Unde dai şi unde crapă.

  Procurorul General Niţu a fost debaracat de Kovesi printr-un dosar penal care s-a dovedit în instanţă a fi o făcătură, cu toate acestea, procurorul DNA care a instrumentat dosarul şi procurorul şef al DNA nu au fost nici măcar mustraţi pentru făcătura de dosar. Cum a fost posibil ca un Procuror General să fie eliminat din funcţie printr-un dosar penal în care instanţa a hotărât că:”Fapta nu există” şi nimeni să nu fie întrebat de sănătate?

Acum procurorii şi judecătorii, o parte care sunt cu # rezist,  sunt inflamaţi că, legal, Ministrul Justiţiei a propus revocarea din funcţie a lui Augustin Lazăr. Mi-ar fi plăcut ca procurorii şi judecătorii

, de acum, să fii cerut dreptate pentru fostul Procuror General Niţu care fusese târât în justiţie, îi fusese terfelit numele pentru că aşa a vrut Kovesi. Nu, atunci au tăcut, păcat! Ar fi trebuit să nu tacă, pentru că aşa le poate veni rândul la toţi.

Conform proceduri de revocare, propunerea lui T.Toader va merge la CSM pentru un punct de vedere, care este consultativ, apoi la Preşedinte pentru a emite decretul de revocare.

Întrebat de ziarişti, Preşedintele a declarat că nu îl va revoca din funcţie pe Lazăr, însă va citi raportul ministrului, apoi a continuat: cel mai indicat este ca ministrul Toader să-şi dea demisia. Drace! Unde dai şi unde crapă!

Ne spunea domnul Toader că Lazăr a depus la dosar, ca lucrări semnificative făcute ca procuror, o hârtiuţă, un fel de “belet” al lui Dandanache, prin care un dosar penal pe numele lui Iohannis, pe atunci primar al Sibiului, a fost clasat. Eu zic că Lazăr a fost cinstit când a clasat dosarul, ori a avizat clasarea dosarului, însă nu cred că a fost cinstit când a pus acea hârtie în dosarul care mergea, culmea, chiar la Iohannis care urma să emită decretul pentru numirea lui în funcţia de Procuror General.

Ziariştii spun că ar mai fi câteva dosare clasate ale lui Iohannis la aceaşi procuratură. Nu ştia nimeni că Antonescu Crin va face din mutul de la primăria Sibiu, preşedintele României, asta nu înseamnă că nu se putea avea multe avantaje şi de la un Primar de municipiu.

Nu văd nici un motiv pentru care Lazăr ar trebui ţinut în braţe. Nu a strălucit prin nimic, a făcut sluj în faţa lui Kovesi cât aceasta  a fost procuror şef DNA. De altfel în toată lumea civilizată Procurorii Generali şi procurorii şefi de departamente sunt schimbaţi, fără ca acest lucru să slăbească actul de cercetare penală. Din contră, schimbarea acestor şefi de parchete înainte de finalizarea madatului, îi va face pe viitorii şefi să fie foarte atenţi şi să nu se creadă Dumnezei în acele locuri.

Se vehiculează că T.Toader vrea să destructureze procuratura. Că vrea să oprească lupta împotriva corupţiei. Că protejează infractorii PSD. Nimic mai fals.

Koveşi a fost la conducerea Procuraturii Generale, apoi la DNA. Rezultatele au fost infime în lupta împotriva corupţie, au fost ceva dosare făcute la comandă politică cu condamnări date de către nişte judecători timoraţi, aflaţi sub autoritatea unei şefe a ÎCCJ vândută procuraturi, L. Stanciu.

Dacă s-ar fi vrut neapărat să se lupte cu adevărata corupţie, mai ales că avuseseră protocoale încheiate cu SRI-ul, altele ar fi fost rezultatele.

Spunea primul ministru Ciorbea, industria românească este energofagă şi că trebuie făcut orice pentru a scăpa de aceşti coloşi care, doar consumă, fără să producă. Mai spunea Ciorbea că, va privatiza uzinele, combinatele siderurgice pe un dolar, pentru a scăpa de aceşti uriaşi consumatori, apoi, după privatizare se va vedea luminiţa de la capătul tunelului.

Înainte de Ciorbea, Petre Roman, tot din postura de premier al României, caracteriza în 1991 industria românească ca fiind :”un morman de fiare vechi”.

Ciorbea a început să ne servească “privatizare pe pâine” conform spuselor lui. Uşor, uşor, uzinele au început să fie vândute pe sume de nimic, muncitorii trimişi acasă, iar conform unei Ordoanţe emise de guvernul Ciorbea, urmând să primească între 6 şi 24 de salarii drept compensaţii(mită) pentru că renunţă de bună voie la locurile de muncă.

Privatizarea de atunci şi de mai târziu, până la distrugerea definitivă a industriei, băncilor şi complexelor agro-industriale, ar trebui să facă obiectul cercetării organelor penale. Aici de fapt a fost marea corupţie şi marele jaf economic. Refuz să cred că SRI-ul nu a cunoscut aceste aspecte. Şi totuşi ,nimeni nu a mişcat un deget. Se cheltuie banii cu grămada pe nişte dosare prost întocmite, de mântuială aş putea spune, fără miză, doar pentru a plimba nişte oameni încătuşaţi prin faţa camerelor de luat vederi, care apoi se dovedeşte că “fapta nu există”. Acele unităţi economice au fost vândute în acte pe nişte preţuri derizorii, însă nimeni nu a fost curios să afle cât de mari au fost sumele din spatele vânzărilor. Aşa s-a vândut ţara la bucată şi en-gross. Spunea Ciorbea că se vede “luminiţa de la capătul tunelului. Pe dracu! Au furat şi tunelul. Aş putea să întreb pe aceşti corifei ai luptei împotriva corupţiei: unde este ţara mea? Cine a furat-o, de ce nu-i aduce nimeni pe bandiţii care au furat o ţară în faţa instanţei de judecată? Cum luptă împotriva corupţiei dacă nu merge la rădăcina ei? O bubă nu se vindecă dacă nu îi cunoşti cauza, nu tratezi efectul. Aşa zisa luptă împotriva corupţiei nu este altceva decât o perdea de fum. În spatele ei se reglează conturile între politicieni, între procurori, între înalţii funcţionari.

Ţara este împărţită, pentru că românii în buna lor credinţă, chiar au fost ameţiţi cu fumigenele patriotarde ale unor politicieni şi procurori.

Lazăr poate pleca liniştit, ministerul Public, România, românii în general nu pierd nimic prin plecarea lui, din contră, este posibil să fie un câştig pentru Procuratură.

Vreau să fie o luptă împotriva corupţiei reală, nu una în care să primeze îndepărtarea unor lideri politici indezirabili.

Şi pentru că Dragnea este cel mai rău, cel mai malefic, cel mai corupt, cel mai inculpat, cel mai penal, cel mai condamnat, cred că a venit ziua în care Procuratura să vină naibii cu un dosar serios împotriva lui, nu nişte făcături de genul celei din dosarul “Bombonica”, nu de alta, dar îi e şi lui jenă din înălţimea funcţiei sale să nu-i găsească nimeni nici o faptă de corupţie, demnă de a fi luată în seamă.

Mierea amară cap. VIII

Amalia Păsculescu a continuat să vină cu regularitate în casa tinerilor căsătoriţi, nu îi păsa de opoziţia făţişă a nurorii sale. Doctoriţa, planturoasă, părea o ursoaică pe lângă micuţa Emilia. Din înălţimea şi greutatea ei nu băga în seamă cuvintele pe care nora i le arunca câteodată, mai ales când Adi nu era de faţă. Amalia doar o privea cu milă şi dispreţ, ştia că este atotstăpânitoare, că ea face şi desface în casă. Într-una din seri, când venise să potrivească temperatura apei în cadă pentru Adrian, s-a aşezat în fotoliu şi nu s-a mai dat dusă. Vreau să stăm de vorbă:

-De ce nu ai rămas gravidă până acum? Au trecut şase luni de la nuntă. Eşti stearpă? Spune-mi să ştiu ce am de făcut, după ce că mi-am călcat toate principiile în picioare şi te-am adus în casă cu pământul sub unghii, asta îmi mai lipseşte să fii şi neroditoare.

-Nu vă faceţi probleme, sunt fertilă, însă nu cred că voi face vreun copil atâta timp cât dumneata eşti continuu în casa mea, iar când nu eşti aici, este Adi la dumneata. De multe ori am senzaţia că nu eu îi sunt nevastă.

-Ce vrei nenorocito să insinuezi? Amalia luase foc, a primit lovitura Emiliei ca pe un pumn în plex, s-a cutremurat, apoi a ripostat: doar o femeie fără educaţie putea să facă asemenea afirmaţii bolnăvicioase.

-Staţi liniştită doamna doctor, nu am mers cu gândul aşa de departe, să fim serioşi, ca femeie nu mai sunteţi atrăgătoare, sunteţi un omoi cu fustă. Pe lângă toate sunteţi şi rea, tiranică, lipsită de orice feminitate, de aceea tata socru vă ţine în vârful opincii.

-Cum îţi permiţi să fii aşa de familiară cu doctorul Victor Păsculescu? Neruşinata, auzi la ea: „tata socru”!

-Îmi pare rău să vă dezamăgesc, însă domnul doctor, aş putea spune că, m-a obligat să-i spun aşa. Şi aşa mă voi adresa, este un adevărat om, cu mari calităţi şi voi încerca să nu-l dezamăgesc. În ce vă priveşte, nu am să vă stau în cale,  am să vă ocolesc, deşi, sincer, îmi va fi cam greu ţinând cont de gabaritul dumneavoastră. Pentru astăzi am vorbit destul, dacă veţi mai continua să veniţi mult timp pe aici, voi divorţa, deşi mi se rupe sufletul pentru iubirea mea risipită pe un om care nu o merită. Căsătoria, dragă doamnă doctor este ca biletul la loto, nu este câştigător din prima, mai târziu poate câştig lozul cel mare, ori din contră voi continua să pierd. Eu voi juca până când voi câştiga. Convieţuirea cu dumneata şi Adi mă căleşte pentru mai târziu, de aceea nu mă grăbesc să divorţez, încă nu am stors toată răutatea de care dispui.

Aşa se desfăşurau întâlnirile Emiliei cu soacra, în serile în care Milica se arăta, pentru că în general când Amalia  intra în casă, fata se retrăgea în dormitor pentru a evita discuţiile răutăcioase.

Emilia îşi impusese să nu spună nimănui despre viaţa pe care o ducea în căsnicie, făcuse un pact cu ea, la întrebările Marinei, când vorbeau la telefon, îi răspundea invariabil că o duce bine, că este mulţumită de soacră şi că aceasta o ajută în treburile gospodăreşti.

Doar Gabi citise în ochii ei supărarea, nu a întrebat-o, a aşteptat ca Milica să vorbească.

După multe luni, într-o zi după ce terminaseră procesele, Emilia i-a zis:

-Gabi, hai să mâncăm împreună, bem o cafea şi stăm de vorbă ca fetele.

În restaurant nu era lume multă, orchestra nu începuse programul, iar oamenii erau încă treji. Era linişte, covorul gros dintre mese estompa zgomotul paşilor făcuţi de ospătari. Cele două femei s-au aşezat la o masă retrasă, în apropierea ferestrei înalte cu perdele din mătase şi draperii grele, cu scaune cu spătar înalt, tapisat. Un ospătar subţirel, blond, cu privirea senină ca albastrul ochilor săi mari, a venit la masă şi într-o poziţie respectuasă a înmânat celor două fete lista cu felurile de mâncare şi băuturi, apoi s-a retras urmărit de cele două convive.

-Frumos băiat, nu-i aşa Emilia? Gabi rămăsese cu privirea în urma chelnerului care dispăruse, cu mersul lui elegant, printre mese şi intrase în „Oficiu”.

-Pentru tine scumpo, că ai să ajungi o călugăriţă, eu sunt măritată, cel puţin formal.

-Uite ceva nou, dezvoltă prinţesă, spune-mi tot ce îţi frământă inimioara şi nu te lasă să fii fericită. Gabriela i-a prins cu dragoste mâinile, se uita în ochii ei de femeie suferindă. Se vede că suferi, nu poţi ascunde asta, de mult am vrut să te întreb, însă am aşteptat cu răbdare să-mi spui tu, am sperat că nu văd bine şi că este posibi să greşesc. Din păcate, nu este o greşeală. Spune regina mea, se poartă urât cu tine?

-Gabi, dacă aş fi o femeie nesimţită, dacă nu aş avea personalitate  şi m-ar interesa doar să vină seara să fac dragoste ca o iapă cu Adrian, lucrurile ar fi minunate.

-Şi atunci despre ce este vorba? Spune-mi zeiţa mea!

-Draga mea, de când m-am măritat Adi nu a mâncat nimic pregătit de mine. Dimineaţa pleacă fără să mănânce trece pe la mamă-sa care îi dă micul dejun,iar seara la fel. Duminica dimineaţă vine soacră-mea şi îi pregăteşte micul dejun, doar lui, eu am refuzat de fiecare dată, apoi prânzul şi îi lasă mâncare pentru seară. Eu mănânc singură, stau mai mult singură, mai sunt seri când mă ciondănesc cu doctoriţa.

-Adrian ce părere are?

-Adrian este un nor care se pierde în suflul vântului. Nu are cuvânt, nu are personalitate, am crezut în vorbele lui, însă este prea comod, îi place să fie dădăcit şi răsfăţat, nu s-a maturizat. Mamă-sa i-a timbrat pe vecie viaţa.

-Fă-i un copil Zeiţă, atunci îl vei obliga să se maturizeze, să devină responsabil.

-Nu scumpo, un copil ar face ca doctoriţa să se mute cu totul la noi, mi-aş pierde definitiv libertatea. Cred că mi-ar lua copilul invocând faptul că nu aş fi capabilă să-l cresc. Aşa că nu fac prostia asta. De altfel la cât de rar  mă culc cu Adrian greu să cred că aş putea rămâne gravidă. Milica vorbea cu voce egală, pronunţa cuvintele fără a le accentua, era cumva împăcată cu soarta pentru moment.

-Spune-mi ce vrei să faci pe viitor? Cum vezi lucrurile?  Gabriela era pornită, ar fi fost în stare să se bată cu toată lumea pentru ca iubita ei prietenă să fie bine.

-Prin ceaţă scumpo, între mine şi Adrian este un nor des, iubirea mea nu mai reuşeşte să pătrundă norul, nu-l pot identifica ca om matur, îl văd ca pe un copil de ţâţă care încă mai suge la pieptul celei care i-a dat viaţă. Nenorocirea este că nu mă pot rupe de el, încă îl iubesc, cred că şi el mă iubeşte, însă nu are forţa să taie cordonul care îl leagă de mamă-sa. Mai stau, sper să rezolv cumva situaţia asta. Îţi dai seama Găbişor, eu dacă acceptam să mănânc cu Adi din ce pregătea soacră-mea, dacă o curtam când venea seara să-i pregătească baia lui Adi precum unui bebeluş, eu aş fi trăit fericită. Însă toate ar fi avut un cost greu pentru mine, libertatea mea. Nu am vrut să devin o debilă trăind din mila doctoriţei, vreau să fiu pe picioarele mele chiar dacă voi fi nevoită să renunţ la iubirea pentru Adi. Ce părere ai? Mă aprobi?

-Întru totul scumpo. Te susţin. Ştii că m-a sunat mama Marina? Nu crede în vorbele tale, cum că o duci bine, mi-a zis că nu avea când să se schimbe doctoriţa. Am liniştit-o cum am putut. Nu ştiu dacă am fost convingătoare. M-am străduit, însă, e posibil, ca vocea să mă fi trădat.

Între timp chelnerul le adusese cafelele şi câte un deget de coniac Murfatlar, rafinat şi aromat, care se bucura de prezenţa cafelelor puţin îndulcite şi la fel de aromate.

După două ore de bârfit cele două prietene au plecat. Afară era întuneric, ningea frumos.

Hai să ne plimbăm, nu am chef să ajung acasă. Uite ce seară minunată! Fulgii de nea, aripi de ninsoare, parcă se cern în drumul lor. Prinde iubita mea prietenă un fulg, hai să vedem care prinde unul mai mare. Fetele uitaseră că sunt avocate şi femei în toată firea, se comportau ca nişte copii care se jucau fără nicio grijă.  S-au plimbat pe străzi ţinându-se de mână, pierduseră noţiunea timpului. Într-un târziu s-a despărţit de Gabi, a luat un taxi şi a mers acasă. A intrat în hol, a aprins luminile, nu era nimeni, nici măcar soacră-sa, care părea că nu se mai dă dusă din casa ei.

După ce şi-a schimbat hainele, în halat de casă a mers în bucătărie. Fredona o melodie populară, era bucuroasă, discuţia cu Gabi o revigorase, plutea prin încăpere încercând să-şi pregătească cina.

De afară uşa s-a deschis cu zgomot, cineva grăbit a intrat în casă. Adi, transfigurat la faţă, agitat şi nervos, aşa cum Emilia nu-l mai văzuse până atunci, a intrat val-vârtej în bucătărie:

-Tu cânţi de fericire că mama a suferit un accident?

-Ce vorbeşti tu acolo? Ce accident? Cine s-a lovit? Explică-te! Nu mă acuza! Despre ce este vorba, ce s-a întâmplat Adi? Emilia s-a oprit din treabă, nu înţelegea nimic.

-Mama a căzut pe scările de la spital şi şi-a rupt mâinile amândouă şi piciorul drept, are toată  faţa plină de răni. Adrian era buversat, era prima dată când mamă-sa nu mai era puternică, o vedea pentru prima oară învinsă. Nu pierduse războiul cu nora, cu bărbatul, cu sistemul, ci cu câteva picături de apă neşterse la timp de femeia de serviciu.

-Şi de ce mă cerţi? De unde era să ştiu eu ce a păţit scumpa ta măicuţă?! Emilia era surprinsă, nu îngrijorată. Nu ar fi crezut că o poate învinge cineva pe tiranica ei soacră. Îşi amintea când se uita la ea, era ca o privire a întunericului, nu avea nimic luminos.

-Nu fii maliţioasă! Este mama, indiferent de părerea ta despre ea, eu o divinizez, o iubesc mai presus decât orice altceva. Nu îţi permit, auzi, nu îţi permit să fii ironică, ţi-am suportat destul mojiciile. E timpul să te temperezi şi să fii alături de aceea care mi-a dat viaţă! Îmbracă-te şi mergem imediat la spital! Mama nu poate merge la toaletă, nu-şi poate folosi mâinile, le are rupte. Tu înţelegi fată proastă ce înseamnă asta? Adrian îşi ieşise cu totul din fire, o prinsese de umeri pe Emilia şi o zgâlţâia cu toată puterea lui.

-Te înţeleg, nu mă supără vorbele pe care mi le-ai strigat. Te rog să te calmezi, îmi pare rău pentru ce a păţit doamna doctor, regret că nu se poate folosi de mâini pentru că le are rupte. Sinceră să fiu, preferam să nu-şi rupă mâinile, ci limba, asta o are proastă. Apăi dragul meu, fără limbă se descurca foarte bine şi poate îşi găsea şi locul în lume, nu ar mai fi fost ca un animal hăituit. Nu m-a deranjat că mi-ai spus că sunt ţărancă, până la urmă asta nu este o jignire. Nu m-a deranjat nici că mi-ai zis că sunt proastă, probabil că sunt, din moment ce continui să locuiesc cu tine şi scumpa ta mamă. Nu merg, mergi singur, când vă veţi învăţa să vă comportaţi, veţi primi compasiune, până atunci, nu!

-Eşti un animal Emilia! Nu mă aşteptam la asta din partea ta.

-Nu sunt un animal, mai rău, sunt un om. Milica îl privea calmă, nu simţea nimic pentru suferinţa doctoriţei. A rămas ca un bolovan de gheaţă în mijlocul iernii.

Adrian a ieşit din casă val-vârtej. După un timp s-a auzit motorul Moskviciului pornind şi maşina demarând în trombă.

Emilia s-a trântit într-un fotoliu, a închis ochii, într-un pelerinaj al gândurilor i-a apărut atotputernica Amalia, acum este imobilizată la pat, neputincioasă aflată la mila altora.

Adrian a intrat în salonul secţiei de chirurgie în momentul în care mama lui o beştelea pe infirmiera care se chinuia să-i pună plosca:

-Ai grijă proasto cu plosca, ai să uzi patul. Doamne, câţi proşti şi incompetenţi plăteşte statul degeaba!

-Doamna doctor, sunteţi grea ca o bucată de plumb, macara dacă aş fi, abia v-aş ridica, nu pot singură, se văita biata femeie, gâfâind după efortul depus.

-Dacă nu eşti în stare, pleacă acasă, eu sunt doctoriţa Amalia Păsculescu, soţia doctorului Victor Păsculescu. Ai înţeles cine sunt? Ţărancă proastă, ce idiot te-a angajat? Amalia, roşie la faţă ca un mac ofilit, continua să arunce vorbe de ocară.

Adrian rămăsese descumpănit în salon lângă uşă.

