Imediat după 1 ianuarie
1990, pentru a arăta că revoluţia a fost făcută de către popor
şi pentru popor, întreprinderile au primit ordin de a angaja
personal, astfel majoritatea unităţilor de producţie au ajuns la
supradimensionare a personalului. Nimeni nu era interesat de
productivitate, toate forţele politice vroiau linişte, pentru a putea
pune în aplicare planurile secrete pe care le aveau. În curând a
început să se „producă pe stoc”, nimeni nu era interesat de a
găsi pieţe de desfacere pentru produsele ce erau fabricate de
industria românească. Din cauza producţiei pe stoc, s-a produs
blocajul economic, întreprinderile nu-şi puteau plăti furnizorii,
lichidităţile au dispărut, maşina de tipărit bani a fost pusă în funcţiune, inflaţia şi-a făcut apariţia
într-un mod galopant. Industria producând, dar fără să aibă
desfacere pentru marfă, a ajuns să devină povară pe buget.
Singura soluţie era vânzarea (privatizarea) acestor mastodonţi
care consumau fără să aducă profit. Fac o paranteză, s-a ajuns
în această situaţie în mod voit, totul a fost pus la punct până
în cele mai mici amănunte. Startul la distrugere a fost dat de
Petre Roman prin faimosul, ruşinosul şi criminalul mesaj: „am
moştenit de la comunişti un morman de fiare vechi”, nu mai pun în
discuţie că el însuşi era un produs al comunismului. Ar fi fost
simplu dacă, imediat în ianuarie '90 guvernul ar fi căutat pieţe
de desfacere pentru produsele româneşti şi eventual bani, pentru
modernizarea unor intreprinderi fanion ca: „Automobile Braşov-
Steagul Roşu”, „Tractorul Braşov”. „23 August”, etc.,
etc.. Tot atunci a fost falimentată şi industria cu profil militar,
oamenii au fost trimişi în aşa-zisul şomaj tehnic, fiind plătiţi
cu 75% din salariu. Până la urmă după ani de plătit oamenii
degeaba, uzinele au fost închise, ori reduse la o mică producţie
cu un număr redus de oameni. Un exemplu Întreprinderea Mecanică
Mija avea cca 10.000 de salariaţi, acum mai are cca. 300, iar cea
mai mare parte din infrastructura uzinei a fost distrusă. Interesul
era ca aceste fanioane ale industriei să dispară, astfel ca România
să ajungă dintr-un stat industrial dezvoltat într-unul care să
consume fără să producă. În această idee s-a procedat şi cu
agricultura, în loc să se dea ordine de conservare a sistemelor de
irigaţii, a sistemelor de grădinărit în formă încălzită prin
sere, solarii, etc, ordinul a fost de distrugere a acestor uriaşe
investiţii.
După guvernări destul
de slabe şi fără orizont în perioada '90 -'96, guverne din care
au făcut parte şi liberali şi fesenişti, în afara guvernului
Văcăroiu care a fost un guvern PDSR, a venit momentul alegerilor
din '96. Pe un val de popularitate, Convenţia Democrată câştigă
alegerile generale, dar şi localele. Noul Preşedinte ales Emil
Constantinescu era tot din Convenţia Democrată. Din Convenţie
făceau parte partidele : PNŢcd, PNL, PD, UDMR, şi altele. Deşi în
campania electorală spuneau că au pregătiţi 15000 de specialişti,
s-au trezit la formarea guvernului că nu au pe cine pune Prim
Ministru, astfel au fost nevoiţi să îl ia pe Victor Ciorbea care
câştigase Primăria Capitalei, şi să îl pună Premier. Nu a fost
o alegere fericită, Ţara a mers din rău în mai rău, au început
marile trimiteri acasă a muncitorilor (desfacere a contractului de
muncă), cu plata unor salarii între 12 şi 24 de luni. Au început
să se închidă minele din Valea Jiului, uzinele îşi trimiteau
muncitorii în şomaj, disperarea pusese stăpânire pe Ţară.
România era aproape de colaps. În BNR mai aveam vreo 600.000 de
dolari cash. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, păzea instituţia, era unul din artizanii distrugerii economiei.
Începuse să se vadă decizia criminală de a falimenta economia
României. Intreprinderile începuse să fie căpuşate de firme
particulare ale directorlor, acoliţilor lor, ori ale celor de prin
ministere şi a prietenilor politici. S-a pus problema vânzării
activelor industriale, nu la preţul contabil, ci la un dolar, numai
pentru a „scăpa” bugetul de o gaură neagră. Nici celălalt
guvern al Convenţiei condus de Radu Vasile nu a fost mai breaz,
declinul economic a continuat. S-a luat decizia de a se închide
toate întreprinderile nerentabile, ori aproape toate au fost aduse
în mod deliberat la stadiul de „nerentabil”. Au fost operaţiuni
complexe interpartinice de a distruge economic Ţara, iar programele
Psal1 şi Psal 2, au fost cele care au stabilit de comun acord cu FMI
şi BM care vor fi întreprinderile şi Băncile româneşti ce vor
fi privatizate.
Orice politician care a
activat în perioada de tristă amintire 1990 şi până astăzi, dar
mai ales până în 2004, este responsabil de distrugerea economică
a Ţării. Nici unul din cei care au avut o funcţie pe linie de
partid, ori administrativă a ţării şi care putea împiedica prin
vreo metodă dezastrul, nu este scutit de a fi pedepsit pentru
falimentarea României şi implicit vânzarea ei unor interese
străine.
Politicienii au
falimentat intenţionat intreprinderile pentru a putea obţine cât
mai mulţi bani din vânzarea lor subevaluată. Aşa s-a procedat şi
cu agricultura.
Acum suntem o Ţară care
aşteptăm să ne aducă occidentul produsele lor de proastă
calitate. Ăsta este stadiul în care am fost aduşi de o politică
făcută timp de 25 de ani, indiferent de partid, străină de
interesele Ţării, pot spune că a fost o politică de distrugere
economică şi de deznaţionalizare a României. Cu toate acestea,
nimeni nu păţeşte nimic, toţi sunt eroi, toţi sunt curaţi, iar
cei care au avut „ghinionul „ de a fi purtaţi cu cătuşele prin
faţă televiziunilor pe scările DNA, ori au fost găzduiţi prin
„beciul domnesc”, acum sunt în vacanţe de vis prin staţiunile
lumii.
Nimeni nu plăteşte,
nici nu au cum, ordinele de distrugere a Ţării au venit de sus, de
foarte sus, tot de acolo sunt şi apăraţi, acoperiţi, feriţi, de
eventualele pedepse. Am să fac într-o zi un inventar să văd câţi
românii get-beget au fost în guvernele post decembriste, cred că
puţini şi aceia trădători.