sâmbătă, 18 august 2018

Mierea amară. Cap I


    Bătrâna privea în zare, vedea orizontul unde cerul se pupă cu pământul. Soarele dispăruse pe jumătate, jumătatea uriaşă rămasă din astru dăduse foc cerului, flăcări mari ieşeau din locul în  care   vârcolacul  înghiţise o parte din soare.
    Sufletul femeii tresărise când fusese înconjurată de umbrele înserării, apusul o marcase puternic. Dacă mâine nu va mai avea forţă să răsară? Dacă soarele va rămâne pentru totdeauna îngropat în pământul ce părea că-l înghiţise? Cum se va mai lumina sufletul ei? De unde va mai primi căldură şi lumină? O, Doamne! Nu mă părăsi! Lasă-mă să sufăr în noaptea asta! Lasă-mă să plâng! Să-mi uşurez inima! Însă, nu uita Doamne, să faci ca soarele să răsară din nou mâine dimineaţă, să-mi încălzească inima şi să-mi lumineze spiritul. Alungă Doamne întunericul ce mi-a cuprins sufletul, frigul care este în inima mea, adu-mi căldura care să-mi încălzească viaţa, să facă să fiarbă sângele în vene! Doamne, ascultă ruga mea, nu mă lăsa să mă zbat, ajută-mă să mă înving, să alung frica din mine! Adu-mi Doamne pacea şi puterea de a iubi viaţa şi mai ales de a mă iubi pe mine!
   Femeia privea pierdută cum soarele era înghiţit de vârcolac. Cu greu se ţinea să nu alunece din locul în care se găsea direct în gura monstrului. Pentru o clipă s-a liniştit. S-a întins pe pătură, a închis ochii. Frânturi de imagini au început să defileze, erau nelegate, haotice. Voia să se liniştească, a făcut un efort de voinţă, gândul a purtat-o când era la şcoală. După uniformă şi felul cum arăta era în ultimul an de gimnaziu. Avea părul negru pieptănat cu cărare pe mijloc şi împletit în două codiţe scurte care abia treceau de umăr în jos. La capătul codiţelor avea prinse fundiţe roșii cu bucle mari.        Uniforma standard lungă până la genunchi cu bluza bleu îi venea bine. Când a plecat de acasă s-a uitat în oglindă, avea buzele roşii şi umerii obrajilor la fel. Ochii negri ca tăciunii erau pătrunzători. Îşi amintea cum tânărul profesor, suplinitor, de matematică, abia terminase liceul, rămânea clipe întregi oglindindu-se în ochii ei. Era frumoasă ca un model cum ar fi în ziua de azi, atunci era la modă Sarita Montiel, toate fetele voiau să fie ca ea. Când ieşea prin sat, în afara şcolii, purta fustiţe foarte scurte, nu aveau mai mult de două palme lungime. Era conştientă de perfecţiunea picioarelor, bluzele, totdeauna mulate, scoteau în evidenţă sânii în formare, tari ca merele. Femeile, duminica când mergea în sat la horă, se uitau la ea, unele cu admiraţie, altele pornite pe bârfă, mai ales mamele care aveau fete de vârsta ei.
    -Uite-o şi p-asta a Marinei! Are fusta până la fund, mă mir că a lăsat-o mă-sa să plece aşa pe drum, o ştiu femeie aspră.
   -Auzi Filofto, da fata ta cum a plecat? Avea rochia mai lungă decât a lui Mili? Poate a ta are picioarele un pic mai groase. De ce naiba vă place să râdeţi de copiii oamenilor?
    -Nu râdeam bre, da prea se dau mari că tac-su lucrează în schela petrolieră şi ea se înnoieşte în fiecare duminică cu câte o rochie. Ce crezi, că eu nu aş vrea să o port pe fata mea la fel? Nu am cum, nu îmi permite buzunarul.