-Eu sunt idiotul care am angajat-o, s-a auzit o voce groasă de bărbat . Sunt doctorul Cerchez, şeful secţiei de chirurgie, doctorul care v-a reparat. Am vorbit cu Victor, soţul dumneavoastră, mâine vă fac externarea, îmi pare rău, v-aş mai fi putut ţine internată, însă nu meritaţi, mi-aţi dat peste cap tot personalul. Nimeni nu mai are curajul să vină să vă facă o injecţie, să vă facă toaleta, să vă aranjeze patul, să vă dea să mâncaţi. Doamnă, nu realizaţi că sunteţi precum o barcă fără cârmă la discreţia vânturilor, valurilor? Pentru ca dumneavoastră să fiţi înţeleasă şi ajutată, trebuie să înţelegeţi şi să vă ajutaţi. Ne-am înţeles, mâine vă fac ieşirea. La revedere doamnă! La revedere tinere!

După plecarea doctorului Cerchez, Amalia a întors capul să nu-l vadă pe Adrian, neputinţa îi dădea o stare de jenă.

Doctorul Victor Păsculescu a bătut în uşa fiului său. Din interior s-au auzit paşi uşori, uşa s-a deschis, în cadrul ei a apărut nora îmbrăcată  într-un halat de casă grena, cu ochii ei negri ca doi tăciuni şi părul căzut pe umeri. Era o frumuseţe naturală, o floare ruptă din grădina raiului şi adusă în casa fiului său. Pentru prima dată Victor, socrul său, îşi reproşa faptul că lăsase angelica prezenţă din faţa lui pe mâna scorpiei de nevastă-sa.

-Iartă-mă că te deranjez la acest ceas târziu, soarele a apus de mult , iar cerul şi-a aprins beculeţele precum brazii de Crăciun. Sunt bucuros să te găsesc sănătoasă. Am venit să te rog să faci ceva pentru mine. Ştiu că nu merit să apelez la tine, până acum nu m-am lăsat văzut, însă nu este timp de reproşuri, iar în acest moment ar părea că sunt ipocrit. Draga mea, Victor s-a apropiat de Emilia şi a sărutat-o pe frunte, cred că ai aflat că Amalia a păţit un mare necaz, într-un moment de neatenţie al necuratului, cel care o susţine în toate pe nevastă-mea, a căzut pe scări. Din nefericire şi-a fracturat mâinile şi piciorul drept din gambă. Nu se poate ajuta, însă nu asta este partea cea mai rea, dracii care o stăpânesc, ăştia îmi dau bătăi de cap.

-Cu ce te pot ajuta tată? Pentru dumneata fac orice sacrificiu, dumneata m-ai primit ca pe copilul propriu. Nu pot uita asta. Emilia îi admira înălţimea, ochii căprui ca două boabe de ciocolată, părul albăstriu de la tâmple şi faţa sobră cu gura frumoasă şi bărbia semirotundă.

-Te rog să dai telefon cuscri, roag-o să vină să stea cu Amalia, am să angajez şi o infirmieră, însă trebuie cineva de încredere să supravegheze casa.

-Nu ştiu dacă va dori să vină, poate, ştiind, că rugămintea vine de la dumneata, să o conving. Emilia s-a apropiat de geam, a tras perdeaua puţin să poată privi afară. Acoperişurile sunt acoperite cu vată, casele sunt mici cadouri aşezate sub uriaşul brad care este cupola cerească. Nu mai ninge, stelele, licuricii nopţii, veghează să avem o noapte liniştită. Tată, fata s-a întors cu faţa la socru, îţi promit că mama, mâine seară, va fi aici şi împreună cu mine o vom îngriji pe doctoriţa Amalia Păsculescu.

-Îţi mulţumesc! Mă grăbesc să merg la spital. Ai ceva de mâncare, îmi este foame, iar acasă nu am găsit decât mezeluri, urma să gătească azi.

-Nu ştiu, nu gătesc doar pentru mine, Adi mănâncă la dumneavoastră, ori îi pregăteşte doctoriţa mâncare, aici, pentru el. Pentru mine, nu avea sens să gătesc. Haidem în bucătărie, găsim noi ceva.

Am câteva ouă, le vom prăji, vom pune pe ele sare, apoi condimente să le nuanţăm gustul şi vom mânca amândoi.

-Adi nu mănâncă cu tine? Ce tot spui acolo? Victor era uimit de ceea ce spunea nora lui. Nu am ştiut, acum am aflat. De ce nu mi-ai spus, de câte ori am vorbit?

-Am crezut că dumneata ştii şi nu am vrut să intervin. Emilia era bucuroasă că avea cel puţin un aliat.

Au mai discutat un timp după ce s-au bucurat amândoi de o cină, dacă nu bogată, cel puţin gustoasă.

Într-un târziu Victor a plecat după ce a sărutat gazda pe frunte şi i-a mulţumit încă o dată pentru cina minunată.

A doua zi seara Emilia era la gară împreună cu Victor, Adi rămăsese acasă cu mamă-sa. După pupăturile de bună regăsire, Marina a întrebat de sănătatea Amaliei. Victor a pus-o în temă cu tot ce trebuia să ştie şi ce o aştepta de acum încolo timp de o lună şi jumătate. În Pobeda lui Victor era o căldură moleşitoare, discuţia era aprinsă, însă nu se simţea o mare compasiune pentru Amalia în glasul nici unuia dintre pasageri, însă parcă toţi într-un consens nu o blamau.

După parcarea maşinii cei trei au intrat în casă. Camera în care se afla Amalia era pe dreapta holului lung şi larg din care se intra în toate camerele şi din capătul căruia pleca o scară din lemn în spirală până la mansardă unde se afla uscătorul şi o mică cămăruţă pentru locuit.

Victor a bătut uşor în uşă, din interior s-a auzit un „intră” spus cu glas gutural.

A intrat  întâi doctorul, urmat de cele două femei, la vederea cărora Amalia a izbucnit:

-A , doamna Marina, ţăranca noastră, mama ţărăncuţei cu care mă pricopsii de noră. De ce aţi venit scumpelor? Să vă bucuraţi de nenorocirea care a dat peste mine? Nu vă este ruşine, să daţi buzna peste o femeie infirmă? De ce le-ai adus nenorocitule să joace tontoroiul pe neputinţa mea?

Prizonierul Manuscris

                          Prizonierul

                          Autor Ionel Cârstea

                                 CAPITOLUL  I

Plouase o săptămână de zile, fusese o ploaie mocănească  cu picuri mari, deşi şi reci ca gheaţa, vremea se răcise, drumurile se desfundaseră. Tunurile armatei române bombardaseră zile în şir un regiment de infanterie german amplasat într-o vale largă cultivată  cu porumb. Sătenii culeseseră în fugă ştiuleţii  de frica frontului care se apropia. Doar cocenii rămăseseră în picioare, erau plini de frunze şi înalţi de peste doi metri, la adăpostul lor găsiseră germanii o bună ascunzătoare. Nu se mişcau  din teama de a nu fi văzuţi, stăteau pitulaţi la rădăcina plantelor, erau murdari şi nemâncaţi. Au vrut să se retragă spre sat, însă mişcarea cocenilor a atras atenţia armatei române care a pornit un foc nimicitor. O grupă de ostaşi germani, condusă de un sergent, năucită de forţa loviturilor primite, a luat-o la fugă spre liziera pădurii care se afla la circa un kilometru de locul unde se găseau ei. Alergând în zig-zag , unul în spatele celuilalt,

  cu focul pe urmele lor. După un efort chinuitor au reuşit să intre la adăpostul pădurii. Copacii erau deşi, cu coroanele înfrăţite, frunzele ţesute, razele soarelui strecurate printre ele păreau mii de licurici. Era un semiîntuneric plăcut. Cei opt soldaţi, coordonaţi de sergent, cu pistoalele automate în banduliere, atenţi la cea mai mică mişcare, au intrat în inima pădurii.

O poieniţă cu iarba înaltă, umedă şi rece i-a îmbiat cu liniştea ei să facă popas. Era o tăcere adâncă, nefirească pentru codru, nu se auzea trilul nici unei păsări, nici măcar un ţârâit de greier. Era o acalmie apăsătoare, soldaţii simţeau că sunt în rai după bubuiturile tunurilor. E drept că ele, bubuiturile, se auzeau şi aici, destul de estompat, chiar se întrebau dacă mai trăgea artileria sau urechile lor încă mai percepeau  zgomotele auzite cu ceva timp în urmă.

Discutau liniştiţi, spuneau glume, era o descătuşare după dansul morţii la care luaseră parte. Franţ, un zdrahon de soldat cu ochii blânzi şi umezi ca a unui ied rătăcit de mamă, povestea despre nevasta şi cei doi copii ai lui care au fost omorâţi în nimicitorul bombardament asupra Hamburgului care a ţinut din 24 iulie până pe 3 august de anul trecut (1943 nota aut). Atunci Churchill declarase că : „dacă nu pot fi distruse uzinele, să fie omorâţi muncitorii” şi au fost omorâţi peste 45.000 de civili şi alţi 37.000 au fost răniţi.

-Băieţi, am pierdut războiul încă de la Stalingrad şi Cotul Donului, Hitler cu gaşca lui ne mână în luptă, deşi, ştiu bine că suntem învinşi. Ar trebui să înţeleagă că murim degeaba, moartea noastră nu va ajuta nimănui. Românii împreună cu ruşii mai au puţin şi ne aruncă peste graniţă  în Ungaria. Camarazii noştri din zi în zi sunt şi mai tineri şi mai slab instruiţi. Asta înseamnă că avem pierderi uriaşe, au început să înroleze tineri de 18 şi 19 ani, îi instruiesc sumar în centrele de instruire, apoi îi trimit pe front carne pentru tunurile inamice. Iohann, adică don sergent, sunteţi cel mai în vîrstă dintre noi, aveţi 30 de ani, uitaţi-vă la copilul ăsta, -Franţ s-a întors cu faţa în dreapta lui unde era un soldat îmbrăcat cu nişte haine largi, cu faţa mică, bălaie şi spână, doar sub nas, deasupra buzei cărnoase, mustăcioara roşiatică începuse să mijească, avea ochii verzi cu căutătura blândă şi sinceră. -Herman, câţi ani ai?

Surprins, băiatul a căutat cu privirea spre uriaşul Franţ, cu un curaj pornit din teribilismul vârstei a rostit ca atunci când dă onorul:

-Am 18 ani împliniţi!

-Bine, nu este nevoie să fii atât de oficial, suntem între noi, nu avem ofiţeri în apropiere. Ia spune, tu ai cerut să te înrolezi?

-Au venit la liceul unde învăţam, eram în ultimul an, un general milităros, elegant, cu o vorbire aleasă împreună cu o femeie ofiţer frumoasă şi tânără, asta când vorbea îşi dădea ochii peste cap într-un mod provocator şi lasciv, ne făcea să credem că pe front vom întâlni numai femei ca ea de frumoase şi gata să ne îndeplinească orice dorinţă sexuală. Exaltaţi, mulţi dintre colegii mei s-au înscris, mai rămăsesem eu şi cu unul pirpiriu cu nişte ochelari cu dioptri mari, acesta s-a uitat la mine cu ochii mijiţi prin lupele ochelarilor, apoi la femeia-ofiţer şi a strigat din toţi bojogii:”merg şi eu”. Generalul l-a privit , l-a studiat bine, apoi i-a strâns mâna şi a zis: „mulţumesc domnule elev pentru curajul dumitale, dar ţara are nevoie de dumneata ca civil, nu te poţi înrola”. Rămas singur, am făcut un pas în faţă şi, resemnat, am spus : „mă înrolez!” Am fost duşi într-un centru şi instruiţi trei săptămâni, erau şedinţe intense şi prelungite, epuizante. După trei săptămâni am depus jurământul şi am fost repartizaţi pe front, aşa am ajuns aici.

-Soldaţi, când se înserează o luăm spre vest, să ţineţi aproape unul de celălalt, de ceva timp nu s-au mai auzit tunurile, asta înseamnă că ai noştri fie s-au predat, fie sunt morţi. Sergentul i-a îmbrăţişat cu privirea, îi simţea ca pe fraţii lui, îi ştia pe fiecare în parte, le cunoştea poveştile şi viaţa, doar Herman era proaspăt venit. O lacrimă s-a scurs din ochii lui albaştri din care dispăruse bucuria de a trăi, grozăviile văzute în cei patru ani de când era pe front îl transformase într-o maşină de ucis. Acum, după mult timp, au reapărut sentimentele umane, sentimente rămase prin tranşeele mocirloase şi pline de fecale amestecate cu sânge. Iohann , sergentul, îi privea şi lăcrima, râuri de lacrimi s-ar fi scurs din ochii lui dacă ar fi avut timp să plângă. Nu avea, el era comandantul, în mâinile lui erau vieţile lor, de el depindea ca ei să trăiască, de el şi de... hazard. –Ar trebui să plecăm, începe să se însereze, Franţ tu mergi înainte, eu rămân ultimul, urmăreşti busola şi ţii drumul vest-vest-nord. Să ne strângem mâinile şi să ne urăm noroc!

- Cred că ar fi bine să mâncăm întâi, dacă pornim la drum nu vom mai avea timp.

-Bine zici Franţ, scoateţi şi mâncaţi, aveţi 15 minute la dispoziţie! Au tăiat conservele şi după o scurtă rugăciune spusă de sergent, au început să mănânce. Mâncau aşezaţi în cerc, se priveau şi zâmbeau, erau bucuroşi să ştie că încă sunt vii. Deodată, liniştea poieniţei a fost spartă de lătratul unei mitraliere, soldaţii nu au avut timp nici să-şi scoată armele, au murit instantaneu cu dumicatul de pesmet în gură. Apoi s-a aşternut liniştea, o linişte de mormânt, era liniştea care însoţeşte moartea, brutală şi urâtă, o moarte fără sens. Era moartea care nu mai prididea să adune suflete de români, ruşi , germani, englezi, americani, japonezi, italieni, o moarte care încă nu obosise luând zilnic mii de suflete de oameni tineri.

Hitler hotărâse să fie război, el, printr-un singur gest, deschisese uşile hadesului. Cu o fluturare de mână trimisese milioane de tineri să moară într-un război fără noimă, într-un război care până la urmă avea să-i aducă şi lui moartea. Hitler nu avea copii, nu ştia ce înseamnă să creşti un copil, să-l veghezi noaptea când e bolnăvior, să-l înveleşti când îi este frig, să-l înveţi să ţină creionul în mână, să te bucuri ca părinte de fiecare zi petrecută alături de el, să-l vezi cum creşte, cum se maturizează. Orice tată adevărat şi-ar dori ca fiul lui să se însoare, să aibă copii, pentru ca el la rândul lui să se bucure de nepoţi. Hitler nu avea milă de copii pentru simplul motiv că nu avusese copii şi nu cunoştea dragostea pentru copii. De aceea a putut să-i trimită la moarte fără să clipească. Cine hotărăşte să fie război, ar trebui să fie acolo, în linia întâi, în mocirla tranşeelor, printre gloanţele duşmanilor şi cu păduchii ca singurii prieteni fideli.

A deschis ochii, era întuneric, nu ştia unde se află, a încercat să asculte, era linişte deplină. Întunericul era dens, putea fi tăiat cu cuţitul feliuţe, feliuţe. A încercat să se mişte, o arsură a simţit-o în spata stângă, a pus mâna în locul cu pricina, era bandajat, asta însemna că nu era singur. Nu îşi amintea decât lătratul mitralierei, apoi a simţit o arsură, din acel moment nu mai ştia nimic. Nu realiza unde se află, ceva îi spunea că nu este prizonier. A închis ochii, voia să mai doarmă, ar fi vrut să se trezească o dată cu terminarea  războiului, se săturase de mizerie, de moarte, prea multă moarte, unde privea, era moartea. Mergea tot timpul cu ei, femeia cu coasa aproape că nu se mai ferea, era peste tot, la popotă, în tranşee, în furgonetele sanitare. Venea în cele mai ciudate momente, nu atenţiona, nu bătea la uşă, pur şi simplu venea şi pleca, era nesimţită, indolentă, nu se uita la vârsta celui care urma să moară, nici la sexul lui, îi lua la rând, aşa cum le era destinul.

După un somn scurt s-a trezit, lumina din încăpere l-a făcut să tresară, nu vedea bine, lampa era prea aproape de ochii lui.

-Te-ai trezit?

Iohann a auzit glasul, era de femeie, vorbea româneşte, înţelegea foarte bine limba, chiar o vorbea, deşi stâlcit, se putea înţelege cu românii. Trăise trei ani alături de ei, venise în România la începutul verii lui 1941 când Germania alături de armata română trecuseră Prutul pentru a ocupa marele colos de la răsărit, URSS. De atunci nu mai plecase în Germania decât în cele trei scurte concedii date de armată. Avusese şi o iubită româncă, era sanitară, infirmieră, îl îngrijise când fusese rănit în picior la Odessa, se aprinsese un foc al iubirii între ei, cum numai războiul îl poate provoca. Se iubiseră cu ardoare, cu nesaţiu, făcuseră dragoste pe unde apucaseră, în cortul răniţilor între două paturi ai căror ocupanţi tocmai muriseră, în spatele ambulanţei, într-o căpiţă de fân din curtea unui evreu bogat de pe valea Nistrului. Totul fusese frumos până în ziua când, un glonţ rătăcit i-a găsit inima, odată cu infirmiera murise şi ceva din el. Acum este din nou rănit şi tot o româncă este la căpătâiul lui.

-Da, unde sunt? –Iohann era temător, nu ştia unde se află şi cine este femeia.

-Stai liniştit, eşti în spatele frontului, camarazii tăi, nemţii, au fost izgoniţi din România, frontul este în Ungaria.

-De cât timp sunt aici?

-De trei zile, ai fost între viaţă şi moarte, am reuşit să-ţi scot glonţul, acum eşti bine, ieri am crezut că te pierd...

-Cum să mă pierzi? Ce s-a întâmplat? –Iohann a vrut  să se ridice, o durere sfâşâietoare l-a făcut să-şi înăbuşe un strigăt.

-Ai avut febră mare, atunci m-am decis să-ţi scot glonţul. A fost greu, pe tine am experimentat, nu am mai făcut niciodată asemenea intervenţie. Deşi erai leşinat, tot ai ţipat de durere, nu m-am lăsat până nu am isprăvit. Recunosc, dacă era un medic care să facă operaţia asta şi avea scule potrivite, poate făcea o gaură în omoplatul tău la o treime din ce am făcut eu. Acum eşti bine, am cusut gaura şi ţi-am turnat o jumătate de sticlă de palincă pe ea.

-A mai rămas puţină? –Iohann a înghiţit în sec când a auzit câtă bunătate  de alcool pusese pe rana lui.

-Mai am, uite  aici, a luat sticla şi a turnat într-o cană de tablă care se afla pe o mică meşcioară improvizată.

Femeia a pus cana pe măsuţă, apoi l-a ajutat să se ridice şi să se sprijine de perete.

-Uite cana, bea uşor să nu îţi facă rău. Femeia, îi vorbea cu blândeţe.

Bărbatul a băut cu înghiţituri mici, simţea alcoolul cum îl încălzeşte până în măduva oaselor şi până în vârful degetelor de la picioare, o căldură plăcută urmată de moleşeală, de relaxare se răspândise în întreg corpul, pălinca era mai tare decât snapsul lor.

-Cum te cheamă femeie?

-Irina, dar pe tine?

-Iohann. Cum am ajuns aici? Unde sunt ceilalţi camarazi ai mei? Întrebările se succedau, bărbatul era avid să afle veşti despre băieţii lui.

-Toţi sunt morţi, doar tu ai deschis pentru o clipă ochii, atunci am văzut că trăieşti, am încercat să te mişc, nu am putut, nu te-am abandonat, ţi-am dat apă să bei, atunci ai încercat să te ridici, imediat te-am sprijinit, aşa am reuşit să te aduc acasă. Locuiesc aproape de marginea pădurii, casa este a grofului care este stăpânul pădurii. Bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească!, a fost pădurar aici până a început războiul, apoi l-au luat pe front, a murit la Cotul Donului. Boierul nu m-a dat afară din casa pădurii, a zis să o stăpânesc eu şi neam de neamul meu, pentru că socrul meu a fost pândar aici şi tatăl socrului şi tatăl tatălui socrului meu au fost paznici pădurii, din acest motiv m-au lăsat liniştită în căsuţa asta.-Ochii femeii erau negri şi păreau să arunce flăcări când povestea. Era înaltă, trupeşă, cu sânii plini, bine ascunşi sub rochia din diftină cu înflorituri închise la culoare, avea o frunte lată, luminoasă, deasupra unor sprâncene negre, bine conturate. Buzele roşi şi cărnoase formau o gură mică, plăcută şi ispititoare. Nu părea să aibă mai mult de 30 de ani, era singură şi văduvă de doi ani, nu avusese copii, deşi tare îşi dorise.

-Sunt izolată de lume, merg rar în sat, doar să cumpăr gaz şi chibrituri, am şi amnar, dar e bine să fie şi câteva beţe de chibrituri. Ţi-o fi foame şi eu pălăvrăgesc într-una. Femeia s-a ridicat şi-a şters din obişnuinţă mâinile pe şorţul pe care îl purta de dimineaţa până seara, apoi a dat să plece.

-Eşti sigură că nu mai este niciunul în viaţă? Te-ai uitat bine la ei? Iohann vorbea înecat, gata să izbucnească în lacrimi, o piatră de moară o simţea pe inimă, nu credea că pot fi morţi, se gândea la Herman, era un copil, se uita la Irina cu o firavă speranţă că îi va da veşti bune.

-Din păcate toţi erau morţi. –femeia a privit spre bărbat, a dat din cap cu compătimire, apoi a urcat scările spre ieşire.

Rămas singur, Iohann se gândea la camarazii lui, la fraţii lui, cum le spunea în gând, niciodată în faţă, soldatul nu trebuia să-i vadă slăbiciunea şi nici să fie familiar cu el. El era sergentul, comandantul lor, acum era viu, ceilalţi sunt morţi. Nu trebuia să le permită să mănânce, dacă ar fi plecat când  hotărâse el, poate scăpau.E greu să păcăleşti destinul, se strecoară pe furiş şi acţionează când nu te aştepţi. Nu, nu ar fi avut nicio şansă, moartea pândea pe după copacii din jurul poieniţei, doar ce deschiseseră conservele cu cârnaţi şi fasole, rupseseră cu greu o fărâmă din pesmetele cazon tare ca piatra, atunci s-a auzit rafala, se trăsese din apropiere. Nu ştia cine îi omorâse, avea un nume generic-inamicul. Îi omorâse nişte oameni pe care nu îi cunoştea, cărora nu le făcuse niciun rău niciodată, poate cu unii dintre ei de-a lungul timpului se împrumutaseră de ţigări. Cât de groaznic este războiul! Dacă i-ar fi văzut el primul pe inamici, acum ei ar fi fost cu ţărâna în gură, nu băieţii lui.

Erau ca nişte pit -bulli pe care stăpânul îi asmute pe cine vrea el. Trebuiau să omoare, ăsta era cuvântul de ordine: moartea.  Războaiele de-a lungul vremurilor nu aduseseră nimic bun pentru popor, el, poporul, fusese împins de politicieni să porneacă cu război împotriva altor neamuri. Ce rău făcuse Polonia sau Cehoslovacia, Germaniei? Nici unul. Nici Belgia şi Olanda nu fuseseră obstacole în calea progresului german. Franţa, Marea Britanie şi Germania erau duşmani, duşmănia lor venea din vremuri  vechi şi părea a nu se găsi uşor o cale de împăcare, erau ca trei fraţi şi o singură coroană regală, doar unul putea să se încoroneze, în cazul nostru Europa era coroana. Germania nu putuse digera înfrângerea  din 1918, nu putea uita umilinţa suferită în faţa Franţei la Verdun. Germania voia să fie superioară Franţei aşa cum fusese la Sedan în 1870, când însăşi împăratul Franţei Napoleon al III-lea fusese luat prizonier.

Pentru satisfacerea orgoliilor politicienilor germani şi mai ales ale dictatorului Hitler, a fost declarat măcelul general. Oamenii îmbrăcaţi în uniforme militare din toată Europa, fără a  cunoaşte motivul pentru care sunt trimişi unii împotriva altora, au început să se omoare între ei. Politicienii au hotărât-război, militarii nu pun întrebări, îşi încarcă armele şi trag, de ce? Nu-i treaba lor, ei luptă, politicile sunt  făcute de civilii care stau la adăpost. Olandezii, belgienii, francezii se apărau, un duşman venise peste ei şi împărţea moartea- maşina de război germană.

Şi el omorâse, îşi amintea Iohann, nu ştia pentru ce omoară, ştia doar atât: se afla în faţa unui inamic înarmat, dacă nu trăgea el în inamic pentru a-l elimina, trăgea inamicul în el. Îi era frică, de aici izvora  instinctul de conservare care îi ordona să acţioneze. Ordinul era clar: „omoară, să nu fi omorât!”.

 Irina a coborât treptele având în mâini pâine, slană afumată de la Crăciunul trecut pe care o ţinuse agăţată de grindă în beciul adânc şi rece, o ceapă mare roşie şi un ardei gogoşar, toate puse  pe un ştergar vărgat din bumbac ţesut în casă. S-a apropiat de pat cu grijă să nu-l trezească dacă ar fi dormit. Se schimbase de haine, îmbrăcase o ie cu florii mari, cu petale galbene şi  mijlocul roşu, la gât şi la manşetele creţe de la mânecile iei avea cusute râuri albastre, pe piept ia se încheia cu două şnururi până aproape sub bărbie, acum era descheiată două trei găuri doar cât să se vadă pieptul luminos. Sânii, de femeie care nu născuse, erau fermi, cu sfârcurile tari, bine conturaţi prin materialul subţire din pânză de in ţesută în casă din care era făcută ia. Fota cusută cu fir galben şi negru legată la cingătoare cu un brâu roşu completa îmbrăcămintea frumoasei gazde.

A pus uşor mâna pe braţul sănătos, el a avut o tresărire, s-a uitat buimac la ea, apoi faţa i s-a destins într-un zâmbet larg. Era fericit că nu mai era pe front, chiar dacă aerul din încăpere mirosea a umed şi a mucegai, tot era un lux faţă de condiţiile frontului.

-Vrei să mănânci? –Dintr-o dată femeia a uitat că este un inamic, a început să-l privească cu drag, era       singurul bărbat care-i intrase în casă după multă vreme.

-Unde mă aflu? Parcă aş fi într-un beci? Nu văd nicio ferestră. Iohann începuse să aibă încredere în femeie. O vedea ca pe o zână, una bună care l-a salvat de la moarte.

                          CAPITOLUL  II

În marginea pădurii erau hăţişuri din măceşi  care se întindeau pe o suprafaţă de aproape 100 de metri pătraţi. Părea de nepătruns prin acest zid natural gros de câţiva metri, totuşi, exista o mică trecere cu o lăţime de un metru şi o înălţime de aproape o jumătate de metru. Era greu de observat dacă nu o cunoşteai. Prin acest minuscul culoar se ajungea într-un mic luminiş din mijlocul tufişului. Iarba era deasă, puţin înclinată ca şi cum ar fi fost călcată de curând. La rădăcina unui arbust, bine pitit de ochi străini, se găsea un belciug metalic, femeia a tras de el şi a ridicat  capacul, a coborât câteva trepte, apoi a lăsat uşor capacul jos având grijă să-l potrivească cum a fost. Un întuneric de iad a cuprins întreg tunelul, fără să bâjbâie prea mult, a luat dintr-o nişă un opaiţ şi l-a aprins cu ajutorul chibritului, s-a răspândit o lumină difuză, din beznă au apărut treptele line din scândură puse direct peste pământ. A coborât 40 de trepte, apoi a mers printr-un gârlici cam 5o de metri până în dreptul unei uşi groase din stejar întărită cu platbande din fier. Irina a deschis uşa şi a pătruns în camera subterană. Iohann a simţit-o, a tresărit uşor, era bucuros şi dornic să o revadă.

-Irina, unde duce uşa asta, e prima dată când o văd deschizându-se?

-Este un tunel de refugiu, a fost construit de bunicul socrului meu. Se spune că în acea vreme era un haiduc în aceste părţi care ajuta mult oamenii săraci, nu conta naţionalitatea lor, el îi ajuta pe toţi. Când se întâmpla ca haiducul să fie încolţit de jandarmi sau pur şi simplu voia să se odihnească, venea aici. Într-o zi am să-ţi arăt pe unde se intră în tunel. Galeria a fost săpată de bătrân împreună cu copiii şi cu haiducul. Au săpat numai noaptea. Pământul îl cărau cu desagii departe de casă şi-l risipeau să nu lase nici cea mai mică urmă. Nimeni nu a bănuit vreodată că ar exista un asemenea tunel. Pe aici te-am adus din pădure. Mi-a fost greu să cobor cu tine treptele galeriei şi să te car prin trecerea îngustă până în odaie.- Femeia povestea relaxată. Uitase de război şi de soţul ucis la Cotul Donului. Era aici în cameră cu un bărbat, nu conta că e neamţ, că era din armata inamică. Pentru Irina era important doar faptul că era bărbat. Femeia a tăcut pentru o clipă, a ascultat atentă, a dus degetul la buze pentru a-l atenţiona pe Iohann. -E cineva în curte, trebuie să ies repede de aici, să văd despre ce este vorba.

A pus broboada pe umeri, apoi a ieşit pe o altă uşă decât cea prin care intrase, a pătruns în pivniţă, iar de aici cu o cană mare de moare luată dintr-un butoi a intrat în casă. A lăsat borcanul pe masă, a deschis uşa şi, speriată s-a tras câţiva paşi în spate. Curtea era plină de soldaţi ruşi mai mult beţi decât treji. Un ofiţer, beat şi el, trăgea cu pistolul în găinile din curte. Orătăniile speriate cotcodăceau şi se zburătăceau prin toată ograda. Era o larmă generală, cei doi zăvozi,  legaţi, lătrau fioros şi  săreau în lanţ gata să mănânce intruşii care făceau atâta hărmălaie. În grajd calul bătea din copite, iar un viţel legat la iesle zbiera ca din gură de şarpe.

-Potoleşte femeie câinii! Irina a privit cu coada ochiului la soldatul care vorbise, era îmbrăcat ca şi ceilalţi sodaţi ruşi, dar vorbea româneşte foarte bine, avea un uşor accent moldovenesc.

-Nu pot, atâta timp cât el trage cu pistolul. Opriţi-vă! Ce doriţi de la mine? Irina nu se speria uşor, mai fusese vizitată înainte de ostaşii germani până să fie alungaţi, pe toţi îi respinsese, doar un locotenent blond, elegant şi cu vorba dulce găsise căldură la pieptul ei. Trăise bine cu el, îi aducea tot ce avea nevoie, nu considera asta o trădare, românii erau aliaţi cu nemţii. După 23 august nu l-a mai văzut, nici nu a întrebat de el. Acum era un inamic. Privea cu teamă la soldaţii ruşi, erau beţi, tot timpul se temuse de bărbaţii băuţi, frica venea din copilărie, îşi amintea bătăile pe care i le aplicase tatăl ei când era copilă atunci când se întorcea beat de la cârciumă. Teama îi rămăsese întipărită în suflet, acum la vederea muscalilor care abia se ţineau pe picioare din cauza băuturii consumate, revenise în forţă frica.

-Ce doriţi? Vă pot ajuta cu ceva? Irina, deşi speriată, încerca să facă faţă situaţiei, ştia din celelalte experienţe că dacă o simt slabă, va pierde.

-Cu câteva zile în urmă, în apropiere, au avut loc lupte grele, câţiva soldaţi germani au fost împuşcaţi în pădure, a doua zi trupele române au revenit să ridice armamentul, nu a mai fost găsită nicio armă, nici măcar un glonţ, în plus lipsea şi un soldat german. Ai auzit sau văzut ceva care ne-ar putea ajuta? Mă gândesc că tu mergi des după vreascuri.

-Merg în marginea pădurii, îmi este teamă să mă afund în întunecimea ei. Sunt destule lemne chiar în jurul casei.

-Trebuie să ne dai câteva găini şi palinca pe care o ai, altfel nu răspund pentru faptele locotenetului pe care, de altfel, îl poţi vedea singură cât este de agitat. Translatorul avea o urmă de bunăvoinţă în glas.

-Găini vă dau, am 20, luaţi voi 10, palincă nu am, sunt femeie singură şi nu am mai fabricat, fructele le-am vândut să pot cumpăra gaz şi chibrituri. Am numa o sticlă, nu plină, dar mai este mult în ea, o ţineam ca medicament dacă se întâmpla cumva să răcesc. Asta am, asta vă dau.

-E bine să fii sinceră, soldaţii vor percheziţiona peste tot şi dacă vor găsi ceva ce nu ai spus, te vor viola, toţi te vor abuza. Îmi este milă de tine femeie, mi-ar plăcea să te păstrez pentru mine, dar după ce te vor întina beţivii ăştia, nu-mi vei mai trebui!

-Puteţi căuta peste tot, nu am nimic ascuns. Irina era calmă şi sigură pe ea.

Translatorul traducea locotenetului tot ce vorbea cu Irina. I-ar fi fost teamă să nu traducă exact ce au discutat, ştia că în pluton mai era unul care vorbea româneşte, dar nu ştia cine este, era un secret.

Soldaţii s-au răspândit prin ogradă şi casă în căutarea de arme şi palincă, mai mult palinca îi interesa. Locotenentul a coborât în pivniţă sperând într-o captură. A căutat prin fiecare colţişor, prin lăzile cu făină şi mălai, doar , doar, va găsi o sticlă rătăcită, a ajuns şi la dulapul înalt plin cu borcane în care gospodina  conservase bureţi, ciuperci şi ghebe, dar şi dulceţuri din fructe de pădure.

Dezamăgit, voia să iasă din pivniţă când a văzut femeia care, timorată, îl privea cum răvăşeşte lucrurile bine organizate de ea pe rafturi. S-a apropiat, a prins-o în braţe încercând să o sărute, femeia s-a zbătut, fiind voinică a reuşit să scape din strânsoarea  brutei. Cu agilitate a urcat treptele pivniţei şi s-a refugiat în zona câinilor. Turbat, locotenentul s-a năpustit pe scări în sus, translatorul a încercat să-l potolească, l-a împins cu brutalitate, apoi a scos pistolul ţintind spre femeia care, speriată, luase câinele în braţe. Glonţul din pistol a plecat cu un pocnet urmat de un şuierat scurt, câinele a scheunat dureros, apoi s-a prăbuşit fără viaţă. Ofiţerul se pregătea să trăgă din nou când s-au auzit scrâşnetele unor roţi de maşină. Un „GAZ” fără prelată oprise în poartă, din el a coborât un colonel rus, s-a apropiat de grupul de militari, s-a interesat de situaţia lor şi care le era misiunea. După ce locotenetul i-a prezentat un raport aproximativ, colonelul, privind la femeia care, speriată se refugiase în fundul curţii şi plângea moartea câinelui drag, a dat ordin ca plutonul să plece din ogradă şi să se prezinte la unitate.

Întâmplarea făcuse ca ofiţerul superior, să fie unul dintre puţinii ruşi care urau vodca, prin extensie şi pe cei care consumau tradiţionala băutură slavă.

Rămasă singură după plecarea militarilor, Irina a ieşit la poartă, a privit în lungul drumului de căruţe cu iarba crescută pe mijlocul lui, în depărtare se vedeau soldaţii ruşii care mergeau într-un aproximativ „pas alergător”, era un fel de joacă, un alergat haotic, cu împleticiri de picioare, râsete şi înghionteli.

A legat bine poarta, de acum se aştepta ca translatorul să vină la ea la orice oră. Trebuia să fie prudentă. A dezlegat câinele rămas în viaţă, l-a lăsat liber, ştia că nu se va mişca de pe pragul uşii. Era devotat stăpânei, acum chelălăia de dorul tovarăşului său împuşcat de rus.

A mers în şopron, a luat un hârleţ şi o lopată. A săpat în grădină o groapă adâncă, acolo l-a  îngropat pe ciobănescul mort. Săpa şi plângea, lacrimile cădeau peste pământul reavăn, îi crescuse pe amândoi cu biberonul. Trecuse cu 10 ani în urmă o turmă mare de oi cu mulţi câini de pază. A doua zi după plecarea ciobanilor a auzit scâncete slabe de căţeluşi, îndrumată de glăsciorul lor i-a găsit într-un tufiş, erau nemâncaţi şi slăbiţi. I-a luat acasă şi i-a îngrijit ca pe copiii ei, mulgea caprele, iar cu o parte din lapte hrănea micuţii zăvozi. Era măritată de un an de zile, Dumnezeu nu o binecuvântase cu copii, aceste micuţe fiinţe îi umplea sufletul în pustietatea în care trăia. Bărbatul îşi lua puşca-n spinare, traista pe umăr înşeua calul şi pleca călare să colinde pădurea în căutarea hoţilor de lemn. Ea rămânea singură, noroc că avea  20 de căpriţe, o văcuţă şi viţica ei, iar acum şi aceste două suflete mici şi nevinovate.

Căţeluşii s-au făcut căţelandrii, apoi nişte zăvozi mari care răspundea doar la poruncile ei şi ale soţului. De când crescuseră teama din sufletul ei dispăruse, mult timp i-a ţinut dezlegaţi, liberi prin bătătura mare alături de pui, găini şi raţe. Se juca cu ei fără să strice vreunul. Doar cocoşul cel bătrân cu pintenii mari şi ascuţiţi avea curajul să sară la ei. Îi bătuse şi când fuseseră mici, îl cam ştiau de jupân pe cucurigul roşcat cu pene negre.

Într-una din zile a intrat în curte, neanunţat, un văr de-al ei de-a zecea spiţă, câinii l-au văzut dar nu au lătrat au stat tăcuţi. Din casă Irina a văzut musafirul, a ieşit în întâmpinarea lui, după schimburile de bineţe, pe nepusă masă, vărul a ridicat vocea la ea şi a început să o înjure pe motiv că bărba-su îi confiscase căruţa cu lemne. În momentul în care vărul ridicase biciul să o lovească, câini au sărit amândoi pe el, greu l-a scos femeia din gura ciobăneştilor. Avea muşchiul mâinii zdrobit, şi o bucată din pulpa piciorului aproape smulsă. După potolirea zăvozilor, a dezinfectat rănile bărbatului cu ţuică tare, le-a bandajat cu cârpe curate apoi l-a scos pe poartă afară. A plecat şchiopătând şi sprijinindu-se într-o cârjă improvizată dată de verişoară-sa.

Din acea zi a legat câinii. Numai  noaptea îi slobozea.  Avea siguranţă cu ei. După plecarea soţului pe front. Ei au rămas singurii prieteni şi apărători. Acum a îngropat unul dintre ei. O durea sufletul, o dată cu moartea lui plecase şi o parte din ea. Plângea în timp ce cu lopata  punea pământul peste mormântul proaspăt al câinelui mort.

Târziu în seară a mers în ascunzătoarea lui Iohann. Avea în mâini o cană cu pălincă şi într-un ştergar slană, pită şi ceapă roşie.

-Ce s-a întâmplat în curte? Am auzit focuri de armă. Ai păţit ceva, cine erau?

-Nişte ruşi beţi mi-au împuşcat unul dintre câini. Am întârziat. A trebuit să-l îngrop. Au plecat, dar e posibil să revină. Nu ştiu unde eşti tu, te caută. Nu au mai găsit nici armele camarazilor tăi. Sunt îngrijoraţi din această cauză. Irina povestea şi privea într-o parte. Se simţea vinovată.

-Ştii ceva despre arme? Le-ai luat de acolo? Iohann era îngrijorat. Lipsa armelor puteau provoca neplăceri. Ruşii  vor  face razii şi vor ameninţa populaţia civilă cu represalii, dacă nu se găseau armele. Irina, tu ai luat armele?

-Da, eu le-am luat. Le-am pus la păstrare la loc sigur. În cazul în care se agită spiritele le voi duce în pădure, unde au fost. Acum să lăsăm evenimentele să curgă. Mănâncă, aici ai palincă, bea să te refaci!

Trecuseră câteva zile de la năvala ruşilor. Iohann se refăcea, rana aproape se vindecase. Începuse să iasă noaptea afară din ascunzătoare. Se împrietenise cu câinele, nu numai că nu-l lătra, dar asculta orbeşte de el. Îl simţea ca stăpân.

Dimineaţa de mult, tocmai terminase nişte lemne de aşezat, intrase în ascunzătoare, abia închisese uşa în urma lui când, afară, zăvodul începuse să latre puternic la picior de om. Era singur, a urcat pe nesimţite din pivniţă în casă şi a privit hoţeşte pe sub perdea, afară era un militar rus. A lăsat colţul perdelei, apoi uşor ca o pisică, a coborât în pivniţă, a deschis uşa secretă formată din raftul pe care se găseau borcanele cu legume conservate şi a pătruns în tainiţa lui. Era întuneric, nu a aprins nici o lumină. S-a strecurat până la pat şi s-a trântit aşa îmbrăcat cum era. Îl îngrijora prezenţa ostaşului sovietic în curtea Irinei. Venise pentru arme sau pentru ea. Oricare dintre variante era proastă.

Faptul că soldatul era singur, însemna că nu venise pentru arme, ci pentru femeie. Afară cerul era noros şi umed, Irina plecase din noapte să cumpere din sat ce avea trebuinţă în casă. Înhămase calul la micuţa căruţă pentru a putea aduce proviziile acasă. O parte din bani îi dăduse el, dar spera să vândă şi  conservele ei pe un preţ bun.

Iohann era îngrijorat pentru siguranţa femeii. În suflet începuse să-l roadă gelozia. Mugurii iubiri îşi făceau loc în inima lui.

                         CAPITOLUL   III

Satul se afla într-o groapă mărginită de podişuri pe care se cultivau cereale. Din marginea cătunului se mergea spre pădure, acolo unde era casa Irinei,  pe un şleau îngust care urca şerpuind uşor printre lanurile de porumb. O dată drumul urcat,  în faţa  se întindea  un platou drept şi lin cât cuprindeai cu ochii. De aici drumul era  mărginit de şanţuri, iar pe malul lor se găseau plopi înalţi şi drepţi , acum erau golaşi, bruma grea a toamnei omorâse viaţa din verdele frunzelor , acestea căzuseră şi formau un covor moale sub coroana copacilor. Pe mijlocul drumului, printre urmele paralele lăsate de şinele roţilor de la căruţe în glodul gros al drumeagului , crescuse  troscot. Căruţa uşoară, în care femeia pusese în străiţi cumpărăturile pe care le aranjase pentru a nu se sparge din cauza zdruncinăturilor, se deplasa cu hurducăituri din cauza drumului uscat şi cu multe gropi. Calul mergea la pas cu capul în jos obosit şi plictisit. Din când în când Irina striga câte un „dii gloabă!”, animalul rămânea impasibil la ordinele femeii, călca cu pasul lui leneş şi apatic. Drept este că nici stăpâna nu se grăbea, striga la cal doar pentru a mai ieşii din gândurile care o cotropiseră. Se gândea la întrebările pe care i le pusese băcanul când cumpărase pălincă şi ţigări. Noroc că îi trecuse prin cap să-şi aprindă o ţigară imediat ce patronul îi pusese în mână pachetele cu tutun. Privise la ea cu nişte ochi mari, bulbucaţi şi răi, apoi mânios i-a zis: „tu fumezi femeie? Văd că mai tragi şi câte-o duşcă, altfel nu ai cumpăra răchie!” „Ho, omule! Nu umple satul cu vorbe, sunt şi eu femeie tânără şi singură şi mi-o mai trebui oarece.”  Privindu-l galeş pe bătrânul băcan, spera că l-a păcălit şi nu va bârfi în urma ei. Se gândea la Iohann, dacă ar fi fost descoperit la ea, ar fi fost împuşcată pentru pactizarea cu vrăjmaşul.

Nu ea făcea politica ţării, nimeni nu-i ceruse sfatul dacă vrea război cu muscalul. Nimeni nu o întrebase dacă acceptă să rămână fără bărbat, atunci când îi concentraseră soţul. S-a văzut dintr-o dată singură în toată pustia de la marginea păduri. Cucul şi pupăza, dar şi privighetoarea şi alte păsări cântătoare îi astâmpărau aleanul vara. Iarna, urletul lupilor, care veneau până aproape de casă, o făcea să-i îngheţe sângele în vene. Era văduvă de doi ani, nimeni nu o întrebase dacă are nevoie de lemne, de mălai sau dacă are provizii pentru iarnă , atunci când stihiile nu o vor mai lasă să iasă din casă. Doi ani a privit pe geam, din curte sau din pădure, cum natura învie primăvară şi o dată cu ea şi speranţele ei. Trecea vara, venea toamna cu agonia morţii, iarna cu moartea naturii şi o dată cu ea şi îngroparea speranţelor ei. Lumea din sat o ocoleşte, muierile tinere văd în ea o rivală, o consideră o curvă şi sunt geloase pe libertatea ei. Femeile vârstnice o ocolesc considerând-o o vrăjitoare. În timp ce ea este doar un suflet chinuit ce jinduieşte la zborul păsării şi jocul căprioarelor din perioada împerecherii. Din cauza singurătăţii, în lungile nopţi de iarnă îi venea să se urce pe pereţi. Ar fi dat o parte din viaţă pentru un sărut de bărbat. Îi chiuiau pereţii în cap, îi urla podina din cauza dorinţelor nestinse.

Acum era văduvă, avea şi ea dreptul la viaţă. Pentru ea important era ca bărbatul să se poarte frumos, nu o interesa ce naţionalitate are. Pe ruşi îi ura, intraseră în curte ca stăpâni, îi împuşcaseră găinile şi câinele, animale nevinovate, ar fi violat-o şi pe ea dacă nu ar fi salvat-o câinele, care, murise în locul ei şi colonelul rus care sosise la timp pentru a opri furia locotenentului beat. Pentru o fracţiune de secundă îi apăruse în faţă translatorul, acesta părea a fi basarabean. Avea ceva rău în privire , era respingător, îşi dorea din suflet să nu-l mai vadă. A prins hăţurile în mână şi cu biciul a atins uşor crupa calului, ca trezit din letargie acesta a luat-o la trap. Căruţa îşi continua deplasarea prin ţărâna drumului. În urma lor rămânea un norişor de praf. În zare se vedea pădurea, casa era ascunsă după primul pâlc de copaci.

-Hai gloabă mai iute, acasă ne aşteaptă un bărbat! Ce te uiţi la mine, calul întorsese pentru o clipă capul, un tăune îl înţepase de grumaz. Ce dacă e neamţ, e zdravăn şi pare a avea tot ce-i trebuie. Dă-i dracu pe beţivii de sovietici, nu mă aliez cu ei, rămân în pat cu primul aliat. Iaca aşa! Nu vreau să trădez. Irina vorbea tare, vorbea cu calul, vorbea singură, vorbea cu inima ei care începuse să vibreze când se gândea la Iohann.

Când a ajuns acasă, era trecut de ora 9 dimineaţă, abia aştepta să meargă în camera oaspetului său, era hotărâtă să-i cedeze, dacă el ar fi dorit-o.

La poartă a sărit cu agilitate din căruţă, a tras zăvorul, apoi a deschis, a prins calul de căpăstru şi a băgat cu grijă căruţa în curte. Ograda era uşor în pantă, de aceea, a luat o piatră şi a pus-o la roata din spate pentru a opri căruţa să pornească la vale. Începuse să deshame calul când, din spatele casei a apărut translatorul, era nervos şi agitat, dădea din mâini cu mişcări haotice şi neînţelese, se bâlbâia, se îneca când voia să spună ceva,  i se pusese un nod în gât.

-Ce s-a întâmplat, ce vrei? Irina era stăpână pe ea, cu ochii îl fulgera pe bietul ostaş, Vladimir încă tremura de frica zăvodului care îl lătrase ore în şir.

-Teete te te vreeeauuu!

-Ce vrei, spune clar să înţeleg? Irina pregătise biciul, o privire aruncată spre casă o liniştise, observase un colţ de perdea cum se mişcase, înţelesese că Iohann era în apropiere. Roşie ca focul în obraji, hotărâtă să termine odată pentru totdeauna cu intrusul vândut muscalilor, ochii femeii aruncau văpăi de foc, se răţoi la el: nu vreau să am nimic de-a face cu tine.

-Vreau să fii femeia mea cât timp stau pe aici, să las sămânţa în casa ta, apoi când va trebui să plec îţi spun:”adio şi un praz verde”! Soldatul îşi revenise, devenise stăpân pe el, susţinea privirea femeii şi chiar voia să  o intimideze mişcând ca din greşeală tocul în care se găsea pistolul lui tip TT.

-Omule, te înţeleg că îţi cauţi o femeie, chiar consider că ai avea asemenea nevoi, -Irina îi vorbea cu aroganţă,- însă nu eu voi fi aceea care să-ţi stingă fierbinţeala. Caută în sat, sunt destule femei dornice, mai tinere şi mai frumoase ca mine. Eu nu te voi ferici! Nu pot! Dacă mă voi culca cu un bărbat, continuă Irina să-i vorbească având un uşor zâmbet dispreţuitor în colţul gurii, o voi face, când acel om îmi va plăcea. Eşti un om minunat, te rog acum să pleci din curtea mea! Vocea femeii era hotărâtă. Nici un muşchi nu se clintea pe faţa ei, era ca o statuie vie, demnă şi neclintită în hotărârea ei.

-Bine, ai câştigat, dar nu îţi promit că nu vei mai fi „vizitată” şi nu garantez că atunci vei scăpa. Cu faţa căzută, Vadimir a plecat spre poartă, era nervos şi dornic de răzbunare, cu pumnii strânşi şi scrâşnind din măsele a părăsit bătătura femeii.

Irina a deshămat calul, a cărat cumpărăturile în casă, apoi în mâini cu ţigările şi sticla cu ţuică a coborât în pivniţă şi de aici prin trecerea secretă a intrat în odăiţa lui Iohann. Cum a deschis uşa a lovit-o un miros de aer stătut amestecat cu cel de bărbat, s-a înfiorat de plăcere, discuţia cu Vladimir o incitase, se gândea la musafirul ei.

-Te-am văzut cum ai urmărit discuţia mea cu rusul, nu ţi-a fost teamă că vei fi descoperit? Femeia se uita la el cu recunoştinţă, privirea îi devenise languroasă. Mâinile ei  îl prinseseră de umeri şi îl strângeau cu putere şi dorinţă. Îl voia cu toată fiinţa ei.

-Nu, nu îmi era teamă pentru mine, mă temeam pentru tine, dacă te-ar fi agresat, nu aş fi ezitat nici o clipă să sar asupra lui pentru a te apăra.

Iohann era ferm şi măreţ. Masiv şi frumos.  Femeia-l vedea ca pe o stâncă. Îl adora! Porii iubirii se deschiseseră în trupul ei, aştepta  dragostea lui să pătrundă prin ei pentru a forma o singură fiinţă. „E neamţ”, i-a şoptit  conştiinţa timidă , „e om”, a răspuns inima ei plină de iubire. Nu el a pornit războiul. E doar un pion. A omorât să nu fie omorât. S-a apărat. Putea fi mort acum, de nu-l găsea în pădure. Putea fi mort acum, de nu săpa străbunul un tunel, care să-mi folosească pentru a-i salva viaţa. Aşa a hotărât destinul ca el să fie al meu şi va fi! Raţiune, raţiune, nu te opune inimii, lasă-mă să trăiesc aşa cum îmi doresc! Pe el îl vreau, pe el îl voi avea!

-Bea o gură de pălincă, spuse  Irina întinzându-i  cana plină pe jumătate cu rachiu. Bărbatul a prins cana cu mâna,a dus-o la gură, a băut un gât zdravăn, s-a scuturat  de parcă trecuse moartea pe lângă el. A luat o ţigară din pachet, femeia a aprins un chibrit şi a oferit foc bărbatului. A tras de două ori consecutiv din ţigară, un fel de pufăit pentru a face jarul să ardă ţigara rotund, după care a tras un fum adânc în piept pe care l-a simţit până în vârful degetelor de la picioare . Femeia privea cu drag bărbatul din faţa sa. Acesta se bucura de  savoarea ţigării,  din gură îi ieşeau cercuri de fum care se roteau puţin în aer după care se destrămau în firicele albăstri .

Fuma cu ochii închişi rezemat de perna sprijinită pe perete. Faţa i se destinsese. Norii îngrijorării dispăruseră de pe fruntea lui mare şi luminoasă. Ochii albaştri, ca zorii dimineţii, de sub sprâncenele castanii, zâmbeau.  Buzele groase şi senzuale erau puţin întredeschise, dornice să primească sărutul din partea femeii.

Iohann a băut o gură zdravănă de alcool, s-a scuturat ca de friguri, a tras un fum din ţigară, l-a simţit dulceag, a mai tras un fum , apoi a stins ţigara. S-a tras la marginea patului. A prins-o de mâini pe Irina ,care stătea în picioare în faţa lui şi a adus-o cu blândeţe lângă el. Cu o mână a cuprins-o pe după umeri, femeia a întors faţa spre el şi i-a prins buzele într-un sărut pasional şi plin de dor, simţea că o frige buzele lui. Bărbatul pusese palma stângă pe piciorul ei, încerca să-i ridice poalele rochiei, o făcea cu delicateţe, aşa cum un jucător de poker filează cărţile, ridica câte puţin, voia să trăiască la intensitate maximă fiecare moment al descoperirii trupului ei. Nu se grăbea, prelungea cu bună ştiinţă plăcerea descoperirii nudităţii femeii. Irina îl încuraja în explorarea sa, se abandonase cu totul în braţele lui. Era emoţionată, cu trupul clocotind de dragoste, îl voia acum. S-a desprins din braţele lui şi s-a întins pe lângă el în pat. Cu mâinile tremurânde şi-a deschiat nasturii din dreptul pieptului de la rochie, a lăsat vederii lui Iohann doi sânii plinii, tari şi fermi. Iohann s-a aplecat aproape cu evlavie şi a sărut ţâţele femeii neatinse de gură de copil. Pulpele albe cu pielea mătăsoasă îl incitaseră.

Seara târziu ţinându-se de mâini au urcat în bucătărie. Câinele dormea pe pragul casei atent la cea mai mică mişcare. Femeia a tras cu grijă perdele groase prin care nu se strecura nici o fantă de lumină, la adăpostul draperiilor şi cu paza asigurată de ciobănesc, cei doi îşi vedeau liniştiţi de viaţă şi de dragostea lor abia descoperită.

- Ce se va alege de iubirea noastră? Intenţionezi să pleci? Acum eşti bine. Rana e vindecată. Femeia vorbea cu teamă. Nesiguranţa se citea în tremurul vocii ei.

-Dacă mă accepţi lângă tine, nu voi pleca niciodată. Îmi eşti dragă, iar acasă nu am pe nimeni, familia a fost omorâtă în timpul bombardamentului. Nu am fost însurat şi nici copii nu am. Nu ştiu cum voi putea trăi aici, dar nici nu aş vrea să plec de lângă tine. Eşti prima femeie  alături de care vreau să-mi trăiesc zilele. Bărbatul îi vorbea şi o mângâia cu palmele pe obraji. Răspunsul lui Iohann a determinat-o pe Irina să sară în braţele lui.

-Stai mă, că mă dărâmi! Te voi ajuta noaptea cu treaba prin curte. Iar după ce se va îndepărta frontul, vom vedea atunci. Nu uita fata mea că ruşii sunt pe aproape, iar locotenetul şi Vladimir încă îţi mai poartă sâmbetele. Se simţea grija în vocea lui Iohann.

-Să ştii, a început Irina să vorbească serios, că armele le-am ascuns în galerie. Sunt toate acolo, inclusiv pistolul tău. Să faci ce crezi cu ele! Eşti omul şi stăpânul meu de acum. Tu să hotărăşti ce faci! Am să-ţi arăt locul unde sunt puse. Irina vorbea într-una, nu se mai sătura să-i arate toată încrederea ei. Îl privea direct în ochii lui mari şi limpezi, căuta un răspuns în adâncul luminii lor. Îl vedea ca pe un soare care lumina până în cele mai ascunse cotloane ale sufletului ei. Se încălzea la razele lui. Simţea sângele cum clocoteşte ca la şerpii întinşi cu burta la soare. Îi era bine. Simţea că pluteşte. Fericirea o făcea să respire des, parcă nu-i mai ajungea aerul.

-Iubito, avem timp să-mi spui despre arme, acum vreau doar să mă bucur de tine, de dragostea ta şi de trupul tău.

Timpul trecea monoton. Ziua Iohann stătea ascuns. Noaptea ieşea prin curte şi făcea treabă. Frontul se îndepărtase. În sat apăruseră comuniştii. Ţăranii se mişcau. Guvernul, condus de Groza şi sprijinit de sovietici, a înfăptuit reforma agrară prin deposedarea marilor moşieri de pământuri până la limita de 50 de hectare de teren arabil şi confiscare pământului şi averilor altor categorii de cetăţeni care intrau sub incidenţa unor legi (criminali de război, colaboratori cu Germania fascistă, etc.li se confiscaseră pământurile)

Într-una din zile a oprit la poarta lor un GAZ sovietic, din el a coborât un orăşean cu cravata la gât ,îmbrăcat cu costum din stofă gri şi cămaşă albă, împreună cu un altul îmbrăcat cu un pulover cu guler lat  descheiat pe piept şi cu cămaşa albă cu gulerul răsfrânt peste pulover, cel îmbrăcat cu costum şi cravată avea pe cap o pălărie gri cu boruri mari din fetru, iar celălalt o şapcă cu cozoroc cusută în 5 colţuri. S-au apropiat de poartă,  cel cu şapcă a început să bată-n poartă. Zăvodul lătra şi sărea în lanţ mai să-l rupă. Temători, străinii s-au tras doi paşi înapoi. Din casă Irina a ieşit ştergându-şi pe şorţ mâinile ude de la vasele din bucătărie. Şi-a aranjat  în fugă basmaua, apoi cu paşi hotărâţi şi zâmbetul pe buze s-a apropiat de musafirii nepoftiţi.

-Bună ziua! Ce doriţi?

-Bună ziua! Casa este proprietatea dumneavoastră? Vorbise bărbatul îmbrăcat  în costum cu cravată. Avea un glas neutru, rece, fără inflexiuni.

-De ce mă întrebaţi? Irinei i se strânsese inima, nimeni nu o întrebase până acum despre situaţia casei sale.

-Vrem să stabilim aici locuinţa noului paznic al pădurii. Dumitale îţi vom găsi altă casă în sat.

-Nu mă mut din casa mea, este tot ce mi-a rămas de la omu’ meu. Dacă vreţi, pot fi şi eu o pădureancă, adicătelea, pot să păzesc pădurea.  Irina şi-a şters o lacrimă cu colţul basmalei, apoi a rămas cu mâna la gură.

-Femeie, nu putem să te lăsăm pe tine  să te lupţi cu braconierii şi hoţii de lemne. Avem nevoie de un bărbat. În plus trebuie să ştii să tragi cu arma.

-Ştiu să trag, într-un moment de eroism Irina a arătat prin mâini cum pune arma la ochi şi trage. De multe ori am tras cu arma soţului meu, femeia zâmbea, ar fi făcut orice pentru a nu fi nevoită să plece din casa ei. Cel mai mult se temea că îl va pierde pe Iohann.

-Te mai gândeşti, vom mai trece pe aici. E posibil să găseşti înţelegere.

-Tovarăşe Ioachim, se adresă comunistul cu şapcă celuilalt care îi era superior pe linie politică, pare o femeie zdravănă şi sinceră, până la urmă partidul de astfel de cadre are nevoie. Propuneţi-o şefilor, poate este acceptată. Mă angajez să mă ocup eu de pregătirea ei politică, cum te cheamă fetiţo?

-Irina tovarăşe! Femeia a răspuns, apoi a pus capul jos ruşinoasă sau cel puţin aşa voia să le arate că este.

-Tovarăşa Irina, eu sunt tovarăşul Ghervase, Vasile Ghervase, comunist din 1943, din ilegalitate, sunt trimis de partid,  să  aducem bunăstarea în casele oamenilor săraci, tovarăşul Ioachim, Silvestru Ioachim, poate să confirme. Când vorbea, lui Vasile îi luceau ochii, obrajii i se îmbujorau, glasul îi era sacadat şi emoţionat. Trăia clipele când declama despre măreţele idealuri ale comuniştilor. Dumneavoastră sunteţi tânără, puternică şi puteţi deveni un cadru de nădejde al partidului nostru.

-Nu ştiu ce să spun, nu ştiu prea multe despre comunişti, dar dacă este aşa cum spuneţi, sunt gata să vă ajut, adică să pun umărul după puterile mele pentru a fi mai bine.

-Tovarăşa Irina, vocea lui Ioachim era gravă, plină de importanţă, ca atunci când preotul vorbeşte despre minunile lui Iisus Hristos, cuvântul partidului trebuie să fie literă de Evanghelie pentru dumneavoastră, aşa cum este pentru noi toţi comuniştii. Cu ajutorul fraţilor sovietici vom reuşi să facem şi din ţara noastră un rai, aşa cum este în URSS. Pentru aceasta, nici un sacrificiu nu va fi prea mare! Dacă partidul vă cere să vă daţi viaţa. Aşa să faceţi! Prin aceasta vom asigura copiiilor tăi un trai mai bun şi o viaţă mai demnă. Silvestru luase o poziţie marţială, cu pieptul scos în afară, drept şi ţeapăn de parcă un morcov îşi găsise locul de iernat în partea lui dorsală.

-Ştiţi, eu nu am copii. Irina pusese botic, supărată că nu poate da totul partidului.

-Nu-i nimic, eşti femeie tânără, ai timp să faci! Ce părere ai tovarăşe Ghervase?

Vasile când a auzit întrebarea a pus capul jos se făcuse roşu ca racul la faţă. Privind timid pe sub sprâncene la Irina a răspuns cu jumătate de glas:

-Ştiu eu dacă mă vrea? Mie mi-ar plăcea! Mai vorbim despre asta.

- Ce părere ai tovarăşa Irina?

Femeia pentru un moment s-a văzut pierdută, obrajii se făceau feţe-feţe, nu putea da un răspuns tranşant, trebuia să tragă de timp...

                       CAPITOLUL   IV

Irina a privit în ochii lui Silvestru, erau galbeni şi cu cearcăne mari, semn că avea o suferinţă hepatică, apoi cochetă, a răspuns pe un ton şăgalnic:

-Tovarăşe ...

-Sunt membru al comitetului judeţean al PCR , vă rog să vă adresaţi cu această formulă, iar tovarăşul Vasile Ghervase este instructorul trimis de Judeţeană să îndrume oamenii din satul vostru şi să ducă la îndeplinire hotărârile partidului comunist. El va fi acela care va răspunde în faţa partidului de modul în care vor fi traduse în fapte programele primite de la centru. Trebuie să lucrăm mult cu mentalitatea oamenilor, să-i facem să înţeleagă că doar prin voinţa maselor de muncitori, alături de ţărănime, vom ajunge să înfăptuim idealurile marxist-leniniste, să aducem bunăstarea în casele oamenilor săraci de la oraşe şi sate. Aşadar, nici un sacrificiu nu va fi prea mare dacă el va avea ca rezultat punerea în practică a propăşirii spre mai bine a celor ce muncesc. În lumina acestor idei ,te rog tovarăşa Irina, să-i acorzi toată atenţia tovarăşului instructor pentru ca împreună să daţi naştere unui copil, astfel veţi contribui la creşterea  populaţiei ţării. Ştiţi bine că ţara vine după un război în care am pierdut foarte mulţi bărbaţi, dar şi femei. Toţi trebuie să participăm, după puterile noastre, la refacerea populaţiei ţării.

-Nu vă contrazic tovarăşe secretar, voi căuta să duc la îndeplinire toate sarcinile pe care le voi primi pe linie de partid, dar...

-Aşa tovarăşa Irina, Silvestru îşi freca mâinile de bucurie.

-Dar, cu o precizare, orice poruncă a partidului privitoare la persoana mea se va opri la poalele rochiei. Nici un ordin al PCR nu va pătrunde sub fustă decât, dacă, va exista voinţă din partea mea. În ce priveşte creşterea populaţiei ţării trebuie făcută în baza unor sentimente, a dragostei şi iubirii duse în faţa altarului.

-Fără altar, căsătoriile trebuie făcute doar la primărie, popii sunt duşmanii revoluţie comuniste. Nu mă aşteptam la un asemenea răspuns, sincer, eu îl şi vedeam pe Vasile cum îţi pune poalele în cap.

-Ştiţi ce tovarăşi? Irina deja începuse să se enerveze, aveţi grijă să nu-mi pun mâinile-n şolduri şi poalele în cap, că nu vă spălaţi cu toată apa din gârlă de ocările mele. Femeia îşi pusese mâinile în brâu, cu ochii, din care săreau scântei, îi fulgera pe cei doi trimişi ai comuniştilor.

-Ho femeie! Nu te mai zborşi aşa, că nu te-a încălecat nimeni. A fost o discuţie principială, nu a fost un ordin. Partidul nu obligă pe nimeni să facă ceva împotriva conştiinţei sale. E bine,însă, ca programul partidului să fie însuşit de toţi oamenii de bună credinţă şi dus întocmai la îndeplinire. Se observa o anumită stângăcie în explicarea problemelor. Se vedea că nu are experienţă, că este un „boboc”, nou recrutat de propaganda de partid. Doar ambiţia sa şi faptul că stăpânea o bună retorică făcuse să fie ales ca membru supleant în comitetul judeţean de partid. Era supravegheat îndeaproape de un tovarăş cu vechi state în PCR, fost ilegalist, acesta îl îndruma şi în acelaşi timp îi strunea avântul mult prea personal pentru a fi revoluţionar.

-De fapt ce doriţi de la mine? Dacă vreţi să fiu paznic, îmi daţi o armă şi mă voi achita de sarcină. Irina vorbea cu fermitate în glas.

-Mă gândeam ca tovarăşul Vasile să fie găzduit aici la dumneata, este mai ferit de ochii lumii. Silvestru simţea că va pierde bătălia cu muierea asta singură şi afurisită, nu voia să folosească forţa împotriva ei, centrul le interzisese să facă abuzuri până la alegerile de anul viitor.

-Nu se poate, sunt muiere singură, voi fi ruşinea satului. Nu accept aşa ceva! Vreţi voi să mă faceţi de ocară în faţa consătenilor, să se vorbească despre mine ca despre târfele de la „Crucea de piatră?” Nu-mi faceţi asta, ochii Irinei lăcrimau, cu colţul basmalei a îndepărtat picăturile care plecaseră spre bărbia rotundă. Femeia trebuia să facă tot ce era posibil pentru a îndepărta pe cei doi comunişti de casa ei. Nu voia să pună sub nici o formă în pericol viaţa lui Iohann.

-Linişteşte-te! Până la urmă tovarăşul Ghervase ar trebui să stea în centrul satului, de acolo se poate mai uşor lua legătura cu sătenii. Ai dreptate, aici ar putea să se interpreteze că fuge de răspundere. Cine din sat crezi tu că ar fi cel mai indicat să-l găzduiască pe Vasile? Silvestru devenise blând. Se chinuia să arate că este uman. Până acum putuse foarte bine să fie confundat cu o maşină propagandistică.

-Eu în locul vostru m-aş caza în casa preotului. La gesturile de respingere ale celor doi, Irina a răspuns cu argumente. Preotul este bătrân, prima nevastă i-a murit în urmă cu zece ani, s-a recăsătorit cu acordul episcopului, se pare că acesta îi recomandase şi viitoarea preoteasă. Aceasta, femeie tânără şi frumoasă, nu rata nici o ocazie, când mergea la oraş, de a merge să se spovedească la „Înaltul”, doar el o făcuse preoteasă dintr-o femeie de companie. Se spune că mărturisirile ei, sub sutana preoţească, durau ore întregi, până când Înaltul episcop, uşurat şi sleit de puteri, îi acorda iertarea. Deasemeni casa preotului era frecventată seara, joia şi duminica, când preotul mergea să ţină slujba de vercernie, de câţiva profesori tineri care veneau acasă la preot şi luau ceaiul. Pe farfurioară, alături de ceaşca frumoasa plină cu ceai aromat, preoteasă punea câţiva biscuiţi spriţaţi. Discuţiile de multe ori degenerau şi spiritele tinere se încingeau. Se auzeau aluzii directe pe care tinerii intelectuali ai satului le făceau  preotesei. Femeia primea provocările fără să se ruşineze, de multe ori  plusând la aluziile lor.

Nu spunea că ar fi nefericită în dragoste. Lăsa să se înţeleagă că atunci când este vorba de împerechere, niciodată nu-i prea mult . Considera că ar fi o datorie creştinească din partea ei să stingă focul interior al unor tineri dornici şi cu sufletul tânjind după un strop de iubire. Erau singuri, necăsătoriţi şi aveau nevoie de ostoirea inimilor năvalnice.

-Astea ar fi suficiente argumente să căutaţi gazdă la sfinţia sa. Nu cred că are ceva împotrivă, mai ales că tovarăşul  instructor arată ca scos din cutie. Încă un amănunt important, lumea cleveteşte în sat, că popa ar şti de toate aventurile nevestei, dar că, preferă să tacă pentru a avea linişte în casă. O hotărâre înţeleaptă, mai ales că el se apropie de 70 de ani ca vârstă, iar ea de 40 de ani. El este un bătrân aproape gârbovit, cu o barbă albă şi lungă crescută sălbatec, cu faţa îndreptată mai mult spre Dumnezeu decât spre lucrurile lumeşti

Are o cameră a lui unde se roagă şi îşi petrece timpul, aici scrie îndreptări pentru bărbaţii în vârstă care se căsătoresc cu muieri mai tinere la îndemnul unor superiori holtei şi libidinoşi. Tot gurile rele clevetesc că, ar avea o gaură în tablia de brad a uşii, când este cineva în vizită la nevastă-sa el scoate nodul şi priveşte la toate coţăielile ei, o face doar pentru a împărtăşi şi celorlalţi desfrâul care poate pune stăpânire pe o muiere tânără care are drept soţ un biet moşneag care  a fost iertat de Dumnezeu de la îndatoririle de soţ şi bărbat. O muiere îmi spunea zilele trecute şi sunt tentată să o cred, pentru că este nevasta cântăreţului de la biserică, că preoteasa ştie când bătrânul scoate acel nod din tablia uşii şi atunci când îl simte că priveşte se dăruieşte cu şi mai mare plăcere musafirului devenit beneficiar al farmecelor ei. Nu se supără bietul preot, se pare că asta este singura lui plăcere rămasă. În rest în casă este armonie şi pace. Cred că este locul cel mai bun ca tovarăşul Vasile să stea în gazdă. Nu garantez că asta va duce neapărat la creşterea demografică, dar la liniştea sufletească a tovarăşului instructor, va duce în mod sigur.

Cât vorbise Irina, ochii bărbaţilor începuseră să scânteieze, de pe frunţi broboane mari de sudoare   curgeau pe obrajii lor îmbujoraţi de plăcere, îi sorbeau cuvintele, deja se vedeau acolo, în casa preotului, împreună cu coana preoteasă.

-Mulţumim pentru îndreptări tovarăşa Irina, ne grăbim să ajungem în sat , nu am vrea să ne prindă noaptea pe drum. Peste câteva zile va veni cineva la dumneavoastră cu puşca, permisul de port armă şi actele de paznic. Veţi fi angajată şi plătită de către stat.

- Pădurea nu mai este a grofului? Irina era nedumerită, nu înţelegea cum puteau comuniştii să administreze fondul forestier al grofului ungur, ştiind că acesta îl stăpânea de sute de ani.

-Groful a fugit peste hotare, iar pământul arabil şi pădurea îi vor fi confiscate. Este criminal de război şi vânzător de ţară, a pactizat cu regimul hortist şi după 23 august 1944. Ioachim vorbea emfatic, ca unul care deţine adevărul absolut.

-A fost judecat? Femeia a întrebat cu naivitate, se făcuse mică şi neştiutoare. Îi lăsa posibilitatea lui Silvestru să se laude cu cunoştinţele lui.

- Nu, nu a fost judecat, dar deja este condamnat, a fost discutat în şedinţa biroului politic executiv al judeţenei de partid, acolo am hotărât condamnarea lui şi confiscarea averii, deja am primit răspuns de la Comitetul Central al partidului la adresa înaintată de noi cu hotărârea judeţenei de condamnare a grofului, pe hotărârea noastră şi-a pus apostila tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta a stabilit vinovăţia grofului ca fiind duşman al poporului. Când a pronunţat numele liderului de partid Silvestru s-a înclinat şi şi-a scos pălăria de pe cap în semn de respect pentru şeful PCR, acelaşi gest l-a făcut şi Ghervase, doar că plecăciunea lui a fost mult mai adâncă şi s-a repetat, a doua oară s-a înclinat în faţa lui Ioachim.

- Nu vă supăraţi, sunt femeie proastă trăită în aste pustietăţi, întreb şi eu aşa ca neroada, aşa este acum, nu mai judecă trebunalul? Judecă activiştii de partid şi judecătorii îşi pun doar semnătura şi parafa? Irina se cocoşase în faţa lor, ca în faţa unor oameni luminaţi.

-Apăi nu te supăra femeie, dar să ştii că eşti neştiutoare, ce încredere putem avea noi în judecătorii care până mai an ne condamnau pe noi, comuniştii, la ani grei de temniţă? A venit momentul, continuă Ioachim Sivestru discursul său bombastic, ca noi, poporul, să ne luăm soarta în propriile mâini, să ne făurim singuri viitorul aşa cum ni-l dorim. Da, pe judecători de acum îi vom folosi până în momentul în care vom aduce magistraţi devotaţi idealurilor comuniste. Acum ei judecă în sală pentru că aşa cere legea, dar condamnarea o trimitem noi în plic, judecătorii doar o vor citi. Condamnările vor fi date nu în funcţie de faptele ilegale comise, ci în funcţie de nevoile revoluţiei comuniste.

Pot să-ţi dau un exemplu: uite, groful tău nu a făcut nimic rău, a plecat legal din ţară o dată cu frontul, nu a pactizat cu inamicul. Noi însă avem nevoie de averile boierului, unde a avut conacul boieresc vom face Primăria, curtea aia mare închisă cu zid din cărămidă şi unde se găsesc multe case, acolo vom face şcoală şi grădiniţă, pădurea o vom exploata noi poporul, pământul a fost dat ţăranilor când am făcut reforma agrară. Dacă noi nu-l declarăm criminal de război şi trădător de ţară, el ar putea să ne acţioneze în judecată, aşa îl condamnăm noi şi el va rămâne cu buza umflată. Dacă vreun judecător se va dovedi mai catolic decât papa de la Roma, în sensul că va dori să aibă loc un proces cinstit, atunci vom aresta acel judecător şi vom numi altul care, în mod sigur, va face cum spunem noi. Acum ai înţeles? Aşa vom construi o nouă societate, una în care muncitorii şi ţăranii vor decide soarta acestei ţări. Ei, acum te lăsăm cu bine!

Bărbaţii au salutat, apoi au plecat spre sat cu GAZ-ul partidului claxonând în semn de rămas bun.

Irina abia aşteptase să-i vadă plecaţi, o îngrijorase apariţia comuniştilor, nu ştia prea multe despre ei, dar ştia un singur lucru după care se ghida în viaţă. „Nimeni nu te cheamă la poartă să îţi dea, toţi te cheamă să îţi ia”. Mergând pe acest principiu şi ascultând discursul lui Silvestru, Irina a înţeles că dincolo de vorbele pretenţioase şi promiţătoare se ascundeau ameninţări voalate. Totodată spera că, dacă va reuşi să intre pe sub pielea lui Ghervase, ar putea să facă rost de acte pentru Iohann, ca fiind refugiat de război. Multe gânduri frământau frumosul cap al Irinei acoperit cu un păr negru lucios şi lung, împletit în două coade groase prinse în coc la spate. Cocul făcea ca basmaua din lână înflorată să se aşeze cu cochetărie pe părul bogat pieptănat cu cărare pe mijloc.

Trecuseră doi ani decând Iohann trăia în casa Irinei, războiul se terminase de mult. Iohann stătea tot în cămăruţa din tunel. Nu se plângea, era fericit că este iubit şi că el la rândul lui iubeşte. Ziua se odihnea, iar noaptea îşi ajuta iubita la treburile gospodăriei. Făcea zilnic exerciţii de dicţie, voia să îşi piardă accentul german, a fost greu, dar reuşise în cele din urmă.

-Iohann, am aflat azi, când am fost în sat, de la tovarăşul Ghervase, că alegerile de săptămâna trecută au fost câştigate de comunişti. Era fericit nevoie mare, m-a anunţat aşa, în treacăt, de fapt se lăuda că va fi mutat la comitetul orăşenesc de partid, iar aici va veni altcineva în locul lui. Spunea că regretă două lucruri: unul că nu a avut un copil cu mine şi al doilea că se desparte de focoasa preoteasă. M-am făcut că nu înţeleg ce spune. Iubitule, nu fi supărat, aşa a spus, nu puteam să te mint. Plină de dragoste femeia i-a cuprins faţa în palmele ei aspre de muncă şi l-a sărutat pe buze. Mă gândeam că acum ar fi momentul să ieşi la lumină, poate Ghervase te va ajuta să-ţi faci acte. Ce părere ai?

-Nu ştiu iubita, Iohann vorbea bine româneşte cu accent ardelenesc, tu îl cunoşti, dacă crezi că poate fi îmbrobodit ar trebui să încercăm.

-M-am săturat să te ţin ascuns, te vreau ca bărbat în văzul tuturor. Să ne gândim la un plan, cine spunem că eşti, de unde vi şi încotro mergi. Irina era preocupată şi gânditoare, norul de pe fruntea ei o făcea şi mai frumoasă. Dacă ai pleca mâine de dimineaţă de mult, ai da un ocol satului şi ai intra în localitate prin partea opusă faţă de locul unde ne aflăm noi. Te-ai îmbrăca cu nişte zdrenţe de haine murdare, iar tu la fel de murdar şi obosit ai căuta de lucru pe la oamenii din sat. La întrebările lor curioase vei răspunde că nu şti cine eşti şi nici de unde vii, dar nici unde mergi. Rătăceşti aşa de ceva timp muncind pe la săteni pe un blid de mâncare şi o mână de paie unde să-ţi pui capul. Vei face de aşa natură încât să ajungi la instructorul de partid. Femeia vorbea ca un adevărat agent secret care toată viaţa făcuse numai planuri tactice şi scenarii subversive.

-Şi dacă nu va dori să vorbească cu mine? Lui Iohann îi plăcea planul, dar nu era sigur de reuşita lui. Cea mai mică greşeală îl putea costa viaţa.

-Voi fi prin apropiere, ai încredere în mine că voi găsi soluţii. Acum vino să te iubesc omul meu drag, sufletul meu pereche. Tu ai adus lumina în  viaţa mea! Irina îl săruta pe faţă în timp ce mâinile îl înlănţuiseră cu putere. 

A doua zi de dimineaţă când lumina îndepărtase întunericul nopţii, pe uliţa satului apăruse de nicăieri un bărbat numai zdrenţe, murdar şi împuţit de nu se putea sta în preajma lui. A bătut în poarta unui sătean care era vecin cu locuinţa preotului.

-Ce-i omule, ce doreşti cu noaptea în cap? Abia ce am făcut ochi şi văd un cerşetor la poartă. Şi tu eşti refugiat de război? Nu vă mai săturaţi de cerşit! Omul se zborşea la drumeţul murdar care îi apăruse în poartă. Era un bărbat tânăr, părea proaspăt însurat, că prea se uita cu drag înapoia lui, spre uşa pe care tocmai ieşise. Înalt, bine legat, tuns scurt, părul castaniu cu ochii mari şi negri îl privea cu dispreţ pe bărbatul murdar şi gârbovit care-i intrase în curte.

-Nu vreau să-mi dai de pomană, vreau să-ţi muncesc pentru o coajă de mămăligă şi o mână de paie pe care să le folosesc ca aşternut diseară. Muncesc orice, nu mă tem de oase rupte. Iohann era umil în vorbă şi gesturi, încerca să fie cât mai convingător. Repetase toată noaptea cu Irina, pe post de regizor, cum să îşi joace rolul perfect, a fost mult până a reuşit să dea o mimică umilă feţei. Juca cu greu rolul cerşetorului, cel mai greu îi era să suporte hainele pe care le purta şi pe care Irina le ţinuse în groapa cu pişălău din grajdul animalelor, însă era hotărât să izbândească, voia să aibă statut de cetăţean cu drepturi depline.

-Bade, fă paşi de la poarta mea, mergi la vecinul care e preot, are bani şi sunt convins că are nevoie şi de un om pe bătătură să-i taie lemne şi să-i aducă apă! Hai, cară-te! Nu am timp de tine! Bărbatul,  îmbrăcat doar în izmene şi cămaşa, a intrat în casă frecându-se cu palmele peste braţele îngheţate de frig, la poartă, cerşetorul a rămas singur în hămăitul câinelui.

Străinul a aruncat o ultimă privire disperată spre uşa care tocmai se închisese, apoi a părăsit curtea închizând portiţa cu grijă. A rămas în drum debusolat neştiind în ce parte să o apuce. S-a aşezat pe marginea drumului gânditor şi deznădăjduit, în sinea lui  îşi dorea ca instructorul să iasă din casă, pentru a putea să-şi rezolve problema. Avea emoţii, nu ştia cum va reacţiona activistul de partid, putea să rezolve cu brio problema lui sau putea ajunge în puşcărie. Indiferent de rezultat era hotărât să meargă până la capăt, până când va putea să stea, fără teamă că va fi descoperit, alături de femeia iubită. Ştia că Irina era prin apropiere gata să-i sară în ajutor, dacă va fi nevoie. A auzit scârţăitul portiţei  de la casa preotului, s-a ridicat repede de jos, apoi cu lacrimi în ochi, adus de spate şi cu cea mai umilă faţă pe care şi-o putea afişa, a ieşit înaintea lui Ghervase:

-Să trăiţi! Caut de lucru, muncesc orice aveţi, îmi este foame, ajutaţi-mă! Iohann plângea de-adevăratelea, îşi juca soarta, voia să-l impresioneze pe instructor.

-Cum te cheamă omule? Ghervase îşi luase o atitudine de om important, îl privea pe Iohann din înălţimea funcţiei sale comuniste. Uitase că numai cu doi ani în urmă lucrase la CFR ca muncitor necalificat, de fapt fusese hamal în Gara de Nord a Bucureştiului. Odată în timpul unei razii a ajutat un comunist să se ascundă de poliţie. Mai târziu când comunistul ajunsese mare prin Comitetul Central al PCR şi-a amintit de el. Aveau nevoie de cadre pentru a duce muncă de lămurire cu ţăranii, atunci s-a gândit la hamalul care îl scăpase de poliţie. L-a căutat şi când l-a găsit,  i-a propus să intre în rândul comuniştilor. Ghervase, un lipovean cu sânge evreiesc, a simţit oportunitatea, deşi lucra ca hamal, era dezgheţat la minte, înţelesese din frânturile de discuţii prinse de la cei care treceau zilnic prin gară că în curând comuniştii vor prelua puterea cu ajutorul ruşilor, când a auzit propunerea nu a ezitat şi a răspuns cu un da hotărât, ca la armată. Fusese trimis într-o şcoală de instructori de partid (propagandişti ai PCR) timp de trei luni, apoi fusese repartizat aici. Privind în urmă, se simţea un fel de Dumnezeu printre sătenii ăştia murdari şi inculţi, el era tovarăşul trimis de judeţ, special să-i instruiască şi să-i lumineze pe ţăranii ăştia amărâţi şi îndărătnici. Acum se pricopsise cu un idiot. Ştia că este de datoria lui să rezolve problema străinului venit de nicăieri. A repetat întrebarea, văzând că cerşetorul tace l-a întrebat:

-Cum te cheamă omule?

-Nu ştiu!

-Cum mă să nu şti cum te cheamă? Parcă nu ai fi aşa nerod! Nu am auzit până acum ca un om să nu aibă un nume. Bă, tu mă prosteşti pe mine? Cu mâinile la spate şi şapca pusă şmechereşte pe-o sprânceană Ghervase se legăna când pe călcâie când pe vârfuri, se uita dispreţuitor la zdrenţărosul murdar, îi părea rău că se oprise din drum. Ce poţi să-mi spui despre tine?

  

-Nu mare lucru, când mi-am revenit nu ştiam cine sunt şi nici de unde sunt, eram într-o pădure, nu ştiu ce a provocat pierderea memoriei, aveam o durere teribilă de cap. De atunci rătăcesc din sat în sat muncind şi dormind pe unde apuc.

-Nu a încercat nimeni să te ajute?

-Nu, am fost arestat de jandarmi, bătut, reţinut peste noapte, însă nimeni nu s-a gândit să mă ajute să am o identitate. Iohann arăta ca un om disperat, ochii îi lăcrimau continuu.

-Bine omule, dar ce pot face eu pentru tine? Ghervase se înmuiase, ar fi vrut să-l ajute, nu ştia cum, era hotărât să aducă la cunoştiinţa organelor în drept cazul cerşetorului fără nume.

În jurul lor se strâseseră sătenii ca la urs.

-Vrea cineva să ia la el acasă pe acest om, să-i dea de lucru şi să-l hrănească? Instructorul de partid privea mulţimea din înălţimea funcţiei sale, se simţea puternic când se uita la oamenii sărăcăcios îmbrăcaţi.

Sătenii priveau pe sub sprâncene la cerşetorul cocoşat, murdar şi duhnind de departe a mizerie de animale. Unul câte unul oamenii părăseau cercul din jurul instructorului şi al cerşetorului.

-Nu vrea nimeni să-l ia? Ghervase rotea ochii cercetând cu privirea locuitorii rămaşi să caşte gura, niciunul nu dădea semne că ar vrea să-l angajeze pe străin.

-Îl iau eu, s-a auzit un glas de femeie din mulţime.

Surprins, activistul PCR s-a întors spre locul de unde s-a auzit vocea, nu mică i-a fost mirarea când a văzut-o pe Irina cu biciul în mână.

-Tovarăşa pădurar îl vreţi pe cerşetor ori nu am înţeles eu bine? Ghervase era uimit să vadă o femeie singură, dorind un străin în curte.

-Da tovarăşe instructor, tocmai am adus două căruţe cu lemne şi nu are cine să le taie. Sper ca după o masă bogată să se pună pe picioare şi să facă treabă, altfel îl dau pe poartă afară, cu mine nu se jocă. Irina vorbea fără să-l privească pe Iohann. Era dură şi fermă, de un an de când era pădurar, femeia câştigase respectul sătenilor.

- Ce zici mă? Te angajezi? Ghervase arăta ca un negustor într-o piaţă de sclavi...

-Da, vreau să muncesc! Pentru o clipă ochii lui Iohann au clipit veseli, a privit rătăcit spre oamenii din jurul lui, se făcea că nu înţelege cine l-a angajat.

-Ce te uiţi mă ca un bezmetic, mergi  la căruţă, uite-o colo  şi urcă-te în codirlă! Hai că avem treabă! Irina vorbea aspru cu Iohann, nu voia să dea nici cel mai mic semn că s-ar cunoaşte.

-Stai puţin Irina, o femeie dolofană între două vârste s-a apropiat de ea, am şi eu nevoie de o căruţă cu lemne, i-am spus lui Mototolul ista al meu să vină la tine să voroviţi, mi-a zis să vorobesc eu dacă am curaj, că el se teme de tine. Nu mă lăsa Irină, că şi eu oi face oarece pentru tine. Ştiu că odată te-am supărat, am gura asta slobodă şi pusă-n pantă, da nu-s muiere rea, mă iartă şi tu, că nu voi mai zice nimic.

-Să  vină să vedem dacă aveţi dreptul şi vom rezolva cumva. Acum lasă-mă să plec că mai am şi beleaua iasta cu mine.

                        CAPITOLUL  V

  După ce a intrat cu căruţa în curte, Irina a deshămat caii, de când lucra la silvic vânduse bătrânul ei cal şi îşi cumpărase doi bidivi de tracţiune, mari, negri, unul avea o  stea albă în frunte, iar celălalt avea o pată albă pe crupă, după ce a dus caii în grajd, le-a pus fân în iesle, apoi a venit la Iohann care rămăsese înţepenit în mijlocul curţii.

-Ioane, pune tuciul cel mare pe crăcană şi umple-l cu apă. Fă focul şi încălzeşte bine apa! Trebuie să-ţi fac baie! Să scot mirosul din tine! Hai o dată, ce ai înţepenit?! Irina nu înţelegea de ce Iohann nu se mişca din loc, bărbatul doar îşi rotea ochii prin toată bătătura.

Parcă ar fi cunoscut locul şi totuşi îi era străin. Dacă noaptea ar fi ieşit în curte, i s-ar fi părut toate lucrurile la locul lor, acum era ceva ciudat. Bărbatul se uita prin curte şi nu-i venea să creadă că a reuşit vicleşugul Irinei.

- Acum fac focul, m-am uitat  prin curte să mă bucur de libertate.

-Trebuie să fim atenţi, va urma o perioadă grea, sunt convinsă că te vor verifica la sânge. Cel mai bine ar fi să-ţi laşi barbă şi mustaţă, să-ţi schimbe înfăţişarea. Cu ăia de la informaţii nu-i de joacă. Apucă-te de treabă! Eu îmi iau puşca şi plec în pădure, am să merg pe jos, vreau să mă gândesc. Dacă se încălzeşte apa, spală-te şi îmbracă schimburi curate! Să răspunzi la oricine strigă la poartă, detalii să nu dai, să te comporţi ca un om care tocmai a intrat în curte şi nu cunoşti nimic despre stăpâna casei! Acum te las, plec să dau o roată prin pădure, nu voi sta mult, pentru că deja îmi este dor de tine. Irina îmbrăcată în pantaloni pană, strânşi pe picior, încălţată cu ghetuţe înalte, pe cap îmbrobodită cu o basma groasă din lână cu flori grena pe fond negru, îmbrăcată cu canadiana lungă de pădurar şi arma în bandulieră, a ieşit pe poartă după ce a aruncat o ultimă privire spre bărbatul drag, pe care îl lăsa pentru prima dată singur în bătătură ziua în amiaza mare. Norii se risipiseră, cerul senin se instalase în sufletul ei. Doar la orizont era puţin vânt de nesiguranţă, de incertitudine cu privire la viitorul lui Iohann, de acum Ion al ei. Femeia călca apăsat şi hotărât, crengile uscate trosneau sub picioare, frunzele moarte căzute din copaci foşneau jalnic la trecerea ei, natura era lipsită de viaţă, doar în suflet îi venise primăvara.

  Drumul care lega satul de pădure ocolea prin stânga nişte pâlcuri de stejari uitaţi de vreme, mergea drept circa 200 de metri , apoi cotea brusc în dreapta mărginind cealaltă parte a limbii de pădure, de aici continua să meargă paralel cu codrul. Drumeagul trecea pe lângă singura casă care se află în pustietatea câmpului şi vecinătatea codrului. Păsările cântătoare şi animalele sălbatice erau singurii vecini.

Curtea era împrejmuită pe toate părţile cu gard înalt din scândură groasă de stejar. Porţile mari şi portiţa  erau în centrul curţii, portiţa se deschidea cu un scârţâit subţire şi puternic care râcâia pe creieri. Zgomotul enervant se auzea din casa poziţionată paralel cu drumul. O potecă îngustă din piatră mare aşezată cu măiestrie, străbătea ograda de la poartă până la cele cinci  trepte din lemn pe care se urca până la mica uşiţă de la prispa casei. Prispa lată de 4 coţi (aproximativ 1,80 m) avea pământ pe jos, era împrejmuită cu o balustradă din lemn de brad sculptată cu motive naţionale şi înaltă de 2 coţi. Din prispă se intra în tindă, un fel de sală mică care avea în partea opusă uşii un chepeng pe unde se putea ajunge în pivniţă. De la soba care era în camera de zi şi al cărui fum era dirijat printr-un mic burlan, care străpungea zidul, ajungea în coşul mare din tindă care folosea de Crăciun ca afumătoare. O prăjină mai lungă de doi metrii, avea la capătul de sus bătută o scândură care forma un teu cu coada. Pe scândură erau bătute mai multe cuie de care se agăţau oasele, cârnaţii tobele, slăninele şi tot ce mai afuma omul de la porc, prăjina era ridicată şi băgată pe acest coş, iar fumul din soba care încălzea camera- dormitor afuma alimentele. Din tindă prin două uşi opuse se intra în camera de zi şi camera bună. Fiecare cameră avea câte o ferestră prevăzută cu drugi din fier groşi de un deget, pentru a împiedica hoţii să pătrundă în casă. La geamuri erau ghivece cu flori de muşcată şi de garoafe puternic parfumate. Duminica, fecioarele care mergeau la horă îşi prindeau câte o garoafă în păr pe partea stângă a capului lângă ureche, pentru ca atunci când dansau cu flăcăii, aceştia să miroase garoafa şi nu gazul cu care unseseră părul pentru a nu face păduchi. În anii de după război puricii şi păduchii erau peste tot, mai ales în casele sărace.

  Ion a încălzit apa, s-a băgat în grajdul animalelor şi şi-a făcut baie temeinic, apoi s-a primenit cu straiele curate lăsate de Irina înainte să plece. Şi-a pus pe cap o căciulă rămasă de la bărbatul ei,  a ocolit prin toată curtea încercând să se obişnuiască ziua cu ceea ce văzuse noaptea, într-un târziu s-a aşezat pe o buturugă cu ochii aţintiţi la poartă.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

Cum s-a afundat în pădure, Irina  a auzit glasuri de bărbaţi care, după cum vorbeau , păreau că încarcă o căruţă cu lemne. A grăbit pasul spre locul de unde auzise glasurile, cum nu era „zi de pădure” era clar că sunt furi de lemne. În depărtare un „dii gloabă” a făcut-o să înţeleagă că hoţi plecaseră cu căruţa. Îi părea rău că nu înşeuase calul, acum i-ar fi prins bine. Aproape alerga, din faţă nu se mai auzea nici un zgomot, nu s-a dat bătută, gonea cu poteca grămadă, doar , doar, avea să-i prindă. O lumină a fulgerat-o din dreapta, s-a oprit, apoi s-a îndreptat spre locul cu pricina. A privit peste frunzele uscate, nu i se părea nimic suspect, s-a uitat în sus, atunci a înţeles de unde a venit lumina, în acel loc fusese un stejar cu o coroană uriaşă, Irina a „citit” urmele pe ramurile copacilor vecini, plus lumina care ieri nu era. A început să dea frunzele cu piciorul la o parte, sub frunze era pământul reavăn, de aici scoseseră stejarul din rădăcină. A căutat urmele căruţei şi al cailor tot pe sub covorul de frunze aşternute de hoţi pentru a masca urmele. O dată urmele descoperite a plecat pe ele. După o oră de mers s-a oprit la poarta lui Ţafardel, un ţăran sărac cu opt copii mărunţi şi o nevastă bolnăvicioasă şi rea de gură. A privit în curte, a văzut în fundul ogrăzii ieşind cam un metru dintr-un buştean, restul era pitit după grajd. Şi-a continuat drumul neştiind ce să facă. De iertat, nu-l putea ierta, pentru că el nu fusese singur în pădure, ar fi sărit ceilalţi în capul ei. S-ar fi putut face că nu ştie, dar nu-i convenea să o creadă sătenii proastă. S-a întors la Ţafardel, s-a uitat împrejur, a văzut că nu este nimeni pe uliţă, apoi a intrat în curte fără să mai strige. Nevasta gospodarului când a văzut-o pe Irina cu puşca pe umăr, a ieşit din casă urlând:

-Ce-ai făcut nenorocitule, a venit Irina să te împuşte!

Irina s-a apropiat repede de nevastă i-a pus mâna la gură, apoi i-a şoptit:

-Taci, să nu mai scoţi un sunet, altfel te împuşc pe tine scârba dracului, ce strigi aşa?! Irina înaltă, masivă şi impunătoare cu scurta verde şi puşca pe umăr, a luat-o pe nevasta lui Ţafardel de umăr şi a aruncat-o cât colo. Să taci! Ai auzit? Nu mă da de gol că sunt în curtea voastră! Să intrăm în casă!

Mariţa, nevasta hoţului, a luat-o înainte şi Irina cu puşca pe umăr după ea. A urcat treptele, apoi a intrat în tindă.

-Intră aici, Mariţa a deschis uşa din dreapta, un miros aromat de busuioc şi levănţică a gâdilat  plăcut nările Irinei, discret, se simţea şi aromă de gutuie.

-Nu, lasă, zise pădurăriţa, intru aici şi a deschis uşa prin care a intrat în camera de zi care era de fapt dormitor şi bucătărie. Un miros greu de aer stătut şi transpiraţie a izbit-o de cum a deschis uşa. A strâmbat puţin din nas, însă curajoasă a păşit în cameră. O sobă din cărămidă cu vatra mare, în care ardeau nişte lemne verzi din salcâm, cu un sfârâit specific, era imediat lângă uşă  în partea dreaptă, soba murdară cu stropi de mâncare, avea plita crăpată, pe ea fierbea o oală pe jumătate plină cu cartofi în coajă. O droaie de copii săreau şi strigau de nu se înţelegea nimic. Cel mai mare avea în jur de 10 ani şi era îmbrăcat cu nişte pantaloni care îi veneau mai jos de genunchi, fie îi rămăseseră mici, fie îi căpătase. Următorii doi ca vârstă erau un băiat  şi o fată, gemeni, băiatul era tuns chilug îmbrăcat cu o cămaşă lungă până la glezne din tort ţesut în casă, sora era blondă, ca şi băiatul, cu părul împletit în coade din care ieşeau firele nepieptănate de zile întregi, ceilaţi erau dezbrăcaţi în pieile goale, cel mic care s-o fi avut un an şi jumătate tocmai făcuse în mijlocul casei, iar Ţafardel se chinuia să ştergă murdăria copilului cu nişte cenuşă scoasă din vatră, dar mai înainte ştersese copilul la fund cu un cocean de porumb luat de sub sobă.

Femeia regreta că nu acceptase invitaţia gazdei de a merge în cealaltă cameră, acum era prea târziu, copiii, la început speriaţi, s-au apropiat tiptil de femeia cu puşcă.

-Luaţi loc, scuzaţi deranjul, dar ştiţi cum este cu copiii, a stai, că pe dumneata nu te-a blagoslovit Dumnezeu. Mariţa, având limbariţă, nu s-a lăsat până nu a înţepat-o pe Irina.

-Mai taci dracului femeie, să vedem întâi de ce a venit to’arăşa. S-a întâmplat ceva? Ţafardel a întors spre Irina o mutră de om ipocrit, stăpân pe el, dar stând la pândă.

-Omule, ai dat de belea! Am venit pe urmele căruţei tale, am văzut şi tufa tăiată, nu ai cum să scapi, îţi fac proces.

-Nici acu nu te potoleşti? Am înţeles că ţi-ai luat bărbat, nu a apucat să te liniştească? Nevastei lui Ţafardel, ţâfnoasă şi pusă pe harţă, nu-i mai tăcea gura, ba se înfipsese în Irina, deşi îi venea până la umăr.

Fără a sta mult pe gânduri Irina a înfipt mâna în Mariţa şi a aruncat-o din camera, până să zică bărbatul ceva, pădurăriţa trăsese zăvorul la uşa să nu mai poată intra.

-Acum să vorbim amândoi, nu are rost să mă minţi, am găsit şi locul de unde ai scos stejarul, am văzut şi unde este ascuns la tine în curte. Spune, cum facem să ne înţelegem!

Ţafardel, înalt, slab ca un ţâr, adus de spate înainte de vreme, privea tâmp spre frumoasa Irina.Îi era teamă, ştia că nu se lăsa mituită, mintea i se blocase, nu că ar fi avut multă, dar nu mai funcţiona nici ce bruma avea.

-Ţafardele, eşti în rahat până în gât, dacă îţi fac proces intri la ocnă, dar nici să te las, nu pot. Fii atent ce îţi voi spune acum, rămâne între noi, să nu afle javra de nevastă-ta, ei să îi spui că ţi-am făcut proces şi mai opriţi-vă dracu din făcut copii, că nu mai aveţi unde dormi! Irina dicta condiţiile, printre ţipetele copiiilor, ca un învingător  învinsului. Te aştept mâine seara la postul de jandarmi din sat, să vii, ai înţeles!? Va fi bine, nu te speria! Cine te întreabă îi spui că te-a chemat jandarmii să dai declaraţie pentru lemne, ai înţeles mă? Dacă nu faci aşa, ai de-a face cu mine! Irina era dură, ştia că doar aşa va face faţă în funcţia de pădurar, o meserie specifică bărbaţilor, toţi sătenii s-au mirat când au auzit că o femeie va fi pădurar, chiar şi şefii lui Ioachim Silvestru au fost surprinşi de propunerea activistului, s-au lăsat greu, dar în final au acceptat. A fost chemată la oraş 30 de zile, zi de zi,  pentru a face şedinţe de mânuirea armelor, în paralel era instruită în tainele silviculturii. După o lună a primit diploma de pădurar silvic şi permis de port armă, dar şi armă pe inventar şi cartuşele aferente. Pentru toate a semnat o mulţime de acte. Îi era teamă cel mai mult să nu piardă arma, asta ar fi însemnat să plătească cu libertatea.

L-a privit pe Ţafardel cu severitate şi hotărâre.

-Dacă nu vii, mergi la puşcărie, ai înţeles mă? I-a aruncat o ultimă privire bărbatului, a privit cu milă copiii murdari care se jucau direct pe pământul rece, a deschis uşa şi a ieşit în curte. A inspirat o gură de aer proaspăt şi-a oxigenat plămânii, apoi i-a aruncat femeii, care ascultase la uşă, vorbele ca pe o oală cu zoaie - Ai grijă să vină bărbată-tu mâine seară la post , că altfel îţi creşti dracului singură plozii. Clar?!

Mariţa a tresărit, s-a uitat cu teamă la Irina, apoi a bâiguit:

-Da, ssigur că da!

Mulţumită că rezolvase problema, a trecut pe la postul de jandarmi să vorbească cu şeful.

A intrat în curtea postului, un jandarm în termen mătura în faţa biroului.

-Şefu’ e-n birou?

-Da tovarăşa!

A intrat în clădire, a bătut la uşă, când a auzit „intră” a deschis uşa care a avut un scârţâit ca un miorlăit de pisică, a salutat scurt:

-Să trăiţi şefu!

Bucuros că i se arăta respect, Băbuică, şeful de post, un zdrahon blond cu o claie de păr roşcat cu fruntea îngustă şi faţa colţuroasă, ochii mici şi saşii, acoperiţi de gene lungi şi sprâncene stufoase, şi-a frecat mâinile:

-Ia loc tovarăşa, ce vânt te aduce la noi? Glasul gros dogit de băutură şi tutun al jandarmului suna ca un urlet într-o oală spartă.

-Tovarăşu’ şef de post am prins pe Ţafardel furând lemne, de fapt am venit pe urmele căruţii până acasă la el. L-am înghesuit şi a recunoscut. Nu i-am făcut proces, mi-a fost milă de copiii lui, m-a impresionat  mizeria în care trăiesc, i-am ordonat să vină mâine seară aici la post.

-Să-i fac eu dosar? De ce îmi faci asta? Băbuică, dur şi hain era bun doar să ancheteze oamenii, îi bătea până sărea sângele, însă era aproape analfabet, ura să scrie două rânduri .

-Nu, nu vreau să-i fac rău, însă m-am gândit să-l folosim ca informator, aşa se spune, nu? Irina punea suflet,  simţea că îi ies flăcări din obraji, ar fi vrut ca Băbuică să fie de acord cu ea. Îl vom folosi amândoi să ne raporteze cine fură din sat şi din pădure. Va trebui să intraţi tare în el, apoi să-i propuneţi să fie turnător. Avem nevoie şi de astfel de oameni. Fără ei nu ne putem face bine treaba. Acum vă las, merg acasă!

-Am auzit că ai luat un cerşetor, sosit de nicăieri, acasă să te ajute la treaba ?

-Da, era împuţit şi murdar, habar nu are cine este şi de unde vine, nu ştie ce, sau cine i-a provocat amnezia. Am nevoie de un ajutor pe bătătură, sunt multe treburi de bărbat, fac şi eu ce pot, însă recunosc că unele mă depăşesc. L-am lăsat să se spele, merg să-i dau de mâncare, mâine are de tăiat o căruţă cu lemne.

-Chiar nu ştie nimic despre el, nu îşi aminteşte cine este sau de unde vine? Am să trec într-o zi pe la tine să stau de vorbă cu el, cred că nu o fi vreun spion?

-Ce mama dracului să spioneze în satul ăsta uitat de lume? Poate pe nevasta lui Ţafardel când va naşte al nouălea copil. Irina s-a apropiat de jandarm, i-a întins mâna, Băbuică i-a strâns-o bucuros, era surprins de gestul femeii. Un fior plăcut i-a trecut prin şira spinării când a simţit mâna caldă a Irinei.

A plecat de la postul de jandarmi hotărâtă să ajungă cât mai repede acasă. Îi era dor de bărbatul rămas singur în bătătură. Seara cobora asupra pădurii în linişte şi pe furiş, în zare încă mai era oleacă de lumină când Irina a intrat în curte. A privit peste tot, părea pustie ograda, doar câinele a lătrat discret şi calul a bătut duşumeau. Amândoi au simţit întoarcerea stăpânei.

Irina a intrat în casă, din cameră Ion a simţit-o şi a deschis uşa tindei.

-Ai venit femeie? A trecut ceva vreme de când ai plecat. Mă îngrijorasem aşa cum se întâmplă de fiecare dată când pleci în control prin pădure.

Irina s-a apropiat de Ion, l-a înlănţuit cu braţele ei puternice, a strâns în braţe bărbatul iubit, buzele ei fierbinţi au prins într-un sărut pătimaş buzele lui dornice şi cărnoase.

Toată tensiunea de peste zi se descătuşase, cu blândeţe Ion a aşezat-o pe pat, a prins să-i mângâie fruntea înaltă cu pielea fină şi fără riduri, apoi a sărutat-o pe obrajii îmbujoraţi de fiorul plăcerii. Irina s-a lăsat alintată de omul ei drag pentru care era gata să facă orice sacrificiu şi viaţa şi-ar fi dat-o, dacă cineva ar fi cerut-o în schimbul vieţii lui.

                   CAPITOLUL   VI

Oamenii care treceau pe la poarta Irinei începuseră să se obişnuiască cu prezenţa neamţului Iohann, transformat în românul ardelean Ion. Era vrednic şi tăcut!  Nu se băga în vorbă. Răspundea cuviincios dacă era întrebat, altfel îşi vedea de treaba lui. Pentru cei curioşi să ştie mai multe despre modul în care se înţelegeau Irina cu sluga sa, Ion amenajase într-o cameră de lângă grajdul în care erau caii şi vaca cu viţelul, un pat din pari bătuţi în pământ peste care pusese nişte scânduri, iar direct pe scânduri paie din secară, iar peste paie un procov din cânepă ţesut în casă. Pentru învelit îi dăduse Irina o plapumă veche, moştenită de la soacra ei, pe care o îmbrăcase cu un petic de cearceaf cusut direct pe dosul plăpumii.

Acest dormitor improvizat era doar pentru curioşii străini care voiau să ştie unde doarme Ion.

Toamna era pe sfârşite, iarna bătea curajoasă la poarta vremii, vântul se schimbase. Crivăţul era din ce în ce mai prezent. Rarii fulgi de zăpada firavi şi jigăriţi îşi făcuseră apariţia, erau semne clare că în curând ninsoarea va albi totul, iar drumurile se vor troieni.

Pe o astfel de zi, măturată de vântul răsăritean cu o lapoviţă care tăia obrazul cu sfichiuirile ei, Băbuică, şeful postului de jandarmi, a primit ordin să se deplaseze la locuinţa Irinei pentru a-l ancheta pe Ion. Îmbrăcat cu mantaua militară având gulerul ridicat, privea cu disperare de pe capra şaretei distanţa care îl mai despărţea de casa femeii. Îi era aşa de frig, încât avea senzaţia că se depărtează de destinaţie, în loc să se apropie. Hainele îi deveniseră grele, iar obrajii îi îngheţaseră, mergea cu vântul în faţă, avea senzaţia că fiecare pală de vânt muşca din carnea lui.

Într-un târziu a ajuns, câinele începuse să-l latre de până să ocolească limba de pădure. Lătratul câinelui a fost un semnal pentru Ion şi Irina, cineva se apropia de casa lor. Bărbatul a ieşit din casă şi a început să taie lemne sub un şopron unde era apărat de vânt şi ploaie, doar Irina rămăsese în casă trebăluind pe lângă soba încinsă pe care fierbea mâncarea în două oale din pământ puse pe vatră în dogoarea focului.

Lătratul căinelui s-a accentuat când Băbuică a ajuns la poartă. Ion de sub şopron a auzit când s-a oprit şareta la poarta lor, a scos capul din adăpostul şopronului şi a privit spre poartă. Nu se vedea nimeni, doar hămăitul câinelui spunea să meargă, să vadă cine a oprit la poarta lor.

Când l-a văzut pe Băbuică, l-a salutat respectuos şi l-a întrebat cu cine are treabă.

-Cu tine Ioane vreau să vorbesc, deschide-mi poarta!

-Imediat don şef! Poftiţi! Să mergem la mine în cămăruţă, nu am foc făcut, dar e mai cald decât afară.

-Să mergem Ioane, aşa te cheamă, nu? Lui Babuică nu-i surâdea ideea să meargă la Ion, spera să fie primit de Irina la căldură şi omenit cum se cuvine unui şef de post de jandarmi. Băbuică se considera un fel de Dumnezeu al satului. Pe de altă parte era curios să vadă unde doarme Ion, lumea în sat bârfea că ar fi dormit cu Irina în pat.

-Nu ştiu don şef care îmi este numele, aşa mi-a zis stăpâna. Ion îşi juca bine rolul de om amnezic. Barba crescută în neorânduială, îl făcea să pară tâmp şi dus cu pluta.

-Ce îţi aminteşti? Spune-mi orice, cât de puţin, să putem face legătura, poate ai familie undeva cu copilaşi care te aşteaptă. Nu se poate să nu ai rădăcini. Jandarmul încerca să fie prietenos, pentru a-l face pe Ion să aibă încredere în el.

-Nu îmi amintesc nimic, m-am trezit într-o pădure, mă durea îngrozitor capul. Am rătăcit zile întregi prin acel

 codru, nu reuşeam să ies din el. De multe ori a răsărit soarele până ce am văzut o margine a păduri, am mers spre acel luminiş şi nu după mult timp am ajuns într-un sat. Când m-au văzut, oamenii au fugit, iar copiii s-au amuzat  aruncând cu pietre în mine, am încercat să mă apăr, dar furia lor a fost mai mare. Nu ştiu cum se numea satul, am căutat de muncă, nu am găsit, doar o văduvă de război bătrână mi-a întins o bucăţică de mămăligă rece şi o ceapă roşie, am mâncat cu poftă, nu mai mâncasem de multe zile. Bătut şi izgonit din sat de răutăţile oamenilor sau pentru că se apărau de veneticii care puteau fi periculoşi, am pornit iar la drum. Nu ştiu unde am ajuns, cum se numea localitatea, dar lucrurile s-au petrecut la fel. Câte o femeie cu frica lui Dumnezeu îmi întindea un blid cu mâncare, nimeni nu îmi oferea de lucru. Într-un alt sat şeful de post m-a bătut şi m-a băgat la beci, apoi dimineaţa mi-a dat un şut în fund şi m-a izgonit de acolo. Cam asta este tot ce ştiu.

-Cum se numeau satele prin care ai trecut? Băbuică era aproape convins de povestea lui Ion, mai ales că tot timpul ochii i-au jucat în lacrimi.

-Nu ştiu, nu ştiu carte, iar oamenii nu vorbeau cu mine. Ion spusese de multe ori povestea în faţa Irinei, aceasta îl corecta de fiecare dată când nu povestea credibil.

-Ioane, aş vrea să te ajut, aici nu faci focul? Băbuică a schimbat dintr-o dată discuţia, voia să-l surprindă pe Ion.

-Ba da, fac seara o bâjă de foc, a fost şi aseară făcut, dar godinul ăsta din fier se răceşte repede, păcatele mele ziua muncesc afară, nu stau în casă să ard lemne de pomană. Doamna trebuie să fie mulţumită de mine, mă hrăneşte, priviţi şi dumneavoastră mi-a dat chiar haine şi căciula asta, Ion a arătat nişte haine împăturite  aşezate frumos pe o ladă care se găsea la capul patului,  păi nu trebuie să le plătesc? Cine îţi dă ceva degeaba? Şi apoi, eu nu sunt cerşetor. Ion făcuse o mutră de om sincer care cere înţelegere.

Băbuică  era periculos, tocmai, pentru că nu era destupat la minte, în anii de când era jandarm învăţase să nu creadă pe nimeni, să fie tot timpul bănuitor. Nici pe Ion nu-l credea, ar fi dorit  să fie la post, să poată sta de vorbă cu el, după ce i-ar fi aplicat vreo trei zgârbace la tălpi. Era gelos pe Ion, deşi era nebărbierit şi aparent neîngrijit, arăta a fi un om frumos, bine clădit, înalt, suplu, cu părul blond şi ochii albaştri care aveau scânteieri în ei. E drept că era îmbrăcat cu haine rupte şi ponosite. În sinea lui, Băbuică, spera ca Irina să-i fie ibovnică, acum apăruse acest om de nicăieri care părea că-i încurcă socotelile.

-Bine Ioane, cam atât pentru azi, voi mai trece pe aici să stăm de vorbă, acum hai în casă să salut şi eu gazda.

-Mergeţi dumneavoastră, eu intru doar când mă cheamă Doamna. Până acum nu a făcut-o, dar aşa mi-a spus:”Ioane, tu nu ai voie în casă! Intri, doar, dacă te chem eu să repari ceva”. Ce să fac, până acum nu s-a stricat nimic.

Băbuică a rămas surprins de răspunsul pe şleau dat de bărbat, se aştepta să cadă în capcană.

A bătut la uşă, Irina i-a deschis veselă:

-A, don şef, dumneavoastră eraţi? Am auzit câinele lătrând, dar nu am dat importanţă, aţi vorbit cu sluga mea? Irinei îi tremura uşor vocea, îi era teamă pentru Ion.

-Da, am discutat cu el, interesant om. Mi-a spus franc, că îl mai chemi câteodată în casă, când patul este prea rece. Nu l-am condamnat, nu te condamn nici pe tine, sunteţi doi tineri în pustietatea asta, e normal să vă protejaţi unul pe celălalt. Băbuică surâdea în sinea lui, spera să o prindă pe Irina.

-Nu cred că a spus aşa minciună, iar dacă a făcut-o, acum îi pun boarfele în braţe şi îl dau pe poartă afară. Mie nu-mi trebuie asemenea oameni în curte. Don şef, sunt funcţionar silvic al statului, am un statut, nu pot să mă tăvălesc cu primul cerşetor care apare la poarta mea. Dacă mi s-ar fi făcut de om, căutam pe altcineva care era apropiat de mine ca poziţie socială, bunăoară pe dumneavoastră, ce dacă aveţi nevastă, ne iubeam o dată şi gata, dacă ne-ar fi plăcut ne mai întâlneam o dată sau de câte ori inima ne făcea brânci unul spre celălalt. Ştiu că ajungeţi la o lună o dată acasă unde aveţi familia şi sunteţi dornic de femeie. Însă vedeţi dumneavoastră don şef, mie nu-mi trebuie bărbat, m-am obişnuit aşa. Sunt văduvă de 4 ani, de atunci îmi încălzesc singură patul. Recunosc că, atunci când omul mi-a plecat la război, îmi doream să am pe cineva lângă mine. Au fost nopţi când îmi venea să mă urc pe pereţi din cauza dorinţei, a necesităţii de a fi mângâiată, sărută şi ocrotită. Încet, încet, dorinţa a murit, eu m-am închis în sinea mea, iar apropierea de bărbaţi nu mă mai face să tresar. A murit femeia din mine. Asta sunt don şef! Ion e slugă, iar sluga doarme în grajd nu în pat cu mine. Haideţi afară că vreau să spună în faţa mea ce v-a declarat dumneavoastră!

-Stai femeie nu te repezii, poate a vrut să se laude, lasă-l păcatelor de om, unde să-l trimiţi acum iarna? La primăvară dacă te mai supără, arde-l! Te rog eu, lasă-l! De fapt Băbuică era mai mult decât mulţumit de ceea ce aflase de la Irina. Pe de o parte îi spuse că ar vrea să se culce cu el, iar pe de alta voia să mai vadă. A dracului femeie! îşi spuse jandarmul în gândul lui.

-Ne-am luat cu vorba, scoateţi-vă mantaua că este udă, să o punem oleacă pe sobă, în timp ce se usucă, să vă dau să beţi oarece. Irina a luat paltonul militar din mâna lui Băbuică, l-a pus pe sobă, a deschis uşa şi l-a strigat pe Ion.

-Da coniţă! Ion a apărut ca din pământ, gata să îndeplinească porunca.

-Ioane, ia un şomoiog de paie şi mergi la poartă să freci spinarea calului să nu răcească, apoi să pui o pătură de la caii noştri pe el. Poţi să faci şi la tine focul, că s-a lăsat frig al dracului.

-Aşa, am rezolvat şi cu calul, acum să vă torn o pălincuţă, vreţi să vă aduc şi o ceapă cu puţină slană?

- Dacă vrei tu femeie, tare am flămânzit din cauza frigului de afară. Băbuică era fericit, de câte ori Irina trecea pe lângă el, în zorul ei de a pune de toate pe un scaun, fără spătar, transformat ad hoc în măsuţă, de fiecare dată atingea ca din greşeală piciorul lui. Începuse să se încingă, broboane mari de sudoare îi apăruseră pe frunte, femeia îl incita.

După al treilea păhăruţ de pălincă din aceea de trosneau urechile, obrajii i se înroşiseră, ochii o urmăreau  cu pofte senzuale, libidinoase, pe Irina cum se fâţâia prin casă aranjând una alta sau servindu-l pe el.

-Stai aici lângă mine femeie şi lasă-mă să mă bucur de prezenţa ta, că tare dragă îmi eşti! Când te văd sângele îmi năvăleşte în faţă, inima prinde să bată cu viteză, respiraţia este mai iute, de parcă am urcat un deal. Tu eşti frumoasă, eu sunt dornic să te strâng în braţe, mă lasă muiere să pun mâna pe ţâţele tale ce se văd tari prin capotul  subţire. Bărbatul gâfâia de parcă era un mărfar care urca un munte cu zeci de vagoane după el, Irina reuşise ce îşi propusese, să-l facă să o dorească.

-Stau, dă-mi te rog palma, vreau să mă uit puţin în ea.

-Ştii să ghiceşti? Băbuică întrebase cu glas moale în timp ce îi întindea palma.

Femeia a prins mâna bărbatului cu multă grijă, a atins-o cum ai atinge o petală de floare, a simţit cum instinctiv a vrut să o retragă, atingerea femeii fusese ca un curent electric. Palma bărbatului se odihnea  în palma stângă a femeii, în timp ce cu palma dreapta îi mângâia  palma lui de parcă ar fi vrut să-i netezească liniile adânci săpate de natură.

-Ai o linie a vieţii lungă şi neîntreruptă, asta înseamnă că vei trăi mult, uite, o vezi?  Asta este, Irina cu ochii în palma lui îi arăta cu un deget una din liniile destul de pronunţate ale mâinii.

Băbuică a dat din cap că da, deşi el nu se uita unde îi arătase femeia, era cu nasul băgat în părul Irinei care mirosea a iasomie şi flori de câmp, era îmbătat de mireasma părului, deja îşi închipuia mirosul trupului ei de femeie tânără.

-Don şef, dacă vrei să mai rămâi să îţi usuci hainele, rămâi, eu îmi iau arma, calul şi plec să dau o roată prin pădure.

-Ai vreun pont de la Ţafardel? Băbuică era supărat că Irina îl trimitea la plimbare, el deja se văzuse înnoptând în casa ei.

-Nu, dar serviciul e serviciu. Trebuie să dau o roată. Femeia a deschis uşa şi din prag l-a strigat pe Ion:

-Pune şaua pe cal, dar întâi să pui o pătură pe el. A închis uşa şi a început să se îmbrace pentru pădure, jandarmul cu capul în jos, dezumflat de toate visele, se îmbrăca şi el.

-Mai pot să trec pe aici? Băbuică nu înţelegea ce se întâmplă. Expedierea lui, când el deja se vedea în pat cu ea, îl năucise.

-Sigur că da, oricând sunteţi binevenit. Sunteţi o prezenţă drăguţă şi agreabilă. Irina ar fi spus orice, doar să îl vadă plecat. Au ieşit împreună afară din casă. Crivăţul, care încă nu obosise, i-a salutat cu o pală  rece ca gheaţa. Au tresărit amândoi. S-au scuturat, apoi curajoşi au pornit prin lapoviţa care nu contenise să cadă. Irina a încălecat pe cal cu arma-n bandulieră. Băbuică s-a urcat în şaretă. Au mers împreună o bucată de drum fără să-şi spună ceva.  Într-un târziu Irina a tras de frâul calului, apoi a luat-o în dreapta spre pădure, nu înainte de a îi arunca jandarmului peste umăr:

-Să ne întâlnim sănătoşi! Nu a aşteptat răspunsul şi a dat pinteni calului care a pornit în galop.

Aproape pe înserat când lumina de peste zi obosită căuta un loc de odihnă, Irina a ajuns acasă. A băgat calul în grajd, a dat şaua jos de pe el, l-a frecat pe spate cu o ţesală să-i şteargă apa de la ploaie, apoi a mers în camera de lângă grajd unde Ion stătea în timpul zilei. A deschis uşa binişor, bărbatul dormea cu faţa în sus şi mâinile împreunate pe piept, avea un somn liniştit, colţurile buzelor se ridicau la fiecare expiraţie, din gât se auzea un şuierat uşor. Irina s-a apropiat de el, l-a mângâiat  pe frunte, apoi l-a sărut pe buzele roşi şi voluptoase. L-a atingerea femeii bărbatul a tresărit, mâna rece de pe frunte i-a dat un fior plăcut.

-Ai venit iubita? Vino aici lângă mine să te încălzesc, eşti îngheţată, de dimineaţă mi-ai spus că nu mergi astăzi în pădure, de ce ai plecat, nu ai văzut ce timp urât este? Ion era îngrijorat, în timp ce vorbea o mângâia pe tot corpul, ar fi vrut să-i dea toată căldura lui.

-A trebuit să plec, altfel nu mai scăpam de Băbuică, ar fi rămas aici peste noapte, trebuia să fac ceva, nici pe el nu voiam să-l jignesc, avem nevoie de dobitoc până rezolvăm problema ta, apoi îi dau papucii, până atunci îl ţin în şah. Să nu te superi, fii sigur că nu îi voi ceda! Hai în casă să dai drumul la câine, să stăm liniştiţi.

Iarna a trecut în linişte, jandarmul a mai trecut de două ori pe la Irina, într-una dintre vizite i-a luat o declaraţie, de fapt a scris-o Irina Ia dictarea lui Ion, el a pus degetul în loc de semnătură. De câte ori a venit Băbuică la Irina, a încercat să prindă un fir care să ducă la legătura dintre Ion şi stăpâna lui. Nu a fost chip, pe argat l-a găsit de fiecare dată ori făcând treabă sub polatră ori stând în camera lui de lângă grajd.

Zăpada începuse să se topească. Pe după copacii pădurii, timidă, primăvara privea spre casa Irinei,

. De la streaşină ţurţurii lungi ca nişte săgeţi lăsau să picure apa. Era un soare blând. Adia un vânt călduţ. Pe lângă gard se vedea colţul verde al pirului, câţiva paşii mai departe un pâlc de ghiocei de pădure râdeau la razele soarelui. Păsările cântau triluri vesele, viţelul fătat din iarnă zburda liber prin grădină, găinile cotcodăceau, cocoşii pintenaţi se plimbau mândrii printre consoartele lor. Din când în când se atacau ca nişte soţi geloşi, deşi erau trei şi 20 de găini, se băteau  din egoism, unul voia totul, voia să fie dictatorul, şeful incontestabil, masculul alfa.

Într-o asemenea zi caldă de început de primăvară la poarta Irinei a oprit un GAZ al armatei sovietice. De la volan a coborât traslatorul, iar din dreapta vechea noastră cunoştinţă locotenetul rus, acum ajuns căpitan. Erau chemaţi la Statul Major al armatei sovietice staţionate pe teritoriul României, veneau din Ungaria. În drum şi-au amintit de frumoasa Irina şi de umilinţa pe care o suferiseră în curtea ei. Acum voiau să-i plătească cu vârf şi îndesat, doar erau o armată de ocupaţie. Înainte de a bate în poartă, au mai tras câte o duşcă zdravănă din sticla cu vodcă în care mai erau cam două degete de matrafox. Curajoşi au bătut în poartă, câinele a început să latre şi mai tare. Ion s-a uitat ferit să vadă cine sunt musafirii, când a văzut boneta de ostaş rus, din instinct s-a tras înapoi. Din casă, ştergându-şi mâinile pe şorţ, a ieşit Irina. Înaltă, trupeşă, fără a fi grasă, cu sânii frumoşi, buze cărnoase, rumenă-n obraji, radiind sănătate, s-a îndreptat hotărâtă spre poartă. A deschis portiţa şi s-a tras doi paşi în spate când a văzut cine sunt oaspeţii.

-Bună frumoaso! Nu credeai că ai să ne mai vezi, nu-i aşa? Ei bine, m-am rugat la Dumnezeu să nu murim pe front, aveam o poliţă să-ţi plătesc, după cum vezi, m-am grăbit să vin. Era păcat să mai aştepţi! Vladimir, cu ochii tulburi de băutură, încerca să forţeze portiţa pentru a intra în curte.

De sub polatră, Ion urmărea cu sufletul la gură tot ce se întâmpa...

                 CAPITOLUL  VII

Picase cerul pe biata femeie când a văzut pe cei doi ruşi în poartă, a încercat s-o închidă, Oleg, căpitanul, a pus repede piciorul între portiţă şi stâlp, apoi a forţat intrarea. Irina s-a opus cu toată forţa ei, cei doi bărbaţi, deşi beţi, au biruit-o. Au intrat cu forţa peste ea, Vladimir a prins-o de mână şi i-a pus piedică, Irina s-a clătinat ca o trestie în adierea vântului, apoi a căzut  lată la pământ. În cădere s-a lovit cu capul de pietrele care formau poteca, de deasupra urechii se prelingea un firicel de sânge, nu mai mişca. Bestiile bete şi libidinoase , cu spume la gură şi ochii injectaţi de băutură, răutate şi pofte lascive, au tăbărât pe victimă. Femeia era inertă, leşinată în urma loviturii primite. Vladimir, ajutat de căpitan, smulgea hainele de pe ea. Trupul alb şi sănătos al Irinei a apărut în toată splendoarea lui.

De sub polatră Ion privea neputincios la cei doi cum o maltratau pe Irina, ar fi vrut să iasă din ascunzătoare  şi să se năpustească asupra agresorilor. A scos o cărămidă din zid, acolo unde pitise pistolul, s-a asigurat că este funcţional, apoi a dat să iasă în curte. În acel moment a oprit la poartă şareta în care se găsea jandarmul Băbuică, acesta s-a ridicat în picioare şi din înaltul cabrioletei a privit în curte. Când a văzut-o pe Irina goală cu cei doi militari deasupra ei, a înnebunit de gelozie. A sărit din şaretă cu pistolul în mână şi s-a îndreptat spre locul unde Irina era leşinată.

-Sus mâinile! Ioane vino încoace cu o funie şi leagă bandiţii ăştia. Era măreţ Băbuică în actul lui eroic.

