luni, 18 iunie 2018

Iohannis trebuie suspendat fiindcă a încălcat Constituţia


  Klaus Iohannis ajuns accidental, nu accidentat, Preşedinte joacă şah cu Constituţia României, a tot mutat singur, a furat cum s-ar spune până când a dat MAT Constituţia. Da, Iohannis a câştigat în faţa Bibliei supreme. Nu-i pasă că decizia CCR presupune punerea în executare de îndată a hotărârii date de judecătorii Curţii. Domnia sa citeşte, nu ştiu ce citeşte, aşa ne-a spus că va citi şi va căuta să înţeleagă motivarea dată de CCR. Acum eu nu-mi fac mari speranţe că Iohannis va înţelege neapărat ce scrie în hotărârea destul de tehnic scrisă de judecătorii Curţii. Nu prea a înţeles nici Simina Tănăsescu care este consiliera Preşedintelui pe probleme de constituţionalitate.Se pare că doamna Tănăsescu este chiar un prof universitar de drept constituţional cu autoritate în domeniu. Cu toate acestea a considerat că pentru a-l scăpa pe Iohannis, şeful direct al domniei sale, poate merge până acolo încât să şantajeze (intimideze) un judecător al Curţii, mă refer la domnul Petre Lăzăroiu, pentru a fi cumva invalidată hotărârea CCR.
Care să fie misterul ce îl ţine pe Iohannis cu mâinile legate la spate şi nu-i dă voie să semneze revocarea lui Kovesi? Unii spun că ar fi hotărârea tribunalului Braşov care a spus cu subiect şi predicat că Iohannis şi soţia lui ar fi fost cumpărători de rea credinţă ai unui imobil (pe care de altfel l-au pierdut prin anularea contractului de vânzare cumpărare), şi unde s-au folosit de fals şi uz de fals. Sigur că astea sunt fapte penale. Nu cred că Iohannis, în marea sa ţinută morală, demonstrată de altfel şi prin înlesnirea unor înfieri de copiii români în folosul unor familii canadiene, dar şi prin faptul că nici până acum nu a returnat statului român chiria ilegal încasată din închirierea imobilui pe care l-a pierdut în instanţă, spuneam că Iohannis în marea sa ţinută morală, nu s-ar împiedica de aceste inconveniente care îl poate costa libertatea. Pentru el mai presus este...Ce dracu să fie pentru acest ficus impenetrabil, această mobilă, acest robot impenetrabil, fără simţuri, fără sentimente? Nimic, doar el şi turismul.
Suntem într-o fundătură, unii spun că hotărârea Curţii Constituţionale se execută, se pune în aplicare  de îndată şi în acest caz Iohannis a încălcat flagrant Constituţia, de acum se află în afara legii, iar alţii susţin că Iohannis, d-aia e Preşedinte să facă preş Constituţia.
Îi cred pe primii, Iohannis a încălcat Constituţia. Şi? Cui îi pasă? Care sunt măsurile legale care pot fi luate împotriva lui? Nici una. Ba ar fi una, suspendarea. Pentru asta ar trebui să avem un Parlament viu, care să nu se lase îngenuncheat şi nici impresionat de mitingişti, ziarişti, etc. Noi avem un Parlament amorf, o masă gelatinoasă care se tărâie greu, doar când aud de bani care le pot intra în buzunare devin vioi şi plini de viaţă.
Nu-l suspendăm pe Iohannis că iese întărit din asta.
Nu domnilor, dacă Iohannis a greşit, suspendaţi-l! Prin aceasta aplicaţi legea, demonstraţi că legea este mai presus de funcţie, mai presus de nume, mai presus de interese. Dacă nu-l suspendaţi pe Preşedinte pentru încălcare Constituţiei veţi deveni COMPLICELE lui. Într-o ţară în care Parlamentul este complice cu Preşedintele în încălcarea Constituţiei respectarea legilor de către cetăţeni devine opţională şi va ţine de oportunitatea fiecărui cetăţean. Politicienii nu trebuie să-şi facă calcule, ei trebuie să aplice legea. Iohannis trebuie suspendat şi repus în funcţie după 30 de zile, ori să fie supus referendumului popular pentru ca poporul să-l judece, fie cu alungarea de la Cotroceni, fie cu repunerea lui în drepturi. Dar indiferent de situaţie, suspendarea va fi Cartonaşul arătat de Parlament pentru faptul că şi-a permis să violeze Constituţia în litera şi spiritul ei.
De aproape o lună de zile doar despre asta se discută, trebui rezolvată prin smulgerea răului din rădăcină. De această dată răul este Preşedintele în funcţie.
Orban a făcut o plângere penală împotriva premierului României, Viorica Dăncilă, acuzând-o de înaltă trădare în urmă cu o lună de zile. Timpul trece, nicio instituţie, mă refer la SRI, SIE, DIICOT, nu spune nimic despre această problemă. Vorbim aici de premierul României aflat în funcţie, dacă plângerea este corectă şi într-adevăr Dăncilă a comis acele fapte nu mai poate fi lăsată nicio clipă în această înaltă funcţie. Iar dacă nu este adevărată la fel trebuie să se spună pentru ca noi, cetăţenii, personalităţile străine cu care vine în contact să avem cu toţii încredere în ea.
În acest moment ţara este într-un blocaj cel puţin de ordin moral dacă nu şi de ordin juridic. România este la un pas de haos. Aici ne-a adus Iohannis pas cu pas, în haos. Politicienii din arcul puterii TREBUIE să găsească soluţii viabile IMEDIATE. Nu contează cine din politică câştigă şi cine pierde, mă interesează să câştige ŢARA.