     -De ce vorbeşti cu păcat Sando? Nu vă lasă paharu’. Omu’ tău câştigă mult mai bine, decât Niţă al Marinei, doar că al Marinei de la serviciu merge direct acasă, unde mai găseşte câte ceva de făcut, în timp ce al tău nu pleacă de la bufet până nu-l dă afară din cârciumă gestionarul. Vezi tu maică, continuă bătrâna, acolo sunt rochiile fetei tale. Nu mai vorbiţi cu păcat! Vă vede Dumnezeu!
     Bârfa continua de fiecare dată când ea trecea pe uliţa satului, e drept că era mândră, deşi saluta pe toată lumea, cei salutaţi aveau impresia că li se impunea un anumit respect. Oamenii îi răspundeau crispaţi, nu-şi găseau cuvintele, simţeau că fătuca cu mersul săltat, de parcă o frigea pământul sub  tălpi când atingea praful drumului, avea un ceva superior care îi obliga pe ceilalți să se poarte cu respect.
    Într-un din zile, un bătrân ce sta pe policioara din faţa porţii, înconjurat de mai mulţi bărbaţi şi femei, a oprit-o din drumul ei. O văzuseră venind de departe, pe acea porţiune drumul era drept.        Bătrânul, după ce copila i-a salutat, a zis:
     -Fată, poţi să te opreşti puţin?
    -Da, sigur că pot. Doriţi să mă întrebaţi ceva? Vocea fetei era lină, fără modulaţii, nu ştiai dacă se bucură că a fost oprită în drum ori dacă este supărată.
     -Eşti bucuroasă fiindcă de fiecare dată când mergi pe acest drum trebuie să ne dai „bună ziua?”
    -Nu, nu sunt bucuroasă, dumneavoastră sunteţi aşezaţi pe policioare pe amândouă părţile drumului, ori eu când merg, trebuie să sucesc capul când într-o parte, când în cealaltă pentru a vă saluta. Dacă aţi fi mai puţini, cu drag v-aş saluta. Acum o fac din obligaţie, dacă află mămica mea că am trecut şi nu v-am dat „bună ziua”, mă omoară cu bătaia. De aceea, vă rog, ca atunci când vă întreabă mama, pentru că vă va întreba, să răspundeţi cinstit că v-am salutat, chiar dacă unii dintre dumneavoastră nu mă au la inimă.
    -Auzi maică, de ce eşti aşa de mândră?
   -Măicuţa mea mi-a spus să fiu mândră, fiindcă sunt deşteaptă şi frumoasă, mi-a mai spus să fiu respectuoasă cu toată lumea. Fetiţa vorbea sigură pe ea, avea o anumită lejeritate în vorbire, cuvintele îi veneau fără ca ea să le caute. Avea exerciţiul discursului clar, asta se datora cărţilor citite şi discuţiilor avute pe marginile lor cu profesoara de română.
    -Da ce, fa, fata mea nu este la fel de deşteaptă ca tine? Şi nu ţine capul pe sus. E cu fruntea plecată şi nici fusta nu o are aşa de scurtă. Ce nu au mai văzut bărbaţii picioare goale până la tine? Să îţi fie ruşine!
    -De ce ai certat, fa, fata? Ce rău ţi-a făcut? Las-o să fie mândră, că tare-i frumoasă şi deşteaptă. Ai văzut acum când au terminat şcoala, la serbare a fost prima pe clasă, fata ta parcă nu prea a fost strigată la premiu.
    -Nu are loc de astea, fiindcă le duce mamele lor cadouri la profesori, nu mi-a spus mie copilul. A mea, mititica, se bazează pe capul ei. Femeia se lamenta ipocrită.
   -Să nu spui acasă ce am zis noi aici, nu vreau să se supere părinţii tăi pentru vorbele noastre proaste, a închis bătrânul discuţia.
     A ajuns acasă cu lacrimile șiroi pe obrajii rumeni. 
