Microbuzul urca ușor. Pasagerii erau în așteptare, doar bagajele de pe micul coridor erau privite cu atenție. Din senin se pornește o rumoare, era ceva ca un foșnet de pungi, vorbe șoptite, ușoare strigăte din diferite zone ale țării: „Leano,hai fa că ajunserăm, nu fu chiar așa de greu” ori „No, batăr nu era așa departe, doar pe noi ne prinseră spăimântătura”.
S-a auzit glasul șoferului: „Spitalul de inimă”. Pasagerii, ca la un semn, toți au ieșit pe micul coridor printre bagaje. Am vrut să-mi trag piciorul, legat de el era o boccea, ce dracu, îmi zic, ăsta nu-i picorul meu? Și mai trag o dată, bocceaua nu se da dusă, scai de piciorul meu se ținea. Am stat nemișcat, am așteptat să fiu eliberat de povara neașteptată. Coborâm, când pasagerii în față și bagajele peste ei, când bagajele în față și pasagerii peste ele. Am zâmbit amuzat, mi-am zis în sinea mea: „ehei, se vede că încă nu ne-am dezobișnuit de vremurile în care încă din noapte ne trezeam și ne împărțeam pe diferite fronturi, unii la „alimentară”, alții la „carne”, ori prin puținele magazine de delicatesuri și ne așezam la coadă. Așteptam să vedem ce se „bagă”, nu conta, cumpăram oricum, fie că erau ouă, carne, pui, pește, ulei, etc. Și acum coborau din autobuz cu aceeași teamă că nu se ajunge. „Da-ți mă câte una să se ajungă la toți.” Anii au trecut, doar melicurile au rămas. Cu trollerul tras de mâner avansam pe asfaltul, acum arată mult mai bine decât în februarie 2018, ce ne conduce la „Recepție”.
Cu actele doveditoare că suntem internați ne prezentăm în secții, fiecare acolo unde a dorit, unde a considerat că a fost mai bine tratat. Eu am revenit în „Vila C”, mi-au plăcut doctorii Gyorgy Karoly, care mi-a fost curant doi ani, dar și doctorița Dombi Zsuzsanna.
Asistentele operează în calculator întrarea mea în secție. Obișnuita rutină: „vă rog să-mi dați cardul”, semnați aici, aici, aici, o, da și aici”. Semnez, în timp ce-mi pun autograful, asistenta cu o voce plăcută având accentul specific locului, doar sunt în Covasna, mă pune în temă cu conținutul actelor pe care le semnez. Urmează electrocardiograma, măsurarea pulsului. Cu toate actele sunt introdus în cabinetul șefei de secție, doctorița Dombi. Mă întâmpină un zâmbet, un gest larg și politicos care mă invită să iau loc, toate sunt ale minunatei doctorițe. O cunoșteam, o văzusem de multe ori, de fiecare dată avea la dânsa acel zâmbet cald, uman, ce mă făcea să rupă bariera dintre medic și pacient. M-a ascultat cu atenție când i-am expus motivele care m-au determinat să vin în acel spital, apoi m-a consultat cu stetoscopul cum procedează un pediatru cu un bebeluș care nu știe să spună ce-l doare.
Mi-au fost recomandate procedurile. Am mers în salon. Curat, ordonate toate, nu miroase a spital, are aer de hotel, condiții de hotel.
Nu vreau să plictisesc. Asistentele atente, profesioniste, gata să răspundă oricărui apel venit de la pacienți. La baia cu CO2 căzile erau dezinfectate după fiecare pacient, curățenia era un fel de la „ordinea zilei”, infirmierele gata să ajute acolo unde era cazul. La fel și la Mofetă. Bunul simț, profesionalismul și factorul uman erau pretutindeni. Curtea plină cu bănci, iarbă și brazi dădea o notă de încurajare și sănătate. 16 zile au trecut repede, spre regretul meu, abia aștept să mă reîntorc, din două motive: unul pentru că am nevoie din punct de vedere medical și celălalt deoarece chiar merită și dacă ești doar puțin bolnav să faci cel puțin un sejur în „Spitalul de Recuperare Cardiologică”.
Nu pot să închei fără să nu scriu două nume de asistente, nu înainte de a-mi cere scuze de la celelalte asistente ale căror merite sunt la fel de mari, așadar asistenta șefă Munteanu Daniela și Costea Agripina.
Ministerul Sănătății ar trebui să ia urgent măsuri pentru împrejmuirea integrală a Spitalului de Cardiologie pentru ca urșii să nu mai „viziteze” incinta spitalului punând astfel în primejdie atât viața pacienților cât și viața personalului de deservire al spitalului fie că este auxiliar ori medical. Am înțeles că niciunul dintre urșii care „vizitează” Spitalul nu au suferințe cardiace, prin urmare nu se justifică SUB NICIO FORMĂ PREZENȚA LOR ÎN SPAȚIUL DESTINAT DOAR PACIENȚILOR UMANI.
Succes pe mai departe, țineți-o tot așa fiindcă faceți bine ce faceți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu