Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 17 ianuarie 2018

Iohannis a jucat pentru PSD

  Habemus candidat de prim ministru. Toată lumea este bucuroasă.
Domnul Preşedinte a rezolvat foarte repede criza guvernamentală, suspect de repede. Chestiunea asta seamănă cu situaţia aceea când mergi la medic, acolo se întâmplă să fie un doctor cinstit, mai sunt şi din ăştia, tu îi bagi plicul cu bani în buzunar, el te refuză politicos, îţi pune diagnosticul, iar la sfârşit îl întrebi: „Domn doctor este aşa de grav? Cât mai am de trăit?” Doctorul se uită la tine şi nu înţelege nimic, pentru că boala e banală, nu-i gravă.
Liberalii, USR-iştii, PMP-iştii şi TFL-iştii au rămas fără grai, adică cum, Iohannis nu a încercat să provoace alegeri anticipate?
   Măi băieţi liberali, dacă voiaţi aşa de mult alegeri anticipate, vă duceaţi cu o propunere de premier şi cu angajamentul că faceţi o majoritate, apoi trânteaţi propria propunere la vot în Parlament. Voi aţi lăsat măgăreaţa în spinarea lui Iohannis, el nu a intrat în jocul vostru, a înţeles că nu v-a sosit vremea.
Încă o vorbă, voi chiar credeţi că se va ajunge vreodată la alegeri anticipate? Cine e atât de prost să se dea afară din Parlament când nu este sigur că va mai prinde alt mandat de Prlamentar? Băieţii de acum din Parlament sunt boboci, abia au stat 1 an, abia au prins gustul liv-ului şi al somnului, credeţi voi că vor renunţa la o sută şi ceva de milioane pe lună, contra a fi şomer? Eu nu cred, de aceea nu cred în miorlăiala asta cu alegeri anticipate. Apoi şi dacă ar fi fost în extremis alegeri înainte de termen, tot PSD-ul câştigă, pentru că bun, rău, doar el există, celelalte partide se pierd în spatele unor nume de tristă amintire, Chichirău, Turcan etc.
  De data asta, privind strict ce s-a întâmplat pe scena politică, Iohannis a arătat că sprijină alianţa în rezolvarea propriei crize. Adică le-a cam dat peste bot social-democraţilor, nu i-a fost teamă de suspendare, e o prostie cine crede asta.
  Echipa cu care doamna Dăncilă va merge în Parlament va fi validată. Întrebarea care se pune este doar cât timp va rezista la Palatul Victoria. Va fi un guvern, aşa cum un mucalit i-a zis lui Ion Ghica când a fost numit prim ministru al Moldovei în 1859, „va fi un guvern vremelnicesc”, sau îşi va duce mandatul până la capăt? Eu aş fi de acord ca după patru luni să fie demis prin moţiune de cenzură introdusă de alianţa PSD-ALDE, aşa această alianţă va intra în Cartea recordurilor, nici un partid, nicio alianţă din lumea asta, mai mult sau mai puţin civilizată nu şi-a mazilit cu aşa o voioşie premierii.Cineva probabil va face trimitere la instabilitatea politică din Italia anilor ’70. Există o asemănare, guvernele în Italia cădeau la fel de uşor, doar că nu şi le trânteau cei care le formase, ci cei care le făceau opoziţie. Drept este că Chichirău, Turcan et.co.nu vor putea trânti în veci pe nimeni, de aceea puterea a ales să-şi „mănânce”proprii premieri. A era să uit, a mai fost acea alianţă cu PNŢcd în mijloc Convenţia Democrată unde erau foarte multe partide, cred că nici ei, cei care făceau parte din convenţie, nu ştiau cu precizie câte sunt, şi atunci au fost schimbaţi trei premieri în trei ani, de fapt doi al treilea a stat până la finele mandatului.
Vorba domnului Iliescu:”avem o democraţie originală” completez, suntem originali în tot ce facem, chiar dacă este o proastă originaitate.
  Domnule Dragnea, învaţă Dumnezeului ceva din toate aceste păţănii!  Mie ca votant şi ca umil pensionar (nu ar trebui să fiu aşa, dar voi m-aţi învăţat că trebuie să fiu umil, de fapt nici nu pot fi altfel, la câtă umilinţă mă supuneţi voi), nu-mi place circul ăsta ieftin cu uite premierul, nu e premierul, apoi scuza că ai mână proastă. Schimbă domnule mâna, ce dracu, doar ai multe mâini drepte pe acolo şi stângi, că am înţeles că eşti stângaci! A început să-mi fie jenă de situaţiile astea de-a dreptul penibile . Am înţeles, ai greşit un premier  care nu ştiu al cui spuneai că este, al doilea, dar dacă şi despre această doamnă aud la fel, plecaţi cu toţii din fruntea PSD, voi contaminaţi partidul!
  Dacă avem structuri antinaţionale, de ce nu daţi lege să le desfiinţaţi, vreţi să se autodizolve că v-au auzit pe voi miorlăind prin emisiunile TV? Fiţi serioşi!
  Băi băieţi, fiţi oameni serioşi, lăsaţi viitorul guvern Dăncilă să treacă de 1 iulie să mai pună ceva la pensie, nu-l trântiţi dracului mai înainte!

  Am emoţii, cu ăştia nu se ştie niciodată. Doamna Dăncilă, fiţi bărbată, ce naiba! Nu vă luaţi după spusele lui CTP, ăla e dus cu babuinii, sunteţi frumoasă, sper că sunteţi şi deşteaptă, doar sunteţi petrolistă de a mea!

luni, 15 ianuarie 2018

Ura, a căzut guvernul PSD !

  Ura, PSD-ul a învins, Tudose a demisionat, guvernul  social democrat a căzut. Cine a învins, cine a câştigat? Dragnea a învins, s-a întărit în partid.
Domnilor, dar noi, muritorii acestei ţări, care am votat cu PSD, unde suntem în această ecuaţie? Răfuielile din partid, găştile şi poziţionările lor faţă de unul sau altul dintre lideri partidului sau faţă de premier mă lasă rece. Doresc şi ca mine toţi oamenii votanţi ai PSD, ca acest uriaş partid să-şi găsească o cadenţă, să caute între cei aproape 600.000 de membri un om care să fie în stare să guverneze ţara. Să stabilească  de la început cu liderul Dragnea, cu Ştefănescu sau cu tot CEx-ul, ca seara la 8 să bea împreună o cafea unde vor hotărî ce va face premierul a doua zi. Dragnea a declarat că nu are mână bună la alegerea premierilor, asta presupune că el a ales de fiecare dată, iar membrii CEx au votat ca papagalii.
  Să-i pupe tălpile  Dragnea lui Tudose că a acceptat să-şi dea demisia şi nu a procedat ca Grindeanu.
Chiar dacă au luat unele măsuri economice şi sociale bune, modul în care manageriază conducerea partidului şi colaborarea cu propriul guvern al liderului PSD lasă de dorit. Sigur că este posibil să nu piardă puncte în sondaje, dar asta se datorează proastei opoziţii făcute de partidele parlamentare PNL, USR, PMP şi nu modului în care se defăşoară activitatea în PSD.
PSD-ul la ora această face şi actul de guvernare, dar şi opoziţie propriului guvern. Voi urmări cu atenţie evoluţia lucrurilor. Este posibil ca scena politică să se încălzească, să devină incandescentă prin intervenţia Preşedintelui care, probabil, va dori să devină jucător. Domnul Iohannis are aşa din când în când o poziţionare de Gică-contra, ceva în stilul Chichirău de la USR, deosebirea constă doar în instituţia de unde se produc ca actori ambulanţi, un fel de circari cu veleităţi de bufoni.
PSD-ul se poate mişca repede, Dragnea va alege prost şi şase luni stăm liniştiţi, apoi avem ceva circ care ne va face să uităm că pensia nu s-a mărit de la 1 ianuarie, ci se va duce undeva în iulie sau, ne scuzaţi, s-a schimbat guvernul, nu mai sunt aceleaşi priorităţi, acum facem WC-uri stradale să se bucure toţi de norocul nostru. Mă scuzaţi, nu mai zic!
  Spuneam că domnul Iohannis se va produce de la Cotroceni cu morga lui de neamţ serios, care nu poate dormi în weekend în vila Lac 3 şi trebuie să meargă la Sibiu, şi ne va aduce un nume propriu pentru a fi candidat de premier , adică din gaşca lui (Tudose din ce gaşcă o fi fost?) pe care PSD-ul îl va respinge la vot. PSD-ALDE îl va suspenda pe Iohannis pentru aş putea numi un premier al alianţei de la guvernare. Aici sunt două aspecte care trebuie privite cu atenţie. Tăriceanu va avea ocazia să devină Preşedinte, fie şi interimar, ceea ce nu este de colea, iar Iohannis se va aşeza în fruntea manifestanţilor explicând lumii întregi cum penalii au furat ţara, iar pe el, cumpărătorul de rea credinţă, l-au pus pe liber. Asta doreşte Iohannis, o suspendare, de aici speră să-i sară în braţe al doilea mandat, mai ales că PSD nu se arată dornic a prezenta un candidat pentru preşedinţie.
 Doamne apără şi păzeşte! Merg în pelerinaj la sfintele moaşte, poate aşa voi fi mai luminat şi voi înţelege ce fac actoraşii ăştia de duzină care se produc pe scena Românie şi în loc să guverneze se scălâmbâie la noi.




sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Abuzarea sexuală a României

  De câteva zile televiziunile  dezbat  problema poliţistului pedofil, recunosc că este o chestiune gravă cu atât mai mult cu cât infractorul este un organ al statului. Profesorii, preoţii, medicii, poliţiştii cu astfel de apucături sunt adevărate plăgi, pentru că un copil îi poate pica uşor în plasă, el, copilul, fiind tentat să aibă încredere în astfel de elemente. Dar de aici şi până la a dezbate, steril până la urmă, această problemă până la paroxism, nu face nimănui bine. Trebuie trase concluziile şi luate măsurile în consecinţă. Faptul că politicienii care sunt la putere se ceartă cu ceilalţi care au fost la putere şi aruncă biata pisică moartă când la unul, când la altul, nu ajută copiii abuzaţi sexual să-şi revină din traumă. Trebuie găsite acele fisuri care sunt în legi, apoi remediate şi eventual completate, fără atâta tam-tam.
  Nici nu ştim la ora asta dacă bugetul s-a aprobat, dacă măsurile pe care guvernul Tudose trebuia să le implementeze, le-a implementat. Cui îi pasă?
Nu vreau să fiu rău înţeles, nu încurajez astfel de comportamente, Doamne fereşte! Însă nu putem rămâne cantonaţi în aceste discuţii fără rezultate.
România este violată de 28 de ani continuu, nimeni nu a ţipat de durere când industria, bună, rea, cum era, a fost siluită şi vândută cu toptanul la fier vechi, nimeni nu a reclamat violul, toţi au fost părtaşi.    Muncitorii, în prostia lor, s-au mulţumit cu faptul că statul le plătea doi ani de zile salariul, cu singura rugăminte din partea politicului ca ei, muncitorii, să stea la umbră şi să nu-i intereseze când uzina unde lucrase era dezmembrată şi dusă la topire.
Agricultura a fost sedusă, apoi abandonată, nimeni nu a reclamat violul. Cui îi pasă că 40% din terenul arabil este pârloagă?
Băncile comerciale româneşti au fost tâlhărite, cui i-a păsat? Au fost falimentate şi gata.
  Constituţia, această Biblie laică a României, a fost violată, sodomizată şi pângărită de toţi politicienii începând cu şeful statului. Cui i-a păsat? Nimănui.
Populaţia este violată în grup de corporatişti, soroişti, merkelişti, rusofoni, filoamericani, cu binecuvântarea politicienilor români. Cui îi pasă?
Dacă aceste violuri nu ar fi existat în ultimii 28 de ani, altfel puteam gestiona aceste anomalii compotamentale care se petrec acum.
Dacă fundaţia unei societăţi este pusă prost şi nu este bine consolidată, se năruie. Asta ne aşteaptă, năruirea, pentru că avem ca temelie violul şi corupţia. Politicienii nu pot  să pozeze  în justiţiabili la televizor, când partidele lor au fost toate, rând pe rând, la guvernare şi nu au făcut altceva decât să-şi aştepte rândul să tâlhărească, fure şi să violeze capitalul românesc şi economia ţării.

  Clasa politică, în totalitatea ei, trebuie să plece, problema este ce vom pune în loc. Poate vom găsi nişte feţi frumoşi care au stat ascunşi până acum.

joi, 11 ianuarie 2018

Prizonierul XIV

-Tovarăşe Oblegovici, şi-a început jandarmul raportul, până acum Nicolae s-a  comportat  ca un om normal, ca un om cinstit. A  făcut ordine în pădure,  mulţi hoţi de lemne au fost duşi la  postul de jandarmi, Băbuică în loc să le facă dosar penal, apoi să le înainteze spre soluţionare poliţiei, a preferat  să se pupe cu hoţii şi să muşamalizeze infracţiunile contra unor sume de bani pe care le-a primit. În rest, nu am ce să raportez, nu mi-a atras atenţia cu nimic. Pare a fi, cine susţine că este, adică un amnezic, face eforturi pentru a se încadra în societate.
-Tu ce părere ai Dumitrana, ştiu că te-ai văzut cu el şi acum câteva zile.
Surprins, Dumitrana s-a uitat în ochii lui Oblegovici, ce voia să insinueze activistul?
-Mi se pare un om onest, însă sunt poliţist, meseria mă face să fiu tot timpul suspicios, de ce un om pare a fi perfect, de aceea cred că ascunde ceva. Nu îmi dau cu părerea mai mult, încă sunt pregătit pentru surprize.
Tot discutând au ajuns la poarta pădurarului.
-Aici locuieşte, spuse tânărul jandarm.
-Aici în pustietatea asta? Secretarul de partid era nedumerit.
-Da, aici, continuă Dumitrana care cunoştea istoria casei, asta este casa pădurarilor încă de pe vremea grofilor, apoi a fost cedată în proprietate definitivă Irinei, după ce soţul i-a murit în război.
  Cei trei au coborât din maşină şi s-au apropiat de poartă, Ursu’ a început să latre, din spatele casei a apărut un cap curios, a privit cu atenţie spre poartă.  Nicolae a intrat  în tindă prin uşa din spate şi a ieşit pe uşa  din faţă  direct pe prispă, ca şi cum ar fi fost în casă, s-a apropiat cu inima cât un purice de poartă, de când se băgase în povestea cu partizanii îi era tot timpul teamă de poliţia de siguranţă. A mers cu pas hotărât pe poteca pietruită, era bărbat şi-i plăcea să se comporte astfel în orice situaţie.        Când a deschis portiţa a dat cu ochii de Dumitrana pe care îl ştia arestat, nu i s-a părut în regulă acest lucru, a doua persoană era Oblegovici, pe jandarm nu l-a băgat în seamă.
-Să trăiţi! Ce onoare pe mine şi umila mea casă! Poftiţi în curte! Nicolae era dispus să joace cartea până la final, acum nu mai avea de ce să-i fie teamă, erau toţi grangurii la el în curte.
-Deschide porţile să băgăm maşina în curte, Oblegovici vorbea ca un vătaf boieresc, funcţia începuse să-l pervertească.
-Imediat! Nicolae a deschis porţile, iar jandarmul a parcat maşina aproape de casă.
-Ar fi bine să o ducem după casă, aşa nu se mai vede din drum. Nicolae risca, însă nu avea altă soluţie, nu putea tăinui prezenţa lui Domide în casa lui. Dumneavoastră, haideţi după mine în spate, acolo e răcoare şi vom putea povesti.
Ajunşi în spatele casei au fost surprinşi să vadă la masă pe Irina împreună cu Domide. Subcomisarul a încremenit în poziţia de drepţi când l-a văzut pe Dumitrana împreună cu Oblegovici.
-Pe loc repaus, Oblegovici se comporta ca un general, preluase rolul de conducător.
-Aveţi pe masă o sticlă cu ceva pălincă, dacă vreţi să gustaţi, eu vă las, mai am ceva treabă, Irină pune ceşti pe masă şi vină să rânduim oarece în curte.
 Plecarea  lui Nicolae a fost strategică, a vrut să-i lase singuri, „ să-şi spargă capetele”, nu voia să fie  părtaş la discuţiile lor, după plecarea lui şi a Irinei, cei trei, apoi s-a alăturat discuţiei şi jandarmul Moldovan, au început să se certe:
-Domide, ce cauţi tu aici fără încuvinţarea mea? Ţi-am dat eu ordin? Secretarul de partid era orbit de furie.
-Tovarăşul prim, am avut un pont, trebuia să-l verific, apoi vă informam, Domide răspunsese ca la carte, dar celălalt era proaspătul tiran, dornic de afirmare.
-Măi Domide, tu eşti comisar de poliţie, însă noi dictăm ce şi cum. Tu trebuia să mă anunţi, să-mi ceri aprobarea, am fi discutat, probabil aprobam planul tău şi ai fi avut binecuvântarea mea. Ai trecut peste mine, mi-ai minimalizat funcţia. Domide, Domide, învaţă bă, fără partid eşti zero, partidul ne dă puterea, ne dă directiva şi clarviziunea. Păi dacă tu neglijezi partidul, de unde vrei să iei lumină? Cine să lumineze mă bezna din capul tău? Ai gărgăuni capitalişti în cap? Te sfătuiesc să-i scoţi, de acum nu te mai ajută! Raportează, să vedem ce dude ai făcut tu pe aici!
-Tovarăşe  Oblegovici, raportez: Acum câteva zile s-a prezentat la mine Nicolae, nu-l cunoşteam, voia să vorbească cu tovarăşul comisar Dumitrana, dar cum dânsul nu era, nu insist asupra motivelor care îl făceau indisponibil, am decis să-l primesc eu. L-am audiat multe ore, nu am avut ce scoate de la Nicolae, susţinea că el nu are nimic de raportat comisarului , era şi el curios să vadă de ce îl chemase Dumitrana. Deiu chiar a insistat să nu-l mai întreb  despre dumneavoastră tovarăşe comisar că nu va spune nimic, chiar dacă ştie ceva, nu va divulga,  secretul nu este al lui. Loial om!
Abia mai târziu Nicoriţă l-a determinat să vorbească, nu l-a lovit, i-a explicat ce s-a întâmplat cu tovarăşul comisar şi cu chestorul Vasilescu. Declaraţia lui Nicolae m-a determinat să vin aici şi să iau legătura cu bandiţii, mi-am zis că, dacă pot să opresc o vărsare de sânge, să o fac! Domide îşi revenise, ştia că nu greşise cu nimic.
-Dumitrana, tu cum ai fi acţionat? Oblegovici tot mai avea un dinte împotriva lui Domide, de fapt el avea dinţi împotriva tuturor vechilor poliţişti.
-Tovarăşe  secretar, aş fi acţionat la fel ca Domide, nu avea sens să vă amestec în toată tărăşenia asta până nu deţineam controlul, dacă eu picam, eram doar un poliţist vechi, dacă aţi fi fost descoperit în  tevatura asta, ar fi căzut o umbră pe partid.
-Mda, poate ai dreptate! Activistul încerca să fie împăciuitor. Domide te-ai întâlnit cu cineva din conducerea bandiţilor? În ce apă se scaldă?
-M-am întâlnit cu liderul lor, unu Ofiţeru, nu-i ştiu numele adevărat, mi-a comunicat că este gata să se predea dacă îi asigurăm o pedeapsă de până în doi ani, iar celorlalţi procese corecte.
-Nu ştiu ce să zic, nu ar trebui să fie greu, până la urmă partidul e-n toate, chiar şi în instanţă, mai sunt dracului şi judecători scrupuloşi care dau sentinţe conform legii, nu conform înţelegerii. Tovarăşi, în situaţii de criză cum este şi aceasta pe care încercăm să o traversăm, cu toţii trebuie să punem umărul la asanarea societăţii şi cine cunoaşte mai bine decât Partidul Comunist nevoile oamenilor. De aceea aş dori să facă front comun cu noi, în munca noastră de anihilare a partizanilor, toate organele, mă gândesc la poliţie, procuratură şi instanţele de judecată. Nimeni nu trebuie să se abată de la sarcinile trasate de partidul nostru care ne este far călăuzitor. Dumitrana, spune ceva!
-În împrejurările acestea, eu aş merge pe înţelegere, putem rezolva o problemă paşnic, fără vărsare de sânge, toate instituţiile ar trebui să înţeleagă situaţia dată, dar cel mai important ar fi să avem acceptul Comitetului Central.
-Mai este o problemă, Ofiţeru nu-i conduce chiar pe toţi, mai este o aripă a unuia Arnăutu, formal se subordonează Ofiţerului, în schimb nu vrea sub nici o formă să se predea. Pentru el, şeful partizanilor s-a gândit să-i întindem o capcană. Sunt câteva probleme pe care trebuie să le analizăm cu maximă atenţie.
-Tovarăşe secretar, dacă dăm greş, puşcăria ne mănâncă pe toţi, vom fi acuzaţi că am pactizat cu duşmanul poporului. Eu zic să luaţi legătura cu Bucureştiul, e bine să ştie ce vrem să facem. Dumitrana, om cu experienţă, voia să se pună la adăpost, să acţioneze în baza unor ordine clare.
-Nu Dumitrana, eu sunt şeful politic al judeţului, prin urmare voi conduce întreaga misiune. Cum a rămas Domide, cum te-ai înţeles cu Ofiţeru? Oblegovici se simţea bine când putea da porunci.
-Va discuta cu toţi membrii şi vor hotărî , apoi ne va contacta. Cred că mâine vom avea răspunsul, nu ştiu în ce mod ne va anunţa, dar va găsi o modalitate.
-Ce fel de om este şeful partizanilor?
-Pare un om dintr-o bucată, obişnuit să ordone, după cum îi sunt palmele a fost ofiţer, intelectual sau boier. Vocea este a unuia obişnuit să poruncească.
-Moldovane, nu vi l-am prezentat  pe tânărul jandarm, este ofiţer de la siguranţă înfiltrat aici cu misiunea de a-l supraveghea pe Nicolae şi pe Băbuică, Moldovane, ce părere ai?
-Sunt de acord că trebuie să fim prudenţi, o întrebare: tovarăşul Domide, când aţi vorbit cu Ofiţeru, Nicolae a asistat la discuţie?
-Nu, ca şi acum s-a retras discret, nu a vrut să fie părtaş la tratativele noastre.
-În situaţia asta, vom aştepta, peste noapte  rămânem toţi aici la Nicolae, vom bea oarece, apoi ne vom culca. Puteam pleca, dar nu vreau să atrag atenţia asupra noastră. Cheamă-l pe Nicolae să vină să stea cu noi.
După despărţirea de Domide, Ofiţeru s-a făcut nevăzut printre copaci. A mers pitulându-se până s-a îndepărtat destul de mult, a dat un semnal sonor care semăna cu cârâitul unei ciori, dintre ramurile  stejarilor s-au auzit alte ciori. Bărbatul şi-a zâmbit în barbă, străjerii erau la post, era pe teritoriul lui. Intrarea în tabără nu a trecut neobservată, din dreapta lui, prin spate, a apărut Arnăutu’ un tip masiv cu pectoralii ieşiţi mult în faţă, era îmbrăcat într-o cămaşă de culoare maro fără mâneci, i se vedeau bicepşi uriaşi de halterofil, făcuse sport, acum fusese prins ca într-o menghină de viaţă.
-Ce ai rezolvat cu ăia? Tot nu înţelegi că libertatea noastră este în ţeava pistolului? Nimeni nu ne salvează, doar noi împreună cu americanii care trebuie să sosească din zi în zi, mai ales acum când comuniştii  au arestat conducerea Partidului Naţional Ţărănesc, mai putem să ne salvăm. Ofiţerule, americanii şi englezii nu vor suporta un asemenea afront, vor veni grămadă peste ruşi, şi le vor spune aşa: „ruşilor, plecaţi peste Nistru, lăsaţi Basarabia românilor căci este a lor din moşi strămoşi. Aici, în ţară, Mihăiţă, regele românilor, va şti cum să conducă România, iar unde se va împotmoli, îi vom arăta noi”.
-Visezi Arnăutule, nu va veni picior de englez  sau de american, suntem pe cont propriu, ce putem face noi, nişte amărâţi prost înarmaţi şi instruiţi, împotriva unor trupe regulate, nu avem şanse. Am trimis vorbă şi altor cete risipite pe întreg cuprinsul ţării, nu am găsit înţelegere, pe fiecare îl mână altceva în luptă, nu avem un ţel comun. Ofiţeru vorbea calm, intrase împreună cu Arnăutu într-o mică grotă, era răcoare şi bine. Afară sub nişte adăposturi din frunziş câteva femei fierbeau nişte oase de mistreţ, mai  aveau trei cartofi şi două cepe, puţin zarzavat pentru ceaunul de trei vedre. Proviziile se sfârşiseră, câţiva erau bolnavi, medicamente nu aveau, omul de legătură care îi aproviziona fusese arestat, situaţia lor nu era de invidiat. Cum vrei să ieşi din ipostaza asta?
-Atacăm casa pădurarului, din câte am aflat, azi a  sosit o Volgă cu trei ştabi, îi omorâm şi dăm un imbold şi   sătenilor  să-i alunge  pe comunişti din sat. Punem mâna pe putere, aşa vom face şi cu celelalte localităţi. Arnăutu se înflăcărase, declama ca un senator antic, deja îi vedea pe comunişti fugind mâncând pământul. După ce punem mâna pe putere, vom elibera liderii ţărănişti, avem nevoie de ei pentru a putea conduce ţara.
-Vorbeşti prosti Arnăutule! Nu vom rezolva nimic, doar îi vom înrăi, eu nu te sprijin. Ofiţerul a întors puţin capul, apoi s-a adresat unuia dintre tovarăşi: spune oamenilor să vină aici!
În câteva minute cei doi lideri au fost înconjuraţi de către ceilalţi partizani. Ofiţeru a luat un scaun s-a urcat pe el şi a început să vorbească:
-Astăzi am luat legătura cu un comisar de poliţie, am negociat cu el libertatea noastră, probabil nu vom scăpa fără condamnări, dar a rămâne mai departe aici, nu vom face decât să agravăm lucrurile, nimeni nu ne va ajuta, vedeţi şi voi, comuniştii adună pe cei care se împotrivesc politicii lor, precum aduni ciupercile după ploaie. Nu s-au sfiit să-l aresteze pe Maniu şi Mihalache, se vor încurca când va fi să ne termine pe noi? Arnăutu propune să atacăm casa pădurarului, acolo sunt trei ştabi comunişti, ce credeţi că vom câştiga din asta? Unii dintre noi vor muri, iar ceilalţi vor fi prigoniţi până când vor fi prinşi şi puşi în lanţuri. Asta vreţi? Arnăutu este urmărit pentru dublă crimă, ori aici, ori dacă se predă tot va fi  omorât, dar voi, ceilalţi, care aţi venit în pădure doar pentru a alunga comuniştii, nu puteţi intra în aceeaşi oală cu un criminal. Încă ne putem retrage, nu s-a făcut mult rău, comuniştii au armata rusă în spate,nu se tem de nimeni. Americanii nu vor veni, ne-au vândut ruşilor, nu au interese în România. Fraţilor, cauza noastră este pierdută, poate mai putem rezista câţiva ani, apoi ce vom face? Dacă eu aş avea certitudinea, sau cel puţin nişte mici garanţii că lupta noastră nu este fără  rost şi copiii noştri vor trăi într-o ţară liberă de comunism, sunt gata să rămân aici, să murim cu arma în mână, însă moartea noastră nu va ajuta pe nimeni.