Marina, mama Emiliei, era o femeie încă frumoasă la cei 36 de ani. Nu prea înaltă, mai mult scundă, plinuţă, cu sânii mari, părul des, castaniu, pieptănat cu cărare într-o parte, avea două cozi groase şi lungi care ajungeau până la coapse, le purta strânse la spate în coc, basmaua, care nu-i lipsea niciodată de pe cap, o ținea legată la spate. Avea ochii verzi cu sprâncene castanii, groase, frumos arcuite, fără să folosească penseta. Gura cu buze frumoase  şi dantură ca un şirag de perle strălucea când zâmbea. Cum a văzut-o plângând, s-a apropiat de Mili şi cu voce aspră întrebat-o:
    -Ce ai păţit? De ce plângi? Ai probleme mari pe care nu le poţi rezolva? Îţi pleacă fata la şcoală la oraş şi nu şti cum să procedezi, dacă să o ţi în gazdă, ori în căminul de fete la grămadă cu celelalte? Asta, bineînţeles, dacă va lua examenul. Vorbeşte! Cum te-am învăţat? Să strângi din dinţi şi să nu îţi arăţi slăbiciunea! Tu vii cu lacrimile târâş prin tot satul, făcând noroi din praful drumului...?
    -Nu mă certa, uite m-a oprit taica Gheorghe, ăla bătrânu’, bătrânu’, al lui Filip. O femeie m-a lăudat, dar una, nenorocită, care are pe fiică-sa în clasă cu mine, m-a bârfit.
     -Şi de ce plângi? Marina se uita la ea cu asprime.
   -Pentru că m-a bârfit, a spus că nu am luat premiul întâi pe merit, că mă înnoiesc în fiecare duminică şi multe altele de acest gen.
    -Tu, fată, să nu te bucuri de laudă. Cuvintele de preţuire pot ascunde multă ură învelită în poleială. Cine te laudă, nu înseamnă neapărat că te iubeşte. Un elogiu e posibil să ascundă lucruri urâte. Ăla care te-a lăudat poate să aibă limba despicată, cu una să te laude şi în spate să te bârfească. Fereşte-te de asemenea oameni, sunt mai periculoşi decât ăia care te critică în faţă. Cine te-a criticat, fii atentă, că în bârfa ei există un sâmbure de adevăr. Mulţumeşte-i pentru asta, apoi ştii precis că ea îţi este duşman.
     Învaţă fată din toate întâmplările pe care le trăieşti, doar proştii nu înţeleg ce li se întâmplă şi nu trag învăţăminte din faptele zilei ce tocmai s-a încheiat. În viaţă să greşeşti o dată, dar să nu persişti în a face aceeaşi greşeală, dă-o naibii, sunt o mie de posibilităţi de a face noi greşeli. Nu asta este problema că greşeşti, ci faptul că nu înveţi din propriile greşeli. Milico, să fii om integru! Urechea să-ţi fie ascuţită să poată auzi orice ţi se poate pregăti. Eşti frumoasă şi deşteaptă, din toamnă mergi la şcoală mai departe, acolo pericolele vor fi la tot pasul. Dracul va lua diferite forme, va fi un băiat frumos, curtenitor, gentil, dar cu gândul să profite de tine, apoi să te părăsească şi tu în loc să faci o şcoală, te vei întoarce în sat cu un copil în braţe încărcată de ruşine. Banii, multe fete vor avea bani, te vor invita în cercul lor, te vor îmbia cu o ceşcuţă de lichior, e dulce, însă te „duce”, te îmbată. Îţi va plăcea, te vei destrăbăla şi vei fi exmatriculată, iar eu asemenea ruşine nu voi putea accepta, te voi trimite în toată lumea Milico, scumpa mea, la mine în casă tu nu vei mai călca. Multe vor fi tentaţiile, ocoleşte-le!
