Femeia pierdută. cap VII

 

Așa era și în miliție, trebuia să încătușezi, de multe ori să tragi cu arma pentru a putea opri un infractor și asta pentru a asigura liniștea și siguranța cetățeanului.

Era în clasa VIII la liceu când tatăl lui a fost omorât în bătaie de niște tâlhari care îi furaseră și 500 de oi pe care nu le-a mai găsit niciodată. Ăsta a fost momentul, declicul care l-a făcut să intre în miliție. A făcut Academia de miliție, după care și-a dat diferențele pentru a avea și diplomă de jurist.

După ani de zile, când deja era locotent de miliție de ceva timp, reușise, printr-o întâmplare fericită, îi spunea el, să găsească furii oilor și pe cei care-i bătuseră părintele. Se prezentase la raportul lui, era ofițer anchetator la „Judiciar”,  un deținut din penitenciar cu un autodenunț. Printre altele a povestit despre niște colegi de-ai lui de cameră care furaseră multe oi de la un cioban din Argeș și nu fuseseră prinși niciodată, acum erau la pușcărie pentru niște găinării pentru care primiseră câteva luni de pușcărie.

Îi chemase la cercetări și din aproape în aproape, mai ales că fuseseră mai mulți deținuți care auziseră „spovedania” lor, au recunoscut fapta, inclusiv modul în care îl bătuseră pe tatăl său Gherman Vasile. Fuseseră condamnați la ani grei de închisoare, iar el se alese cu o avansare în grad la excepțional.

Cu nevastă-sa se însurase din dragoste, o iubise și o iubea și acum ca atunci când tremura de emoție la gândul că urma să se întâlnească cu ea. De profesie era avocat și pleda din când în când la Judecătoria din orașul unde locuiau. Mara pentru Stelian era un alter ego, se completau cu precizie, știau ce-și doresc și mai ales cum gândesc. Nu lua niciodată hotărâri până ce nu o întreba pe Mara cum ar proceda ea. De multe ori se sfătuiseră în privința Stancăi, la început Mara avusese un acces de gelozie dar pe care și-l înfrânase. Într-o zi când Gherman era plecat cu treburi la raion și ea era încredințată că până seara nu va veni, a luat mașina lui de serviciu, el mersese cu RATA la raion, și s-a deplasat la fermă. A chemat-o discret la ea pe Ecaterina pe care a chestionat-o în amănunt cu privire la Tudor Stanca. Ecaterina, femeie cu experiență și fler, a înțeles motivul pentru care Mara voia relații depre Stanca. Cum pe soția ofițerului o cunoștea de mult și de la care în timp se bucurase de anumite atenții, nu a putut decât să fie sinceră și să spună adevărul fără să adauge nimic dela ea. Astfel, Ecaterina, a descris-o pe Stanca așa cum era, adică o femeie corectă, harnică, pricepută și mai ales cu mult bun simț natural. Nu a văzut-o aruncând ocheade niciunui veterinar care venea din când în când să consulte, să trateze ori să vaccineze vitele. Ecaterina a încercat să o determine pe Mara să aibă încredere în Stanca și mai ales să nu fie gelos pe soțul ei gândind că ar putea să aibă pentru Stanca alte sentimente decât pe cele de ordin uman. De atunci Mara și-a încurajat bărbatul să o ajute pe cât poate pe Stanca pentru a putea să-și demonstreze ea nevinovăția, acolo unde niște răi demonstraseră cu mărturii mincinoase faptul că ea era vinovată de vini închipuite.

..........................................................................................................................................................

Într-o dimineață de luni, rece și cu bruma groasă, căpitanul Palcu a cerut să i se aducă mașina de serviciu și după ce s-a îmbarcat a ordonat șoferului să meargă în satul Nucșoara. Urmărea pe geam pomii desfrunziți, golași și plini de promoroacă, se gândea cât de rece trebuie să fie sufletul acestor pomi dezbrăcați de haina lor verde și hrănitoare. Mașina rula cu viteză pe drumul de țară, în urma ei rămânea un strat gros de praf ce se ținea tot timpul după automobilul lor.

În sat au tras la postul de miliție. Un plutonier tânăr a luat poziția de drepți și a raportat situația postului. Un fel de vă raportez că nu am nimic de raportat, de fapt mai mult s-a prezentat cine este și ce funcție ocupă.

-De cât timp ești la post? Palcu voia să se apropie de plutonier pe care îl simțea crispat și ascuns.

-Sunt de un an. Am fost promovat la excepțional ca șef de post, deși încă nu am gradul. Palcu nu înțelegea vizita intempestivă a căpitanului de miliție mai ales că era îmbrăcat civil și el și șoferul.

