Femeia pierdută. Cap IX

 

Avem caietul, uită-te bine la nume și să le luăm la rând fără să scăpăm vreunul să nu fim nevoiți să ne mai întoarcem din drum.

-Am înțeles, tovarășul căpitan! Primul ar fi Bâzdâc Gheorghe, stă câteva case mai la vale, să mergem la el să vedem ce își amintește și mai ales dacă își amintește ceva, ori și mai rău poate nu vrea să declare ceva.

De după un colț al uliței, acolo unde cotea să ocolească o piatră uriașă rămasă Dumnezeu știe de când, fiindcă așa se construise satul cu steiul acela uriaș în mijlocul lui, cum spuneam cum au dat colțul uliței cum s-au oprit la o poartă frumoasă, nouă și cu casa pe jumătate dărâmată, casa bătrânească, lângă ea era turnată fundație betonată pentru o nouă locuință.

Un câine de curte a început să ne latre, mai mult era o schelălăială, dar cum era câine l-au acceptat așa gândind în sinea lor că sunt și oameni care mai schelălăie, din diferite motive, din când în când.

Stăpânul a dat gură câinelui în timp ce s-a apropiat de poartă. Era un om înalt, bine legat, să tot fi avut vreo 50 de ani, avea mustăți mari, îngrijite și îngălbenite de tutun în dreptul nărilor.

-Bună ziua! A salut Șandru, după care l-a prezentat pe căpitanul Palcu.

-Să iertați câinele, a fost bătut rău de un vecin, fiindcă îi intrase în curte, a intrat bietul câine deoarece vecinul nu are gard care să-i împresoare proprietatea, așa că patrupedul meu a pătruns acolo unde, după actul de proprietate el nu ar fi avut ce căuta, însă cum carte nu știe, a intrat și s-a ales cu o sfântă de bătaie, de atunci nu mai latră la cei care îmi bat în poartă ci chelăcăie de frică. Dar nu pentru asta venirăți în poarta mea, ce vânt vă împinse pe frigul ăsta afară din casă?

-Cum vă numiți? Întrebarea a fost pusă de ofițer.

-Bâzdâc Gheorghe, la origini, de unde o fi plecat el prima dată a fost „Bizdic”, dar cu timpul s-a transformat în Bâzdâc și așa a rămas până acum și așa îl au și copiii mei numele.

-Ne poți lăsa să intrăm în casă la căldură să putem sta puțin de vorbă, aici fiind tare frig? Dacă nu puteți, noi nu ne vom supăra, doar că avem să vă invităm la postul de miliție să stăm de vorbă.

-Dar ce am făcut, păcatele mele, să fiu târât pe la miliție? Eu știu că nu am a mă teme de ceva. Poftiți în casă, este cald și bine, muierea o am puțin cam beteagă, o doare rău un picior de la genunchi. În rest suntem sănătoși, taman ce am turnat fundație de casă cu banii trimiși de băiatul cel mare să putem dura o casă mai mare în care toți să încăpem. M-am certat rău cu el când ne-am sfătuit cum să o facem. Eu, voiam mai pe subțirel așa, cu tavanele joase să se încălzească repede, ferestrele nu prea mari, doar să se vadă de-i zi ori noapte afară. Băiatul nici nu a vrut să mă asculte mi-a zis de la obraz: „ai cui îs bani pentru casă?” „Ai tăi, i-am răspuns cinstit.” „Dacă sunt ai mei, apăi să faci cum eu îți spun, nu cum bodogănești tu.” Așa că fac casa după ordinul copilului, s-a întors vremurile cu fundul în sus, aș fi avut eu curajul să-i întorc vorba lui tata? Mă croia cu cureaua cât eram eu de voinic și de-nsurat. Eu nu aveam nici un franc în buzunare, ce câștigam toți copiii îi puneam mamei în poală, ea îi înoda într-o batistă mare cu niște noduri numai de ea știute și băga motoșca în sân de credeai că are o țâță mai mare și una mai mică, însă pe ea nu o deranja, bani să fi avut că le făcea ea loc în motoșcă. Greu scoteam de la biata mama 1 leu de țigări. Așa era atunci. Acum băiatul meu în loc să se strângă cu casa să nu o facă prea mare, a început să pună pe lângă cele trei camere de odihnă și camera bună, a mai făcut o cămară lângă bucătărie să nu meargă nevastă-sa până în beci după bulion, apoi nu s-a lăsat până nu a croit și o baie, de parcă eu cu muierea mea am stat nespălați dacă nu avuserăm baie și ne-am spălat în copaia cea mare moștenită de la soacră-mea ce era făcută din tulpină de plop de un țigan dintr-un sat apropiat. Eu m-am luat cu vorba și nici măcar nu v-am pus în față ceva, așa cum se obișnuiește când musafirii îți pică în casă cu sau fără voie. Am să lipsesc puțin, stați pe pat și vă scoateți hainele cele groase, mintenaș vin și eu, doar merg până în beci și nu până în capul satului.