     Acum mergi şi învaţă! Peste câteva zile este examenul, vreau să îl iei, altfel, dacă pierzi, se vor adeveri vorbele femeii care te-a bârfit, că ai „luat premiul I pe bază de plocoane”.
    -Mămico, nu dau la liceul economic, vreau la „uman”, nu-mi place să fiu o contabilă care stă înţepenită într-un scaun.
    -Tu faci cum îţi spun eu, de la „teoretic” nu ieşi cu nimic, trebuie să faci o facultate, însă aici, la „economic”, după ce ai terminat, ai diploma în mână, ai o meserie fetiţo, îţi vei câştiga pâinea, asta este cel mai important. După ce termini liceul, poţi să dai mai departe, nu te împiedică nimeni, vei fi relaxată, pentru că nu depinzi de nimeni. Ascultă-mă, sunt singura care îţi vrea binele cu adevărat!
     -Nu am dreptul să fac ce vreau? Trebuie să mă dădăceşti matale toată ziua? Am terminat 8 clase, sunt mare, gata, nu te mai băga peste mine!
     -Nu ţipa fetiţo, cât timp mănânci la masa mea, cât timp eu te îmbrac şi-ţi pun casa la dispoziţie să dormi, cu alte cuvinte, cât timp depinzi de mine, eu te îndrum ce să faci! Când vei fi pe picioarele tale şi vei trăi din munca ta, îţi promit, că nu mă voi mai băga în viața ta. Te voi lăsa să faci ce vrei. Până atunci să nu-ţi aud gura! Marina vorbea aspru, cu voce egală, nu se enervase, de altfel nu se enerva niciodată, în schimb era fermă, iar când spunea un lucru ăla rămânea.
    Emilia cu capul în jos, spăşită, a intrat în camera ei. A plâns până s-a liniştit, apoi a început să înveţe.
     A trecut focul examenului, rezultatele au fost afişate trei zile mai târziu. Emilia era a doua pe listă. Reuşise! Se bucura că trecuse cel de-al doilea examen din viaţa ei. Primul fusese când a terminat clasa 8, ei fuseseră prima promoţie cu 8 clase gimnaziale şi ultima promoţie cu examen de absolvire.
    Mamă-sa a fost bucuroasă, chiar a zâmbit. Doar trei fete şi un băiat luaseră examenul la liceu, ceilalţi preferaseră şcolile profesionale. Mare bucurie în toată casa. Veniseră neamurile să felicite fata, Emilia se purta ca o regină, era plină de ea şi de importanţa ei. După ce Niţă le-a dat la fiecare câte o ceaşcă cu ţuică, au plecat cu toţi pe la casele lor, doar doi cumnaţi de-ai Marinei nu aveau curajul să încerce deschiderea portiţei din interior. Femeia, ştiindu-le melicul, a căutat două sticluţe în care a pus rachiu , apoi le-a dat la fiecare câte una. Bucuroşi au plecat spre casă. Din poartă femeia le-a strigat:
     -Aveţi grijă, ţine-ţi drumul drept către casă, nu vă mai abateţi pe la cârciumă, că vă ajunge pentru azi!
     Fiind un eveniment special, au tăiat o găină, sacrificarea unei orătanii în cursul săptămânii, era un fel de sacrilegiu. Ţăranii tăiau sâmbăta seara o găină să aibă pentru duminică. În restul săptămânii mâncau de pe brazdă, ceapă, roşii, salată, lapte și brânză de la vaci, iar de la găini ouăle. Dar pentru că Emilia era liceeană de acum, mama Marina a luat hotărârea de a sacrifica porumbaca, era o puică de un an care se preta să fie pusă pe grătar. Bietul Niţă, tatăl Emiliei, nu a avut nimic de argumentat, doar a sacrificat pasărea.
     Masa a fost un festin, Mili a mâncat ficăciorul şi o aripă să „zboare” de acasă când îi va veni ziua.
