Femeia pierdută. Cap VI

 Timpul a trecut, cei doi complici, mai hârâindu-se, mai împăcându-se, târau după ei zilele scurse fără să li se fi întâmplat nimic deosebit până într-o după amiază când Năuc se odihnea pe grămada lui de paie pusă într-un colț de grajd, afară deja începuse să fulguiască și să-și facă simțită prezența vântul stepei care tăia ca un brici fețele oamenilor, în acea după amiază a intrat în camera unde Stanca ținea evidența laptelui nimeni altul decât Argatu.

La vederea lui Stanca s-a ridicat în picioare și l-a întrebat ce poftește, cum și-a permis să intre în acea încăpere.

-Mi s-au rupt cizmele, am nevoie de altă pereche. Argatu avea o poziție între umilă și arogantă.

-Nu am cizme, sunt date de fermă și trebuie să le porți un an de zile, abia atunci vor fi casate. Mergi cu ele așa cum sunt! Nu te pot ajuta. Și, apoi, dacă tot ai venit, crezi tu că dacă înjurul meu ar fi fost stive cu cizme ți-aș fi dat vreo pereche? Nuu, Stanca a prelungit cuvântul, Argatule, nu voi uita niciodată faptul că din cauza unui orgoliu prostesc ai determinat pe prostul de Năuc să declare că m-a văzut punând foc grajdului. De altfel, pentru a se pune la adăpost, Năuc a dat declarație în fața miliției de felul în care l-ai șantajat să devină martor mincinos. Nu ai scăpare! Tu trebuie să plătești pentru tot răul făcut, nu îmi este frică de tine, nici atunci nu mi-a fost, însă te știam a fi un ticălos, de nemernicia ta m-am temut. Ești singur acum, Năuc este aliatul meu, deja se află sub protecția miliției. Îți recomand să nu faci presiuni asupra lui, la prima ieșire a ta împotriva lui va fi scos din camera ta și mutat în altă parte. Apropo, ăștia de la miliție, am aflat și eu, abia așteaptă să încerci să evadezi, nu știu care este motivul, însă tu care ai lucrat în miliție sigur știi de ce. Acum, ieși dracu afară din camera asta și să nu-ți mai văd mutra pe aici! Clar?

Argatu s-a clătinat pe picioare, nu se aștepta la toate acuzele Stancăi. El venise cu un gând perfid, să o determine pe Stanca să lase trecutului ce s-a întâmplat și astfel să se împece. Gândul lui nebun mergea chiar mai departe, o și vedea pe Stanca implorându-l să o primească în patul lui.

A mers împleticindu-se la locul de muncă. A luat furca în mână și a început să muncească în dușmănie, s-a oprit pentru o clipă cât să arunce o privire de ucigaș asupra lui Năuc.

A zâmbit pe sub mustață, găsise rezolvarea situației lui fără ieșire. Avea două posibilități: una ar fi fost să-l ucidă pe Năuc. Fără Ispas miliția nu mai avea martor împotriva lui, prin urmare nu se mai putea dovedi înscenarea incendiului și nici mărturia mincinoasă și doi să se autodenunțe. Să iasă la raport și să spună că Năuc a venit la el și a raportat că a văzut-o pe Stanca când a pus foc grajdului.

Cea de-a doua variantă i se părea cea mai bună. Moartea lui Năuc automat ar fi condus organele de anchetă spre el.

În acea zi după amiază, Gherman a venit într-un control scurt, așa cum făcea de fiecare dată. A trecut pe la toți deportații, după ce i-a identificat pe fiecare în parte a întrebat dacă vreunul are ceva de raportat. Argatu a ieșit la raportul ofițerului care l-a urcat în GAZ unde a ascultat tot ce avea de raportat.

Fără multă introducere fostul milițian a descris momentul în care Năuc Ispas ar fi venit la el la post să-i aducă la cunoștiință cum că el a văzut când Stanca Tudor a pus foc grajdului.

-Nu mi-a venit să cred, a continuat Argatu privind pe lângă ofițerul Gherman, o știam pe Stanca fiind o femeie harnică și locul ei, nu îmi imaginam că ar fi fost în stare de o asemenea grozăvie, însă trebuia să dau curs reclamației. Este drept că Năuc a bâlbâit un pic, parcă nu era sigur de ceea ce văzuse, însă, când speriat de ceea ce auzeam l-a somat să-mi spună clar ce a văzut, atunci și-a susținut delațiunea în sensul în care o scotea vinovată pe Stanca de incendierea gospodăriei, implicit de crima săvârșită asupra lui Tudor Ilie.

-Bine, eu am să pun la dosar reclamația ta împreună cu declarația dată sub semnătură și am să raportez cazul mai departe. Mergi la treabă! Lasă-l în pace pe Năuc, altfel complicăm lucrurile.

Gherman și-a frecat mâinile, în sfârșit, începuse lupta dintre cei doi așa cum sperase el că se va întâmpla. Ținea mult la Stanca, o simțise a fi o femeie cu mult bun simț și cu cugetul curat. Despre Stanca discutase și acasă cu soția lui care și ea la rândul ei o cunoscuse și îl încurajase pe soțul ei să-i facă dreptate, dacă se va ivi ocazia. Acum era momentul, Gherman cu dosarul în mână s-a urcat în mașină și a pornit spre Miliția Raională. A fost primit de Palcu Grigore, un căpitan tânăr de la „Judiciar”.

-Spune, Ghermane, despre ce este vorba? Mă, vezi că nu am mult timp la dispoziție, trebuie să plec pe teren, dar te ascult, te rog, să fii concis!

-Am o deportată în fermă, o condamnată pentru crimă. În timpul procesului, am văzut consemnările din dosar, ea a negat tot timpul că ar fi săvârșit faptele de care era încriminată. Nenorocirea ei s-a numit apărătorul din oficiu care a susținut acuzarea făcută de procuror fără să caute măcar un capăt de ață cu care să vină în ajutorul ei. Cei care au acuzat-o pentru incendierea unui grajd în care se afla soțul ei, respectiv șeful de post din sat și un sătean, se află în acest moment, culmea cinismului în fermă sub comanda femeii. Astăzi a venit la raport fostul șef de post, acum condamnat pentru o faptă de abuz și alte matrapazlâcuri, și a declarat că Năuc Ispas săteanul care a susținut că Stanca Tudor a pus focul la grajd ar fi făcut o mărturie mincinoasă. Cam astea am până acum. Stanca mi-a raportat că la priveghiul soțului a venit Argatu și i-a cerut să-i devină concubină, altfel îi va face dosar penal pentru incendierea bunurilor și omorârea lui Tudor Ilie. Stanca mi-a lăsat și o listă cu muierile care au auzit această discuție. Dacă voi considerați că se merită să faceți o anchetă, eu vă urez succes!

-Ghermane, am să merg în sat să înțeleg ce s-a petrecut, dintre cei care au anchetat la vremea aia nu prea mai sunt la post, majoritatea sunt la pensie, ori prin pușcării pentru diferite mânării. Nu va fi ușor, însă merită să încercăm. După 1962 s-au mai așezat lucrurile, chiar și șefii au devenit mai calmi, mai răbdători, acum între noi fie vorba, dacă vin cu un dosar beton care să dea peste cap sentința dată cu ani de zile în urmă, va fi un succes pentru mine și este posibil să-mi aducă și o stea. Sper să nu te superi pe mine.

-Nu, nu mă supăr, vreau doar dreptate pentru fata asta.

-Mă, tie îți place fata. Treaba ta, nu mă bag eu. Ești mare, ești vaccinat, faci cum crezi. Ai încredere în mine că nu voi scăpa porumbelul ăsta din mână. Dacă lucrurile stau cum spui, e mană cerească pentru mine. În câteva zile voi merge în sat și dacă găsesc martori ai acelei discuții, vin și-i arestez pe bandiții ăștia doi. Hai, să-i dăm bătaie!

La fermă Gherman era așteptat de Stanca cu sufletul la gură. Sosiseră Nechifor și Nicolae, însă Stanca, deși Ecaterina o anunțase, nu vrusese să ia legătura cu ei până nu avea acordul ofițerului supraveghetor, chit că o frigea sufletul de dorul lui Nicolae și chiar al lui Nechifor care se dovedise un tată foarte bun pentru copilul ei rămas al nimănui printre străini.

Gherman a luat-o în mașină pe Stanca, iar de la grajdul Ecaterinei, unde se nimerise să ajungă cei doi musafiri, i-a luat pe Nechifor și pe Nicolae. Nu au vorbit prea multe cât timp mașina a rulat prin stepa înghețată până la căsuța unde locuia Stanca. Mașina a oprit iar din ea au coborât cei trei, Gherman și-a continuat drumul lăsându-i îmbrățișați pe Stanca cu ai ei.

-Nicolae, mamă, stai să te văd mai bine, ești cât mine de înalt și ce spate lat ai, se vede că dragul de Nechifor la muncă te-a pus. Stanca îl îndepărta un pas de ea să-l privească mai bine ca mai apoi să-l tragă spre ea și să-l țină strâns în brațe.

-Nechifore, niciodată, cât timp am stat în casa ta nu ne-am îmbrățișat. Vino acum să te pup și să te strâng în brațe, om bun ce ești. Tu ești trimisul lui Dumnezeu pentru mine, ai crescut copilul meu în credință, l-ai dat la școală și l-ai ferit de rele. Nici tatăl lui bun, dacă trăia, să-l ierte Dumnezeu, nu ar fi fost așa de preocupat de el. Stați pe pat, le-a zis după ce în casă au intrat. Ce mai este pe acasă, ce ați mai făcut, cum v-ați descurcat voi doi bărbați, fără o gură de femeie care să vă mâne de la spate.

-Nu a fost ușor, Nicolae era mic, de multe ori îl luam cu mine unde aveam treabă, alteori îl lăsam acasă fără teama că ar păți ceva. A fost tot timpul cuminte, doar dorul de tine ne-a făcut pe amândoi să suferim.

-Nicolae, mamă, cum merge școala. Te descurci? Ori abia treci clasa? Până la urmă nu contează, să fii tu sănătos, că de oase rupte va fi mereu nevoie.

-Învăț bine, mamă, chiar sunt printre primii din clasă. La anul când voi termina am să merg la școala profesională să învăț o meserie, așa mă îndrumă tata Nechifor. Îmi spune mereu: „mă, Nicolae trebuie să înveți o meserie, să poți să îți câștigi pâinea, că este greu la colectiv. Munca cu pământul nu este ușoară, vezi și tu cât muncim să punem o bucată de mămăligă pe masă”.

-Vă las singuri să pregătesc ceva de mâncare, prea multe rezerve nu am, ziua mănânc la cantina fermei, iar seara te miri ce mănânc. În timp ce se învârtea prin casă tot căutând ceva să pună pe masă, la poartă s-a auzit o mașină oprind. Din ea a coborât Gherman având în mână un coș din nuiele cu toartă.

-V-am trimis nevastă-mea ceva de-ale guri, a înțeles că tu multe nu ai ale pune în față. Dacă îi dai voie, pe băiat l-aș lua să se joace cu al meu, îl aduc mâine înapoi.

Stanca a tresărit auzind propunerea ofițerului. Dintr-o dată realizase că face acel gest pentru ca ea să rămână singură cu Nechifor.  Posibil ca propunerea să fi venit din partea soției lui Gherman, altfel nu ar fi putut ofițerul să invite băiatul la el dacă nu avea acordul soției. S-a înroșit la față la gândul că Gherman va știi ce urmează să facă ea și cu Nechifor rămași singuri în casă.

A încuviințat ca Nicolae să meargă cu Gherman nu înainte de a-i atrage atenția copilului să se poarte cuviincios și să nu creeze probleme acolo unde merge.

După plecarea lui Gherman împreună cu Nicolae, între cei doi rămași singuri în casă s-a așternut o stinghereală peste care se pare că nici unul nu putea trece. Stanca se foia de colo până colo prin mica încăpere, luând un obiect dintr-un loc și mai apoi mutându-l în altul. Nechifor încerca să vorbească, să spargă el gheața, așa cum gândise întreg drumul până ce ajunsese în pustia Bărăganului. Nu reușea decât să scoată sunete nearticulate, după care să mestece cuvintele în gură fără a reuși să le transforme în vorbe articulate. Într-un târziu, Stanca s-a așezat pe pat cu picioarele atârnânde la marginea patului și mâinile sprijinite în poală. Tăcea și asculta tăcerea lui Nechifor, se gândea când or începe să vorbească fiindcă asta așteptau amândoi, însă emoția îi cuprinsese atât de puternic încât nici unul dintre cei doi nu putea face primul pas.

Nechifor a tras traista, pe care o adusese de acasă, mai aproape de el, a scotocit puțin în ea, fără să se uite și, pe pipăite, a scos o sticlă de o jumătate de litru cu țuică din care băuse vreo două guri când s-au apropiat de fermă. Fără să spună nici un cuvânt a scos dopul din cocean de porumb, a tras două gâturi sănătoase așa ca la mai bine de 100 grame de țuică, s-a scuturat ca de friguri, apoi a pus dop sticlei nu înainte de a o întinde și spre Stanca să bea o gură. Femeia a clătinat din cap în semn că refuză tratația, apoi Nechifor a pus sticla la loc în traistă și a continuat să... tacă. Era o tăcere semnificativă, o pecetluire a buzelor, doar trupurile fremătau, se căutau și se doreau. Bărbatul a început să pipăie pătura cu mâna apropiindu-se milimetru cu milimetru de mâna femeii. Stanca avea impresia că mâna lui Nechifor înaintează prea încet de aceea a luat inițiativa, tot pe mutește, de a micșora distanța. Mâinile s-au întâlnit, prima atingere a fost un șoc, amândoi și-au retras mâna de parcă fuseseră curentați. A fost doar o clipă după care din nou s-au atins, nu a mai retras niciunul mâna. Stanca a pus și cealaltă mână peste mâna lui Nechifor, apoi într-un gest sublim de trandețe, de iuire și mulțumire a sărutat mâna muncită a bărbatului.

-Ce-a fost asta Stanca? Cum să-mi săruți mâna, ce eu sunt popă? Nechifor era uluit de gestul cald făcut de femeie.

-Nu ești popă, însă pentru mine ești un înger, tu mi-ai salvat copilul într-un moment în care despre mine nu știai nimic și ce este mai rău, nu știai nici unde am dispărut. Pentru asta ți-am sărutat mâna, meriți din plin mulțumirea mea. Știi, Nechifor, când m-au arestat tocmai voiam să ne căsătorim, ai mai dori vreodată să faci acel pas cu mine? Acum după ce am stat atâta amar de ani la ocnă și acum, vezi bine unde sunt? Stanca pusese întrebarea sincer, îl privea pe Nechifor drept în ochi. Încă e frumos, se gândea femeia, deși a împlinit 40 de ani. Dar mai mult decât orice pe lumea asta este un om bun și drept, pentru asta am să-l iubesc toate zilele ce mi le va da Dumnezeu, fie că mă va dori de nevastă, fie că îl voi iubi în taină, el nevrând femeia lui să-i fiu.

Bărbatul s-a tras cu tot corpul lângă ea, a cuprins-o cu mâna după gât, apoi lin, a lăsat-o să vină  pe spate. El s-a ridicat și i-a scos din picioare încălțămintea, după care a tras zăvorul la ușă, s-a așezat în pat lângă ea. A cuprins-o în brațe și a strâns-o la pieptul lui cât de tare a putut el, ar fi vrut să o bage cu totul în sufletul lui dornic de iubirea ei. Au tăcut din nou, doar mâinile se mișcau, fiecare dorind să-l dezbrace pe celălalt. Stanca simțea după mulți și grei ani un bărbat lângă ea. Nu știa cum să procedeze, îi era teamă, poate că era doar o pojghiță de dorință care se va estompa imediat ce va fi goală în fața lui. Stanca nu cunoștea care va fi reacția femeii din propriul trup în acest moment așteptat, prea mult dorit și mult visat. Îi era teamă de acest moment, îi era teamă de gesturile ei, nu ar fi vrut să fie greșit înțelese. Îi era frică, însă, concomitent, voia să fie cât mai repede a lui. Simțea că în loc de sânge prin trup foc îi circulă, ardea, aerul îi era insuficient.

Nechifor îi ridicase puțin câte puțin rochia, a rămas privind picioarele drepte cu pulpele rotunde și tari. S-a oprit, o teamă l-a cuprins privind fața femeii care se înroșise ca o garoafă. Se îngrijora, de mult nu se mai culcase cu o femeie. De fapt, de când nevasta îi murise, cunoscuse o femeie din sat, văduvă și cu doi copii. Mersese în mai multe seri la ea, o plăcea, era chiar frumușică, iar ce îi plăcea cel mai mult era faptul că era curată, lucru mai greu de găsit la țară când femeile seara cad frânte de oboseală, iar curățenia și sexul sunt lăsate pentru sâmbătă seara când urma să se laie și bărbatul să zăbovească mai mult lângă ea. Paraschiva, așa se numea văduva, îl primea frumos de fiecare dată, chiar dacă nu tăia din puii de pe bătătură, tot îi făcea cartofi prăjiți cu mămăligă și usturoi. Multe nopți Nechifor în patul Paraschivei le-a petrecut, doar cântatul cocoșilor de zori de zi îl făceau să părăsească patul cald și femeia goală de lângă el.