duminică, 17 iunie 2018

Maria IX


  Seara vorbiseră până târziu, Alexa în principiu era de acord să susţină un aşezământ care să ajute copiii săraci. Remarca ei fusese una care să destindă feţele şi tensiunea care încă mai persista între cele două femei, mamă şi fiică:
-Mamă, banii mei nu au fost câştigaţi tocmai ortodox. Până la urmă nici unul nu s-a plâns de mine că nu mi-aş fi meritat plata, că nu aş fi fost cunoscătoare în ale „meseriei”.  Mă gândesc cu câtă uşurinţă pierdeau banii, se lăsau „jupuiţi” doar pentru a arăta cât sunt  ei de blazaţi , aruncau cu banii pentru ca noi, „fetiţele”, din jurul lor să îi scoatem din plictiseala în care se găseau. Mamă, lumea este aşa de parşivă şi plină de impostură că nu voi lăcrima niciodată la mormântul ei.
-Fata mea, ai trecut prin multe, ai suferit mult, de aceea eşti aşa de pornită împotriva tuturor.
-Nu mamă, oamenii sunt lingăi, ipocriţi, parşivi şi răi. Sunt canibali mamă, încă nu au ajuns să mănânce carne de om, deşi nu aş băga mâna în foc. Am văzut oameni, care urau cu atâta patimă alţi oameni, încât, erau în stare să smulgă carne cu dinţii din ei. I-am cunoscut în toată hidoşenia lor, mi-a plăcut să-i distrug cu armele mele. Erau puternici, inflexibili, greţoşi, făţarnici, bestiali. Asta când aveau bani. Frumuseţea, sexualitatea şi desfrâul meu m-au ajutat să-i distrug. După ce se ruinau, deveneau nişte blende care  sărutau urmele pantofilor mei cumpăraţi cu banii lor, doar pentru a-i lua sub aripa mea, să poată intra în clubul, în care, până în urmă cu câteva zile fuseseră regi.
-Mă îngrozeşti Alexa! Astea le-ai citit în vreun roman prost! Nu cred că ai făcut tu aşa ceva. E dezgustător! Maria privea la fiica ei şi nu-i venea să creadă că a fost capabilă de asemenea fapte. Ştia că Alexandra nu fusese chiar uşă de biserică, însă nu crezuse nicio clipă că decăzuse aşa de jos.
-Nu te îngrozi! Melciu care este primar, cu ani în urmă când eram cu băiatul lui Mărgărit, mi-a oferit slujbă la primărie şi câteva zeci de mii de euro pentru a fi metresa lui.
-Nemernicul, boşorogul! Pentru o clipă Maria uitase că sunt leat. O dezgustase propunerea făcută de libidinosul primar fiicei sale. Nu mi-ai spus!
-Nu, nu ţi-am spus pentru că nu mă deranjase, mă tentase propunerea lui! Suma a fost prea mică, fiul lui Mărgărit avea mult mai mult. Mamă, să ne înţelegem pentru totdeauna şi să nu mai revenim asupra acestor probleme. Sexul pentru mine a fost un business, o afacere în care corpul meu a fost o marfă pe care am vândut-o întotdeauna la suprapreţ.
Mamă, în general eram căutată de acei nenorociţi care furaseră banii, care îi câştigaseră uşor, fără sudoarea frunţii. De aceea îi pierdeau cu atâta uşurinţă.
 Atunci îmi făceam curaj să-i jumul şi mai tare, fiindcă nici ei nu asudaseră pentru dobândirea lor. Recunosc, a fost o vreme când îmi era silă de mine, apoi a urmat o perioadă când mă împăcasem cu soarta. Atunci nu îmi păsa de nimic, doar de numărul banilor, să fie cât mai mulţi.
Îmi amintesc o mică istorioară. Într-o seară după ce mă despărţisem de grăsanul fiu al lui Mărgărit, nu  din cauza obezităţii lui, nu, nu mă deranja cum arăta, mă deranja că nu mai avea bani. Nici nu avea cum să mai aibă, jumătate fuseseră cheltuiţi pe diverse bijuterii, excursii, baruri, iar cealaltă se afla în contul meu. După ce mă despărţisem de el, a venit la mine cu capul plecat, umil şi pocăit:
„-Alexa, vreau să intru în club, nu-mi dau voie, cer o garanţie. Girează pentru mine!
-Dacă accepţi să-mi fii badyguard şi să-mi lustruieşti pantofii cu limba. Trebuie să te pedepsesc impotentule, ai profitat de mine fără să profiţi. Toată lumea mă ştia curva ta, iar eu eram fecioară, săream în lanţ din cauza dorinţei, mi-ai frânt voinţa, ai plătit-o cu bani grei. Acum scumpule latră, dacă vrei cu mine aici, o dată tu să intri. Vei fi un sclav cuminte, gata să îndeplineşti tot ce îţi voi spune?
-Sigur scumpo, pune-mă la încercare.”
Toţi aceea pe care i-am adus în sapă de lemn, mi-au fost sclavi, erau paznicii mei, eununcii de care puteam dispune după bunul plac.
Toate astea până într-o zi când, un avocat, mi-a propus un târg şi eu l-am acceptat. Să inventariez averea şi el să o plaseze. Am făcut bine, habar nu aveam cât de mare era bogăţia mea, eram multimilionară. Bogdan, ăsta este numele avocatului, a inventariat tot, a pus bani deoparte pentru zile negre, iar restul i-a investit în titluri de stat. La scadenţă le-a răscumpărat cu un preţ bun. Între timp şi-a deschis birou de avocatură şi unul notarial. Ne merge bine. Suntem logodiţi, vom vedea viitorul ce ne va oferi.
-Dumnezeu să te ierte pentru greşelile făcute! Eşti copilul meu şi te iubesc, chiar dacă ai fi cel mai mare terorist din lume. Nu sunt de acord cu ceea ce ai făcut! Nu te condamn! Sunt lucruri trecute despre care doar bănuiam câte ceva. Gata! De acum nu vom mai vorbi despre trecut. Să-l lăsăm acolo unde este, deşi întotdeauna ne va ajunge din urmă.
-Acum vreau să fac ceva cu aceşti bani, vreau să-i curăţ de păcate, să-i sfinţesc. Nu o pot face mai bine decât ajutând nişte copii nevinovaţi.
Mâine plec la Bucureşti, stau câteva zile, apoi vin cu logodnicul meu şi punem pe picioare ce ne-am propus. Îmi place drăcuşorul ăsta, mi-ar plăcea să-l înfiez. Nu-i spune nimic, să nu-i promitem mai mult decât îi putem oferi.
A doua zi după plecarea fetei, Maria a trimis un copil, care se juca pe drum, să invite pe Mariţa să vină la ea.
S-a grăbit vecina să dea curs invitaţie, ştia că orice serviciu făcut Mariei era bine recompensat. A intrat în curte atentă să nu sară vreun câine pe ea. Îi era cald, ar fi băut un pahar cu bere rece să-şi răcorească sufletul.
Nu o chemase nimeni la muncă, deşi stătuse adiba la orice mişcare. E drept că aseară venise unul la ea, avea nevoie de o femeie să-i facă curat şi să-i spele. Nu i-a răspuns, întâi la studiat bine, era murdar şi puţea a transpiraţie mai rău ca un grajd de porci. La privit atentă, bărbatul i-a făcut cu ochiul semn că se va bucura şi de iubirea lui, pe moment s-a hotărât şi l-a respins. Îi făcuse greaţă. Bărbatul a plecat bombănind şi jurându-se că nu îi va mai face curte niciodată. „Asta a fost curte?” s-a gândit femeia după ce a încuiat poarta în urma musafirului. Mirosul de murdar a mai persistat un timp în ograda plină cu flori a Mariţei. E vară, Ialomiţa este aproape, de ce dracu nu s-o fi spălând?
Maria a invitat-o la umbră, tocmai făcuse ceai din flori de tei proaspete, pusese în ceşti şi câte o feliuţă subţire de lămâie.
-Bea o ceaşcă de ceai cald, îţi va face bine!
-Nu, aş bea ceva rece ca gheaţa, ceva să-mi răcorească sufletul înfierbântat.
-Mariţă, cine ţi-a înfierbântat sufletul aşa de tare? Este cineva pe care-l ştim? Maria o privea cu un zâmbet şăgalnic.
-Nu Marie, nu este cineva anume, bărbatul mi-a încins sufletul, mai bine spus, lipsa bărbatului. Tu mă crezi că atunci când vin seara frântă de oboseală de la munca câmpului, stoarsă de vlagă, mă bag în copaie în spatele fânăriei, acolo nu mă vede nimeni. Am o copaie înaltă, o umplu cu apă dimineaţa , iar seara când vin e fiartă. Mă bălăcesc mult, mă spăl pe îndelete şi peste tot. Mă frec pe spate cu o perie cu coadă lungă, am avut două, prima era prea aspră, am luat alta, era prea moale. Dacă erau două mâini puternice de bărbat, ar fi fost tot ce îmi doream, ele ar fi masat fiecare fibră a muschilor mei, ar fi întins pielea cu atenţie, aşa cum procedezi cu o ţesătură fină de mătase. Iar dacă aş fi simţit vreo durere, sigur cu doar un pupat ar fi vindecat orice afecţiune. Tânjesc Mărie, uite sunt trează nemâncată, am băut doar o gură de cafea, nu am avut cafea suficientă să-mi fac o cană aşa cum mi-am dorit. Sunt singură, prea singură, ţiuie pereţii noaptea în capul meu, iar iarna când focul duduie în sobă îmi vine să mă urc pe pereţi. Am înebunit?
-Nu, eşti o femeie normală care îşi cere drepturile. De când eşti singură?
-De cinci ani. Eu am avut bărbat pe cinste, nu a trecut seară de la Dumnezeu să nu ne drăgostim, eu mai făceam pe farmazoana, nu mult, îmi era teamă că se răzgândeşte. Nu, el drăguţul mă iubea, chit că eram cam rea de gură, el tot mă iubea. A venit o dată cam pişcat de la cârciumă, nu am avut de lucru, am început să-l cert. Vasile, aşa îl chema, s-a uitat blând la mine şi mi-a zis să mă potolesc. Atunci, eu am prins curaj când l-am văzut cu voce moale şi am zis mai multe. Fără să mai zică vreun cuvânt în plus, cum era el în faţa mea, cu spatele la mine, ne mai suportând clănţăneala mea, îl văd că se întoarce calm şi-mi fulgeră un dos de labă că mi-a scos dintele ăsta de aici. Mariţa a deschis gura să-i arate gazdei dintele lipsă în urma acelei teribile lovituri. După ce m-a lovit, eu m-am clătinat să cad din cauza forţei cu care mă altoise.  Bietul de el m-a prins în braţe şi m-a dus drept în pat. Până noaptea târziu m-a iubit, nici nu m-a durut lovitura lui. Aşa eram eu!Caţă de gură. El nu suporta! Mă lovea! Nu se certa niciodată cu mine. Eu îl certam. El mă lovea. Să mă împace, ne iubeam până târziu în noapte. Nu mă supăram pe el. O dată m-a întrebat: „fă-i muiere îmi zice el, de ce dracu nu taci din gură când mă vezi beat?” „Nu pot mă, i-am răspuns. Când te beştelesc  simt că te domin, că sunt stăpâna ta. Atunci stârnesc bărbatul din tine cu toţii draci acumulaţi din băutura dată pe gât. Când mă loveşti  este recunoaşterea stăpânirii mele. Eşti sclavul meu Vasile! Eu te-am pus mă, să dai  în mine. Doar aşa simt fiorii iubirii ascunşi în fiecare fibră a ta.” Vasile a fost al doilea bărbat, primul era al dracu’, era rău. Venea beat acasă, până să scot eu vreun cuvânt, el mă troznea. „De ce dai mă?” îl întrebam când vedeam că ochiul începe să dea în albăstreală. „Preventiv, îmi răspundea, să nu ai timp să scoţi o vorbă”. Tăceam. Mânca. Se culca! Se trezea şi pleca la serviciu. Seara aceeaşi poveste. M-am hotărât şi l-am lăsat, apoi m-am măritat cu Vasile, bun băiat, păcat că l-a luat Dumnezeu! A dat unul cu maşina peste el, era beat! Vasile era beat, a murit pe loc. Şoferul venise la mine să-i dau bani să-şi repare maşina, i-am spus că nu am, să meargă la bărbatul meu la cimitir să se înţeleagă cu el, că doar nu-i stricasem eu maşina. Nesimţitul! Ce eu i l-am mai cerut pe Vasile înapoi. Asta este, fiecare cu pierderea lui. Am înţeles, Vasile a fost vinovat că era beat, dar ăsta, dacă era om cu scaun la cap şi fără alcool în sânge, ce a căutat cu maşina, tocmai când traversa Vasile strada?
Când l-am îngropat altă dandana. L-am dus la groapă, am pus pământ pe el şi, îndurerată, pornisem spre portiţa de ieşire din cimitir. Din spate mă strigă preotul: „Mariţa, vino te rog în biserică!” Eu nu mai  fusesem  la înmormântări de când murise mama şi asta fusese cu mulţi ani în urmă. Când am auzit că mă strigă, m-am bucurat! Auzisem eu că bisericile ajută oamenii nevoiaşi. Acum sinceră să fiu eu nu sunt chiar o nevoiaşă, dar un ban în plus nu i-a picat rău nimănui. Mă întorc, intru în biserică. De la uşă încep să mă închin cu nişte cruci mari de credeai că  sunt cel puţin enoriaş fruntaş. M-am închinat pe la toate icoanele. Băteam mătănii. Preotul se uita la mine şi nu-i venea să creadă. Eu îl urmăream cu coada ochiului. De ce îl vedeam mai nedumerit, de aceea eram mai cucernică. În sfârşit, am ajuns în faţa popii. M-a privit adânc, cu milă, o lacrimă o strivise în colţul pleoapei ochiului stâng. Doamne, cu cât mă va milui? Ajută-Mă să fie o sumă cât mai mare, că alta dată nu îmi va mai da!”
-„500 de lei spuse preotul cu o voce tremurată de emoţie”.
-„Vă mulţumesc părinte, nimeni nu a fost aşa de mărinimos ca dumneavoastră”.
„-400 eu cu celălalt părinte, 100 daţi la dascăl, femeia de serviciu şi cel care vinde lumânările.”
Am rămas consternată, nu mai înţelegeam nimic, preotul mă dăduse peste cap.
-„Părinte, banii ăştia mi-i daţi, ori trebuie să vi-i dau”.
-„Oh, dragă nevastă îndurerată, îmi este greu să-ţi spun, totuşi aceşti bani ni-i datorezi, este plata slujbei făcută de noi, preoţii, defunctului dumitale soţ”.
„-Părinte, partea proastă este că eu nu am bani. Soţul, pe care l-aţi văzut şi dumneavoastră că era destul de mort, nu mi-a lăsat niciun ban. În acea zi plecase la serviciu să îşi încaseze salariul, acasă a venit doar el, mort, fără niciun leu. Am întrebat pe patronul lui dacă i-a dat banii ori nu. Ăsta s-a jurat cum e mai rău, a zis că i-a dat banii, toţi, s-a jurat cum mă auziţi şi vă aud, cred că este jurătură grea: „să dea Dumnezeu să mă calce roborul dacă nu i-am dat banii!”. Aşa că, părinte, regret a vă spune, însă bani, acum, nu am. Treceţi-mă pe caiet, aveţi rogu-vă răbdare să dau întâi celui cu maşina stricată. Nu v-am spus, dar Vasile, în drumul lui spre moarte, a cam turtit maşina celui care l-a trimis în rai. Eu de rea credinţă nu sunt, când voi avea bani, vin şi mă achit de datorie. Dacă nu voi avea, ne vom mai întâlni, fie când vei fi mata pe năsălie, vin atunci să te văd,  fie când eu plecată fiind, să-l văd pe Vasile, voi fi oprită o clipă, să mă odihnesc aici”.
Uitam să-ţi spun esenţialul, o mai şti pe sor-mea Margareta? A fost şi ea la înmormântare, era elegantă, în haine de mătase neagră, cu pălărie neagră şi voal negru pe faţă. Suplă, înaltă, rochia îi scotea în relief sânii, că are nişte ţâţe mari, eu care am fost mulgătoare şefă la colectiv, pe vremea comuniştilor, sunt convinsă că ar putea da 10 litri de lapte la mulsoare, când se uită preotul prin lume, nu ăsta de la noi, l-am adus şi p-ăla tânărul din satul vecin, doar aşa să bag babele în boală, cum spuneam, când şi-a aruncat ochii prin lume, i-au rămas lipiţi între sânii lui sor-mea. Asta, femeie plimbată prin lume, ca fii-ta, Maria s-a înroşit când a auzit aluzia, a tăcut şi Mariţa a continuat : a simţit că popa uitase slujba şi o luase pe arătură spunea: „în loc cu verdeaţă de unde a dispărut suferinţa şi întristarea şi a apărut desfătareaaaaa...” Atunci Margareta a ridicat voalul, chipurile să-şi şteargă o lacrimă, preotul când a văzut chipul ei pal cu ochii negri arzând de dorinţă, a intrat în altar şi nu a mai ieşit până ce slujba nu s-a terminat. Un copil dintre cei folosiţi de preoţi ca ajutoare în biserică i-a adus un bilet lui soră-mea. De a doua zi preotul s-a lăsat de meserie şi acum vinde maşini second hand în firma Margaretei.


-Mariţo, cum ai putut să stai cu Vasile dacă te pocnea mereu? Maria nu înţelegea cum este posibilă o asemenea viaţă. În orice relaţie există cer înnourat, dar se înseninează şi zile la rând străluceşte soarele.
-Nu ai înţeles! Pe Vasile eu îl provocam, fă socoteala, îmi trăgea un dos de palmă, unul tare, dat cu forţă, rămâneau urme câteva zile, de fapt nu apucau să se treacă urmele vechi că apăreau cele noi. Mă mai rugam de el:”mă, când mă loveşti data viitoare să dai pe cealaltă parte să apuce să se vindece partea asta.” Era înţelegător şi avea şi ţinere de mine, doar când mă lovea cu dreapta parcă mă mângâia, era stângaci. Marie, avea Vasile un stil de a iubi că îmi venea să-i spun să mă mai lovească o dată, numai să mă mai iubească iar. Mariţa se înroşise în obraji, iar ochii îi străluceau când povestea despre iubăreţul Vasile.
-Cu ce vrei să te tratez? Am o ţuică bună şi lichior de nuci. Gazda era numai miere, trebuia să o atragă de partea ei pe Mariţa.
-Chiar dacă e cald, un păhărel de ţuică ar fi bun, nu mai merg nicăieri astăzi, voi mânca, apoi am să dorm după amiază.
- Îţi dau un păhărel de lichior, vreau să mergi până la Gheorghe în satul vecin să-l aduci la mine. Auzi, să veniţi amândoi, atunci îţi voi da ţuică cât vei dori să bei aici şi dacă sunt mulţumită de tine, am să-ţi dau şi pentru acasă într-o sticluţă.


-




joi, 14 iunie 2018

Je suis Simona!


  În 7 ian 2015 avea loc în Franţa un sângeros atentat asupra publicaţie Charlie Hebdo. Întreaga lume a fost consternată de cruzimea atacului. Oameni politici, sportivi, jurnalişti, oameni simplii s-au declarat solidari cu salariaţii publicaţiei Charlie Hebdo. Toţi deveniseră într-o frăţie bine înţeleasă :”je suis Charlie”. Nu am vrut să scriu atunci, ar fi fost împotriva curentului. O spun acum. Oricât de liberi suntem în gândire, oricât de multe drepturi am avea pentru a ne exprima trăirile şi opiniile, nu avem dreptul moral să râdem de însemnele religioase ale altor popoare, de defectele fizice ale unor oameni, ori de condiţiile lor sociale. Putem batjocori ideile individuale, ori colective dacă nu suntem de acord cu ele, dar şi astea  făcute în limita bunului simţ. Putem fi categorici şi să respingem cu putere părerile celorlalţi atunci când deţinem adevărul absolut, pentru toate vehemenţa noastră trebuie să aibă limite.
  Revista Charlie Hebdo şi-a permis să atace pe profetul Mahomed, ştiind că acesta este un subiect foarte sensibil pentru fundamentaliştii islamici. Într-un fel, prin publicarea acelei caricaturi care-l înfăţişează pe Mahomed plângând, jurnaliştii şi-au asumat repercursiunile din partea mahomedanilor.
Personal condamn poziţia jurnaliştilor, dar şi pe aceea a fundamentaliştilor islamici. Nu poţi omorî oameni la întâmplare doar pentru a te răzbuna.
În urmă cu câteva zile marea noastră tenismenă Simona Halep a câştigat marele turneu parizian de la Roland Garros. Câştigarea a fost de o manieră clară.
  Aceeaşi publicaţie cu care românii se înfrăţiseră şi cărora le plânseseră de milă în ian 2015, acum îşi permit, într-o nesimţire fără margini, să spună despre Simona Halep că ar fi ţigancă. Nu este numai regretabil gestul celor de la publicaţia Charlie Hebdo, este condamnabil. În fiecare ţară trăiesc tot felul de etnii. Nu trebuie să generalizăm. Până la urmă nici ţiganii nu sunt toţi de condamnat, sunt între ei oameni de toată isprava. Românca Simona Halep prin munca ei, prin sudoarea la propriu a frunţii ei, a câştigat 2, 3 milioane de dolari la Roland Garros din care statul francez în marea sa „mărinimie” i-a oprit impozit 40% adică peste 800 de mii de dolari. Cine a fost cerşetor aici? Simona, ori francezii?
  Aştept pe Iohannis să spună :”je suis Simona”, aşa cum în 2015 spunea: „je suis Charlie”.
Ce respect să primim de la francezi dacă românii în marea lor invidie şi ipocrizie au blamat-o pe Simona în toate ocaziile. Nu mă refer la Banciu, ăsta are probleme de mansardă, mă refer la alţii jurnalişti şi chiar sportivi. Mă refer şi la acei tineri, mitingişti de profesie, care o cooptaseră pe Simona în grupul lor, nu fizic ci prin banere : #rezist Simona Halep. Simona nu este un bun al României, ci al familiei sale, familia a susţinut-o să ajungă acolo unde este. Tenisul este un sport costisitor, dacă nu ai susţinere financiară nu ajungi în vârf, sau între profesionişti.
  Faptul că primarul oraşului Bucureşti a organizat o primire festivă Simonei este un lucru de lăudat, tot de lăudat a fost şi înmânarea chei oraşului de către primar şi declararea ei ca „cetăţean de onoare” al capitalei. Nu acelaşi lucru putem spune despre huiduielile care au fost strigate de grupuri de huligani când a avut loc ceremonia. Pentru ce huiduiau? Pe cine huiduiau? De ce huiduiau? Pentru că primarul împreună cu primăria şi cetăţenii capitalei recunoscuseră în tenismena Simona o eroină? Politica e una, gestul de recunoaştere ale unor merite individuale sau colective e altul.
Se poate huidui în multe ocazii, dar într-un asemenea moment nu. Cine trebuia să-i înmâneze cheia oraşului Bucureşti ?  Mălin Bot?
Peste tot în lume se petrec astfel de evenimente care au primarii oraşelor în prim plan. Ce aţi vrea? Primarul să nu scoată capul din birou că îşi face campanie electorală? Da, este om politic, iar un om politic este tot timpul în campanie electorală.
 Întinarea unor astfel de momente pot determina şi alte publicaţii sau organizaţii externe să minimalizeze sau chiar să batjocorească o astfel de victorie. Trebuie întâi să ştim să ne respectăm noi, apoi să cerem să ne respecte alţii.
Până nu vom învăţa că dreptate nu are: cine strigă mai tare, cine înjură mai urât sau cine dă cu pumnul mai tare, nu vom putea să ne declarăm oameni civilizaţi.
Partidele, formaţiunile politice sunt în opoziţie ideologică, nu sunt adversare într-un război fizic de exterminare. Atitudinile belicoase ale unor astfel de partide fac rău lor şi societăţii în ansamblul său.
Toleranţa trebuie să existe în mod real, nu la nivel declarativ.