Soția lui Bâzdâc, cu piciorul înfofolit în mai multe mintene de lână gemea ușor trasă mult în pat cu picioarele întinse și spatele spre fereastră de unde-i venea lumina necesară lucrului de mână pe care-l făcea cu andrele la împletitul unui pluovăr din lână alb-gălbuie din cea mai bună rasă țigaie.

Nu scotea nici un cuvânt, doar din când în când se auzea un oftat reținut, de parcă se rușina de slăbiciunea ei.

Din pivniță, Bâzdâc s-a întors repede cu o ulcică cu țuică pe care a pus-o pe masa rotundă cu picioare scurte, iar mai apoi a tras trei scăunele de sub pat, pe care au luat loc bărbații.

-Tovarășe Bâzdâc, vă mai amintiți ceva din acea noapte neagră când focul a mistuit atât averea lui Tudor Ilie cât și trupul lui?

-Nu am uitat nimic, nu întotdeauna se produc asemenea nenorociri cum a fost aceea trăită de Stanca lui Tudor. Bâzdâc și-a făcut o cruce largă pe piept și și-a scuipat în sân pentru a îndepărta de la el tot ce este rău.

-Spuneți-mi, dumneavoastră ce făceați în noaptea aceea? Erați acasă, pe drum, vă mai amintiți?

-Da, îmi amintesc, de multe ori am discutat cu alți săteni despre noapte în care vârcolacii păreau că s-au înfruptat din trupul și averea lui Tudor. Încă de cu seară, înainte ca soarele să fi plecat cu totul la culcare, obosit fiind de la muncă, am tras la Bufet să beau o țuică unde am zăbovit mai mult, pălăvrăgind vrute și nevrute cu alți bărbați aflați în cârciumă, că ne strânseserăm ceva, mai mulți și parcă mai repede decât își strânge cloșca puii.

-Spune-mi, te rog, câteva nume ale celor ce erau cu dumneata în cârciumă în acea seară. Rugămintea mea este să-mi spui doar pe aceia pe care ți-i amintești dumneata, nu de care ai auzit de la alții că ar fi fost și ei în acea seară. Căpitanul încerca să nu-l timoreze, voia să-l determine să fie sincer fără să bravureze ori să mistifice adevărul.

-Nu-mi-i amintesc pe toți, dar câțiva tot știu. În primul rând era gestionarul de atunci, acum e la pensie, unul de-i zicea Vulpe, numele adevărat nu i-l mai știu, nu era din satul nostru. Apoi îmi amintesc de Lăzărică, un băiat de pe devale, apropae de gârlă, cred că-l știe șeful de post. Mai era Pastramă și unul care sta mai în capul satului, unul voinic și cam pus pe harță tot timpul, Năuc Ispas, ori ceva pe acolo. Precis știu că-i spune Năuc, nu știu dacă Ispas ori Ipate este celălalt nume, ăl de-l botezară când l-a băgat în Cristelniță.

-Spune-mi te rog, Năuc ăsta a stat mult în bufet și mai ales amintește-ți dacă era în bufet când dumneata ai ajuns acolo.

-Cum amândoi veneam de la muncă și era în buza serii aproape în același timp am intrat în bufet. Chiar am stat împreună la masă. Am discutat vrute și nevrute, printre altele, îmi amintesc, multe  am uitat în viață, însă ce s-a întâmplat în acea noapte nu voi uita niciodată, cum spuneam îmi amintesc că Năuc îmi povestea cum i-a distrus Pastramă trifoiul după ce a semănat torțel pe el. Dar, mi-a zis mai departe Năuc că și el l-a bătut pe Pastramă mai mult decât valora trifoiul distrus.

-Cum ați aflat de incendiu? Cine va alertat? Palcu considera bune completările lui Bâzdâc însă ardea de nerăbdare să ajungă la cel durea cel mai tare. Unde se afla Năuc când s-a dat vestea despre incendiu.