-Care este situația în sat, este liniște, oamenii au început să se obișnuiască cumunca în colectiv ori tot mai vociferează? Nu era treaba lui Palcu, asta ținea mai mult de securitate, însă discuta cu plutonierul pentru a-i deschide sufletul. Cum ai zis că te numești?

-Sunt plutonier de miliție Șandru Costel, ordonați! La dispoziția dvs. Milițianul sărise în picioare de pe scaun și a raportat într-o perfectă poziție de drepți.

-Bine mă, ia loc, nu trebuie să fii așa de oficial, aș vrea ca discuția noastră să fie una de încredere între noi și nu neapărat cu scara ierarhică ca o barieră. Ai auzit Șandrule vreodată discutându-se prin sat despre o anume Tudor Stanca care și-ar fi dat foc singură averii, doar pentru ca soțul ei să ardă în foc? Spune-mi și mie ce ai auzit. Nu te grăbi, vreau să îți amintești bine.

-Tovarășe căpitan, raportez: de multe ori la Bufetul din sat unde merg să mai trag cu urechea lălăind și eu pe lângă o cinzeacă cu țuică pe care nu întotdeauna o beau, dar așa încurajez oamenii să-și dea drumul la gură. Toate vorbele pe care le-am auzit și am auzit multe, spuneau și plângeau în același timp soarta numitei Tudor Stanca. Mai toți o considerau nevinovată, fiind trimisă la pușcărie de fostul șef de post Argatu care, se pare, că o vrusese pe Stanca de ibovnică, amenințând-o că în caz contrar o va băga în pușcărie. Cum Stanca, imediat după înmormântare, și-a luat copilul și a plecat în lume, de nervi fiindcă fusese păcălit, Argatu a șantajat un om din sat care a dat declarație în fals cum că el a văzut-o pe Stanca când punea foc grajdului unde bărbatul ei beat dormea.

-Ce spui tu sunt lucruri grave. Putem să le probăm cu martori? Ce părere ai Șandrule? Suntem noi așa de isteți să descurcăm niște ițe încurcate cu ani de zile în urmă? Eu te văd băiat destoinic, mai ales că ai fost avansat la excepțional înseamnă că ai stofă în tine.

Încurajat de vorbele lui Palcu și mai ales de zâmbetul lui binevoitor, pe care ofițerul îl alese cu grijă dintr-o panoplie întreagă de grimase și zâmbete pe care le avea în funcție de necesitate, a început să turuie:

-Tovarășe căpitan raportez, sunt sigur că vom descurca ițele. Cum vreți să procedăm? Îi chemăm la miliție ori îi vizităm acasă unde ei s-ar simți mai în largul lor, noi nu avem intenția, cred, să-i timorăm, așa cu vorba bună, cu o glumă și un zâmbet creed că vom facemai multă treabă decât să-i chemăm la miliție.

-Șandrule, ești băiat deștept. Crezi că găsim în satul ăsta o cameră unde să pun capul jos o noapte ori două, fiindcă nu vreau să plec până ce nu voi avea o idee clară despre ceea ce s-a întâmplat în urmă cu aproape 10 ani.

-Ne descurcăm, puteți dormi chiar la mine. Am trei camere. În drum mă opresc preț de două minute acasă cât să-i spun nevestei să încălzească încă o cameră deoarece vom avea un musafir de vază. Șandru prinsese curaj și începuse să aibă limbariță, fiind de felul lui oltean și încă unul cu sămânță de vorbă.

-Nu te deranja prea mult, voi cumpăra de la magazin o conservă să mănânc de seară, pe tine te voi deranja doar cu dormitul.

-Ce vorbiți dumneavoastră tovarășe căpitan, adică vine om străin în casa mea și eu să nu-i pun în față tot ce am mai bun? Ce fel de om sunt eu dacă vă las pe dumneavoastră să faceți cum ați spus? Șandru se umfla în pene, simțise că ofițerul nu avea nimic cu el și chiar îi plăcea faptul că era mucalit.

-Bine, am vorbit destul. Ce zici, mergem după lista asta, ori tu ai alte informații și mai bune?

-Deocamdată să mergem la aceea pe care eu i-am auzit vorbind despre Stanca, apoi, dacă va fi cazul, avem să adâncim ancheta.

-Să mergem, atunci!

Palcu s-a ridicat de la masă și a ieșit pe ușă urmat de plutonierul Șandru. S-a oprit preț de câteva clipe cât să ordone șoferului să se întoarcă la Inspectorat și să raporteze comandantului de la „Judiciar” că el, Palcu, rămâne două zile în Nucșoarapentru a continua ancheta.

Discutând amândoi ca doi amici, plutonierul îmbrăcat în haină militară și Palcu în civil, au ajuns la prima casă unde trebuia să discute cu stăpânii casei:

Șandru a bătut în poartă, din spatele casei o gură de bărbat a răspuns:

-Iaca vin acum, doar puțină răbdare să aveți. De poartă s-a apropiat un țăran ca la 60 de ani, poate mai mulți, poate mai puțini, e greu la țară să stabilești vârsta unor oameni ce umblă nebărbieriți, cu mustățile pleoștite și hainele mai mult zdrențe.

-Bună ziua! Ne dați voie să intrăm în curtea dumneavoastră, poate chiar în casă pentru că afară s-a cam instalat frigul și cu greu îi facem față.Tovarășul căpitan dorește să vă pună câteva întrebări, nu a dorit să vă convoace la miliție să nu se nască suspiciuni, adică dubii despre cinstea dumneavoastră. Șandru era în mare vervă, pe de o parte voia să îmbuneze gazda, pe de alta dorea să facă impresie bună căpitanului, niciodată nu se știe de nu va fi vreodată o situație când să aibă nevoie el. Și apoi, oltean fiind, nu e de colea să te bați pe burtă cu ditamai căpitanul.

-Poftiți în casă, la mine e bine, tocmai a făcut baba mâncare și s-a făcut tare cald.

Au intrat în casă după ce au urcat cele două trepte de la prispă și, prin tindă, gazda a deschis ușa din stânga și astfel au intrat într-o cameră unde într-adevăr căldura era destul de ridicată. Pe patul din stânga, gazda, o femeie micuță de statură, plinuță, cu basmaua peste tulpanul alb, cu ochelari la ochi, cosea în dreptul geamului o carpetă pentru împodobit pereții. La vederea musafirilor a sărit din pat și a început să-și aranjeze basmaua și fusta largă cusută de ea. Erau gesturi care ascundeau stinghereala bietei gazde.

-Luați loc pe pat, ne scuzați că la noi e înghesuială, de când frigul a poposit în ograda noastră ne-am mutat cu tot calabalâcul în casă, nu mai facem mâncare afară, facem în casă, economisim lemnele fiindcă la iarnă nu se știe cum va fi, batăr să fim pregătiți. Acu nu-i vorbă că spre primăvară tot e posibil, cum s-a mai întâmplat și în alți ani, să rămânem fără băț de lemn. Dar ne descurcăm, mai curăț un salcâm prin grădină, tai crăcile uscate de la pruni, de la meri și de la cireș. Cu ele mai amorțim frigul din casă o săptămână două, apoi s-o îndura și Dumnezeu să trimită soarele să ne încălzească. Dar nu mi-ați spus ce treburi v-au mânat grabnic până în ograda noastră?

-Bade, sunt căpitanul de miliție Palcu și vreau să pun niște întrebări despre un fapt petrecut în satul dumneavoastră cu 10 ani în urmă. De la început doresc să vă informez că nu sunteți obligați să vorbiți. Însă dacă în fața mea veți declara ceva, eu am să vă rog să dați o declarație scrisă cu tot ce îmi veți spune.

-Dragă tovarășe căpitan vă răspund și eu și moșul meu la tot ce dumneavoastră ne veți întreba, cu declarația va fi mai greu, noi ne având prea multă școală, iar de scris cred că ultima dată am scris când am semnat istractul de cununie.

-Nu-i nimic, întâi vom discuta, apoi avem să scriem declarația pe care dumneavoastră o veți semn după ce eu am să v-o citesc pentru ca să semnați în cunoștiință de cauză.

-Nu vă supărați de întrebarea mea, vreți să aduc un borcan cu vin ori o ceașcă cu țuică? Vorba bătrânului a fost tăiată de nevastă-sa:

-Mergi degrabă și adu și nu întreba caii dacă mănâncă ovăz. Dumnealor sunt flăcăi falnici iar o gură de țuică ori un pahar cu vin nimănui nu i-a făcut nici un rău.

Gavrilă Bisericeanu a ieșit din casă în bodogănelile nevestei.

Femeia s-a dat jos din pat și a pus un scaun berc în fața musafirilor pe care a așezat ceștile din pământ verzi cu dungi negre ce simbolizau mici butoiașe de țuică. Deși mai vorbăreață, și Marița era timorată de preznța în casa lor al celor doi milițieni.

Gavrilă a venit în mână cu o cană de pământ ceva mai mare, poate sub un litru, plină cu un vin roșu din care încă ieșeau mici bule de aer, iar într-o sticlă de o jumătate de litru avea o licoare galbenă căreia el îi spunea cu emfază țuică de prune. A mai tras un scaun lângă celălalt pe care a așezat cele două recipiente. A turnat țuică în ceștile deja aranjate și toți au ridicat ceașca, inclusiv Marița dând țuica de dușcă ca semn al bunăvoinței gazdei pentru musafiri și gândurile bune ale musafirilor.

Palcu a lăsat ceașca goală pe masa improvizată, a făcut semn lui Gavrilă care se și repezise să o umple să nu toarne.

Acum după ce am gustat minunata dumneavoastră țuică, probabil ținută în butoi cu doagă de dud, să trecem la treaba pentru care eu v-am deranjat pe nepusă masă.

-Spuneți-mi tot ce știți și vă amintiți despre tragedia petrecută la dumneavoastră în sat acum mult timp. Am rugămintea să-mi spuneți doar ceea ce știți din ceea ce ați văzut, nu din auzite.

-Apăi, noi de văzut nu am văzut cine a pus foc, am văzut, fiindcă stăm aici la câteva case, doar când s-au ridicat pălălăile de flăcări și au îmbrăcat grajdul ca într-o mantie roșie. Am început să țipăm și să strigăm foc, totodată am luat gălețile cu apă și am pătruns în curtea familiei Tudor. Datorită țipetelor noastre a ieșit și Stanca din casă, a privit ce se întâmplă apoi a reintrat în casă de unde a ieșit cu copilul și parcă să zic că mai avea și ceva de îmbrăcat în mână. Primul gest pe care a vrut să-l facă a fost acela de a merge la grajd să-l salveze pe Ilie care, după spusele ei, dormea în grajd. Nu a ezistat și cu tot focul a încercat să deschidă ușa, nu a putut, ușa era închisă pe interior. Nu s-a mai putut face nimic, pe Tudor Ilie l-am găsit eu și moșul meu, era ars complet, doar oasele rămăsese de el. Ușa se cunoștea că fusese închisă prin interior, limba din fier era încă în cătușa ei. Cam asta despre foc. Eu nu cred că Stanca a pus foc grajdului, în primul rând că nu este femeie proastă, în al doilea rând ea și cu Ilie au bătut parii și după puterile lor ridicaseră bruma de avere care era pe bătătură.

-Am auzit că ar fi vorbit prin sat că, citez din spusele ei: „dacă ar fi avut o putere l-ar fi omorât pe Ilie fiindcă o ținea tot într-o băutură și ea singură nu mai putea face față. Palcu o urmărea cu mare atenție să vadă cum se schimbă chipul femeii în timp ce vorbește.

-Ei, maică, eu de câte ori nu am zis de moșneagul ăsta al meu, că tare îndărătnic este la treabă, dar asta nu înseamnă că l-am omorât ori am să-l omor dragul de el. La necaz spui multe, greu este de dus un gând negru la capăt, doar dacă ești stăpânit de diavol și nu era cazul nevestei lui Tudor Ilie.

-De ce nu ați declarat la miliție cum a fost? Ofițerul era curios să vadă baba ce-i va spune.

-Nu m-a întrebat nimeni, iar eu neîntrebată în bucluc singură nu mă bag. Ar mai fi ceva de spus, de veți credea domniile voastre care sunteți luminați la cap, nu ca noi prostimea de la coarnele plugului.

-Spune măicuță, spune tot ce știi, apoi vom discuta despre tot ce îmi veți povesti, poate și soțul să spună dacă a văzut ceva deosebit.

-Ce să vă spună ăsta? D-abia deosebește calul de vacă, d-apăi să selecteze ceea ce vede. Am mers și eu cu lumânare și cu câte ceva de pus pe masă de sufletul mortului, deoarece eram sigură că Stanca nu mai avea nimic, focul prăpădindu-i și casa și celelalte acareturi. Când taineam noi la capul mortului împreună cu Stanca și alte câteva femei, de sicriu s-a apropiat milițianul Argatu, amarnic om, fără să spună ceva așa cum se zice când intri într-o curte ori într-o casă unde se află un decedat, s-a apropiat de Stanca. Noi, celelalte femei ne-am tras mai spre picioarele mortului, să nu auzim ce vor discuta ei. Cu toate aceste precauți tot am auzit cuvânt cu cuvânt, Argatu vorbind destul de tare de credeai că vrea să audă și Tudor săracul care era închis în propriul sicriu. Îi spunea șuierând printre dinți: „Stancă, am reclamații că tu ai pus foc aici, îți fac dosar penal. Cum eu sunt milos și alături de oameni m-am gândit să te scap dacă tu îmi vei deveni ibovnică, vreau să-mi țiitoare câte zile vei avea.” Stanca a protestat, apoi văzând că nu scapă de el, era destul de amărâtă în sufletul ei, rămăsese pe drumuri fără adăpost, fără nici un ajutor, doar cu copilul agățat de poală, i-a spus că îl are drag la inimă de mult și că, după ce se vor fi săvârșit după datină toate cele legate de înmormântarea lui Ilie, ea are să-i trimită semn de drag. Însă Stanca a avut gând ascuns, i-a adormit vigilența lui Argatu și pe înserat după ce lumea mâncase la pomană, a lăsat masa nestrânsă ca și cum ar fi fost pe aproape și și-a luat lumea în cap împreună cu copilul. După ce Marița s-a oprit din vorbit, și-a lăsat palmele în poală, iar pentru câteva clipe tăcerea a pus stăpânire pe cameră.

-Dumneavoastră nene Gavrilă susții ce a spus nevasta dumitale aici? Ori mai ai ceva de completat.

-Așa este cum a spus Marița, noi am fost primii la poarta lui Tudor când focul a izbucnit, s-a întâmplat să fim afară și cum stăm aproape din câțiva pași am fost la poartă. În acel moment nu era nimeni pe uliță ori la poarta lui Tudor. Nu știu ce a vorbit Argatu cu Stanca la capul mortului, eu nebrodindu-mă atunci acolo, am ajuns când Argatu pleca din curtea lui Tudor.

-O întrebare pentru amândoi. Când ați ieșit din curte alarmați că arde, ați văzut la poarta lui Tudor pe cineva? Mai era vreo persoană în apropierea casei, ori pe lungimea străzii atât cât se putea vedea fiindcă am înțeles că se înserase?

-Nu, nu am văzut pe nimeni, tu moșule ai văzut, a întors capul spre Gavrilă Marița care era alături de el pe pat. Bărbatul a clătinat capul în semn că nu.

-Bine, eu am să scriu acum amândouă declarațiile, vă rog să puneți măsuța aici să trag un scăunel de sub pat pentru a putea să scriu.

După ce a terminat de scris declarațiile, le-a citit cu voce tare, apoi i-a pus să semneze. Greu, dar amândoi numele au știut a-l scrie.

-Acum moș Gavrilă mai poți pune o ceașcă din doctoria asta galbenă. La cât e de tare dacă ai bube pe gât le curăță, iar dacă nu ai ți le face. Dar e bună, mai ales pe gerul ăsta uscat. Spune-mi maică, îți mai amintești ce femei mai erau acolo la capul mortului când a venit Argatu?

-Cum să nu știu, le văd de parcă ieri s-a întâmplat. Era Floarea lui Perpelitu din capul satului, nu o știți dumneavoastră că nu sunteți de aici, aia mă, Gavrilă, care se ținea cu arendașu și cu ardeleanul ăla de se pripășise la noi și făcea butoaie și putini. Lângă mine sta Lisandra, care vinde lumânări la biserică, iar lângă ea era Natalița. Frumușică și cu ochii jucăuși, trăgeau bărbații la ea mai ceva ca trenurile în gara de nord. Până și-a găsit pe una căreia nu i-a picat tocmai bine că bărbatul ei nu mai nimerește casa lui și hodinește la Natalița. Biata femeie, ușuratică și rea de muscă, s-a ales cu vitriol pe față de la nevasta geloasă. Dar aici urmează partea a mai prima, bărbatul după ce a văzut nenorocirea pe care a făcut-o nevastă-sa, s-a despărțit de ea și a luat-o cu acte pe Natalița, așa desfigurată cum era și încă este. Și trăiesc amândoi în bună pace și înțelegere. De atunci și Natalița s-a potolit, acum are un coplilaș toitănel, la vreo 6-7 ani.

-Șandrule, tu știi unde stau aceste femei, cred că mai avem astăzi suficient timp să audiem o martoră.

-Da, tovarășe căpitan, putem merge la Natalița care este cea mai apropiată de aici.

-Vă lasăm cu sănătate, noi om merge în treburile noastre. Vă mulțumim pentru găzduire și colaborare. Încă ceva, de va fi cazul, veți veni când aveți să fiți citați la procuratură să susțineți cele ce ați declarat acum, iar mai apoi la tribunal?

-Venim, ne spuneți când și venim, nu-i așa, moșule?

-Da, așa vom face dacă pentru a dovedi nevinovăția bietei femei e nevoie de mărturia noastră.

Cei doi au plecat în binecuvântările celor doi bătrâni care, până la urmă, se bucuraseră de musafirii lor.