miercuri, 13 iunie 2018

Maria VIII


-Luaţi loc! Maria s-a aşezat pe scaunul indicat de director. Profesorii, chiar şi cei tineri, s-au aşezat la masa lungă din cancelarie.
-O parte dintre dumneavoastră mă cunoaşteţi, nu am pregătire universitară. Sunt pensionară. Până acum câteva zile eram o femeie fără griji care dispunea de timpul ei liber, după cum dorea.  Într-una din zile, când îmi pierdeam timpul pe marginea Ialomiţei la umbra răchitelor şi a sălciilor pletoase care-şi scaldă vârful ramurilor în apa curgătoare, m-am întâlnit cu un copil. L-am întrebat cine este, cum îl cheamă şi de unde este. A răspuns frumos, cu bun simţ: „mă numesc Năsturel, nu-mi cunosc părinţii, nu am certificat de naştere, stau în satul vecin la nea Gheorghe, ultima casă la ieşirea din sat”. Copilul are cam 10 ani, nu a fost nicio zi la şcoală, Gheorghe a reuşit să convingă un psihiatru, iar acesta i-a dat un certificat medical precum că băiatul este idiot şi are nevoie continuu de supraveghetor, în acelaşi timp este şi asistentul social al copilului, adică este luat în plasament de Gheorghe. Nimic deosebit. Doar că lucrurile nu stau de loc aşa. Băiatul este inteligent şi dornic să înveţe. M-am gândit că în comuna noastră, sunt mulţi copii săraci care nu pot merge la şcoală din cauza lipsurilor materiale. Nu vreau să fac niciun proces nimănui, nu vreau să culpabilizez părinţii copiiilor, nici societatea, deşi aş putea să o fac.
Domnul director este din sat, de aici, nici familia mea, nici a dumnealui nu erau bogate, nici sărace, erau familii de mijloc. În ograda noastră se găseau o văcuţă, câteva oi şi păsării, în coteţ grohăia de Crăciun întotdeauna un porc. Pentru a întreţine toate aceste animale munceam toţi din curte. De la 7 ani când plecam la şcoală eram trataţi ca nişte copiii mari care puteam fi responsabili pentru anumite munci. Cei mici mergeau cu gâştele la păscut, iar cei mai măricei cu vaca şi oile. Nu considera nimeni că suntem exploataţi. Spuneau părinţii noştri că aşa ne vom obişnui să muncim. Mergeam cu vacile, oile, gâştele etc. luam şi cărţile cu noi, cât timp mâncau animalele noi ne pregăteam temele pentru şcoală. Aveam întotdeauna grijă să ne rămână timp de joacă, de alergat în aer curat. Ne simţeam puternici şi liberi. Când plecam cu animalele la păscut părinţii ne avertizau ca la întoarcere trebuie să fie şi animalele sătule şi noi cu lecţiile învăţate.
Aşa era atunci. Nu ştiu dacă era bine sau rău. Ştiu că aveam masa îndestulată cu ceea ce produceam noi. Mă uit cu milă la oamenii sărmani care aşteaptă un ajutor social, umilitor îi spun eu. Cum de s-a ajuns într-o asemenea situaţie? Este o altă discuţie. Mortul e mort, indiferent cât îl vom plânge, nu se va mai întoarce. Problema este de viitor, care ar fi soluţiile, ce putem face noi, iar prin puterea exemplului să atragem şi pe alţii lângă noi. Până în urmă cu puţin timp erau sute de animale în sat, din zi în zi s-au rărit, vom ajunge noi, ţăranii, să ducem copiii la grădina zoologică pentru ca ei să vadă o vacă, o oaie, capră, etc. Eu cred că o coadă de vacă se poate ţine şi acum, iarbă se găseşte destulă pe câmp. Este nevoie doar de voinţă.
-Nu au bani să cumpere vaca, nu este ieftină. De unde atâţia bani? Unul dintre tinerii profesori strâmbând din nas a găsit o scuză.
-Nu trebuie să cumpere o vacă, pot cumpăra o viţică, o cresc şi în doi ani va făta, apoi vor avea lapte de la văcuţa lor. Nimic nu este uşor. Creşterea animalelor presupune un volum mare de muncă, dacă vrei să ai animale adevărate trebuie să fii sluga lor, să te implici, atunci şi rezultatele vor fi pe măsură. Trebuie să dezobişnuim oamenii să mai stea la poartă zi de vară când există atâtea posibilităţi să-şi procure singuri hrana.
-Am înţeles, a strâmbat acelaşi tânăr din nas, însă dumneavoastră aţi venit pentru altceva. Vorbiţi-ne despre planul pe care îl aveţi în legătură cu copiii defavorizaţi.
-Da, aveţi dreptate! Mă bucur că m-aţi pus la punct. Sunt o biată bătrână nostalgică după copilăria ei.
Ideea mi-a venit  de la Năsturel, un copil inteligent, pe care Gheorghe îl trimite în sat la cerşit. Pentru un bănuţ ori un codru de pâine sătenii îl umilesc şi-l batjocoresc. Acest copil va ajunge matur, ca el sunt mulţi în satul nostru, ce se va întâmpla cu el, cu ei? Cum se vor hrăni? Vor cerşi în continuare? De la cine? Cei mai mulţi sunt neştiutori de carte.
Mă gândeam să atragem nişte sponsori, sunt sigur că primăria nu are bani, pentru a oferi copiilor o masă caldă la prânz şi posibilitatea ca după amiază să rămână în cadrul şcolii să-şi pregătească temele pentru a doua zi. Ar putea fi atraşi în diferite discipline sportive, culturale, în funcţie de înclinaţia, de aptitudinea fiecărui copil.
-Aşa ca poezie sună bine. Sunteţi membra vreunui partid politic? Parcă sună a campanie electorală cu iz populist. Nu ştiţi doamnă că este interzisă în şcoală propaganda politică, sunteţi social-democrată nu-i aşa? Se vede de la o poştă. V-aţi infiltrat peste tot, am ajuns să respirăm aer îmbâcsit cu populism neocomunist.
V-am ascultat destul! Eu am plecat! Pentru o clipă am sperat că sunteţi un om cu idei liberale, că veniţi cu idei de reformare a societăţii, m-am înşelat! Am plecat! Cine mai merge?
-Stai Cristi, nu te înfierbânta! Nu văd nimic rău în ceea ce a spus doamna. Până la urmă este o părere, depinde de noi ce hotărâri luăm. Ia loc! Spuneţi-mi doamnă, a continuat profesorul după ce şi-a calmat colegul, aveţi idee cine ar putea sponsoriza? Aţi făcut calcule cât ne-ar costa această activitate extraşcolară?
-Nu, nu aveam cum, nu cunosc numărul aproximativ al elevilor beneficiari, apoi preţurile. Discuţia este de principiu, de tatonare. Maria îi privea rugător pe fiecare în parte, ştia că acordul lor ar fi făcut ca mulţi copii să-şi schimbe destinul.
-Ar trebui să avem o cămăruţă pe care să o transformăm în sală de mese. Apoi să o dotăm cu scaune şi măsuţe pentru ei. A spus una dintre profesoare.
-Cred că avem încăperea unde putem organiza minicantina. Directorul privea triumfător spre Maria. Eu zic să aprobăm iniţiativa. Am să rog profesorii tineri să se organizeze pentru a face un inventar cât mai exact al potenţialilor elevi, să fie readuşi la şcoală aceea care au abandonat cursurile din motive pecuniare, dar să fie aduşi şi copiii care nu au frecventat nicio oră de curs.
În funcţie de acest recensământ vom stabili următorii paşi. Nu-mi rămâne decât să-i mulţumesc doamnei Maria pentru idee. Aveţi vreun sponsor în vedere?
-Da am, încă nu vă pot divulga nimic despre el. Recunosc că eu m-am gândit la posibilitatea ca ea să sponsorizeze. Când vom discuta nu ştiu cum va reacţiona, este destul de imprevizibilă. Sper să acceseze la propunerea mea. Domnule director, am rugămintea să faceţi o listă cu tot ce ar trebui ca minimă dotare, sigur, să corespundă şi din punct de vedere sanitar.
Acum vă las! Vă mulţumesc că mi-aţi dat posibilitatea să-mi exprim o idee, dumneavoastră cu voinţa, ştiinţa de carte şi elanul tineresc puteţi să puneţi pe roate ceea ce noi am discutat aici.
Maria a părăsit încăperea convinsă fiind că propunerea ei va fi discuta în cadrul consiliului profesoral. Va aştepta acasă răspunsul, iar dacă va întârzia să apară, va mai face un drum până la şcoală.
La ieşirea din holul şcolii, soarele a întâmpinat-o cu căldura lui toridă, nu se mişca nicio frunză, lângă astfaltul încins, o furnică refuza să mai care povara, se oprise şi privea neliniştită spre soarele care voia să topească totul.
În drum spre casă Maria a fost oprită în drum de o maşină de teren, din ea a coborât primarul, parcă mai greoi şi mai întunecat la faţă.
-Bună ziua Maria! Ce faci? Vrei să te duc acasă cu maşina? Întrebările se succedau, nu-i lăsa timp să răspundă. L-ai dus pe derbedeul ăla mic lui Gheorghe?