-Fraţilor, nu vă luaţi după Ofiţer, ăsta s-a vândut comuniştilor, a făcut în izmene de frică, de ce ne-am retras în păduri şi munţi? Pentru ca acum să ne predăm? Am jurat să nu avem linişte până nu vom izgoni Anticristul comunist din ţară, sunt mulţi comuniştii? Noi suntem şi mai mulţi, număraţi toţi aceşti stejari bătrâni, mergeţi şi vorbiţi cu ei, ascultaţi-le poveştile, multe ştiu, la nevoie vom învăţa de la ei cum să prindem rădăcini în acest pământ hrănit cu sânge românesc de câteva mii de ani. Nu suntem copii, nu am venit în pădure pentru a ne juca de-a „hoţii şi vardiştii”, am venit să îndeplinim o misiune sacră, aceea de a izgoni comuniştii şi comunismul din ţară. Poate nu vor veni americanii în ajutor, dar chiar avem nevoie de ei?. Nu fraţilor, trebuie să ne eliberăm noi prin noi, fără ajutor, m-am săturat să vină alte popoare să ne ajute, apoi să uite să mai plece de aici. Vom câştiga fraţilor! Arnăutu se transfigurase, semăna, în razele soarelui care îşi căuta culcuş pentru odihnă , cu un orator mitologic, trăia momentul, transpiraţia curgea şiroaie pe faţa lui, nu o simţea, nu mai era real, devenise un personaj de basm, partizanii ascultau fermecaţi, era o linişte mormântală, bărbaţii îşi strângeau armele în mâini gata să pornească la luptă, femeile uitaseră de ciorba care fierbea-n ceaun, erau gata să-şi ajute idolul, iar idolul lor în acel moment era Arnăutul, el era zeul de care aveau nevoie să le potolească foamea de libertate. Simţeau că sunt acolo doar pentru a muri jertfiţi pe altarul libertăţii prorocului Arnăutu.
  Ofiţeru era izolat într-o parte, toţi erau cu spatele la el, părăsit ca un ciumat, oamenii voiau sânge, nu pace, moarte, nu comunism, libertate, nu lanţuri. A privit cu milă peste toată adunarea, şi-a dat seama că i-a pierdut, toţi sunt ai lui Arnăutu. Într-un fel era gelos pe ei, avusese puterea să aleagă moartea.
Arnăutu a continuat discursul în acelaşi mod înflăcărat:
-Fraţilor, vom instaura teroarea! Vom omorî  comuniştii şi pe simpatizanţii lor, vom pătrunde noaptea peste ei în casă şi-i vom ucide, nu vă atingeţi de copii, ei trebuie să înveţe din greşelile părinţilor.
-Dacă are 15 ani şi pune mâna pe furcă ce facem? Întrebase unul dintre lotrii, avea privirea rea şi saşie, părul crescut în neorânduială îi venea peste ochi.
-Îl omori, apoi, te aşezi în genunchi şi spui o rugăciune către Domnul prin care-I ceri să te ierte, căci tu nu ai vrut să omori un suflet de copil, în schimb el te-a provocat, spui aşa: „nu am vrut Doamne să-l omor, dar nici eu nu vreau să mor!” În această noapte vom ataca casa pădurarului, nu vreau să scape nici unul. Eu împreună cu alţi  doi vom merge în sat la primar şi la instructorul lor de partid să le facem de petrecanie, deja am luat legătura cu Băbuică, jandarmul, ne aşteaptă. Donose, preiei comanda celor care atacă casa pădurarului. Acum fiecare la ale lui, încercaţi să dormiţi.
  Grota avea în partea dreaptă o altă încăpere, aici a intrat Ofiţeru, dar nu înainte de a face un semn discret uneia dintre cele cinci femei care erau în tabără şi pregăteau mâncarea. Intrarea în acest „dormitor” era acoperită cu o foaie de cort, în partea cea mai întunecată a  încăperii erau paie puse direct pe pământ, iar peste paie o zdreanţă de pătură cazonă. Ofiţeru s-a trântit pe patul improvizat, din paie venea un miros dulceag de mucegai, a închis ochii, se gândea la Arnăutu, la discursul său mobilizator, nu l-ar fi crezut în stare, rămăsese singur, nimeni nu mai era în tabăra lui. A oftat, era prins între ciocan şi nicovală, ar fi vrut  să găsească o ieşire, voia să se salveze, să-i salveze pe toţi, ceilalţi au ales lupta, moartea în numele unui ideal pierdut.
  O mână uşoară la atins pe frunte, a tresărit, lângă el se cuibărise femeia iubită, singurul motiv pentru care îşi dorea să trăiască era ea, Ioana, iubita care-l urmase în sălbăticie.
A cuprins-o cu mâna pe după gât, a privit în apele adânci şi verzi ale ochilor ei mari şi alungiţi, iar buzele  au cuprins-o într-un sărut, un sărut de abandonare a fiinţei lui, de uitarea de sine, era sărutul care transcede dincolo de real. Buzele cărnoase şi voluptoase ale Ioanei i-au  răspuns cu pasiune, cu afecţiune  aproape părintească, îl considera pe Ofiţer, George cum îi spunea ea, ca pe un copil al ei de care trebuia să aibă grijă şi să-i dea toată iubirea ei, era amanta perfectă, femeia care nu cerea nimic şi oferea totul necondiţionat. Mâinile bărbatului se rătăciseră sub rochiţa ei subţire din mătase ponosită şi cârpită din cauza uzurii, îl simţea cum se înfioară când îi atingea pielea catifelată, sânii  mijlocii şi fermi  cu sfârcurile tari  aşteptau să fie sărutaţi, de mult nu-l mai avusese lângă ea. Ioana îl săruta pe tot trupul lui fierbinte de dorinţă, în timp ce el o răsfăţa cu mângâieri. Iubirea s-a dezlănţuit  nestăvilită, s-au iubit ca şi când ar fi fost pentru ultima oară, într-un târziu obosiţi, i-a  furat somnul, s-au trezit în miezul nopţii.
-Ioană, eu plec! Merg să anunţ pe Nicolae de ceea ce vrea să facă Arnăutu, e păcat să moară cineva. M-am săturat de crime. Vreau să trăim normal, ca nişte oameni liberi, atâta libertate câtă putem avea în comunism.
-Comuniştii te vor condamna George, iar tovarăşii tăi te vor blestema, chiar vrei asta? Indiferent de hotărârea pe care o vei lua, voi fi alături de tine, nu te voi părăsi. Se simţea tristeţea şi determinarea în vocea Ioanei. Mergi liniştit, ne vom întâlni mâine acasă la Nicolae, dacă va mai exista casa.
Femeia l-a sărutat pe George, apoi acesta şi-a luat pistolul şi două încărcătoare şi a ieşit tiptil din adăpost. Ştia configuraţia terenului şi locul unde erau santinelele. S-a strecurat printre ele şi s-a apropiat de casa pădurarului. În depărtare cânta o cucuvea, o buhă îi răspundea cu  ţipătul ei sfâşâietor, pe cer norii parcă se alergau, timpul stătea a ploaie. Câinele Irinei a început să latre, a ascultat să vadă dacă vine la poartă, era legat, atunci a sărit gardul şi a pătruns în curtea lui Nicolae, nu era timp de pierdut, a alergat până la casă, apoi a bătut în geam. Din interior s-a auzit o voce speriată:
-Cine-i?
-Deschide Nicolae sunt Ofiţeru, e bai mare! Vocea lui George era agitată, omul sufla greu, se simţea efortul făcut pentru a ajunge la ei.
-Imediat, ce s-a întâmplat? Nicolae şi-a luat arma din cui, a băgat glonţ pe ţeavă, apoi a crăpat uşa: sunteţi singur?
-Da, sunt singur, treziţi-vă! Vine Arnăutu cu oamenii lui să vă omoare.
-Intră în casă!
Nicolae a aprins o lumânare şi a mers în camera de „dincolo” să-i trezească pe cei patru musafiri.
-Ce s-a întâmplat, de ce ne trezeşti? Oblegovici striga ca un apucat.
-Tovarăşe secretar ne atacă partizanii, ce ne facem?
-Câţi sunt? Dumitrana, ofiţer obişnuit să doarmă iepureşte, deja era în picioare.
-Aproape cinzeci, vor ataca pe la ora trei. George a răspuns calm.
-Cum? Oblegovici a înfipt mâna în gâtul Ofiţerului, ce cursă vrei să ne întinzi nenorocitule?! Cine eşti tu?
-Este Ofiţeru, tovarăşe secretar, omul de legătură. Ai pierdut controlul asupra oamenilor tăi? Domide era calm, voia să afle cât mai multe date despre atacatori.
-Am vrut să-i conving să se predea, Arnăutu  i-a  încurajat  să rămână în pădure şi să instaureze teroarea, a câştigat Arnăutu. La ora două, adică acum 15 minute, continuă George privind ceasul, au plecat din tabără, în 45 de minute vor fi aici. Ce plan aveţi?
-Dumitrana, ce vom face? Hotărăşte omule, doar nu vom fugi ca nişte şobolani, afară este aşa de întuneric că îl putem dantela, asta va putea fi în folosul nostru. Ca prin minune secretarul devenise calm, cooperant.
-Să facem inventarul armelor, să vedem ce muniţie avem, apoi ne vom organiza. Tovarăşe secretar daţi-mi voie să preiau comanda. Comisarul era ferm şi stăpân pe el.
-Bine Dumitrana, organizează-ne! Vom executa ordinele tale. Eu am pistol cu două încărcătoare, adică 16 gloanţe, voi?
-Eu am pistol cu un încărcător de rezervă, tu Domide? Întrebarea lui Dumitrana era rece, a unui om care ştie ce face şi mai ales ce vrea.
-Arma din dotare cu un încărcător de rezervă.
-Eu am puşca şi treizeci de gloanţe, spuse Nicolae.
-Iar eu am puşca şi 10 gloanţe, plus pistolul meu de ofiţer pe care îl am legat la spate, am şi un încărcător de rezervă.
-Vă rog să puneţi la socoteală şi pistolul meu mitralieră şi încă 60 de gloanţe rezervă, spuse Ofiţeru.
-Bun, Ofiţerule poţi fi un partizan înfiltrat între noi, la fel de bine poţi să fii bine intenţionat, eu te iau pe încredere, avem muniţie destulă, vom face un cordon în exteriorul curţii, îi lăsăm să treacă de noi apoi îi atacăm din spate. E clar?
-Clar! Răspunse Oblegovici. Ce facem cu Irina? Unde va sta?
-Daţi-mi o puşcă şi merg cu voi, ştiu bine să trag, chiar sunt un bun ochitor.
-Ia puşca mea, spuse jandarmul, îmi păstrez pistolul.
-Ieşim afară din curte şi mergem până-n liziera pădurii, ne aşezăm în evantai pe un semicerc, îi lăsăm să treacă pe lângă noi, este întuneric şi nu ne vor observa,  apoi îi vom ataca  când vor ieşi din pădure şi vor fi în câmp deschis. Trebuie să tragem „foc cu foc” pentru a ne economisi muniţia. Întrebări?
-Nu, toţi am înţeles! Secretarul a răspuns în numele tuturor.
Au ieşit tiptil din casă, apoi s-au furişat pe poartă alergând aplecaţi spre marginea pădurii, fiecare s-a lipit de câte un copac aşteptând atacatorii, după spusele Ofiţerului mai rămăseseră cam 20 de minute.
Aşteptarea era grea, erau calmi, puteau să câştige datorită surprizei, era o bătălie pe viaţă şi pe moarte, dintre toţi doar Nicolae fusese pe front şi cunoştea regulile războiului, poate şi Ofiţeru, ceilaţi luaseră parte la lupte de stradă.
Noaptea era grea şi întunecoasă, s-a auzit un zbor de păsării, toţi au ciulit urechile, bandiţii se apropiau.
 Crăcuţele rupte sub greutatea partizanilor se auzeau din ce în ce mai aproape, erau destul de siguri pe ei, sperau că vor lua casa prin surprindere. După ce au ieşit din pădure au început să se grăbească spre casă, mergeau grupaţi, un ordin scurt a spart întunericul nopţii:
-Desfăşurarea! Arnăutu dădu-se ordinul de încercuire a proprietăţii.
Ofiţeru’ a înţeles pericolul în care s-ar fi aflat ei, dacă se desfăşurau partizanii, a tras fără a mai aştepta ordinul. Lumina rafalei a spintecat întunericul, a urmat un ţipăt, apoi altul, după care s-a aşternut tăcerea. Partizanii se făcuseră una cu pământul. Nu ştiau din ce parte s-a tras, Donose a dat un ordin scurt:
-Capcană, retrageţi-vă spre pădure să ne regrupăm, era debusolat, a avut împresia că s-a tras din curte.
Atacatorii, acum atacaţi, au luat-o la fugă spre lizieră, cei din pădure nu s-au grăbit să tragă, i-au lăsat să se apropie. Un fulger a brăzdat cerul, o ploaie de gloanţe s-a abătut asupra partizanilor, alt fulger, altă rafală, ţipete, urlete, degringoladă, partizanii au rămas pe loc şi au cerut îndurare. Un ordin venit de după un stejar le-a cerut să se grupeze. Donose a ordonat adunarea, au venit în jurul lui circa douăzeci de oameni. Acelaşi glas le-a ordonat să facă zece paşi în faţă, să se aşeze în linie şi să arunce armele în faţa lor. Partizanii s-au conformat. După ce au aruncat armele, au primit ordin să se retragă patru metrii şi să rămână în picioare pentru a putea fi urmăriţi. O altă lumină a spintecat întunericul care începuse să se rarefieze, ziua îşi făcea loc cu greu prin păcura nopţii. S-a aşternut liniştea, o linişte grea, prevestitoare de rău, o linişte care apăsa pieptul, pe care o simţeai ca pe o piatră de moară, în aer mirosea a moarte.
  Furiş, pe după casa Irinei, cu paşii mici se apropiau zorile, începuse să se distingă siluetele partizanilor, acelaşi glas le-a comandat să se aşeze cu burta pe pământ, partizanii s-au executat fără să crâcnească. Donose nu înţelegea cine i-a trădat, nu apucase să tragă nici un foc de armă.
Când părăsise tabăra vorbise cu Ioana, o întrebase unde este Ofiţeru, ea îi spuse că doarme, să-l lase în pace, că nu va merge cu ei.
Atunci cine a trădat, dacă el e în tabără? Erau întrebări la care nu găsea răspuns.
  Ofiţeru a cerut voie să nu se arate în faţa partizanilor, să nu se ştie că el îi trădase. A primit încuviinţarea lui Oblegovici, însă şi ordinul de a nu pleca fără aprobare.
  Cum afară se luminase bine de ziuă, Nicolae, care fusese plecat după prinderea partizanilor, se întorsese de acasă cu o sfoară lungă şi un cuţit. Doi partizani, sub supravegherea jandarmului, adunaseră  trupurile rămase pe câmpul de luptă, erau trei morţi şi cinci răniţi,pe cei zdraveni iau legat cu mâinile la spate, apoi iau condus spre casă.





Premierii vânduţi ai lui Dragnea

  Doamne, mă iartă că din când în când mă cert cu nevasta, nu o fac din răutate, ci doar din dorinţa de a ne împăca după ceartă!
Asta despre mine, dar ce ne facem când certurile sunt în sânul PSD, partidul care în 2016 în timpul campaniei electorale ne asigurase că va face ca lucrurile să se mişte în bine. Zis şi început de făcut.
A pus prim ministru pe Grindeanu, după aproape şase luni liderul PSD constată că omul pe care el îl ridicase la rangul de premier nu mai corespundea cerinţelor, mai precis că premierul ar mai fi avut o comandă, una ocultă. Cu mare greutate a reuşit alianţa să-şi demită propriul prim ministru.
Liviu Dragnea a învăţat din păţania cu Grindeanu şi după o matură chibzuinţă l-a propus pe Mihai Tudose pentru postul de premier. Bucurie mare, pupături pe gură, jurământe de iubire. Totul a fost bine aproape alte trei luni, apoi au apărut fisurile, ele s-au numit Plumb, Şhhaideh.
Bomboana de pe tort este Carmen Dan. Premierul Tudose în loc să-l demită pe şeful IGPR Bogdan Despescu, aşa cum propusese ministrul său şi în acelaşi timp şeful lui Despescu, hotărăşte să-l menţină în funcţie pe şeful IGPR. Asta înseamnă că premierul nu are încredere în propriul ministru, ci în subalternul ministrului pe care acesta voia să-l demită. Toate au plecat de la un violator care era agent de poliţie, cu toate că poliţiştii , colegii violatorului, îl cunoşteau şi aveau poza lui în mână, nu se hotărăsc să-l denunţe decât după trei, patru zile. Cred că toţi poliţiştii care l-au acoperit ani de zile şi aceia care nu l-au denunţat deşi ştiau cine este, ar trebui consideraţi vinovaţi şi demişi fără discuţie. În situaţia asta premierul trebuia să se alieze cu ministrul de interne, chiar dacă nu o agrea şi să o susţină până-n pânzele albe.
  Nu ştiu care sunt criteriile care stau la baza alegerilor premierilor în PSD, dar în mod sigur trebuie schimbate. Nu ştiu dacă Tudose e vinovat, sau nu e vinovat, ştiu un singur lucru, dacă eşti premier politic respecţi directivele partidului, altfel te pui în afara lui şi trebuie să-ţi dai demisia.
Domnule Tudose, dumneavoastră nu aţi dat examen pentru a obţine funcţia uriaşă  ca importanţă, după mine cea mai importantă instituţie, pentru că aici se pun bazele fundaţiei şi traseul economiei României , nu aţi făcut o şcoală pentru a ajunge premier, ci pur şi simplu liderului PSD i-a fugit ochii pe dumneata şi într-o străfulgerare şi-a zis: „ăsta este premierul meu, Doamne îţi mulţumesc că m-ai luminat”. Apoi cu dumneata de mână a mers în faţa forurilor de conducere ale PSD  care ţi-au dat binecuvântarea.

  Aşa ai fost uns vremelnic premier. Şi pentru că PSD-ul te-a susţinut să ajungi pe fotoliul cel mai înalt din Palatul Victoria, tot PSD-ul te poate extrage de acolo fără să ceară voie lui Iohannis, acestea fiind chestiuni de ordin politic intern. Preşedintele, în situaţia în care PSD-ul îşi va retrage premierul şi va înainta altă propunere , nu are altă alternativă decât să nominalizeze persoana desemnată de alianţa PSD-ALDE, altfel urmează alte proceduri care sunt prinse în Constituţie.