-A venit unul, nici nu mai știu cum îl cheamă, era dintra-i lui Roibu, era aproape de închiderea bufetului când ne-a spus de incendiu și de faptul că Tudor Ilie murise ars în grajd. Am discutat cu Năuc despre catastrofa petrecută în familia bieților oameni, iar mai apoi am plecat fiecare la casele lor, gestionarul anunțase ora închiderii.

-În tot timpul cât ați fost în bufet, Năuc a părăsit încăperea? Mă interesează mult dacă ați putea preciza.

-Ei, a mai ieșit ca omul afară, doar pentru puțin timp, nu a zăbovit. Să zic așa să fi sta ca la cinci minute, nu mai mult.

-Vă rog să vă gândiți bine, este foarte important ca răspunsul dumneavoastră să fie corect, a întârziat vreodată mai mult de jumătate de oră?

-Nu, jur pe ce vreți, asta îmi este sfânta Cruce, eu nu mint. Spun doar ce este drept și doar ce știu.

-Vreau să-mi precizați deoarece Năuc Ispas a făcut o reclamație la miliție, care mai apoi a fost piesa de bază în acuzarea nevestei lui Tudor, mă refer la Stanca, a făcut o reclamație prin care a susținut că el a văzut-o pe Stanca în momentul în care a pus foc grajdului.

-Tovarășe căpitan, am auzit și eu câte ceva despre astă mârșăvie, cu toate acestea Năuc nu avea cum să fie la poarta lui Tudor dacă era cu mine la masă. Și cu mine a stat până ce gestionarul ne-a măturat pe ușă afară noaptea târziu.

-Bine nea Bâzdâc, trebuie să ne dai o declarație cu tot ce ai spus aici în fața noastră. Noi te vom chema la Procuratură și mai apoi la Tribunal pentru ca mata să îți susții această declarație.

-Stai cuminte omule, nu da declarații că te poartă prin toate trebunalele și pe mine mă lași bolnavă în pat. Muierea vorbea și se jelea, nu plângea, bocea fără lacrimi, câta un câtec de jale și suferință, cânta despre neputința ei și depre posibilele necazuri pe care acea declarație le putea aduce casei lor.

-Taci din gură femeie! Nu boci ca o nevolnică. Dacă e cu drept ce trebuie să fac, merg până în pânzele albe. O femeie a suferit nevinovată, dacă prin declarația mea pot face un pic de bine, am să-l fac. Scrieți dumneavoastră declarația, știu și eu scrie, însă consider că mai aveți și alte treburi și nu puteți sta jumătate de zi la mine până ce mă voi învrednici a scrie declarația.

Palcu a scris declarația, apoi i-a citit-o după care l-a rugat să semneze, lucru pe care Bâzdâc l-a făcut fără alte comentarii de prisos.

După ce au ieșit din casa lui Bâzdâc, Șandru a propus să meargă la Lăzărică să vadă ce știa despre seara în care focul stinsese lumina familiei Tudor.

Pe Lăzărică l-au întâlnit în drum aproape de casa lui, ieșise din casă, după cum singur afirmase să-și mai miște oasele înțepenite și să ia o gură de aer proaspăt, deoarece se clocise în casă cu muierea, copiii fiind plecați cu serviciul la oraș.

După binețele schimbate, mai ales cele de deplină considerație pentru reprezentanții miliției din partea lui Lăzărică, Șandru l-a oprit și i l-a prezentat pe căpitanul de miliție Palcu.

-Tovarășe Lăzărică, vă mai amintiți de nenorocirea ce s-a petrecut la dumneavoastră în sat în urmă cu vreo 10 ani?

-Vă referiți la noaptea în care flăcările iadului au înghițit averea lui Tudor și pe el l-a dat pieirii. Tot satul ne amintim, chiar când vrem să poziționăm câte un eveniment, ne luăm după acel moment nefericit. Da, îmi amintesc de parcă ieri s-au petrecut faptele. De multe ori în sat la bufet chiar și la biserică când ne întâlnim discutăm despre tragedia acestei familii.

-Poți să ne spui ce făceai dumneata atunci? Unde erai, cu cine, ce ați discutat, mă rog, tot ce îți amintești.

-Să mergem în casă să vorbim, nu vreau să mă vadă lumea discutând cu miliția, nu am nimic de ascuns, însă lumea e mult până vede ceva, apoi brodează și croșetează pe ceea ce a văzut făcând de acolo o poveste care nu are nimic de-a face cu realitatea.

În casă s-au așezat la masă, nevasta, o femeie voinică, vioaie și cu zâmbetul pe buze, deși puțin crispată de importanța musafirilor, mai ales de faptul că erau milițieni și ea încă nu știa de ce îl cercetează pe al ei bărbat, a pus pe masă cești și o sticlă de o litră cu țuică pe care, din câte se vedea, o ținea dosită pentru un asemenea moment când cineva îți trece pragul și este bine să ai în față ce să îi pui.

-În seara aia tocmai ce venisem din luncă unde mai hârjâisem niște coceni de pe un pogon de loc, eram obosit. M-am oprit la bufet cu secera pe umăr chiar în faptul serii, cred că după ce am intrat pe ușă, afară deja întunericul începuse să descalece. Însă fusese o noapte cu lună. Bufetul era aproape plin la acea oră, se adunaseră în el cam toți cei ce fuseseră la muncă și la întoarcerea spre casă le sărise în cale cârciuma. Am luat o țuică cu sirop, așa îmi place mie să beau, și m-am așezat la o masă mai spre ușă cu gândul să plec repede acasă. Însă e ca dracu, în cârciumă intri cu ideea ta și acolo te încurci în voința alcoolului.

-Îți mai amintești cine mai era în cârciumă? Palcu voia să-l aducă mai repede unde-l ardea pe el.

-Da. Îmiamintesc bine. Era piticul lui Pastramă, de ce o fi rămas ăsta mai mic de statură nu știu, că tac-su prea era o cruce de voinic, nici biată mă-sa nu era scundă, ei, dă-l păcatelor, așa i-a fost scris. Apoi la o masă un pic mai departe era Bâzdâc cu Năuc, lângă ei, la altă masă erau Ghenade și Străjeru sigur că mai erau și alții, însă pe moment nu-mi amintesc, dar dacă fac un pic de efort e posibil să-i știu dacă nu pe toți măcar o parte dintre ei.

-Poți să-mi spui dacă dintre ăștia a plecat vreunul înainte de închidere, ori poate chiar dumneata ai plecat până să vă măture gestionarul.

-Să-i luăm pe rând, Pastramă nu a plecat, Bâzdâc nu a plecat, Ghenade nu, doar Străjerul a plecat când a venit cineva și ne-a spus despre nenorocirea ce s-a abătut pe capul familiei lui Tudor.

-Ce distanță, aproximativă, este de la Bufet până la poarta familiei Tudor?

-Este aproape un kilometru, satul este lung, puțin răsfrânt în lături. De la bufet până la Tudor acasă, dacă asta vreți să mă întrebați, pe jos faci mai mult de 15 minute.

-Mă interesează dacă Năuc a părăsit localul vreme mai îndelungată, să zicem 20-30 de minute.

-În nici un caz, știu asta fiindcă el vorbea tot timpul tare și nu aveam cum să nu simt lipsa lui. E drept că a mai ieșit pe afară, doar așa de nevoie, dar repede înapoi a intrat. El a plecat din cârciumă la închidere, deodată cu mine, cu Bâzdâc, cu Pastramă, Ghenade și alții. Înțeleg unde bateți, a aflat și noi de la țațele de pe marginea șanțului că Năuc ar fi făcut reclamație la miliție că el a văzut când Stanca a pus foc grajdului. Nu avea cum, el fusese cu noi în cârciumă, nu părăsise bufetul. Aici a fost o făcătură, însă noi nu am putut ajuta, fiindcă pe noi, nu ne-a întrebat nimeni nimic, așa cum dumneavoastră faceți acum, cam târziu aș zice eu, dar nu este treaba mea.

-Te rog să scrii declarația, sau o scriu eu și dumneata o semnezi după ce îți voi citi ce am scris.

-Așa să faceți!

Palcu a scris declarația, i-a citit-o lui Lăzărică, apoi i-a lăsat o copie, cum procedase și la ceilalți, dar după ce semnase în cunoștiință de cauză.

Și-au luat la revedere de la Lăzărică și nevasta lui care, între timp se liniștise când a văzut depre ce este vorba, chiar vrusese și ea să completeze ceva, dar mârâitul lui Lăzărică o făcuse pe femeie să-și pună fermoal la gură.

-Șandrule, avem material destul, dacă-l scoatem pe Pastramă ne mai rămân doi. Mă gândeam să-l interogăm și pe Vulpe, gestionarul. Să vedem, ăsta ce-și amintește? Apoi m-ai ne gândim.

-Dacă îmi permiteți, tovarășe căpitan!

-Spune, băiete!

-Mai bine mergem la Ghenade, apoi la Străjeru. Sunt aici în sat, lui Vulpe îi trimit o citație pentru mâine, dacă tot considerați că este nevoie de el. Eu zic să auzim ce au și ăștia doi de spus, dacă declară ca și ceilalți nici nu mai este nevoie de fostul gestionar.

-Nu zici rău, hai să vedem ce mai găsim, îți spun cinstit că a început să mă frământe pe la lingurică, înseamnă că se apropie de ora unu după amiază, atunci vine foamea la mine, iar ulcerul îmi trimite semnalele lui doar de noi știute.

-Cum ordonați! Mergem la masă, ori continuăm să vorbim și cu ăștia doi, mai apoi ne retragem, iar pe seară mergem la Lixandra care vinde lumânări la biserică.

-Hai să facem un efort și să-i audiem și pe ăștia doi, apoi mergem la masă, iar pe seară la Lixandra.

Ghenade era un tip burtos, cu chimirul prins sub burtă în două curele peste care se revărsa în toată hidoșenia lor straturile de osânză.

I-a primit în curte puțin contrariat, privind în lungul drumului dacă nu este cineva care să vadă că la el în curte a intrat miliția.

-Ce doriți de la mine? Nu mă știu să fi făcut ceva rău.

-Miliția nu intră doar în curțile celor răi, intră și pe la oamenii cumsecade, mai ales atunci când vrea să afle anumite lucruri. Nene Ghenade, îți mai amintești de seara în care a ars curtea lui Tudor Ilie cu el cu tot?

-Mare nenorocire pe capul bietei femei, mă refer la Stanca, una dintre cele mai harnice, mai curate și mai cinstite femei din sat. Măi femeie, Ghenade s-a adresat nevestei care trebăluia pe lângă vatră mai mult făcându-și de lucru decât cu treabă. Mergi în beci și adu o cană cu țuică și doi trei ardei murați, vezi să nu uiți să pui și-un ciuf de varză, se pare că avem mai multe de discutat! Îmi amintesc de acea zi și mulți din sat ne amintim, mai ales după ce am auzit că biata Stanca a fost condamnată, nevinovată fiind, la ani grei de temniță. Și acum când ne întâlnim bărbații pe la bufet ori la biserică, mai luăm la despletit firele încurcate de Argatu atunci când cu incendiul.

-Spune-ne, te rog, ce îți amintești din acea seară? Vreau amănunte din ceea ce știi și nu din ceea ce ai auzit la unul ori la altul.

-În acea zi nu mă simțisem tocmai bine, mă cam duruseră oasele, am cam betege picioarele, acum mai rău, atunci erau mai puțin. Pe seară i-am zis muierii că merg la bufet să beau o țuică, dacă vede că întârzii să nu mă aștepte cu masa și să-și caute de-ale ei. Am ajuns când dinspre nord se vedea noaptea intrând în sat. Bufetul era plin cu lume oameni veniți de la muncă, eram doar bărbați, femeile erau acasă să perpelească ceva de-ale gurii. Am intrat în bufet, mi-am luat de la tejghea o țuică și m-am retras la o masă mai retrasă, nevrând să încurc pe cineva. În apropierea mea era la altă masă Năuc cu Bâzdâc cred că nu veniseră de mult fiindcă țoaiele cu țuică erau aproape pline, iar Năuc încă nu vorbea tare. Mai am văzut pe ăla micu al lui Pastramă, pe Lăzărică, pe Străjeru, ăsta a venit la masa mea și pe Polcovnicu. Mai erau și alții mai departe. Noi am aflat târziu de incendiu, când practic fusese stins, mai bine spus se stinsese singur după ce totul fusese prăduit de foc.

-Spune-mi, te rog, ai observat ceva ciudat în comportamentul vreunui mesean și în special în cel privește pe Năuc?

-Nu, tovarășe căpitan! Hai luați o țuică și o țâră de murături, că de știam că am musafiri cu obraze subțiri ca ale dumneavoastră ne pregăteam și noi ca oamenii. Cum vă spuneam nu mi s-a părut nimic nelalocul lui. Dintre toți Năuc ieșea în evidență prin glasul lui puternic care aproape că acoperea toate celelalte voci. Altceva nu îmi amintesc.