-Nu, nici nu îl voi duce, m-am hotărât să îl ţin la mine, voi mă puteţi reclama pentru răpire. Nu mai las pe nimeni să se atingă de Năsturel. Ce înseamnă pentru Gheorghe copilul de ţine morţiş să-l ia? Eu, în locul lui, aş fi fost fericită că s-a găsit un om cu suflet de aur care m-a scăpat pe mine de o mare răspundere. Melciule, cine este Gheorghe? Vrei să mă lămureşti?
-Eşti nebună! Nu se poate discuta cu tine! Nervos, primarul s-a urcat în maşină şi a demarat în trombă, maşina a plecat de pe loc cu scrâşnetele pneurilor pe asfaltul încins.
Cum a intrat pe poartă a întâmpinat-o băiatul. Avea privirea neliniştită şi înfricoşată:
-A venit o doamnă elegantă şi frumoasă, este în casă, eu m-am ascuns când am văzut-o. Mamaie, a venit după mine să mă izgonească! Nu mă lăsa să plec!
-Când a sosit? Maria înţelesese că fiica sa îşi făcuse timp să o viziteze. Acum a priceput ea a cui este maşina din poartă, chiar se gândea că este mult prea luxoasă să fie a vecinului de vis a vis. Radu, vino mamă să mâncăm, o lăsăm pe doamna să se odihnească, când se va trezi, vom vedea atunci ce vrea.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În cancelaria şcolii s-a produs un adevărat vacarm după plecarea Mariei. Majorităţii profesorilor nu le surâdea ideea de a face muncă voluntară, fie ea şi în ajutorul unor copii nevoiaşi.
-Domnule director, dumneavoastră vă gândiţi în mod serios la propunerea cucoanei care tocmai a părăsit încăperea? Să fim serioşi! Nu vă gândiţi cât volum de muncă presupune această activitate extraşcolară?
-Vreau să vă corectez doamna profesoară, aici suntem oameni serioşi şi determinaţi să ne facem meseria. Da, mă gândesc foarte serios la propunerea Mariei. Măi copii, nu vă supăraţi că vă spun aşa, aproape toţi mi-aţi fost elevi, eu nu mai lupt pentru funcţii, anul viitor ies la pensie. În schimb aş vrea să văd că facem şi noi ceva. Mă, noi, preotul şi doctoriţa de la cabinet suntem deştepţii satului. Să demonstrăm că facem ceva pentru amărâţii aştia de copii. Când eu am învăţat, nu era niciun copil care să nu meargă la şcoala, se făcuseră cursuri serale pentru cei care erau mai în vârstă şi voiau să înveţe. Acum avem în sat mai mult de 30 % dintre copii care nu frecventează şcoala, au părinţii beţivi, leneşi, oameni cărora nu le place munca. Poate nu sunt doar ei vinovaţi pentru că au ajuns în stadiul ăsta de degradare, poate că este vinovat sistemul, însă nu stau acum să analizez cauza. Efectul este analfabetismul crescut la cote care trebuie să ne dea de gândit.
-De ce trebuie să ne gândim noi? Nu este treaba noastră, asta este grija politicienilor. Ei sunt plătiţi să facă programe, planuri şi în general să guverneze ţara. Noi cadrele didactice am ajuns outsideri printre bugetari. Cine ne motivează să muncim în plus?
-Conştiinţa noastră de profesori. Avem salarii mici, este adevărat, însă nu copiii care vor rămâne analfabeţi sunt vinovaţi. Ei vor fi doar victimele unui sistem ticăloşit, al unui sistem corupt şi putred. Avem o şansă să facem ceva, un om cu suflet mare ne propune să mişcăm un bolovan mare, greu şi rigid, numit nepăsare. Să nu credeţi că părinţii copiiilor abia vor aştepta să dea copiii la şcoală. Nu, ne vom lovi de lamentări, de ocări şi de cerşetorii. Fiecare va dori să câştige ceva pentru a lăsa copilul la şcoală. Aceşti părinţi indolenţi cred că lăsând copiii la şcoală ne ajută pe noi profesorii să ne păstrăm catedrele. Chiar dacă vei încerca să-l convingi că este în favoarea copilului să-l lase să înveţe, tot îţi va reproşa că nu ai copii suficienţi în clasă de aceea insişti.
-De ce sunt aşa de reticenţi? Tânăra profesoară nu înţelegea mentalitatea acestor părinţi.
-Domnişoara profesoară, pentru a trimite un copil la şcoală trebuie să-i cumperi hăinuţe, să-i cumperi rechizite, să-l speli, să-i speli hăinuţele, să le calci, să-l controlezi dacă şi-a făcut temele, eventual să aplici pedepse. Toate astea înseamnă muncă şi nu una dintre cele mai plăcute. M-am gândit să discutăm şi cu părinţii elevilor care vin zi de zi la şcoală, vom face o convocare extraordinară undeva prin august pentru a dezbate problema uniformele şcolare. Nu mai putem lăsa lucrurile să meargă la infinit în acest mod haotic.
-Bravo domnule director! vă susţin propunerea.
Toţi ochii sau întors spre cea mai tânără profesoară.
-Nu vă uitaţi aşa la mine, îmi este jenă să intru în clasă când văd elevele cu haine de firmă, iar eu am costumaşe din bumbac în amestec cu sintetic. Voi milita pentru ca elevii să poarte uniforme. Să îşi aleagă părinţii materialul, culoarea, modelul de croială, dar costurile să fie modice. Să fie accesibile tuturor copiilor. Domnule director aveţi susţinerea mea în tot ce doriţi să întreprindeţi!
-Vă mulţumesc! Cred că sunteţi toţi de acord să ne apucăm de treabă. Maria a venit cu o idee, ea va sta undeva în spate, în umbră, noi vom culege roadele. Să încercăm să nu o dezamăgim.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-Te-ai gândit să vii acasă fata mea? Ce mult mă bucur! Maria s-a aruncat  în braţele fiicei sale care încă se mai ştergea la ochii după bine meritatul somn al după amiezii. Acum era proaspătă şi bine dispusă.
-Uşurel mami scump că mă dărâmi! Cele două femei au rămas mult timp îmbrăţişate.
Maria cu lacrimile şiroind pe obraji a reuşit să îngăime câteva cuvinte:
-Îţi este foame fata mea? Vino să-ţi dau să mănânci, am făcut şniţele tale preferate din piept de pui. Radu, vino puiule să-ţi prezint pe cineva!
Pentru o clipă ochii Alexandrei s-au întunecat, apoi a privit atentă copilul care se apropia cu capul în pământ, umerii ridicaţi de parcă atunci făcuse o mare boacănă şi se aştepta să fie urecheat.
-Uită-te la mine copile! Nu-ţi fie teamă! Nu îţi vreau răul!
Băiatul a ridicat o clipă privirea, a fost suficient pentru Alexa să vadă acei ochi umezi şi sinceri care cereau îndurare.
A prins copilul în braţe, la rotit în loc să-l vadă pe toate părţile, apoi, mulţumită, l-a sărutat pe amândoi obrajii.
-Mamă, ăsta este copilul de care mi-ai vorbit? E tare frumuşel şi pare un copil cuminte.
-Chiar este, fata mea. Intraţi în bucătărie să mâncaţi, apoi am o vorbă cu tine Alexa. Sper că nu mă vei certa pentru ce îţi voi cere.
După ce au mâncat Radu a plecat la căţeluş să-l hrănească şi să-i verifice lăbuţa. Cele două femei au rămas singure.
-Alexa, azi am fost la şcoală, am discutat cu profesorii pentru un program de integrare a copiilor defavorizaţi, un fel de After School, sponsorizat de oameni de bine. Ce părere ai?
-Nici una, spune-mi la ce te-ai gândit concret, apoi mă pronunţ. Privirea fetei devenise sticloasă ca de fiecare dată când intuia că este vorba de bani.
-Îmi este teamă să continui, mi-am pus prea mari speranţe în tine.
-Hai mamă nu te alinta! Vorbeşte! Spune-mi! Fie că îmi place, fie că nu îmi place, trebuie să-mi spui! Alexa o privea fix pe Maria, voia să afle din ochii ei o clipă mai repede întrebarea Mariei.
- Nu mi-am luat niciun angajament, chiar am spus că posibilul sponsor este împrevizibil şi nu mă pot angaja în numele lui.
-Hai mamă, hai curaj, erai mai dură altă dată.
Maria a tăcut, a simţit în inimă împunsătura fiicei. A înghiţit un nod mare care se aşezase în curmezişul gâtului şi nu o mai lăsa să respire.
-M-am gândit, sigur, mă poţi refuza fără să mă supăr pe tine, m-am gândit că aş fi mândră dacă tu ai sponsoriza acest after school. Încă nu ştiu precis de câţi bani este vorba, nu ştiu nici posibilităţile tale financiare. Am văzut o luminiţă în capul unui tunel, eu chiar am văzut-o, am mers după raza ei, aşa s-a născut ideea. Gândul mi-a fugit la posibilităţile tale financiare după ce am discutat amândouă.
- Nu te mai scuza, vreau să ajut, voi sponsoriza!