marți, 9 ianuarie 2018

Prizonierul XIII

  Pe strada principală,  aproape de centrul oraşului vis a vis de primărie, era o clădire veche, o vilă uriaşă, cu doi ani înainte fusese proprietatea unui senator ţărănist, acum fugit peste graniţă după ce a văzut că România se îndreaptă spre bolşevizare. Unul dintre prietenii lui l-a turnat la siguranţă că ar fi fost spion german. Pe baza informaţiei şi cu ajutorul altor martori care, pentru aş  scăpa pielea, erau gata să vândă şi pe mă-sa şi pe tac-su i s-a înscenat un proces senatorului, iar  sentinţa dată, în contumacie, a fost de  condamnare la moarte şi de confiscarea totală a averii. Aşa a ajuns vila, în care până mai ieri se auzeau chicotelile copiiilor, nepoţii senatorului, în folosinţa Comitetului Judeţean de Partid (PCR).
  Din stradă maşinile mici intrau pe două porţi mari din fier forjat, apoi pe un drum pietruit se ajungea pe peronul larg din faţa casei. Cei care erau pietoni intrau pe o portiţă tot din fier forjat şi mergeau pe  poteca cu piatră măruntă, paralelă cu drumul pentru vehicule. De o parte şi alta a acestor alei erau sălcii uriaşe care îşi împleteau coroanele deasupra drumului. Era o plăcere să intri din canicula verii în umbra binecuvântată a copacilor.
  În clădire se intra după ce urcai cele 15 trepte din ciment mozaicat, două uşi mari se aflau la intrarea în clădire, una dintre uşi era aproape tot timpul deschisă, doar viscolul ierni reuşea să o mai ţină închisă. În holul uriaş, un fel de living, avea în partea dreaptă o masă şi un scaun unde o funcţionară plină de importanţă înregistra persoanele care intrau în sediu şi la ce tovarăşi mergeau, în faţa mesei, mai tot timpul în picioare,  era paznicul care legitima pe cei care intrau în clădire, actele le înmâna funcţionarei pentru a fi scrise în uriaşul registru de poartă.
  Lucrurile se desfăşurau cam aşa: Intra un ţăran cu pălăria ponosită în mâini în semn de respect pentru domnii care lucrează în clădire, dădea cu ochii de cerber:
-Să trăiţi! Ţăranul umil se pleca până-n pământ.
-Bine, trăiesc eu şi fără urarea ta, ce cauţi aici? Cerberul, cu pieptul scos afară, mândru că-l poate umili pe ţăran continuă: ia zi mă!
-Nae Gheorghe chiaburul satului şi-a băgat caii în lucerna mea, acu eu ce să mai cosesc? Am venit să mă plâng la tovarăşi, poate mi-or face dreptate.
-Nu aici, mergi la jandarmeria din sat...Cerberul umflat ca un păun voia să fie cât mai didactic cu ţăranul pe care el îl considera un prost, dar care l-a oprit brutal
-Am fost tovarăşe, am fost peste tot, aici mi-a mai rămas. Am venit  pentru că anul trecut la alegeri ne-au spus că să venim la ei, adică aici, fiincă ne vor rezolva toate problemele. Acu dumneata îndrumă-mă la cine să merg, îţi spusei toată daravela.
În acel moment pe uşă a intrat grăbit şi preocupat  secretarul II cu problemele de propagandă, cum l-a văzut cerberul, s-a dezumflat, s-a plecat umil în faţa lui şi a strigat din toţi bojogii:
-Să trăiţi tovarăşe secretar! A rămas îndoit de la mijloc de aveai impresia că i se rupsese şira spinării dintr-o dată, apoi când a considerat că secretarul s-a îndepărtat suficient de mult, s-a îndreptat, a scos pieptul afară, apoi s-a restit la ţăran:
Pleacă bade, nu ai de treabă aici, mergi la poliţie, la procuratură, oriunde, doar aici nu.
-Ba eu de aicea n-oi pleca, indiferent ce-i zice dumneata, aicea şed şi ţăranu s-a aşezat direct pe duşumea în apropierea  mesei. Şi-a scos straiţa ce-o avea pe umăr, a pus-o lângă el, peste ea a aşezat pălăria şi s-a pus pe aşteptat.
Paznicul nu-l putea ţine în clădire fără să nu raporteze situaţia. A încercat să-l intimideze, însă ţăranilor începuseră să le crească coarne  după ce partidul le spuse că au drepturi. După un timp, văzând că nu o scoate la capăt cu mujicul, a telefonat la secretarul II, acesta , după ce l-a ascultat, l-a îndrumat către secretarul I Oblegovici.
Îi tremura mâna pe telefon când a cerut să i se facă legătura la tovarăşul, a raportat situaţia ca un răcan caporalului, când a terminat discuţia a pus receptorul uşor în furcă de teamă să nu-l audă” ăl de sus”.
-Bade, hai cu mine la tovarăşul prim, am aranjat eu să te primească, altfel acolo dormeai la noapte. Fii atent cum vorbeşti, se enervează uşor!
-De ce? Are oarece betegeală? Săteanul făcea pe prostul
-Ce betegeală, eşti nebun? Are probleme multe de rezolvat. Uite că am ajuns, asta este uşa, intră fără să baţi, vei da cu ochii de o fătucă frumoasă care bate la maşină, ea te va anunţa tovarăşului.
-Bine,mulţam fain! Ţăranul a intrat în cabinetul cu uşi capitonate.
Fata a simţit un miros neplăcut, a ridicat ochii din hârtia pe care o dactilografia, s-a încruntat puţin la vederea oaspetului, apoi a întrebat cu glas afectat:
-Cine sunteţi şi ce doriţi de la noi?
-Ştiţi, Nae Gheorghe, chiaburul de la noi din sat a băgat caii în lucerna mea...
-Lasă bade asta, cum te cheamă pe dumneata.
-D-apăi de ce vreţi să ştiţi, că nu eu am făcut pagubă lui Nae, ci Nae mi-o făcut mie, ori şi aici e tot ca la jandarmi, căci ăia mă scoteau pe mine vinovat că nu o fost lucernă destulă pe lot şi caii plecară acasă mai mult flămânzi.
-Nu omule, să ştiu pe cine să anunţ la tovarăşul prim.
-Apăi, aşa da, eu mi-s Vasile Rotaru din Galbenu, chiar aşa să-i spuneţi.
Secretara a intrat în birou, iar după câteva secunde a ieşit şi a făcut semn cu mâna lui Vasile să intre.
S-a strecurat pe uşă, a intrat în biroul uriaş, înainte fusese sufragerie, s-a uitat pe jos unde să calce fiindcă pe covoarele acelea moi de se scufunda opinca lui, nu-i venea să calce, dar cum covorul era cât toată camera, a fost nevoit să calce pe el, e drept că mergea mai mult pe vârfurile picioarelor. A ridicat ochii sfios, pe peretele din faţa lui şi care se găsea în spatele imensului birou masiv din stejar, erau portretele lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, Dej şi Groza. În partea dreaptă erau două canapele îmbrăcate în piele iar între ele o măsuţă din mahon pe care se găsea un borcan cu apă şi patru pahare puse pe o tavă din argint, toate erau din mobilierul fostului proprietar. În apropierea canapelelor se afla un bar din nuc prin geamul căruia se vedeau câteva sticle cu etichete imperialiste.
Din faţa biroului pornea o masă lungă de şedinţă cu scaune tapiţate aşezate de o parte şi alta a mesei, în spatele biroului trona un fotoliu larg, comod, îmbrăcat în piele de căprioară.
-Să trăiţi! Să trăiţi tovarăşu prim! Vasile cu capul puţin plecat, nu îndrăznea să ridice privirea, mototolea pălăria în mâini, aşteptând cu inima cât un purice să audă ce va zice tovarăşul , mai ales că îl ştia nervos, aşa îi spuse uşierul.
-Ia loc tovarăşe, ia loc acolo pe fotoliu, un fotoliu se găsea în stânga biroului undeva aproape de geam.
-Lăsaţi, stau în picioare, sunt obişnuit.
-Ia loc tovarăşe, Oblegovici cu mâinile la spate privea pe geam fără să-l vadă pe Vasile.
-Mulţumesc! Vasile a tras un scaun din cele care erau în jurul mesei, apoi s-a aşezat cu jumătate de fund pe un colţ al scaunului.
-Ia zi tovarăşe Vasile, Vasile te numeşti, nu? Ia spune care-i baiul? Oblegovici calm, cu vorba liniştită al cărui accent rusesc aproape dispăruse, încerca să-l facă pe ţăran să aibă încredere în el.
-Tovarăşul prim, caii lui Nae Gheorghe au intrat în parcela mea cu lucernă şi au mâncat-o, iar ce nu au mâncat , au călcat-o în picioare.
-Şi pentru asta vii la mine? Îmi mănânci mie timpul? De ce nu ai mers la jandarmerie? V-aţi învăţat una două hai la judeţ, dar măi tovarăşi, mai aveţi destule organe până aici. Spre exemplu, ai fost la jandarmerie?
-Fost! răspunse Vasile milităreşte.
-Şi nu ţi-au rezolvat problema? Glasul secretarului PCR se asprise puţin.
-Nu, din contră, şi-au bătut joc de mine, au spus că nu am avut suficientă lucernă şi caii au plecat acasă flămânzi.
-Cum mă? Aşa ceva nu am mai auzit. Nu te-ai dus la instructorul de partid care răspunde de comună?
-Ba da tovarăşe, fost şi la el, dar degeaba, s-a unit cu jandarmul şi cu chiaburul l-a care trage din când în când, are Nae o nevastă frumoasă, voluptoasă şi rea de muscă, lumea zice că Ghervase, aşa-l cheamă pe instructor, i-ar mai potoli fierbinţeala, că Nae nu ar mai fi capabil, fiind puţin beteag.
-Mă mai înebunit cu Nae şi cu Ghervase, Oblegovici începuse să se irite, odată cu enervarea apăruse şi accentul rusesec. Ai fost la toţi şi nu te-au rezolvat, aşa-i?
-Aşa, să trăiţi!
-De unde ai zis că eşti?
-Din Galbenu, să trăiţi!
-Mă, tu cunoşti pădurarul din satul vostru? Ce fel de om este?
-Îl cunosc, nu este bine să te pui cu el, e omu’ dracu. Dă cu barda-n Dumnezeu!
-Explică mă să înţeleg şi eu, fură pădurea?
-Nu tovarăşe prim, nu ia un băţ de lemn, însă nu iartă pe nimeni dacă-l prinde furând lemne, altfel, dacă avem bon ne ajută şi el să tăiem. Este cinstit tovarăşe prim, de ce să mint, mă bate Dumnezeu!
-Bine mă, uite cum facem, merg şi eu în Galbenu, am ceva treburi de rezolvat. Tu cu ce eşti venit la oraş?
-Am venit cu căruţa, o am în gazdă la cineva mai în marginea oraşului, că doar nu veneam cu ea în centrul târgului.
-Bine Vasile, mergi acasă căci voi veni şi eu, mai am puţină treabă, te prind din urmă.
După plecarea ţăranului, Oblegovici a ridicat receptorul şi a cerut să i se facă legătura la poliţie.
-Măi, unde este Dumitrana? A întrebat secretarul după ce s-au făcut prezentările.
-În arest, tovarăşe prim.
-Fă-mi legătura la comandant, aştept!
-Aveţi legătura!
-Tovarăşul comandant, sunt Oblegovici, am nevoie de Dumitrana, te rog să-l scoţi din arest, să-l pui în libertate, apoi să-l trimiţi la mine cu o maşină de la voi ca nu cumva să se "rătăcească" pe drum.
-Cum să se rătăcească tovarăşe prim, Dumitrana cunoaşte oraşul ca pe buzunarul lui.
-Tocmai d-aia se poate rătăci, fă aşa cum am ordonat, ai înţeles?
-Da, să trăiţi!
Oblegovici a închis telefonul fără să mai salute, celălalt trebuia să înţeleagă că el este atotputernicul, că ordinele lui trebuiau urmate cu stricteţe. A sunat secretara să-i facă o cafea, apoi şi-a aprins o ţigară, îi plăceau cele „regale”, dar din spirit de frondă cu PCR fuma „Naţionale”. Fuma mult, îşi tot impunea să le mai rărească, începuse să tuşească şi obosea repede. S-a aşezat pe canapeaua de la măsuţă, a savurat  cafeaua cu caimac, era specialistă Maria, secretara învăţase de la bucătarul senatorului, fumul de ţigară ieşea în rotocoale din gura lui, cu capul pe spate se gândea cum va acţiona în sat, era hotărât să facă ordine. Se visa într-o grădină frumoasă cu pomi fructiferi, îi era sete, voia să mănânce o pară galben roşcată care se vedea în părul din faţa lui, a întins mâna să prindă fructul, acesta a sărit pe o creangă mai sus, a încercat la altul, acelaşi lucru. Setea îl cotropise, apă nu era, iar fructele fugeau de el. S-a trezit, secretara era în spatele lui, îl mişcase de umăr, adormise, oare cât dormise?