Anii au trecut, Emilia se făcuse o femeie frumoasă, avea ochii mari negri iscoditori, corpul armonios cu forme rotunde, sânii împliniţi, rotunzi şi fermi căutau să iasă din bluzele întotdeauna prea strâmte.

     Examenul de absolvire a fost aproape o formalitate pentru ea, fusese pe parcursul liceului un elev eminent, iar practica o făcuse cu drag, începuse să iubească meseria de contabil, o fascinau conturile, pentru ea aveau un anumit mister, îi plăcea magia cifrelor. Înţelese funcţionarea unui plan de conturi şi asta o ajutase mult.
     Examenul de admitere la facultatea de drept a fost o lună de zile mai târziu, se pregătise intens pentru acest eveniment. Pentru prima dată mamă-sa nu intervenise în decizia ei. Faptul că fata avea o meserie la bază, pentru ea era mai mult decât mulţumitor, de acum putea face ce voia. Îi promisese că dacă va lua examenul la facultate, o va întreţine pe tot timpul studenţiei, nu va fi nevoită să muncească.
     Era greu să reuşească, prea mulţi candidaţi pe un loc. A aruncat o privire prin curtea facultăţii. Părinţi îmbrăcaţi elegant, de mână cu odraslele lor pe care le plimbau ostentativ ca pe nişte trofee, sfidau din înălţimea grandomaniei pe toţi copiii de oameni mai puţin avuţi. Fiecare părinte părea să spună că al lui copil este cel mai bun. Doar ea şi încă o colegă dintr-un sat din Argeş erau fără părinţi. Se simţeau stinghere, erau îmbrăcate sărăcăcios, printre toaletele elegante făcute din mătase naturală ale concurentelor. Mamele erau cochete, cu pălării mari, de vară, transparente, cu genţile din piele de şarpe şi sandalele în trei curele cu tocul cui de 12 centimetri.
Soarele ardea cu putere, elegantele rochii erau transpirate şi lipite de corpul femeilor. Toţi căutau un loc umbros unde să-şi răcorească trupurile încinse. Un bărbat între două vârste, curat îmbrăcat, beat, cu o sticlă de bere în mână, întreba pe toată lumea dacă nu a văzut băiatul lui. Oamenii îi răspundeau în silă, nimeni nu-l văzuse. Un cetăţean l-a întrebat :
    -Tovarăşe, cum îl cheamă pe băiatul dumitale?
Beţivul s-a uitat la el într-un ochi, a încercat să stea drept, apoi a răspuns:
    -Nu-l cheamă nimeni, că mi-a atras atenţia, să nu-l strig prin curte ca un apucat.
    -Nu m-ai înţeles, cum se numeşte copilul mata?
    -Ce rost are să-ţi spun, dacă tot nu-l cunoşti? Apoi cu privirea pierdută, uitându-se undeva în faţă, a pornit, cu sticla în mână, într-un mers nesigur făcând trei paşi în faţă şi doi în spate.
   De mână cu Gabriela, aşa se numea colega ei, au trecut sfioase printre părinţii şi copiii strânşi grupuri, grupuri, după cum se cunoşteau, ori după cum legau cunoştinţe de conjuctură. Mirosuri de parfumuri scumpe amestecate cu transpiraţie se simţea de câte ori întâlneau un asemenea grup. Erau privite cel puţin cu curiozitate, dacă nu cu dispreţ. Nimeni nu dădea vreo şansă celor două fătuci care se vedea clar că sunt ţărănci şi lepădaseră opincile la intrarea în Bucureşti. Fetele noastre, orice s-ar fi spus despre ele şi rochiţele lor din stambă, trăiseră la oraş în ultimi ani, nu erau chiar cu opinci în picioare. Se afişaseră zilele în care urmau să se dea examenele. Au fost cazate în căminul studenţesc pe perioada examenelor.