luni, 11 iunie 2018

Începutul distrugerii României.


  Peste câteva zile va fi 13 iunie. O zi cu mare încărcătură emoţională. O zi în care au avut loc o mulţime de evenimente niciodată bine şi clar explicate.
În 22 aprilie 1990 Piaţa Universităţii este ocupată de studenţi şi de militanţii de dreapta. Se strigau lozinci anti FSN, anti comunism, anti neocomunism şi pentru implementarea articolului 8 din Proclamaţia de la Timişoara. Manifestaţia s-a cronicizat. Zi de zi, seară de seară, noapte de noapte, manifestanţii erau prezenţi în Piaţă. Pentru aceasta se montaseră corturi unde manifestanţii să se poată odihni, se transformaseră în manifestanţi de profesie. Corturile le aparţineau, nu fuseseră dotaţi cu ele de către autorităţi. Dreptul de a manifesta şi manifestaţia în sine, chiar dacă nu convenea tututor forţelor politice, demonstra că România începea parcursul ei democratic.
În 20 mai 1990 au loc alegerile generale, participarea la vot este uriaşă, peste 84% dintre cetăţenii cu drept de vot îşi exercită opţiunea în faţa urnelor. FSN câştigă alegerile cu peste 60%, iar Ion Iliescu câştigă Preşedinţia cu peste 70%. Supervizorii străini acreditaţi să supravegheze desfăşurarea votului recunosc că alegerile au fost bine organizate şi nu au existat fraude de natură să influenţeze scorul.
În dimineaţa zilei de 21 mai, România avea un Parlament ales democratic şi un Preşedinte ales prin vot direct.
Prin urmare, întrebarea care se punea în mod firesc era următoarea: „ce sens mai avea manifestaţia din Piaţa Universităţii. Timp de 30 de zile avusese destul timp să influenţeze masele de votanţi, din păcate poporul a reacţionat invers decât cereau cei din Piaţă.
Revin, din 21 mai 1990 manifestaţia din Piaţa Universităţii nu se mai justifica, poporul vorbise la urne. Întrebarea era : „cine îi plătea pe aceşti oameni să continuie să manifeste împotriva voinţei propriului popor? Ei, în Piaţa, puteau fi câteva mii, la vot fuseseră câteva milioane. Orice ar fi strigat Munteanu et. Co. nu îşi avea sensul. Autorităţile dau dovadă de slăbiciune şi îi lasă să manifesteze în continuare în Piaţă. Trec alte 24 de zile de la alegeri până când se hotărăsc să elibereze Piaţa.
Nu voi analiza modul în care a fost făcută această degajare.
După ianuarie 1990 străinii au început să aducă ajutoare în ţară. Alimente din rezervele armatei americane care erau în ultimele zile ale termenului de garanţie. Românii se omoară, se bat efectiv care să apuce mai multe caserole. Jurnaliştii străini încep să filmeze, să ne prezinte ca pe nişte cerşetori, România trebuia distrusă ca imagine, se continuă cu ajutoarele, românii se bat pe ele. Se trimit haine de la second-hand, printre ele şi câte o haină din piele bună, nouă. Doi directori se bat pe o asemenea haină. Jurnaliştii străini filmează, totul ajunge în presa străină. Românii sunt sălbatici din lumea a treia, umili,nemâncaţi, dezbrăcaţi, nişte cerşetori. Adevărul era cu totul altul, românii aveau bani, doar alimentele lipseau. Aprovizionarea magazinelor alimentare ar fi preîntâmpinat umilinţa la care am fost supuşi. România umilise lumea occidentală prin plata datoriei externe şi prin ambiţiile ei de a construi o bancă concurentă FMI. Pentru asta România trebuia distrusă,umilită şi batjocorită, călcată în picioare şi transformată în colonie. Se declanşase marea operaţiune de distrugere a României, pentru asta trebuia să se mizeze pe oameni din interior, dintr-o dată tot ce era românesc nu mai era bun, doar occidentul avea soluţii.
Revin la manifestaţie, manifestanţii trebuiau să producă cât mai multă zânzanie, să provoace autorităţile, să demonstreze că România nu se poate conduce, că statul este în disoluţie. Doar o intervenţie străină ar putea pune lucrurile la punct.
Concluzie: Manifestaţia din apriliea-mai-iunie 1990, trebuia să se oprească după data de 20 mai când au avut loc alegerile în mod democratic. De aici în colo nu şi-a mai avut sensul şi rostul. Poporul vorbise la urne. Manifestanţii în numele cui vorbeau?
Condamn cu tărie toate atrocităţile comise şi de către manifestanţi, dar şi de către forţele de ordine şi mai târziu de către mineri.
O paranteză, cred că între mineri au fost foarte mulţi securişti infiltraţi care doreau destabilizarea ordinei de drept.


joi, 7 iunie 2018

Kovesi victimă a sistemului


  În ţara asta munceşte cineva? Mai este guvernată? Ne informează şi pe noi, prostimea, ce măsuri ia guvernul? Ce planuri are pentru viitorul României?
  De dimineaţa până seara se discută de revocarea lui Kovesi. Dacă Iohannis o revocă ori ba. Ascult fel de fel de incapabili intelectual, de întorşi cu cheia precum roboţei care spun câteva cuvinte. Toţi spun tâmpenii, aberaţii. Nu vreau să mai privesc la canalele de ştiri. Mă uit pe sport, e reconfortant, mai ales că nu sunt fanul vreunei echipe.
Problema cu revocarea lui Kovesi este secundară. Aşteptam să cadă Băsescu, gata şi-a terminat mandatul de aproape patru ani, dar problemele încă sunt şi parcă şi mai urâte. Aşa şi aici, o revocă pe Kovesi, vine altul, poate mai bine intenţionat, poate mai rău. Ce facem, cerem revocarea?
  Problema este de lege, legile sunt făcute cu oarecare teamă şi cu oarecare destinaţie. Legile trebuie gândite profesionist, nu partinic. Nu trebuie întrebaţi nici procurorii, nici judecătorii când se face o lege. Aşa se pot răscula şi avocaţii că nu au fost întrebaţi, dar, de ce nu şi inculpaţii.
Proiectele de legii trebuie făcute împreună cu marii specialişti în drept ai Universităţilor din ţară, fără consultarea părţilor care vor fi implicate în aplicarea lor.
Sistemul în întregul lui trebuie cutremurat, dărâmat cărămidă cu cărămidă şi refăcut pe alte fundaţii.
  Au fost desecretizate protocoalele, ne-am crucit toţi, ne-am crucit şi când Livia Stanciu din calitatea ei de şef al ÎCCJ spunea, citez: „ÎCCJ este partenera DNA”. Cum dracu?  A spus cineva dacă protocoalele erau legale, ori ilegale? Dacă erau ilegale s-a pornit vreo cercetare penală împotriva celor care au iniţiat asemenea înţelegeri oculte? Nu, ne bucurăm ca nişte copii sărmani când ni se aruncă un covrig uscat să avem de glojdit. Până când nu începem să facem ordine, să avem legi clare după care să fie guvernată ţara, putem să o schimbăm pe Kovesi în fiecare zi că nu rezolvăm nimic.
Pot merge cu analiza până acolo încât să cred că LCK este ea însăşi o victimă a sistemului, nu ea a creat sistemul, sitemul a creat-o şi a menţinut-o în funcţie, i-a pus cătuşele în mâini şi ordinul pe cine să lege. A crede că ea a făcut singură totul, este o aberaţie. Cine îi sunt complicii? Ea este acarul Păun? A, mai este şi Udrea, poate şi Bica, dar restul unde sunt?
Care este pedeapsa pentru că ai mers cu bicicleta pe timp de noapte fără lumină? Amendă.
Care este pedeapsa pentru că se încalcă Constituţia? Încă un mandat la Cotroceni.
  Iohannis în actuala situaţie poate face ce vrea muşchii lui, nicio lege nu este clară, nu îl obligă cu subiect şi predicat să scrie decretul de revocare într-un interval de timp bine delimitat. Dealtfel domnul Preşedinte ne-a atenţionat că după ce CC va da motivarea domnia sa va studia ce scriu judecătorii Curţii în hotărâre şi când se va dumiri va emite decretul. Clar! Probabil la anul în iulie va înţelege ce este scris în motivare, atunci nu va mai fi nevoie să o revoce, ea ne mai fiind  la DNA ca şef, decât, poate, în altă postură.
Legile făcute de Parlament sunt nişte avortoni care trebuie ţinuţi în incubator, unii trăiesc, alţii mor, însă cei mai mulţi vor avea sechele. Puterea şi opoziţia ar trebui să se completeze, să arate: „uite putere, ai greşit, aşa trebuie făcut”. Cu cine să faci aşa ceva? Cu Ţurcan? Cu Chichirău? Asta se crede o vedetă ceva, face live-uri din Parlament. Treziţi-vă cu toţi! Lucraţi pentru ţară, conlucraţi cu specialişti, luaţi-i consilieri! Nu staţi ca nişte momâi şi apoi vă plângeţi că Parlamentul nu mai are credibilitate. Faceţi-l credibil! Ridicaţi-vă la rangul, dacă nu de mare politician, cel puţin de întreţinuţi ai statului. Mi-aş dori să trăiesc într-o ţară normală în care un funcţionar numit într-o funcţie să poată fi dat jos cu aceaşi uşurinţă cu care a fost numit. Şeful unei instituţii nu este instituţia. România până în fatidicul an ’ 89, a avut mari conducători, unii au murit, au venit alţii, România a mers înainte indiferent de numele celui care ne-a condus. Aşa şi aici, dacă nu mai este Iohannis Preşedinte, România nu se termină ca stat, poate chiar îşi revine. Dacă nu mai este Isărescu la BNR, banca nu se prăbuşeşte, e posibil chiar să meargă mai bine. Dacă Kovesi nu mai este la DNA, nu se întâmplă nimic rău, din contră e posibil ca Departamentul chiar să meargă mai bine. Revin, toate acestea sunt posibile dacă Parlamentul va face legii care cu adevărat vor putea să cureţe România. Cu legi de spoială putem să schimbăm în fiecare zi pe Kovesi.
  Aştept să mi se răspundă la aceste întrebări (acum să nu credeţi că se va osteni cineva să răspundă):
1)      În ce măsură protocoalele au fost legale şi dacă da, în baza căror legi au fost făcute?
2)      Dacă au fost ilegale şi au produs efecte juridice, care sunt măsurile care vor fi luate?
3)      Când se va începe anchetarea celor care au încheiat protocoalele?
4)      Dacă nu se poate face nimic, când le faceţi înmormântarea şi eventual parastasul de trei zile?

marți, 5 iunie 2018

Maria VII


  Primarul se plimba nervos prin mica încăpere unde îşi avea biroul. În drumul lui agitat se lovea de scaunele puse în dezordine, nu-l deranja, era cu gândul departe. Gheorghe îl sunase să-l întrebe când va ajunge Năsturel din nou acasă. Lui Melciu îi sărise muştarul:
„-De când mă tragi tu pe mine la socoteală băiete? Cine mama dracu eşti tu, să mă tragi la răspundere?
-Sunt fratele tău, nu uita că am drept de moştenire la toată averea ta. O mică reclamaţie dacă fac, intri în puşcărie. Ai declarat în faţa notarului că numai ai alte rude. Am fost de acord cu tine, ziceai să nu împarţi averea lui tata. Mi-ai promis atunci cu glas de foc Melciule. Lacrimile te inundaseră. Abia ai putut depune jurământul că în schimbul renunţării mele la avere, tu vei avea grijă de mine. Şi acum te răţoieşti? Nu uita că e semnat cu sânge jurământul. Ştii ceva? Aia poate să ţină copilul cât vrea, nu-mi pasă! Tu ai grijă să nu mă ştirbească la bani, că iau foc, auzi, iau foc! Eu ţi-am adus mistreţ să-l mănânci şi tu l-ai făcut pachete şi l-ai vândut?
M-a oprit unul într-o zi şi m-a întrebat dacă mai ai carne de vânzare. I-am răspuns să te întrebe pe tine, de unde să ştiu eu. Avariţia îţi va mânca capul!”
Nervos Melciu a deschis uşa şi din prag a strigat:
-Pupezescule, vino imediat la mine!
Tânărul funcţionar a intrat spăşit în biroul tiranului care arăta ca un taur rănit de matador în arenă.
-Să trăiţi!
-Raportează, care este situaţia în comună!
-A venit unul caruia i-a ars casa, vrea un ajutor bănesc, nu este asigurat.
-De ce mă nu se asigură, aşteaptă mură-n gură de la primărie? Ia stai puţin, ăsta ar trebui amendat, era obligat să-şi facă minimum de asigurare. Să-l arzi!  De la ce i-a luat foc casa?
-De la un tunet, spune el.
-Nu putea mă de la tunet! Ce dracu şcoală aţi făcut? De la fulger, de acolo a luat foc. Cine este amărâtul?
-Unul de-al lui Ţecu.
-A, dintre sârbii ăia stabiliţi la marginea satului. Care dintre ei că sunt mai mulţi?
-Victor.
-Aha, îl ştiu, ăsta avea un dosar  fusese prins vânzând legume fără adeverinţă de producător şi  nu avea nici cântar autorizat, fusese un pic de zarvă în jurul ciotinii. Unde o fi dosarul lui Ţecu? Să trimiţi matahala la mine să-l prelucrez. Pupezescule, mi-ai adus zâmbetul pe faţă. Cum spune vorba aia înţeleaptă: „de unde dai Dumnezeu îţi dă înzecit”.
-Nu înţeleg nimic, a recunoscut funcţionarul privin tâmp spre şeful lui care îşi freca mâinile de bucurie.
-Nici nu trebuie, când vine pe aici să-l trimiţi la mine!
-Să mă uit, ar trebui să fie. Pupezescu a ieşit să-l caute pe sârb.
Melciu s-a aşezat pe scaunul lui confortabil continuând să-şi frece mâinile. Văzuse un ghişeft zdravăn. Trebuia doar să „discute” cu păgubitul şi rezolva problema.
Femeia de serviciu i-a adus încă o cafea mare, aromată, simplă şi amară. Gustase o gură din licoarea reconfortantă, se rezemase de spătar şi se gândea la zilele bune care vor veni. Uşa s-a deschis uşor, un cap a intrat în încăpere, a căutat speriat până când a dat cu ochii de primar. Acesta i-a făcut semn să intre, omul a pătruns cu tot corpul lui de aproape doi metri.
-Să trăiţi domn’ primar!
-Trăiesc mă, ce trăiesc din grădina ta de zarzavat? Ce cauţi aici? Ai venit să-ţi plăteşti asigurarea? Ori ai venit să lămurim cu dosarul de evaziune fiscală?
-Nu mă nenorociţi domn’ primar, mi-a ars casa, a tunat odată rău şi gata, a luat foc.
-Eşti asigurat conform legii cu minimum de asigurare?
-Nu, nu sunt, nu am ştiut, noi sârbii nu avem timp să ne uităm la televizor, să auzim ce şi cum. Noi cu munca toată ziua. Ţecu vorbea iute şi puţin stricat româneşte, avea un accent slav care îi făcea vorba plăcută.
-Cu munca Ţecule, dar obligaţiile sunt obligaţii. Bunăoară acum, ţi-a luat foc casa, dacă erai asigurat îţi luai bănişorii şi te apucai de treabă. Acum ce te faci? Era să uit. Trebuie să te amendez pentru că nu ţi-ai asigurat locuinţa. Statul a creat facilităţi. Cu câţiva leuţi puteai să dormi liniştit. Îmi pare rău pentru necazul tău! Chiar acum chem fata să vedem care este cuantumul amenzii şi să-ţi facă proces verbal.
-Nu mă nenorociţi domn’ primar! Sunt destul de amărât că am rămas fără casă! Mai găsesc eu ceva bani să ridic alta, poate nu la fel de frumoasă, însă casă să fie, să pot locui în ea.
-Bine mă, dar cu evaziunea fiscală cum facem, puşcăria te mănâncă Ţecule şi-ţi rămâne frumuseţea de nevastă singură, la asta să te gândeşti. I-am văzut odată pe sârbii tăi cum îşi lingeau buzele când nevastă-ta a venit la tine în ţarină cu mâncare. Frumoasă femeie!
-Mă iubeşte domn’ primar! Nu mă trădează, ştiu precis asta!
-Asta pentru că este tot timpul acasă cu tine. Gândeşte-te cum ar fi să fii priponit? Mai bagi mâna în foc?
Vorbele primarului sfredeliseră inima bietului om, devenise palid, nesigur pe el. Îşi amintea întâmplarea petrecută cu anii în urmă când un văr de-al lui fusese plecat şase luni în Germania. Acasă rămăsese o frumuseţe de femeie, trupeşă, rumenă în obraji, mergea precum un cal în buiestru. Nu a vrut să păteze onoarea vărului său, dar inima întotdeauna face lucrurile fără să întrebe capul. A fost o vară fierbinte. Doar crengiile sălciilor au avut ştiinţă de iubirea lor. Nu l-a mustrat conştiinţa, din contră, era sigur că dacă nu ar fi fost el care să potolească jarul din sufletul verişoarei, ar fi fost altul, probabil vreun străin.
-Domn’ primar, trebuie să găsim o portiţă să ne înţelegem, suntem oameni de sat, mai dau eu, mai lăsaţi dumneavoastră! Ce vă învăţ eu, cum să faceţi? Sunteţi primar de 20 de ani. Găsiţi o portiţă să mă scăpaţi de necazurile pe care le am şi voi fi şi eu atent cu dumneavoastră! Mă voi plăti cumva. Nu vă voi lăsa în pagubă.
-Ţecule, fii atent la ce îţi spun! Şterg cu buretele toate datoriile şi ce mai ai la primărie, în afară de impozit, poţi tu să ţii un secret, să facem o treabă amândoi?
-Mormânt sunt! Zece fermoare pun la gură! Sunteţi salvatorul meu! Spune-ţi! Fac orice!
-Am să spun Consiliului Local să aprobe un ajutor în bani către tine. Tu semnezi de primirea lui. Eu iau banii. Tu eşti curat cu toate belele tale, eu îmi fac treburile mele. E bine?
-Bine domn’ primar, însă ,din suma aia de bani nu îmi daţi nimic? Măcar aşa, să nu mint degeaba, dacă voi fi întrebat.
-Al dracului sârb! s-a zborşit primarul. Ai făcut calculul cât ai fi pierdut dacă trebuia să plăteşti  amenda? Cât costa avocatul să te apere într-un proces de spălare de bani? Fii atent Ţecule că uit de târgul pe care tocmai ţi l-am propus şi las fata să te amendeze, iar dosarul tău, care este în biroul meu, îl trimit procuraturii. Ziua bună! Nervos primarul i-a arătat uşa.
Ţecu cu capul în jos era gata să plece din birou, când a pus mâna pe ivărul uşii s-a mai întors o dată cu faţa spre primar.
-Iertaţi-mă don şef! Mintea mea îngustă nu mi-a dat voie să văd câtă bunătate era în propunerea dumitale. Sunt gata să accept, fără să mai pun condiţii. Aveţi dreptate! Nu sunt în poziţia de a condiţiona, ci doar de a accepta umil propunerea care vine în ajutorul meu. Până la urmă este normal să câştigăm amândoi. Domnu’ primar, ziceţi-mi că mă iertaţi! Că nu vă uitaţi la cuvintele proaste ale unui ţăran prea puţin şcolit.
-Mda, am să te iert, dar ştii ceva? Am să păstrez dosarul şi posibilitatea de a te amenda pentru lipsa poliţei de asigurare. Am învăţat asta de la Agamiţă Dandanache, nu ştii tu cine este ăla. Ăla a păstrat scrisorica, aşa voi face şi eu cu dosarul tău. Cine ştie, poate te răzgândeşti, aşa vei fi corect cu mine. Nu mai am încredere deplină în tine. M-ai dezamăgit! Păcat! Te ştiam om de ispravă...!
-Sunt don şef! Acuma m-am pierdut o ţâră! Dar sunt om de cuvânt! De acum încolo eu vă voi aduce toamna tot ce aveţi nevoie să puneţi în cămară pentru iarnă.
-Bine Ţecule, mulţumesc! Fii atent! Te voi chema în sala Consiliului Local şi acolo de faţă cu toţi consilierii îţi voi înmâna banii. Semnezi frumos de primirea lor, apoi îi pui în plicul ...ăsta, primarul a scos dintr-un sertar un plic mare din hârtie cerată, pe care l-a înmânat sârbului, când ajungi la poarta mea îl arunci peste gard în curte, ai înţeles?