-A venit Dumitrana tovarăşe prim.
-Spune-i să intre!
-Să trăiţi tovarăşe prim! M-am prezentat la ordinul dumneavoastră!
- Ia loc Dumitrana, Maria te rog să-i aduci o cafea mare, cred că are nevoie. Spune comisare, eşti bine? Secretarul îl simpatiza pe comisar, ştia că este nevinovat. Avusese o discuţie tare cu ăia de la siguranţă când a aflat că este arestat, din păcate deja fusese torturat de Nicoriţă. Am aflat târziu despre necazul tău şi al lui Vasilescu, apropo, el e bine?
-Am înţeles că nu a rezistat „interogatoriului”, este pe moarte.
-Dumitrana, Obregovici vorbea cu înflăcărarea, declama ca în faţa unei mulţimi în campanie electorală,o societate nouă se construieşte cu sacrificii umane, de multe ori, în situaţii regretabile, cum este şi cazul chestorului, chiar cu sânge. Şti de ce? Este greu să alegi  grâul din neghină, mulţi oameni sunt cameleonici, îşi schimbă culoarea după interesul momentului şi atunci nu ştim cine este cu noi şi cine împotriva noastră. Uite, îţi dau un exemplu, liderul local al PNL ne curtează să-l primim în partidul comunist. Cum dracu mă, spune şi tu că eşti băiat deştept, să vină un liberal să se pupe-n bot cu un comunist, ăştia sunt ca uleiul cu apa. Îl vom primi, dar şti de ce? Să le dăm peste gură ăstora de dreapta, să le arătăm că până şi liderii lor au înţeles că politica noastră este de viitor. De aici apar neînţelegerile şi neîncrederea, nu îţi mai spun câte cereri am de la foşti legionari care îşi toarnă cenuşă-n cap că au greşit şi pentru ca noi să avem încredere în ei ne informează care sunt şefii lor de cuib şi unde-i găsim. Şi noi greşim, cazul tău este cel mai elocvent, dar şi subalterni te-au lucrat, pentru a câştiga încrederea noastră te-au turnat cu minciuni, nu le plăceai, erai intrasigent, le-a fost teamă de tine că îşi vor pierde capul, atunci l-au vândut pe-al tău, nu conta că nu greşiseşi. Văd că ai un plasture aproape de tâmplă, mai ai şi alţii?
-Nu, aici m-am lovit cu capul de pat, am avut o uşoară ameţeală. Sunt bine, vă mulţumesc de grijă! Dumitrana nu voia să se plângă de faptul că fusese maltratat.
-Dumitrana, plecăm la Galbenu, de acum eşti comisar cum ai fost înainte, pe acelaşi post, Domide ţi-a fost înlocuitor, ce părere ai de el?
-Un băiat profesionist şi cinstit.
-Apropo, am vrut să iau legătura cu el, nimeni nu l-a văzut de ieri, ce părere ai?
-Nici una, un ofiţer de poliţie poate pleca în misiuni secrete, în aceste condiţii cu cât ştiu mai puţini, cu atât mai bine, cum noul comandant e venit din altă parte şi nu-l cunoaştem bine, nu trebuie să îi acordăm nici prea mult credit.
-Ia maşina mergi pe acasă ia-ţi schimburi fiincă vom pleca câteva zile, alertăm trupele de jandarmi, îi vreau civili cu pistoalele mitralieră sub haină, vor veni la noapte pe drumuri diferite în Galbenu, ne întâlnim mâine în zori, voi trimite consemnul mai târziu.
-Tovarăşul secretar, nu cred că facem faţă dacă declanşăm o acţiune în forţă, vom pierde mulţi oameni, sunt bine organizaţi partizanii, mai bine lăsăm oamenii într-un loc ferit până când luăm legătura cu Nicolae Deiu, îl ştiţi, ăla cu amnezia.
-Aşa facem, ai dreptate! Mergi acasă, într-o oră trec să te iau şi pornim la drum.
O oră mai târziu o Volgă neagră  strivea colbul gros în  drumul ei spre Galbenu, în urma, un nor mare de praf se ridica la cer.
Ajunşi în sat, au parcat  maşina cu  mult mai departe de postul de jandarmi, cumva mascată de un rug de măceşi. Dumitrana împreună cu secretarul de partid au intrat în biroul şefului de post fără să bată la uşă, Băbuică a sărit în picioare, pe moment nu i-a recunoscut, dar a înţeles că sunt mahări.
-Cine sunteţi şi ce doriţi? Şefului de post îi tremurau izmenele de frică.
-Sunt secretarul de partid Oblegovici, dânsul este comisarul Dumitrana de la poliţia judiciară, dumneata cine eşti?
-Sunt şeful de post Băbuică, tocmai beam un păhărel cu dânsu, e ziua lui, ştiţi, azi e Sfânta Marie, a venit cu o glajă de pălincă. Nu trebuia să beau căci sunt în timpul serviciului, însă un păhărel nu a omorât pe nimeni.
-Ai dreptate băiete, da, nu ne faci cunoştinţă cu musafirul tău? Oblegovici era interesat de problema cu lucerna şi tare voia să o rezolve.
-Dânsul e un om de vază de la noi de aici din sat, îl cheamă Nae Gheorghe, om fain şi bun gospodar.
-Drept ai grăit jandarmule, cât despre tovarăşul Nae, vestea a ajuns până la noi de cât este el de gospodar şi judicios când e vorba de averea lui, chiar azi mi-a povestit un consătean de-al vostru, unu..., of că îmi scapă numele zise Oblegovici după ce a părut că stă şi se gândeşte cum îl cheamă pe cel care l-a lăudat pe Gheorghe. Nu voia să-l deconspire, aştepta să vină Vasile. Tovarăşul Băbuică, fii te rog drăguţ şi condu-l pe Tovarăşul Nae Gheorghe într-o cameră alăturată, vom discuta cu dânsul puţin mai târziu. Băbuică l-a dus  pe Nae în beciul pe care îl mai folosea când era nevoit să reţină câte un infractor, sau vreun beţiv nervos până a doua zi când se trezea.
-Don şef, de ce mă bagi aici? Ce am făcut? Nae era speriat.
-Stai liniştit, să vedem ce vor ştabi ăştia, apoi îţi dau drumul.
Băbuică a încuiat uşa, apoi a urcat scările care păreau să se prăbuşească sub greutatea lui. Ajuns în birou a fost surprins să-l găsească, stând umil într-un colţ lângă uşă cu pălăria în mâini, pe Vasile Rotaru.
-Mă, sună să vină Ghervase până aici, avem o vorbă cu el. Oblegovici era aspru în vorbă.
Şeful de post a crăpat uşa şi a striga unul din jandarmi:
-Dă fuga până la tovarăşul Ghervase, vezi că la ora asta e la prăvălie. Trap!
-Măi Băbuică, un neam mai îndepărtat de-al nevesti face armata la jandarmi, am înţeles că a fost „vărsat” în grupa ta, unul...Moldovan parcă, Oblegovici părea că se gândeşte, că nu îşi aminteşte cum îl cheamă, deşi el îl instruise când îl trimisese jandarm în Galbenu.
-Este aici la noi, e chiar din zonă, bun băiat, deştept şi descurcăreţ. Băbuică era în culmea fericirii că putea să laude o rudă a lui Oblegovici.
O bătaie uşoară în uşă l-a făcut pe Băbuică să se oprească:
-Intră!
Pe uşă a intrat instructorul de partid Vasile Ghervase, îmbrăcat curat, cu nelipsita şapcă pe cap, cum a dat cu ochii de Oblegovici a înlemnit, nu se aştepta să-l întâlnească în postul de jandarmi.
-Să trăiţi tovarăşul prim! Mă bucur să vă văd! Ghervase, negricios cum era, se albise la faţă, buza de jos şi bărbia ascuţită îi tremurau uşor.
-Luaţi loc tovarăşi, fiindcă avem o problemă arzătoare de discutat. Ia spune  Vasile tot ce mi-ai spus mie azi când ai venit la judeţeană. Nu schimba nici un cuvânt. Dar înainte de asta, adu-l Băbuică pe „gospodarul” Nae, să fie şi el de faţă  când ne va povesti Vasile Rotaru păţania lui.
Fără să crâcnească, Băbuică a coborât în beci, a descuiat uşa şi l-a poftit afară pe Nae Gheorghe.
-Hai afară Gheorghe că suntem terminaţi, a venit tovarăşul prim, ne-a pârât nenorocitul de Rotaru, te aşteptai tu ca sărăcia asta de Vasile să meargă, auzi tu, la secretarul I al judeţenei?
Şeful de post a intrat în birou împreună cu Nae, au rămas amândoi în picioare lângă uşă.
-Suntem toţi, putem începe discuţia,  înainte de toate aş vrea să lămurim o chestiune pe care nu am înţeles-o, cum te cheamă pe tine? Oblegovici se uita la Nae curios.
-Nae Gheorghe, să trăiţi! Gheorghe îşi pierduse din siguranţa lui de chiabur obişnuit să poruncescă.
-Măi Băbuică, azi e sfânta Mărie, nu sfântul Nicolae, cum de vă cinsteaţi de ziua lui?
-Tovarăşul prim, m-am zăpăcit când v-am văzut intrând pe uşă, iertaţi-mă vă rog!
-Bine mă, am fost doar curios. Vasile, ia zi mă ce mi-ai spus mie azi! Cât vorbeşte Rotaru nu vreau să-l întrerupă nimeni.
-Tovarăşul prim, cunoaştem povestea, a fost o glumă, sigur că tovarăşul Nae îi va plăti lucerna şi ceva în plus, a fost o glumă a noastră, Vasile s-a supărat, am alergat după el, când a plecat de la post, însă nu l-am mai prins. Ghervase nu ştia ce să mai spună, simţea că era băgat în rahat până-n gât, putea fi acuzat de pactizare cu duşmanul de clasă.
-Sigur că plătesc! Plătesc tot, este adevărat că animalele mele au stricat tot lotul de lucernă al omului. Îi voi plăti şi ziua de muncă pentru azi  fiindcă a fost nevoit să meargă la oraş din vina mea.
-Bine mă,mă bucur să văd că sunteţi plini de omenie, ce zici Rotarule, să avem încredere îi ei?
-Apăi mie dacă îmi plăteşte, nu mai am nimic cu ei. Gheorghe, te aştept să-mi aduci banii, eu amu vă las cu ale dumneavoastră treburi, iar eu voi merge să-mi caut de-ale mele.
-Nae, dă fuga acasă şi ia banii, iar până plec din sat, să aud că ai stins socoteala cu Vasile. Ne-am înţeles?
-Înţeles, să trăiţi! Cu capul plecat şi mergând cu spatele spre uşă Nae a părăsit biroul.
-Acum suntem între noi, organele, măi Băbuică, de ce dracu eşti prost? Şi tu Ghervase la fel ca el eşti de prost. Aţi pactizat cu duşmanul de clasă, v-aţi făcut  prieteni cu chiaburul să oropsiţi un sărman ţăran. Ar trebui să vă zbor pe amândoi să nu vă vedeţi, dar vă iert acum, vă aştept pe amândoi la cotitură, cum veţi greşi, cum veţi plăti! Apropo Băbuică, ce părere ai despre pădurar? Şti, amnezicul, cum îl cheamă că i-am uitat numele...?
-Un nenorocit, tovarăşul prim, nu se înţelege nimeni cu el. Nu-şi mai încape în piele de când a ajuns pădurar şi mai ales de când are acte de identitate.
-Mă, ai auzit că face ceva rău, că ar lucra împotriva partidului? Oblegovici voia să ştie cât mai multe despre Deiu, urma să meargă la el şi nu ar fi fost tocmai bine să se dea pe mâna unui trădător.
-Nu ştiu, nu am auzit, dar după cum se comportă nu este exclus. Simţea o mare bucurie fiindcă poate să se răzbune pe Nicolae.
-Auzi, i-a spune, a făcut dosar la vreunul pentru că l-a prins cu lemne în căruţă fără a avea acte?
-Nu, nici vorbă de aşa ceva, chiar i-am zis eu: „băi tu nu prinzi pe nimeni la furat”, mi-a răspuns în zeflemea: „nu tovarăşu’, stau toată ziua-n pădure şi fac muncă de „pretenţie”, ce-o mai fi şi asta?
-Prevenţie, probabil aşa a zis, Dumitrana a fost prima dată când s-a băgat în discuţie, îl durea sufletul când observa cum îl batjocoreşte jandarmul, dar nu voia să îi ia apărarea acum.
-M-am lămurit, Băbuică, caută-l pe Moldovan, vreau să îl iau cu mine, diseară când mă va întreba nevasta dacă am vorbit cu el, nu vreau să o mint.
-Să trăiţi! M-am prezentat la ordinul dumneavoastră! Moldovan, tânăr, frumos, cu faţa luminoasă şi ochi lui negri şi neastâmpăraţi încremenise în poziţia de „drepţi”.
-Pe loc repaus, a comandat Oblegovici, voi mergeţi în treburile voastre, s-a adresat lui Băbuică şi Ghervase, după plecarea celor doi a continuat: mergem la maşină, apoi Moldovane ne conduci acasă la Nicolae Deiu, pe drum să-mi raportezi tot ce ai aflat despre el.












sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Prizonierul XII

  După plecarea lui Nicolae, Irina a luat un braţ de fân din codirla şaretei şi l-a pus în faţa calului să mănânce, iar ea a prins să se plimbe pe stradă înainte şi înapoi doar aşa să îşi omoare timpul; îşi făcuse socoteala că Nicolae nu putea să întârzie prea mult. După capul ei, cam în două, trei ore, ar fi trebuit să se întoarcă. A obosit să se plimbe , s-a urcat în şaretă, soarele dogorea puternic,  razele plasmatice precum lava vulcanică îi prăjea,  atât pe ea cât şi pe cal, cu văpaia lor.  Umbră era mai departe de locul unde poposiseră ei, după o curbă a drumului unde se găsea o salcie uriaşă, nu putea merge acolo, dacă Nicolae s-ar fi întors, nu ar fi ştiut unde să o caute. Îi era milă de bietul cal să-l ţină în soare toată ziua, spera că-i va sosi bărbatul din minut în minut şi nu va mai fi nevoită să se topească amândoi în arşiţa care devenise insuportabilă. Timpul trecea nemilos, părea că şi el curge topit de caniculă, venise ora două, omul ei tot nu venise. A luat găleata din codirlă  şi a plecat pe stradă în sus să găsească o cişmea, îi era sete şi ei şi calului. Aproape de colţul uliţei a găsit o pompă, a băut ea pe săturate, apoi a umplut găleata şi a dus şi calului, nu s-a săturat, a mai băut două găleţi, căldura îl sleise, când şi-a potolit setea a tremurat odată pielea cu putere şi toate muştele şi tăuni pitiţi în părul lui, să-i sugă sângele, au fugit speriaţi şi buimăciţi de cutremurul suferit. 
Seara a început să coboare peste oraş, oamenii se retrageau grăbiţi spre case, câteva perechi tinere, ţinându-se de braţ şi îmbrăcaţi curat, se îndreptau spre grădinile restaurantelor. Irina era speriată, nu ştia ce să înţeleagă, ce s-a întâmplat cu bărbatul ei, unde a dispărut?
  A plecat pe stradă să caute o casă unde să poată lăsa şareta, voia să meargă la poliţie să se intereseze de soarta soţului său. A bătut în poarta unei case, proprietarul, un om în vârstă şi cuminte, a îndemnat-o să aducă cărucioara la el că va avea grijă de cal, avea şi el animale şi v -a rupe din raţia lor să facă porţie şi bietului animal. Dacă te întorci târziu să intri în curte, uite aşa se deschide poarta, în timp ce vorbea bătrânul manevra încuietoarea să ştie fata , cum îi spunea el, să o deschidă. Să baţi în geamul care se vede în faţa  să ştiu că ai venit. Acum mergi cu Dumnezeu şi îţi caută soţul! Doamne, grele vremuri mai trăim, spuse omul făcându-şi semnul crucii!
Irina a plecat pe drumul indicat de bătrân pentru a ajunge mai repede la poliţie. Încă nu se înoptase când a ajuns la poarta poliţie. A bătut în uşă, un poliţai grăsun şi vorbăreţ a deschis vizeta uşii:
-Ce doreşti frumoaso?
-Bărbatul meu a venit astăzi la poliţie, îl chemase un domn comisar, de atunci nu l-am mai văzut, este cumva aici la dumneavoastră, spuneţi-mi, dacă este, mă liniştesc şi plec acasă!
-Cum se numeşte? Între timp a deschis uşa pentru ca femeia să intre pe holul de trecere.
-Nicolae Deiu, din Galbenu.
Poliţistul a căutat în registrul de poartă şi după ce a găsit numele a zis:
-Da, a fost, a plecat repede. Nu a stat mult, aşa reiese din document.
-Nu cred, dacă pleca de aici, venea la mine, ori el nu a venit, înseamnă că aici este.
-Femeie nu mă acuza pe mine că mint, aici scrie negru pe alb, sosit la ora 10,30, plecat la ora 12. Ai înţeles? S-o fi dus şi el ca omul, eşti tu frumoasă, dar vezi că mai sunt şi altele şi mai şi ca tine. Cine ştie pe care o fi călare acum?! Dacă nu ai cu ce pleca acasă, am o cămăruţă în spate, te poţi odihni până la ziuă, iar dacă ţi-o fi urât, că de, aşa este în casă străină, mă chemi şi te voi păzi eu.
Irina îl privea cu dispreţ amestecat cu teamă,voia să plece cât mai repede de lângă libidinosul poliţist. Nu avea ce scoate de la el, era convinsă că omul ei nu părăsise sediul poliţiei. A salutat scurt din cap, apoi a plecat spre casa unde lăsase şareta.
A bătut în geamul gazdei anunţându-l că a sosit şi va pleca la drum. Avea agăţat un felinar în spatele cabrioletei  pentru orice eventualitate, acum îi era bun. Era o noapte senină cu stele mari şi un pic de lună, nu era prea întuneric. După ce a aprins felinarul şi a mulţumit bătrânului pentru găzduire a plecat spre casă. Nu îi era teamă, de când locuia în pustietatea pădurii se obişnuise cu animalele, doar la vederea oamenilor răi îi se strângea stomacul. Avea biciul cu fişca din piele împletită,pentru orice eventualitate. Drumul a fost fără piedici, când a ajuns în sat, a văzut lumină la postul de jandarmi, a coborât, a legat calul de un prun care crescuse pe marginea şanţului, a mai privit odată pe geamul jandarmeriei, s-a apropiat de uşă şi a bătut în ea. Din interior s-a auzit un „intră” spus răstit.
A deschis uşa, Băbuică cu mânecile suflecate şi cu o pată de sânge pe cămaşa albă, „discuta” cu unul pe care îl prinsese furând ouă din coteţul uneia Florica, fată bună şi primitoare unde înnopta din când în când şi şeful de post.
-Bună seara! Irina a salutat din prag, când a văzut scena a vrut să plece, dar Băbuică a oprit-o :
-Rămâi! Am doar o vorbă cu Gălbejitu.
-Ia zi mă, câte ouă ai luat din coteţul de găini al Florichii?
-Don şef s-a înţeles greşit, nu am luat nici un ou de la Florica, ea nici nu are găini, eu i-am dus 20 de ouă.
-Pentru ce i-ai dat tu ouă? Băbuică era şi mai nervos acum, iar pentru a-l determina pe Gălbejitu să vorbeacă, i-a tras o palmă peste obrazul stâng de i s-a întors capul cu faţa la spate.
-Nu mai da don şef, de ce dai? I-am plătit cinstit, atâta cere, 20 de ouă pentru două ceasuri de iubit, voiam să stau mai mult, dar atâtea ouă am avut. Şti, nu primeşte bani, zice că se devalorizează, aşa oul îl dă la schimb. Ai venit tălică, nu ştiu cu ce treburi şi te-ai supărat pe mine, degeaba te-ai supărat don şef, m-ai omorât două ceasuri degeaba. Puteai  să-mi spui cinstit: „bă să nu te mai prind la Florica” şi eu nu mai mergeam la ea, căutam alta, poate şi pe ouă mai puţine.
-Nu taci mă, tu-ţi ’mnezeii mă-ti, mai şi vorbeşti, marş afară, să nu te mai prind la coteţul Florichii!
Al dracu, a continuat Băbuică după ce Gălbejitu o zbughise pe  uşă afară, îl prind cu ouăle în căciulă şi nu recunoaşte că le-a furat, mama lor de bandiţi. Tu ce cauţi femeie la ora asta târzie din noapte, te-a bătut  viniticul? Trebuia să te aştepţi la asta, eu nu am să te apăr, ai văzut cum mi-ai dat cu tifla ca la ultimul om. Meritam eu asta? Uită-te şi tu ce bărbat prezentabil sunt, păi se compară? Băbuică stătea drept cu capul într-o parte şi se mişca ca o femeie uşoară când vrea să atragă un client.
-Nu-i vorba de asta don şef, a fost chemat la poliţie şi nu a mai venit acasă, am întrebat la poartă pe poliţistul de serviciu şi mi-a spus că la ei figurează că e plecat de la ora 12. Eu nu cred don şef, poţi să mă tai, să mă omori, eu nu cred, omul meu este sigur la poliţie, de ce nu-mi spun?
-Irină, bărbatul ăsta al tău precis şi-a amintit cine este şi o fugit de tine, ascultă-mă pe mine, eu îţi sunt bun, nu ăla pe care nu-l cunoaştem.
-Don şef, vrei să dai un telefon la poliţie să întrebi tălică, că de, ca organ te-or asculta şi poate îţi vor da şi răspunsul.
-Ştiu fă-i fată, ce să fac? De ce aş deranja eu în miezul nopţii poliţiştii de la judeţ, ăştia mă vor ţine minte şi cu vreo ocazie, e posibil, să mă ardă. Promiţi tu ceva să mă mulţumeşti pe mine?
-Da, don şef când veniţi la noi vă dau o pălincuţă d-aia bună făcută de Nicolae al meu, Irina vorbea înflăcărată la gândul că Băbuică ar putea suna la judeţ.
-Nu femeie, pe tine te vreau. Eu dau telefon şi tu rămâi aici până dimineaţa, ne-om juca amândoi şi ne-o trece urâtul, zic bine?
-Nu! Rămâi pe pace, eu aici minut n-oi mai sta! Femeia necăjită a ieşit pe uşă, a dezlegat calul şi a pornit şi mai amărâtă spre casă.
S-a culcat târziu în noapte, a adormit îmbrăcată şi nemâncată, era obosită. S-a trezit dimineaţa în lătratul câinelui, a tras uşor perdeaua şi a privit spre poartă. L-a văzut pe Nicolae care deschidea porţile mari, apoi un IMS cu prelată a intrat în curte şi a parcat în spatele casei de unde nu putea fi văzut de nimeni.
Irina s-a îmbrăcat, a dat cu puţină apă rece pe faţă din tuciul care era pe plita sobei, apoi a ieşit pe prispă şi, curioasă , a privit la ce se întâmplă în ograda ei. Era bucuroasă că l-a văzut pe Nicolae, însă nu înţelegea ce este cu IMS-ul, cine venise cu el.
Nicolae împreună cu un civil îmbrăcat în haine de orăşean cu cravată la gât,  cu haină îmbrăcată peste cămaşa albă, s-au apropiat de casă:
-Intră în casă Irină, vorbim acolo. Apoi toţi trei au pătruns în odaia răcoroasă de „dincolo”. Femeie, continuă bărbatul după ce au luat loc împreună cu străinul pe patul cu salteaua umplută cu paie de orz, peste care era pus un cearceaf din care se vedeau doar ciucurii brodaţi, iar peste cearceaf era un aşternut cu flori grena şi negre lucrat de mama Irinei în război cu „iţoaie”, femeie, dânsul este comisarul Domide, va sta la noi până vom lua legătura cu Ofiţeru, apoi va pleca în oraş. Este de prisos să-ţi spun că nimeni nu trebuie să ştie că este aici. De reuşita misiunii poate depinde viaţa noastră.
Domide tăcuse cât timp Nicolae făcuse prezentările, nu era dornic de vorbă, doar privirea îi devenise caldă, faţa lui frumoasă cadra bine cu bunătatea exprimată de ochi. Voia ca Irina să aibă încredere în el.
-Don comisar, dumneavoastră veţi dormi aici, dacă aveţi nevoie să ieşiţi afară, din tindă, pe lângă gura beciului, veţi găsi o uşă, pe acolo puteţi ieşi în spatele casei. Rugămintea mea este să nu încercaţi să ieşiţi din curte, este posibil ca locuinţa să fie supravegheată.
-De cine Culaie, cine are interes să te supravegheze?
-Cei care mi-au dat actele de identitate, încă nu ştiu cu adevărat cine sunt, drept este că nici eu nu ştiu, poate nu cred că am fost amnezic.
-Ai fost Culaie? Întrebarea a căzut ca un trăznet.
-Încă sunt, nu îmi amintesc nimic nici acum, e tare rău, a început Nicolae să se vaite, să nu şti cine eşti, de unde vi, cine ai fost şi în general să nu ai amintiri despre copilărie, adolescenţă, despre prima fată iubită, e groaznic don comisar. Bărbatul îşi juca bine rolul, ani de zile îl repetase împreună cu Irina şi noaptea din somn dacă l-ar fi întrebat cineva despre viaţa lui ar fi ştiut ce să răspundă.
