Planul distrugerii economiei româneşti

      Imediat după 1 ianuarie 1990, pentru a arăta că revoluţia a fost făcută de către popor şi pentru popor, întreprinderile au primit ordin de a angaja personal, astfel majoritatea unităţilor de producţie au ajuns la supradimensionare a personalului. Nimeni nu era interesat de productivitate, toate forţele politice vroiau linişte, pentru a putea pune în aplicare planurile secrete pe care le aveau. În curând a început să se „producă pe stoc”, nimeni nu era interesat de a găsi pieţe de desfacere pentru produsele ce erau fabricate de industria românească. Din cauza producţiei pe stoc, s-a produs blocajul economic, întreprinderile nu-şi puteau plăti furnizorii, lichidităţile au dispărut, maşina de tipărit bani a fost pusă în funcţiune, inflaţia şi-a făcut apariţia într-un mod galopant. Industria producând, dar fără să aibă desfacere pentru marfă, a ajuns să devină povară pe buget. Singura soluţie era vânzarea (privatizarea) acestor mastodonţi care consumau fără să aducă profit. Fac o paranteză, s-a ajuns în această situaţie în mod voit, totul a fost pus la punct până în cele mai mici amănunte. Startul la distrugere a fost dat de Petre Roman prin faimosul, ruşinosul şi criminalul mesaj: „am moştenit de la comunişti un morman de fiare vechi”, nu mai pun în discuţie că el însuşi era un produs al comunismului. Ar fi fost simplu dacă, imediat în ianuarie '90 guvernul ar fi căutat pieţe de desfacere pentru produsele româneşti şi eventual bani, pentru modernizarea unor intreprinderi fanion ca: „Automobile Braşov- Steagul Roşu”, „Tractorul Braşov”. „23 August”, etc., etc.. Tot atunci a fost falimentată şi industria cu profil militar, oamenii au fost trimişi în aşa-zisul şomaj tehnic, fiind plătiţi cu 75% din salariu. Până la urmă după ani de plătit oamenii degeaba, uzinele au fost închise, ori reduse la o mică producţie cu un număr redus de oameni. Un exemplu Întreprinderea Mecanică Mija avea cca 10.000 de salariaţi, acum mai are cca. 300, iar cea mai mare parte din infrastructura uzinei a fost distrusă. Interesul era ca aceste fanioane ale industriei să dispară, astfel ca România să ajungă dintr-un stat industrial dezvoltat într-unul care să consume fără să producă. În această idee s-a procedat şi cu agricultura, în loc să se dea ordine de conservare a sistemelor de irigaţii, a sistemelor de grădinărit în formă încălzită prin sere, solarii, etc, ordinul a fost de distrugere a acestor uriaşe investiţii.

     După guvernări destul de slabe şi fără orizont în perioada '90 -'96, guverne din care au făcut parte şi liberali şi fesenişti, în afara guvernului Văcăroiu care a fost un guvern PDSR, a venit momentul alegerilor din '96. Pe un val de popularitate, Convenţia Democrată câştigă alegerile generale, dar şi localele. Noul Preşedinte ales Emil Constantinescu era tot din Convenţia Democrată. Din Convenţie făceau parte partidele : PNŢcd, PNL, PD, UDMR, şi altele. Deşi în campania electorală spuneau că au pregătiţi 15000 de specialişti, s-au trezit la formarea guvernului că nu au pe cine pune Prim Ministru, astfel au fost nevoiţi să îl ia pe Victor Ciorbea care câştigase Primăria Capitalei, şi să îl pună Premier. Nu a fost o alegere fericită, Ţara a mers din rău în mai rău, au început marile trimiteri acasă a muncitorilor (desfacere a contractului de muncă), cu plata unor salarii între 12 şi 24 de luni. Au început să se închidă minele din Valea Jiului, uzinele îşi trimiteau muncitorii în şomaj, disperarea pusese stăpânire pe Ţară. România era aproape de colaps. În BNR mai aveam vreo 600.000 de dolari cash. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, păzea instituţia,  era unul din artizanii distrugerii economiei. Începuse să se vadă decizia criminală de a falimenta economia României. Intreprinderile începuse să fie căpuşate de firme particulare ale directorlor, acoliţilor lor, ori ale celor de prin ministere şi a prietenilor politici. S-a pus problema vânzării activelor industriale, nu la preţul contabil, ci la un dolar, numai pentru a „scăpa” bugetul de o gaură neagră. Nici celălalt guvern al Convenţiei condus de Radu Vasile nu a fost mai breaz, declinul economic a continuat. S-a luat decizia de a se închide toate întreprinderile nerentabile, ori aproape toate au fost aduse în mod deliberat la stadiul de „nerentabil”. Au fost operaţiuni complexe interpartinice de a distruge economic Ţara, iar programele Psal1 şi Psal 2, au fost cele care au stabilit de comun acord cu FMI şi BM care vor fi întreprinderile şi Băncile româneşti ce vor fi privatizate.

     Orice politician care a activat în perioada de tristă amintire 1990 şi până astăzi, dar mai ales până în 2004, este responsabil de distrugerea economică a Ţării. Nici unul din cei care au avut o funcţie pe linie de partid, ori administrativă a ţării şi care putea împiedica prin vreo metodă dezastrul, nu este scutit de a fi pedepsit pentru falimentarea României şi implicit vânzarea ei unor interese străine.

Politicienii au falimentat intenţionat intreprinderile pentru a putea obţine cât mai mulţi bani din vânzarea lor subevaluată. Aşa s-a procedat şi cu agricultura.

Acum suntem o Ţară care aşteptăm să ne aducă occidentul produsele lor de proastă calitate. Ăsta este stadiul în care am fost aduşi de o politică făcută timp de 25 de ani, indiferent de partid, străină de interesele Ţării, pot spune că a fost o politică de distrugere economică şi de deznaţionalizare a României. Cu toate acestea, nimeni nu păţeşte nimic, toţi sunt eroi, toţi sunt curaţi, iar cei care au avut „ghinionul „ de a fi purtaţi cu cătuşele prin faţă televiziunilor pe scările DNA, ori au fost găzduiţi prin „beciul domnesc”, acum sunt în vacanţe de vis prin staţiunile lumii.

      Nimeni nu plăteşte, nici nu au cum, ordinele de distrugere a Ţării au venit de sus, de foarte sus, tot de acolo sunt şi apăraţi, acoperiţi, feriţi, de eventualele pedepse. Am să fac într-o zi un inventar să văd câţi românii get-beget au fost în guvernele post decembriste, cred că puţini şi aceia trădători.