-Sigur că da! Aşa voi face! Domn’ primar vă mulţumesc! Sunteţi  un om de ispravă! Ţecu, deşi undeva în sufletul lui regreta faptul că nu primea şi ajutorul de la primărie, era mulţumit că scăpa curat fără alte dandanale. A pornit cu spatele spre uşă făcând temenele în faţa edilului.
-Ţecule, să opreşti 5000 de lei din bani, ai înţeles? Primarul se uita la el precum stăpânul la slugă.
Omul s-a întors zăpăcit, a privit năuc spre primar, nu-i venea să creadă ce a auzit.
-Ai înţeles mă? Aşa să faci! Aşa este bine pentru toată lumea!
-Vă rămân îndatorat pe viaţă! Sunt sluga dumitale domn’ primar! Ţecu nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
-Lasă asta mă! Ai să mă vinzi, imediat ce poţi! Ai grijă înainte să faci vreo prostie, nu uita că te am şi eu cu ceva la mână! Mergi şi rezolvă-ţi problemele!
- Să trăiţi! Ţecu a dispărut pe uşă bucuros că s-a ales cu ceva.
Primarul l-a privit pe Ţecu cum dispare în spatele uşii care s-a închis în urma lui. Uşor se vând oamenii, îşi spuse în gând primarul.
Maria se uita prin geamul bucătăriei la copilul care se juca bucuros cu căţeluşul pe care îl salvase. Gândul i-a fugit la discuţia avută în acea dimineaţă cu Mariţa. Femeia era un fel de ziar ambulant, ştia tot ce se petrece în toată comuna cât era de mare. O întrebase cum de era aşa de informată. Răspunsul ei fusese promt: „socializez cu oamenii când merg la muncă, sunt femeie vrednică, pe mine mă caută din toată comuna să muncesc pentru ei, nu cer mult, las loc de bună ziua, să mă ia şi altă dată!”
Maria fusese surprinsă când Mariţa afirmase că „socializează” cu ceilalţi lucrători. Dintr-o dată a realizat că ea este ruptă de sat, că nu vorbeşte cu nimeni. Toţi o considerau o încrezută, deşi ea era doar o singuratică. Din spusele Mariţei a înţeles că gestul ei, de a-l lua pe Năsturel în grijă, nu era privit cu ochi buni de locuitorii comunei. Toţi considerau că răpise copilul doar pentru a-l priva pe nenorocitul de Gheorghe de banii care-i reveneau din plasamentul băiatului.
Oare oamenii care o condamnau, nu înţelegeau că Năsturel avea o viaţă grea în familia lui Gheorghe?
Mariţa îi spusese că femeile o dezaprobau mai mult din invidie, toate aveau copii care o duceau greu, le-ar fi plăcut să fie unul dintre copiii lor în curtea ei.
Nu putea să facă bine tuturor copiilor năpăstuiţi din comună, deşi, mult şi-ar fi dorit să facă lumea fericită. Pe moment a avut o străfulgerare. Să vorbească cu profesorii de la şcoală, să vadă împreună ce soluţii ar fi pentru a îndemna părinţii să-şi lase copiii să înveţe carte, iar pe copii cum să-i motiveze să vină la şcoală.
Maria a ieşit din bucătărie şi cu zâmbetul pe buze s-a îndreptat spre Radu, cum îi plăcea ei să-i spună. Băiatul se juca cu Lăbuţă, aşa îi rămăsese numele, îl mângâia pe picioruşul beteag. Căţeluşul sărea în trei picioare, pe cel rănit îl proteja de atingerea cu pământul, se bucura de atenţia prietenului său.
Femeia a privit cu drag şi emoţie la joaca celor doi, fără să-i întrerupă i-a spus copilului:
-Merg până la şcoală, am puţină treabă acolo, să nu ieşi din curte nici pentru a merge la iaz! Ai văzut ce era gata să păţeşti. Să stai în curte! Dacă îţi este foame, să te speli pe mâini şi să mergi în bucătărie, deschizi uşa frigiderului şi îţi poţi lua banane. Sunt şi cutii cu iaurt, mănânci ce vrei, când vin eu acasă mâncăm mâncare caldă. Nu ai voi să dai drumul la aragaz! Da? Maria a fost foarte serioasă cât a vorbit cu Năsturel.
Şcoala era pustie, copiii erau în vacanţă. A intrat în cancelarie, o uşoară sfială ca o undă electrică i-a trecut prin corp când a intrat în fieful profesorilor, era amintirea elevului şi respectul faţă de cancelarie, faţă de profesori. Timidă a salut:
-Bună ziua! Nu a mai înaintat de lângă uşă, a rămas cu mâinile la spate aşteptând să fie întrebată de ce a venit, pe cine caută.
-Bună ziua au răspuns profesorii în vârstă, în timp ce câţiva mai tineri, retraşi într-un alt colţ, s-au mulţumit să privească şi să-şi continuie discuţia lor.
-Cu ce vă putem ajuta? Eu sunt directorul şcolii, mă numesc Voilă.
-Cât timp veţi mai fi, că ne-aţi mâncat ficaţi voi bătrânii ăştia care nu mai ieşiţi odată la pensie, să respirăm şi noi un aer tineresc aici în cancelarie. De la un timp miroase numai a formol.
-Domnişoara profesoară, vă rog să fiţi mai atentă când scuipaţi cuvintele din gură, avem pe cineva din afara şcolii. Directorul se înroşise la faţă de ruşine pentru cuvintele pe care le aruncase tinerica profesoară care nu părea să aibă mai mult de 23-24 de ani.
Era îmbrăcată cu o bluză mult prea decoltată şi pantaloni strânşi pe picior.
-Doamna, profesoara a accentuat ironic cuvântul, este din aceaşi categorie matusalemică cu dumneavoastră domnule director. Prin urmare nu cred că a venit să vorbească cu noi. Haideţi băieţi afară să respirăm o gură de aer curat. Cum a terminat de vorbit s-a îndreptat spre uşă, fără ca  tinerii profesori să o urmeze.
-Vă rog să-mi daţi voie să ies, doar nu sunteţi pe post de Cerber? Fata a întins mâna pentru a o îndepărta pe Maria care rămăsese paralizată în faţa uşii.
-Domnişoară, vă rog să rămâneţi! Vocea blândă a femeii, dar fermă în acelaşi timp, a făcut ca tânăra fată să se întoarcă alături de grupul ei.
Numele meu este Maria Panaitescu, am venit la dumneavoastră profesorii acestei comunităţi considerându-vă oamenii cei mai pregăţiţi din punct de vedere intelectual.
-Bine şi ce doriţi de la noi? a întrebat cu bunăvoinţă în glas un tânăr profesor cu constituţie atletică.
-La nivelul comunei sunt foarte mulţi copii care abandonează şcoala, alţii care nu au frecventat nici măcar o oră de curs. Ce facem cu aceşti copii? Mâine, poimâine, ajung oamenii în toată firea, ce vor face? Cum se vor descurca?
-Nu ne priveşte pe noi! Au părinţi, să-i trimită la şcoală, noi câţi sunt în clasă atâţia învăţăm.
-Nu sunt de acord cu dumneavoastră domnişoară. Dacă din punct de vedere legal aveţi dreptate, cred că nu aveţi dreptate din punct de vedere moral. Anii vor trece, îi veţi vedea înotând cu greu prin valurile vieţii, poate atunci vă veţi gândi la cuvintele mele de acum, însă va fi prea târziu. Recunosc că sunt bătrână, aş putea să vă fiu bunică, nu sunt ramolită, am gândirea sprintenă! Fără să vă jignesc, pot spune, cu mâna pe inimă, că văd mai limpede lucrurile decât dumneavoastră care sunteţi tânără şi fără experienţă, care va fi situaţia acestor micuţi abandonaţi de părinţi şi de societate. Nu fiţi superficială!  Calitatea de profesor nu vă dă voie să fiţi astfel! Fiţi un profesor care se respectă şi aşteaptă să fie respectat. Domnul director nu este un mort, este un om care a pregătit mii de viitori Oameni. Şi dumneavoastră, dacă vă ajută Dumnezeu, veţi ajunge în vârstă. Nimeni nu rămâne veşnic tânăr! Vreţi să aveţi o bătrâneţe frumoasă? Pregătiţi-o de pe acum! Vă rog să mă iertaţi pentru faptul că mi-am permis să vă dau sfaturi. Am intrat în cancelarie cu aceaşi sfială cu care intram în urmă cu 50 de ani. Dintotdeauna aici au fost oameni curaţi, fără pată morală, mai bogaţi, ori mai săraci, dar toţi devotaţi meseriei. Maria a tăcut, în cancelarie se aşternuse liniştea, era o linişte de catedrală, avea ceva sfânt în ea, apoi dintr-o dată profesorii au început să aplaude.
Tânăra profesoară s-a apropiat de Maria, i-a prins mâna, a privit-o în ochi şi fără nicio altă vorbă a îmbrăţişat-o şi pupat-o pe amândoi obrajii. Vorbele Mariei i le spuse mama ei cu o lună în urmă când îmbrăcase pentru a merge la şcoală o rochiţă mult prea scurtă şi o bluză care-i acoperea doar sfârcurile de la ţâţe.
-Doamnă cred că aveţi dreptate, vă rog să mai rămâneţi, vom discuta  în detaliu planul la care v-aţi gândit.





-



Iohannis trebuie suspendat fiindcă a încălcat Constituţia

  Klaus Iohannis ajuns accidental, nu accidentat, Preşedinte joacă şah cu Constituţia României, a tot mutat singur, a furat cum s-ar spune...