-E rău Culaie, e rău, Domide încerca să fie drăguţ, deşi era sceptic, nu credea pe de-a întregul în amnezia lui Nicolae. Acum alta era sarcina lui, voia să termine cu tâlharii din pădure. Ar fi vrut să-l scape pe Dumitrana, lucraseră bine împreună, învăţase multe din tainele meseriei de la comisar, pe chestor nu-l suferea, însă era la pachet cu comisarul, poate îi salva pe amândoi.
-Don comisar, ar trebui, dacă organizaţi poteră după discuţia cu Ofiţeru, să anunţăm şi pe Oblegovici, el mi-a dat ca sarcină, când m-a angajat pădurar, să iau legătura cu partizanii pentru a fi stârpiţi.
-Vom vedea, deocamdată să luăm legătura cu ei. Crezi Nicolae că o misiune în forţă cu multe trupe care să pieptene pădurea ar da rezultate? Lui Domide îi era teamă că înţelegerea cu Ofiţeru ar putea fi înţeleasă greşit de către comunişti.
-O misiune în forţă este sortită eşecului, este posibil să aibă mine plantate, alte diferite capcane, Ofiţeru este specialist în lupta de gherilă. Au santinele peste tot, greu de găsit. După acţiunea jandarmilor din primăvară şi-au luat măsuri de precauţie, va fi greu să-i mai prindem descoperiţi. Acum vom mânca, apoi eu voi pleca în pădure să-mi fac rondul, dar să-i las şi Ofiţerului un semn.
O oră mai târziu, Nicolae călare pe cal pleca spre pădure, din poartă Irina a mai fluturat mâna până ce calul cu călăreţ au dispărut după un pâlc de mesteceni.
Din casă, pitit în spatele perdelei din olandă cu ciucuri lucraţi cu igliţa, privea Domide, intrase într.o aventură care îl putea ridica, dar care putea avea şi un puternic revers. Jucase pe cartea lui Nicolae şi Dumitrana, trebuia să câştige, nu-şi putea permite luxul să piardă, asta ar fi însemnat nu numai sfârşitul carierei lui, poate chiar sfârşitul vieţii. Se iubea prea mult pentru a renunţa uşor la propria viaţă, îl va impulsiona pe pădurar.
Nicolae a dat o roată prin locurile pe unde ar fi putut veni hoţii de lemne, nu erau urme proaspete, pe celelalte le ştia, le „citise” când mai trecuse prin aceste locuri. Era bucuros când în pădure era linişte. Ordinul mai marilor săi era ca nimeni să nu ia nici un băţ de lemn din pădure, el îi  lăsa să ia uscături căzute pe jos, considera asta ca o igienizare a terenului. Pentru crăcuţele căzute avea oamenii lui, unul era Ţafardel, ăsta pentru un braţ de lemne vindea şi pe mă-sa şi pe tac-su. Lui Nicolae nu-i plăcea asemenea oameni, dar recunoştea că fără ei era greu să-ţi faci meseria, pădurea era mare, nici el nu putea sta 24 de ore numai în codru şi atunci apărea ciripitorii care îl informau cine a fost în pădure şi unde au dus lemnele. Lui nu-i rămânea decât să meargă la ei acasă şi să-i culeagă ca pe ciuperci. Avea cinci informatori, toţi săraci lipiţi pământului, vindeau pentru o ţuică sau o crosnie de lemne, pârau din ură pentru cei care erau mai ajunşi decât ei. Erau oameni pe care nu se putea pune bază, beţivi şi leneşi, Ţafardel era altfel, nu-i puţea munca, doar casa plină de copii şi nevasta  bolnăvicioasă şi rea de gură îl trăgea înapoi.
După inspecţie s-a îndreptat spre stejarul unde trebuia să lase semnul. S-a uitat în stânga, în dreapta, în sus printre crengile stufoase ale copacilor, era linişte , nimeni nu părea să-l supravegheze, deşi ştia că undeva sunt ochi aţintiţi asupra lui, a aruncat ca într-un joc piatra în scorbură, apoi a încălecat pe cal şi a plecat spre casă. Era după amiază târziu, cu toată umbra din pădure era zăbuc, abia putea respira, vântul înţepenise undeva departe, nicio adiere nu ajungea în pădure, soarele torid îşi făcea de cap.
Ştia un nuc mare undeva spre marginea pădurii, a intrat cu calul la umbra lui, a simţit un fior plăcut când răcoarea l-a pătruns prin carnea înfierbântată. Era aproape rece temperatura la umbra deasă a falnicului nuc, frunzele mari şi dese ale pomului aşezate în straturi până în înaltul cerului, aşa părea de înalt, nu lăsa nici cea mai mică rază de soare să pătrundă prin coroana sa. Nicolae a stat cât să se răcorească el şi calul, apoi a părăsit cu părere de rău umbra binecuvântată a bătrânului pom, a ieşit în şleau, a încălecat şi a plecat spre casă.
Seara au mers în spatele casei, aici Irina a aşezat  o măsuţă joasă şi rotundă cu trei picioare frumos  sculptate, bărbaţii au luat loc pe scăunele scurte speciale pentru măsuţă, sticla cu pălincă trona ca un mareşal în mijlocul mesei, în jurul ei, ca nişte aghiotanţi, erau trei ceşti din lut smălţuit. Nicolae a turnat rachiu, apoi a ridicat ceaşca pentru a saluta oaspetele:
-Don comisar să trăiţi şi să dea Domnul să izbândim în misiunea noastră! Am lăsat semnul, mâine voi lua legătura cu el.
-Merg cu tine Culaie, vreau să-l văd şi să terminăm odată, nu mai po...
-Nu don comisar, nu mergeţi nicăieri, Nicolae l-a întrerupt brutal pe Domide, dacă veţi fi descoperit, întâlnirea se va anula şi în acest fel vom rupe orice punte de legătură. Nicolae era ferm, nu voia să rateze întâlnirea, dorinţa lui era ca partizanii să se predea fără vărsare de sânge şi pe cât posibil să nu primească pedepse mari. Ştiau şi ei că nu vor scăpa nepedepsiţi, siguranţa statului deja avea numele tuturor partizanilor şi al simpatizanţilor. Aşteptau doar momentul propice când se vor năpusti asupra lor. Aproape în toate cetele existau informatori plătiţi de siguranţă, doar Ofiţeru reuşise să-l descopere pe cel care dădea note la siguranţă. Nu-l omorâse, îl trimisese cu misiune în altă parte a ţării, în Retezat, acolo unde era un aşa zis Cartier general al Partizanilor din munţi, în fapt nu a existat niciodată o coordonare a tuturor grupurilor de rezistenţă de pe teritoriul României.
-Bine, merg pe mâna ta! Nu uita Culaie că de întâlnirea asta va depinde viaţa noastră, dar şi a lui Dumitrana şi Vasilescu. Domide îl privea cu încredere pe Nicolae , înţelesese că nu avea altă soluţie, chiar îl vedea ca pe un izbăvitor. Îşi închipuia, dacă rezolva cu bine misiunea, cum era felicitat de comunişti şi înaintat în grad. Odată un lider comunist îl întrebase :”cum se face că acum eşti cu noi trup şi suflet, iar până în 23 august 1944  ai făcut tot posibilul să ne arestezi, torturezi  şi să ne bagi la zdup?”. „Simplu, i-am răspuns, eu respect legea, aşa scria atunci la lege, aşa făceam, acum voi aţi câştigat, eu  respect legile voastre”.
Dimineaţa devreme când stele încă luceau pe cer, Nicolae a scos în linişte calul de sub polată, după ce îl înşeuase, a ieşit pe portiţă, apoi a încălecat şi a pornit spre locul de întâlnire. Când soarele înroşise orizontul era la locul fixat, a descălecat şi s-a uitat atent în jurul lui, nu se vedea nimeni. Cu palma a bătut uşor calul pe grumaz, iar frâul l-a legat de o cracă de sânger. Când s-a întors cu faţa spre potecă Ofiţerul era în faţa lui, de unde naiba apăruse ăsta, parcă era o nălucă.
-Bună dimineaţa pădurare! Ce vrei să-mi spui? Ai veşti de la Dumitrana? Ce propune? Ofiţerul era telegrafic, nu voia să se întindă la vorbă.
-Da, doreşte să vorbiţi între patru ochi, mâine dacă eşti de acord, stabileşti tu locul. Mă pun chezaş pe cinstea comisarului. Nicolae nu voia să pronunţe numele lui Dumitrana, nu voia să mintă, faptul că Domide era subcomisar îl îndrituia să spună comisar. Miza pe faptul că Ofiţeru nu îl cunoştea pe Dumitrana, cel puţin aşa spera.
-Te însărcinez să-i transmiţi că ne vom întâlni peste trei ore lângă stejarul trăznit din apropierea „Urlătoarei” şti unde este, da? Banditul voia să nu îi dea posibilitate comisarului să-şi aducă întăriri, nu putea avea prea multă încredere în el, era totuşi poliţist.
-Bine, peste trei ore vom fi acolo, sper să fim toţi de cuvânt. Nicolae vorbise mai mult să-l liniştească pe Ofiţer, acesta nu avea nici un sens să-i facă rău comisarului, mai mult îşi agrava situaţia. Plec, nu mai zăbovesc, vreau să putem ajunge la timp la întâlnire.
-Aş vrea să-i mai transmiţi ceva... Ofiţerul a fost întrerupt aproape cu brutalitate de pădurar
-Nu, nu mai transmit nici un cuvânt în plus, vorbiţi amândoi, eu nu vreau să fiu părtaş la nici un fel de înţelegere, vă fac legătura, atât! Fără a mai spune un cuvânt în plus, a dezlegat calul şi a pornit în trap întins spre casă.
Cum l-a văzut, Domide a alergat spre poartă înaintea lui. Era nerăbdător să afle veştile.
-Cum este? Faţa lui  frumoasă era puţin încruntată, privirea era rece, redevenise poliţistul impertubabil.
-Peste două ore trebuie să ne întâlnim cu el. I-am promis că vom fi acolo.
-Mergem!
-Doar să gustăm ceva că îmi este tare foame, apoi plecăm.
S-au aşezat la masă, iar Irina le-a adus câteva gustări.
-Un păhărel de pălincă cred că ar fi bun. Domide simţea nevoia unui gât de rachiu, avea un tremur interior, o nelinişte inexplicabilă dat de întâlnirea care urma să aibă loc.
-Să-l lăsăm, don comisar, pentru diseară când vom veni acasă. Acum să avem mintea limpede şi auzul încordat, niciodată nu ştim ce ne aşteaptă.
Au mâncat, apoi în grabă au încălecat pe cai, Irina, cât ei mâncaseră, înşeuase cel de-al doilea cal şi au pornit în goană spre „Urlătoarea”.
Nicolae a văzut de departe locul unde trebuia să se întâlnească cu Ofiţeru, a descălecat, din ochii i-a făcut semn comisarului să facă acelaşi lucru. Amândoi au legat caii într-un tufiş ferit, apoi au plecat spre locul stabilit pentru întâlnire. Nu se vedea ţipenie de om.
-Nu a venit, probabil îi este teamă. Are şi de ce? Ştie că nu va avea o viaţă uşoară, s-a răzgândit.
-Nu m-am răzgândit, s-a auzit un glas în spatele lor, amândoi s-au întors în grabă. Ofiţeru calm, cu braţele încrucişate, îi privea cu  răutate. Mi-ai spus pădurare că va veni comisarul Dumitrana, tu mi-ai adus pe altcineva. Cum pot avea încredere în voi?
-Dumitrana nu a putut veni, este indisponibil pentru o perioadă de timp, va trebui să negociezi cu sucomisarul Domide, el este în locul comisarului. Vă las să discutaţi, eu mă trag acolo la umbră, nu vreau să fiu părtaş la negocierile voastre. Nicolae a plecat spre tufişul de aluniş care se găsea în dreapta locului unde discutau cei doi.
S-a aşternut o tăcere stânjenitoare, Domide îl privea pe furiş pe Ofiţer, nu voia să-i prindă privirea, ar fi vrut  să citească în sufletul lui. Era greu, banditul era om încercat, cu psihic puternic, venise să-şi joace cartea vieţii, să-şi vândă pielea, nu era dispus să o dea pe un preţ de nimic.
-Cum vrei să te răscumperi? Domide îl privea cu ochii lui de gheaţă, inexpresivi, chipul frumos părea un adaus reuşit trupului atletic al subcomisarului.
-Mă predau, cu condiţia ...
-Nu eşti în situaţia de a pune condiţii. Comisarul îl privea cu dispreţ, îl considera un bandit cu care nu ai ce negocia.
-Dacă nu pot negocia, ce sens are întâlnirea?