşa cum se obişnuiseră de ani de zile, de această dată Oblegovici a refuzat locul din capul mesei, cerând ca acolo să ia loc Dumitrana, el fiind cel mai realizat dintre toţi.
-Nu tovarăşe Oblegovici, al dumneavoastră e locul, pentru noi aţi rămas acelaşi om. Până la urmă sunteţi primar aici în Galbenu, nici nu văd a fi ceva rău!
-Vedeţi băieţi, a început vorba Oblegovici, a fost un moment în care nu mi-am asigurat spatele, a fost suficient ca hienele să tabere pe mine, dar nu mă plâng,mai am puţin şi ies la pensie. Mă,chiar dacă voi fi pensionar şi voi merge în bastoane tot voi veni să sărbătorim această zi dătătoare de viaţă. Asta pentru noi, a fost ziua în care moartea a uitat să vină.



-