Poate că ar fi rămas cu ea, era o femeie mintoasă, focoasă și vrednică. Avea tot ce își putea dori el de la un suflet de femeie, îi promisese chiar că îi va face un copil de va fi înțelegere între ei. Avusese o singură condiție de pus, doar una, însă amarnică condiție. Paraschiva îi cerea nici mai mult nici mai puțin decât să-l alunge pe Nicolae. Asta nu a putut să facă Nechifor. Nu a putut să alunge copilul a cărui mamă era icoana din sufletul lui căruia el i se închina. A lăsat femeia și cartofii prăjiți, a lăsat femeia care i se dăruia fără precupețire, a lăsat femeia ce iubire îi da și, în schimb, l-a păstrat pe Nicolae, vlăstar din sufletul femeii pe care el în inima lui o diviniza.

-Stancă, suntem ca doi tineri neștiutori. Să ne lăsăm purtați de val. Ce nu vom putea face azi, vom face mâine. Nu mă grăbesc să plec de aici, unde ești tu și Nicolae, acolo este locul meu. Chit că avem să stăm pe vârf de munte, într-o vale adâncă ori în astă cămăruță.

Mâinile o pipăiau pe Stanca prin toate cotloanele, lucrau singure, Nechifor doar se ținea după ele. A sărutat-o apăsat pe gură, apoi pe gât, coborând tot sărutând-o, pe sânii frumoși și plini, Stanca în ultimul timp pusese ceva kilograme pe ea, nu multe, doar cât să se vadă rotunjimile de femeie împlinită. Trupul femeii tremura și se cabra, ea respira greu în timp ce el o explora cu degetele precum un orb alfabetul Braille. Și tot pe mutește, cuvintele fiind de prisos când trupurile știu cel mai bine ce trebuie să facă, s-au iubit cu patimă, cu dor și cu dorința de a recupera într-o felie de zi tot ce pierduseră în amarul de ani trecuți. S-au oprit în noapte când întunericul ocupase lumina zilei din cameră. Stanca, ca o fată mare, vioaie și plină de viață, a căutat în sacoșa cu care venise Nechifor, dar și în coșul adus de milițian dar care rămăsese nedesfăcut pe masă. La lumina lămpii au băut câte o gură de țuică, apoi au mâncat din ce s-a găsit atât în coșul lui Gherman cât și în papornița lui Nechifor.

Gherman Stelian, ofițerul supraveghetor, de pământ se trăgea de prin părțile Argeșului. Era fiul unui țăran ce se ocupa cu pomicultura și creșterea animalelor, satul lor fiind aplasat pe umerii unor dealuri înalte din care porneau munții ca o adăugire la înălțimea culmilor deluroase. Crescuse mânând turmele de oi de la stâna de vară, pe care o aveau ceva mai departe de casă, până pe un platou drept cu câțiva pomi răzlețiți dar cu iarba înaltă și grasă. Întotdeauna având cartea la el, citea și, când se plictisea, doinea din fluier ca un adevărat ciobănaș. Deprinderea doinitului o avea de la bâtul lui dinspre tată, Gherman Zaharia, o cruce de voinic ce luptase în războiul balcanic din 1913 și fusese distins cu o înaltă medalie pe care o primise chiar din mâna regelui Carol l. Era mândru bunicul lui de medalie și ori de câte ori mergea la biserică, ori la horă în sat, agăța medalia de pieptul ilicului negru împodobit cu găitane. Bunicul lui, pe care nepotul Stelian îl moștenise cam în tot, era un om calm, nu ridica niciodată vocea, doar ochiul drept clipea des când ceva îl nemulțumea. Povestea la masă seara, când toți se adunau să împartă mâncarea ce aveau, cum i-a plătit unuia ce-l înșelase cu banii pe niște miei ce îi cumpărase de la el.

-A venit la mine într-o zi, când soarele scăpăta la vale, unul de la câmpie să cumpere 10 miei fiindcă avea ceva sindrofie în duminica ce urma să vină. Băiatul și atunci bătrânul a arătat cu degetul spre tatăl lui Stelian, Gherman Vasile, a prins mieii și i-a adus la lăptărie să-i drămăluiască cumpărătorul. Cojanul a ridicat fiecare miel, l-a pipăit la piept și pulpe să simtă dacă sub lână e și ceva carne, apoi din ochi m-a întrebat cât cer pe marfă. I-am spus cinstit cât vreau, fără a mă tocmi, prețul nu era mare, eu fiind bucuros că vindeam ceva și puneam mână pe câțiva lei buni, de care, în casă, era mare nevoie. Cumpărărorul a scos banii din sân, mi-a numărat suma, apoi a plecat cu șareta la vale, mergând pe lângă cal să nu scape cabrioleta la vale. Eu am numărat banii, însă mi s-a părut ceva dubios, am numărat din nou, lipseau o mulțime de bani. Ce făcuse nemernicul? Îndoise două hârti de câte 10 lei și mă trăsese în piept cu 20 de lei, aproape un sfert din valoarea mieilor. Nu i-am spus nimic băiatului, doar mi-am luat ciomagul cu măciuca cea mare, era făcut dintr-un sânger bătrân, o aveam moștenire de la bietul tata, iar el o găsise la Plevna după ce cuceriseră reduta. Cum vă spuneam, mi-am luat ciomagul și i-am tăiat pe o cărare drumul taman când să iasă la șleau cel mare. „I-a stai, măi, băiete!” i-am zis cu glas blând în timp ce ochiul drept mi se zbătea dă credeai că vrea să-și părăsească locul. „Ce este bade, mi-a răspuns arțăgos, nu ți-au ajuns banii ce ți-am dat? Ori vrei să mă jefuiești la drumul ăl mare, acum că ai văzut ce mulți bani la mine mai am”. „Nu omule, nu vreau nimic din ce-i al tău, vreau doar să-mi dai cinsitit prețul așa cum ne-am tocmit, crezuta-i oare că nu am să observ mârșăvia făcută cu intenție? De ce ai vrut să mă păcălești punând hârtii de 10 lei îndoite în teanc să număr una de două ori?” „Nu am făcut asta, am fost cinstit cu tine, tu vrei acum să mă furi.” „Atunci stai să-ți dau eu ție cu măciuca ista adusă taman de la turci, poate îți va reveni glagoria și nu vei mai păcăli și pe alții”. L-am bătut rău, nu suport să fiu prostit, dau cămașa de pe mine dacă este nevoie, dar pentru asta cel care o primește trebuie să înțeleagă că eu am vrut să i-o dau și nu el m-a păcălit pe mine. A recunoscut că a avut intenția să mă păcălească, m-a crezut un prost de mocan ce nu știe care este calea pe vale. A greșit, nu cred că a mai încercat vreodată să mai prostească pe cineva. Dragii mei, lumea este rea și vicleană. Întotdeauna vorbește cu două limbi, una care te lingușește și alta care te vinde. În viața voastră, vă spun ca unul care am trecut prin multe, încercați să cumpărați de la lume, nu vindeți, fiindcă vânduți veți fi.

Așa își amintește Stelian de cel care în copilărie și adolescență îi fusese mentor. Multe învățase de la Ăl Bătrân, cum îl numeau în spate, dar niciodată în față. De la el învățase să-și strunească nervii, să-și ascundă mimica feței și să nu trădeze nimic din ceea ce simțea în interiorul său.

În copilărie visase să se facă cioban, îi plăcea libertatea ce o avea pe munte, aerul curat, carnea de miel făcută la proțap și stropită din belșug cu vinul rubiniu pe care îl făceau dintr-o fâștoacă de vie amplasată strategic cu fața la soare pe deal. Îi mai plăcea să doinească și o făcea așa de frumos încât părea că și oile din păscut se opresc pentru a asculta cântecele lui. Se bucurase mult când într-o zi bunicul Zaharia îl chemase la el în cuhnie și l-a învățat cum să dea cheag la lapte. Cum să încerce laptele cu cotul să nu fie prea fierbinte și cât cheag să pună la cantitatea de lapte pe care neapărat întâi trebuia strecurat și măsurat. Să țină o evidență strictă a cheagului și a laptelui pentru că doar așa va știi să corecteze de se întâmplă ca o dată brânza să nu iasă tocmai așa cum trebuie.

Milițian nici nu voia să audă să se facă. Se considera că nu ar fi bun să facă rău chiar pentru a face bine. Milițianul, după părerea lui Gherman era ca și chirurgul, trebuia să taie să poată vindeca.