    Nu s-au lăsat copleşite de colegele lor elegante şi de părinţii lor care păreau purtători de morcovi bine înfipţi în partea dorsală, nici de parfumul frumos mirositor, de calitate şi scump, nici de rochiile scumpe. Nu le-au intimidat nici băieţii care le priveau ca pe nişte sălbatice, ele şi-au văzut de treabă şi de examen.
     În ziua în care s-au afişat rezultatele, s-au trezit de dimineaţă, s-au îmbrăcat cu rochiţele pe care le spălaseră seara şi acum le neteziseră cu un fier de călcat  împrumutat de la nevasta portarului. Îmbrăcate curat şi ordonate au intrat pe poarta instituţiei de învăţământ. Lume multă, afişierul era gol, încă nu se afişaseră rezultatele. Le-a fost împosibil să se apropie de peretele unde urma să fie lipite listele cu cei care trecuseră examenul şi se puteau considera studenţi. În faţa afişierului se făcuse un zid de netrecut din părinţi şi candidaţi. Emilia şi Gabriela s-au tras la umbra unui tei de lângă gardul facultăţi.
    După o oră de aşteptare s-a produs o vânzoleală mare urmată de o rumoare, secretara afişase rezultatele. Fetele au vrut să treacă prin zidul uman să vadă şi ele lista, o cucoană cu un coc uriaş pe cap, le-a împins înapoi:
     -Staţi dragă, unde vă înghesuiţi? Oricum nu aţi luat examenul, ce voi aveţi mutre de jurişti? Nu a luat fiul meu pe care l-am purtat la toţi marii profesori să facă meditaţie.
   -Păi dacă nu a luat examenul, daţi-vă la o parte să vedem şi noi ce am făcut. Haideţi doamnă, continuă Gabriela, faceţi paşi, că sunteţi mare cât vârful Moldoveanu. Noi am concurat, avem dreptul să ne căutăm numele.
   -Spuneţi-mi cum vă numiţi, să vă caut eu! Cucoana deşi nu mai avea nicio treabă, nu voia să se dezlipească din acel loc, mai mult din dorinţa de a le şicana pe cele două provinciale. Îi era teamă că ele ar fi putut lua examenul.
    -Nu doamnă, e plăcerea noastră să ne căutăm numele, e trăirea, emoţia noastră. Plecaţi naibi o dată!
     -Iar dacă sunteţi curioasă, nu plecaţi, vă spunem ce am făcut, va fi plăcerea noastră să vă umilim. Gabriela plusa, îi tremura vocea, ar fi vrut să fie cu adevărat amândouă admise, să poată umilii toată liota de îmbuibaţi plini de bani cu odraslele lor neputincioase.
     Într-un târziu femeia uriaşă a ieşit din zidul de oameni care era în faţa avizierului, dintr-o dată s-a făcut o breşă pe care fetele, pregătite, au ocupat –o. Înfrigurate, voind să citească toate listele dintr-o privire, fetele îşi căutau numele. La un moment dat s-au întors una spre cealaltă şi s-au luat în braţe. Amândouă erau studente. Au ieşit din zidul uman fericite şi ţinându-se de mână.
    -Cum e fetelor? Le-a acostat femeia cu cocul cât muntele. V-am spus eu că nu reuşiţi, e greu, al meu a făcut meditaţie la istorie cu profesori universitari şi tot a căzut, dar bietele de voi venite din provincie fără legături cu marile somităţi.
    -Ştiţi ceva, pentru la anul să vină să-l medităm noi, fiindcă am reuşit. Suntem studente, auziţi, suntem studente amândouă! Fetele dansau împreună de bucurie, în timp ce planturoasa mamă se uita la ele consternată.










Un comentariu:

Copiii Țării sunt cea mai bună investiție

    Am ascultat puțin, aș fi vrut să ascult tot discursul din Parlament al lui Orban, mi-a fost imposibil să ascult tot speech-ul. Urmăres...