-Suntem ofiţeri sovietici şi nu-ţi permitem ţie, jandarm împuţit, să ne somezi! Te voi împuşca ca pe un câine râios ce eşti! Vladimir s-a ridicat împreună cu Oleg de pe trupul gol şi încă leşinat al femeii, cu mâna încerca să-şi scoată pistolul din toc, cu ochii era atent la jandarm să nu-l observe. Soarele intrase în nori, se lăsase frigul. Irina a dat semne de viaţă, s-a mişcat, a deschis ochii, atunci s-a văzut goală înconjurată de bărbaţi. Toţi s-au uitat la Irina, femeia goală a prins să fugă spre casă. Atunci Vladimir a tras, Băbuică a căzut pe spate lovit de glonţ, din spatele ruşilor Ion a lovit cu lopata, întâi pe translator, apoi fulgerător pe Oleg, amândoi s-au prăbuşit la pământ. Cu sfoara pe care o adusese i-a legat fedeleş, apoi a mers în casă la Irina. Femeia era traumatizată, sângele scurs se uscase în păr, bărbatul a înmuiat o cârpă în apă şi a curăţat rana, era superficială. Irina simţea că îi sare capacul capului, avea dureri groaznice, lovitura fusese puternică.

-Te doare, lovitura a fost teribilă, e bine că a curs sânge, vei fi bine în câteva ore. Stai să te spăl cu cârpa pe corp, Ion vorbea şi o curăţa de pământ, femeia tremura de frică şi frig. Bărbatul a îmbrăcat-o, apoi a luat-o în braţe pentru a o îmbărbăta, Irina era în şoc, nu putea vorbi din cauza spaimei prin care trecuse.

Într-un târziu a putut să vorbească, a privit în ochii lui Ion:

-Ce s-a întâmplat? Unde sunt ruşii? Teama încă se simţea în vocea ei. Deşi mare şi puternică acum era ca o iederă neajutorată.

-Sunt în curte legaţi cobză de mine. Ion o mângâia pe păr, simţea cum femeia îşi revine, în obrajii îi apăruseră  bujorii.

-Ioane, Băbuică e mort? Doamne ce ne facem?! Îmi este frică pentru tine, nu ai acte iubitule, cum ne vom descurca? Irina uitase de propriile dureri, îngrijorarea ei era pentru bărbatul iubit, pentru siguranţa lui.

-Hai afară să vedem ce s-a întâmplat, eu am văzut doar când a căzut Băbuică, nu ştiu dacă este doar rănit ori este mort. Ar fi bine să fie viu, altfel ne va fi foarte greu să o scoatem la capăt.

Ion a ieşit din casă şi s-a îndreptat spre jandarm, acesta gemea uşor, din umăr îi curgea sânge, l-a prins de subsuori şi l-a târât spre poartă, a strigat la femeie:

-Stăpână adu-mi faşă curată şi pălincă. Apoi către jandarm :

- Don şef, trezeşte-te, te rog trezeşte-te, nu mă nenoroci! Ion striga la jandarm şi-l mişca cu putere, Băbuică a deschis ochii, la vederea lui Ion a bâiguit:

-Salvează-mă! Nu mă lăsa să mor! Jandarmul l-a prins de reverul sacoului, ochii îi luceau în lacrimi.

-Stai liniştit don şef! Te pansez, apoi te duc în sat cu maşina ruşilor.

Cu briceagul, pe care îl avea tot timpul în buzunar legat cu zale din sârmă de gaica pantalonului, a spintecat  mâneca vestonului a ajuns unde era rana, glonţul intrase şi ieşise prin muşchi fără să atingă osul. Nu avea poziţie bună pentru a-l pansa, a procedat la retezarea mânecii hainei militare, apoi a spălat rana cu pălinca adusă de Irina, după care l-a pansat cum a ştiut mai bine. Era în afara orcărui pericol. Ştia asta pentru că înainte de a pleca pe front, urmase un curs sanitar intensiv, în care îi fuseseră explicate tocmai modurile de acţiune şi protocoalele care trebuiau urmate în cazul rănirii cu glonţ. Încă o dată s-a dovedit cât de importante au fost acele cursuri. I-a suspendat mâna într-o faşă trecută peste celălalt umăr. L-a ajutat să se ridice, apoi i-a pus mantaua pe umeri.

-Don şef ce facem cu ruşii? Să nu ne aprindem paie în cap cu autorităţile! Irina era îngrijorată, dar bucuroasă că jandarmul scăpase.

-Să-i urcăm în maşină, apoi îi predau jandarmilor la post să-i ducă la judeţ. Merg şi eu cu ei, vreau să mă vadă doctorul militar. Nu uitaţi să căutăm tubul cartuşului şi glonţul ar fi bun dacă le-am găsi.

Irina şi Ion s-au pus pe căutat, Ion a plecat să găsească glonţul care trecuse prin umărul lui Băbuică, îşi amintea cu precizie poziţia în care se afla jandarmul în clipa în care Vladimir trăsese, a calculat unghiul cu aproximaţie, traiectoria şi forţa glonţului ar fi trebuit să se oprească în scândura groasă a gardului. A privit cu atenţie la uluci într-una era înfipt glonţul, cu ajutorul briceagului l-a scos apoi l-a predat lui Băbuică.

-Tu, ştii să conduci maşina? Băbuică s-a adresat lui Vladimir.

-Paştele mă-ti  de burghez, crezi că ai să scapi, câine jegos!

Oleg înjura şi el în ruseşte, era greu să te înţelegi cu ei, se comportau ca nişte câini turbaţi.

-Te-am întrebat ceva, ştii să conduci maşina? Băbuică era calm, era singurul care trebuia să ţină lucrurile sub control.

-Da, ştiu! Ce vrei să faci cu noi? Se calmase, înţelesese că nu merge cu vorbă rea.

-Vă duc la judeţ, acolo am să vă predau autorităţilor, să facă ce vor dori cu voi. Veţi ajunge, dacă nu îmi faceţi probleme pe drum, încât, să fiu nevoit să vă împuşc. Căpitanul rămâne legat cum este, pe tine te dezleg, dar îţi voi lega o mână şi un picior cu sfoară mai lungă să poţi să le foloseşti la condus. În acest moment nu îmi doresc altceva decât să îmi daţi un prilej să vă împuşc, aş simţi o mare plăcere să vă văd cum vă daţi obştescul sfârşit. Ai auzit, rus împuţit?  Ioane, ia-l în braţe pe căpitan şi aşează-l pe bancheta din spate. Leagă-i ăstuia mâinile la spate, apoi condu-l la maşină.

Ion executa cu plăcere ordinele lui Băbuică, de mult îşi dorea să vadă ruşi legaţi la picioarele lui, nimic nu ura pe lume mai mult decât pe ruşi, asta din momentul în care îi omorâseră singurul lui prieten. Trăseseră în el, deşi acesta se predase, îl împuşcaseră cu sânge rece. Asta nu putea uita şi nici ierta.

-Irina, să mergi în urma noastră cu şareta, eu şi Ion vom fi în GAZ-ul ruşilor, sper să ajungem fără probleme la judeţ. La postul de jandarmi să laşi şareta şi să urci şi tu împreună cu unul din răcani lângă noi. Să-i dăm bice! Şeful de post  se simţea ca un mareşal pe câmpul de luptă, era falnic cu braţul legat de gât şi plin de sânge pe haine.

Au ajuns fără incidente la postul de jandarmi, după ce Irina a lăsat şareta a transmis ordinul lui Băbuică unuia din recruţi care juca „popa –prostu’”cu colegul său. Imediat jandarmul şi-a luat arma, a pus-o în bandulieră şi a urcat alături de Irina şi Ion pe bancheta din spate, pe Oleg l-au aşezat ca pe un sac la picioarele lor. Drumul era plin de gropi, maşina se deplasa cu viteză mică, abia pe seară au sosit la sediul poliţiei din judeţ. Jandarmul s-a dat jos din maşină şi a strigat din poartă ofiţerul de serviciu.

-Ce-i mă, ce se întâmplă aici? Un inspector în vârstă, cu  burtă proeminentă şi ochii înecaţi în osânză, înlemnise când a dat cu ochii de cei doi militari ruşi legaţi fedeleş.

-Don inspector  permiteţi să raportez...

-Bă mie să-mi vorbeşti cu tovarăşe, a murit vremea domnilor, ai înţeles mă?  ar fi făcut orice, doar să-i vadă pe ruşi cât mai departe de sediul lor.

-Înţeles să trăiţi! Raportez că eram în misiune de control spre pădurea din satul Galbenu, unde sunt şef de post, când am trecut prin dreptul locuinţei acestei femei, care este pădurar, am auzit  ţipete, am intrat în curte şi atunci am văzut pe cei doi militari ruşi când încercau să o siluiască, femeia era goală, îi rupseseră hainele de pe ea. I-am somat să se ridice şi să se predea. Era clar că intraseră cu forţa peste femeie şi încercau să o violeze, s-au ridicat şi în momentul în care femeia a fugit spre casă, plutonierul a scos pistolul şi m-a împuşcat, atunci din spate Ion, acesta care este aici de faţă, i-a lovit cu lopata, întâi pe subofiţer, apoi pe ofiţer, i-am legat şi i-am adus aici să-i predăm pentru cercetare.

-Nenorocitule, ce-ai făcut? O să ne împuşte ruşii pe toţi. Fira-i al dracului, te-ai apucat tu să faci ordine. Dezleagă-i! Hai să-i băgăm într-un birou, apoi voi raporta cazul. Inspectorul era galben la faţă, tremura tot, ştia că vor fi repercursiuni pentru acest conflict.

Au dat declaraţii Irina şi şeful de post, când a venit rândul lui Ion acesta nu avea acte şi nici nume, nu ştiau cum să-i ia declaraţia. Şeful de post a raportat că a înaintat către poliţie un dosar despre Ion care, amnezic fiind , nu îşi amintea nimic despre datele lui de stare civilă. Pentru mai multă siguranţă şi pornit fiind împotriva lui Ion că îndrăznise să lovească cu lopata nişte militari ruşi, inspectorul  a ordonat să fie închis la beci. Ion nu s-a opus, se gândise pe drum că asta urma, voia să termine odată cu toată tevatura în care se găsea şi să intre în legalitate.

Două ore mai târziu acelaşi inspector, mai galben la faţă şi mai nesigur pe picioarele lui, i-a chemat la anchetă.

-Bă sunteţi morţi, au venit ruşii, hai femeie tu prima.

Irina a intrat sfioasă în cabinetul anchetatorului. Era o cameră cu gratii la geam, pe peretele din stânga tronau două dulapuri din lemn în care se găseau dosarele în curs de anchetă, cărţi şi broşuri despre legislaţie. În spatele unei mese uriaşe, care ţinea loc de birou, era aşezat pe un scaun cu rezemătoare înaltă  un  comisar, când a văzut-o pe Irina intrând i-a făcut  semn cu mâna să se aşeze pe scaunul aflat în faţa mesei . Femeia a luat loc cu teamă, era cu spatele spre uşă, în faţa ei era comisarul şi dincolo de el feresterele cu gratii prin care se vedea un petic de cer înnourat.

-Tovarăşa, am aici, în faţa mea, o reclamaţie scrisă de mânuţa ta, menţii cele scrise în această hârtie? Comisarul vorbea cu voce neutră, privea cu ochii absenţi spre Irina, dar dincolo de aparenţe se simţea că este încordat ca o pisică care pândeşte un şoarece.

-Da, tovarăşe comisar, îmi menţin cele declarate, aşa cum am scris în reclamaţie, cei doi au năvălit în curtea mea m-au pus la pământ, în cădere m-am lovit la cap, uitaţi aici! Irina şi-a scos basmaua şi a încercat să-i arate anchetatorului unde este lovită.

-Basta femeie! Nu sunt medic, am înţeles, comisarul era supărat pe Irina, iar când a auzit că i se adresează cu tovarăşe a simţit că ia foc. Comisarul, poliţist de modă veche prefera apelativul „domnule” încă nu începuse să se obişnuiască cu „tovarăşe”, dar accepta din teama de a nu fi trecut în rezervă. –Au încercat să te violeze?

-Da tovarăşe, eu când am căzut, m-am lovit la cap şi am leşinat, atunci mi-au rupt hainele de pe mine şi m-au lăsat, să mă iertaţi, cum m-a făcut mama. Noroc cu şeful de post că i-a oprit cu preţul vieţii sale, pentru  că jigodiile de ruşi l-au împuşcat pe sărmanul om.

Comisarul a pălit când a auzit cu ce epitet i-a blagoslovit femeia pe ofiţerii ruşi, speriat a privit pe lângă Irina, femeia nu a observat şi a continuat tirada:

-L-ar fi omorât cotarlele, dacă nu-i pălea voiniceşte argatul meu, Ion. El, fie binecuvântat, i-a oprit din pornirile lor  violente. Cu ce am greşit eu domn comisar să mă violeze nişte nenorociţi de ruşi beţi, cel puţin dacă ar fi fost nemţi, ăia miroseau frumos.

-Destul femeie! Vrei să înfunzi puşcăria? Comisarul era furios la culme pe limbariţa femeii.

-Lasă comisare femeia să vorbească!

Irina a îngheţat când a auzit accentul rusesc din vorba bărbatului aflat în spatele ei. Simţea că nu va mai scăpa de nenorociţii de ruşi, deja o obseda, ajunsese să urască tot ce e rusesc din momentul în care Oleg îi împuşcase câinele.

-Tovarăşa, armata tânărului stat sovietic staţionează în România pentru a asigura liniştea internă a ţării, dar şi pentru a vă apăra graniţele de hoardele imperialiste anglo-americane. Voi, ca nişte mârşavi ce sunteţi, ne-aţi atacat prin surprindere în iunie 1941. Noi ne-am apărat, apoi v-am izgonit peste graniţă, v-am acceptat să luptaţi alături, dar asta nu înseamnă că suntem parteneri egali. Sunteţi o ţară cvasi ocupată de trupele sovietice, noi vă dictăm politica pe care o faceţi, noi vă conducem, noi suntem eroii voştri. Nu ştiu dacă am fost clar, româna mea nu este prea bună, dar este suficientă pentru nişte vasali ca voi. Să-i mulţumiţi tătucului Stalin că nu v-a obligat pe voi să vorbiţi ruseşte. Dacă faptele militarilor noştri se petreceau pe teritoriul sovietic, îi defeream Tribunalului Militar, însă pentru că s-au petrecut în România, nu vor păţi nimic! Militarii sovietici sunt departe de nevestele, iubitele şi amantele lor. Prin urmare, când poftele îi năpădesc, poate să se culce cu orice femeie din această ţară, fără ca ele să li se poată împotrivi. În cazul în care, aşa cum au păţit cei doi ostaşi, femeia se opune, ei pot să o oblige folosind forţa. Asta este o înţelegere secretă făcută de către români şi sovietici. Cei doi militari vor ieşi din arest unde au fost depuşi pentru siguranţa lor, fără să li se întâmple ceva rău. Dacă Oleg şi Vladimir vor depune plângere împotriva femeii, o vom pedepsi...

-Tovarăşe comisar, ştiţi, înţelegerile dintre partea română şi cea sovietică stipulează că armata sovietică staţionară vremelnic...

-Comisare, nu scrie nicăieri vremelnic, continuă, ce voiai să spui.

-Spuneam că, a continuat comisarul român expunerea, armata sovietică care se află pe teritoriul României nu trebuie să pună în pericol integritatea fizică şi morală a populaţiei civile. Prin urmare, îi voi pune sub acuzare pe cei doi militari sovietici pentru atacarea şi împuşcarea unui jandarm aflat în exerciţiul misiunii, pătrunderea cu forţa în incinta unei gospodării particulare, agresiunea fizică şi tentativă de viol asupra stăpânei acelei gospodări. Militarii rămân în custodia noastră până la noi ordine. Am onoarea tovarăşe comisar! Ofiţerul de poliţie s-a ridicat de pe scaun, a salutat pe politrucul rus, dându-i de înţeles că întrevederea a luat sfârşit.

Comisarul politic al armatei ruse s-a ridicat furios de pe scaun şi a ieşit din birou trântind cu putere uşa, fărâme de var au căzut în urma impactului.

Rămas singur cu fata, comisarul a lovit cu putere masa cu palma lui mare şi grea:

-Ce mi-ai făcut femeie, m-ai nenorocit, tribunalul militar mă mănâncă!

-De ce nu le-aţi dat drumul ruşilor, ce conta că m-ar fi violat, cui îi pasă de noi săracii, v-aţi pus rău cu ruşii. Poate vă vor condamna din cauza mea...

-Opreşte-te muiere! Nu-ţi permit să mă critici după ce mi-am pus capul şi slujba în joc pentru tine. De fapt oricare altă femeie ar fi avut aceeaşi protecţie. Nu v-am apărat pe voi, am apărat un principiu. România este un stat suveran şi independent şi nu permit unui politruc rus să-mi dea ordine la mine în birou, în biroul poliţiei române. Acum pleacă, spune-i jandarmului să intre!

Afară se înserase bine, câteva stele îi zâmbeau prin fereastră lui Băbuică care rămăsese cu privirea uitată în neant.

-Don şef, intră în birou!

Şeful de post a bătut în uşă, apoi a intrat fără a mai aştepta invitaţia:

-Am onoarea dom comisar!

-Bă lasă chestia cu domn, acum suntem tovarăşi, aşa să-mi vorbeşti, ne leagă dracu „ăştia” dacă ne mai aude cu „domnule”. Ia zi, de ce nu i-ai împuşcat pe scârbelea astea de ruşi? Îi îngropai şi nu mai aveam nici eu bătaie de cap. Raportează!

-Domn..., mă scuzaţi, tovarăşul comisar, intenţia mea a fost să o eliberez pe femeie, nicidecum să îi aduc la poliţie pe ruşi, faptul că m-au împuşcat, apoi Ion i-a lovit cu lopata, a schimbat situaţia, am fost nevoit să-i aduc aici, altfel ne arestau ruşii pentru agresiune asupra unor militari sovietici.

-Ai făcut bine! Trebuie să sun la poliţia militară  să vină să-i ridice! Vom avea zile grele, sper să găsesc înţelegere la colegii militari. Cine este Ion ăsta? De unde este? Ce rădăcini are? Comisarul voia să afle cât mai multe. Dintr-o dată a început să transpire, deşi era rece în cabinet, se gârbovise, gândurile şi teama erau pe cale să îl doboare.

-Domn comisar, sunteţi bine? Asudaţi rău, aţi păţit ceva? Băbuică era îngrijorat, îşi pusese speranţa în ofiţer, îl vedea a fi un om cinstit.

-Stai cuminte! Nu mai vorbi! Să ascultăm ce ne spune liniştea! Ai ascultat vreodată sunetele tainice ale nopţilor când se aude respiraţia florilor? E superb!

Băbuică îl privea contrariat, nu înţelegea nimic din adânca meditaţie a comisarului. Şi-a zis în gândul lui:” săracul ofiţer, e dus rău!” S-a ridicat de pe scaun şi s-a apropiat de fereastră, de aici se vedea poarta de intrare în curtea poliţiei. Era linişte, în depărtare se auzea un birjar care mâna probabil vreo mârţoagă indiferentă la îndemnurile stăpânului. După un timp a tresărit, îl furase somnul în picioare, mâna rănită îl durea rău, pe poartă intrase o Volgă neagră, ofiţerul de serviciu înlemnise în poziţia de drepţi.

-Domn comisar, a intrat o Volgă în curte, cine dracu o fi?

-Vom vedea băiete, vom vedea! Cred că am moţăit puţin, acum sunt bine.

Uşa s-a deschis cu violenţă, în prag era însăşi şeful poliţiei judeţene, urmat de un civil în costum, cravată şi pălărie, iar lângă civil un colonel al armatei ruse.

Comisarul a luat poziţia de drepţi, lângă el, Băbuică încremenise, îi tremurau genunchii.

-Am onoarea tovarăşe chestor, sunt comisarul Dumitrana şeful poliţiei judiciare. Poliţistul privea cu teamă spre noi veniţi.

-Ia loc comisare, tu, spuse chestorul privindu-l cu dispreţ pe Băbuică, marş afară! Comisare, ai în custodie doi militari ruşi, îţi ordon să-i pui de îndată în libertate! A, să-ţi prezint pe tovarăşul Kirilovici, colonel, instructorul politic al Statului Major al armatei sovietice aflate pe teritoriul României, iar dânsul, a arătat spre civil, este tovarăşul Oblegovici secretar al judeţenei de partid. Executarea comisare! Nu ai nici un motiv să nu execuţi ordinul.

-Tovarăşi faptul că sunteţi aici oameni cu funcţii şi pregătire mare îmi dă puterea de a nu executa ordinul. Cei doi militari ruşi vor fi deferiţi procuraturii militare pentru a fi anchetaţi, sunt acuzaţi de tentativă de omor asupra unui jandarm român aflat în exerciţiul misiunii, de pătrunderea prin violenţă în incita unei proprietăţi private şi de agresiune şi tentativă de viol asupra proprietăresei acelui imobil.

-Cui îi pasă nenorocitule de un jandarm şi o muiere, aici este vorba de prietenia dintre România şi URSS, marele prieten de la răsărit care ne-a eliberat de sub jugul fascist. Bă, ai înţeles tu ce îţi spun eu? Chestorul spumega, de unde credea că va fi floare la ureche eliberarea celor doi ruşi, lucrurile tindeau să se complice.

-Cu respect vă raportez, cei doi militari sovietici au încălcat disciplina militară şi s-au comportat ca nişte ostaşi străini într-o ţară ocupată. Ori noi nu avem acest statut, suntem o ţară liberă. Iar dacă suntem stăpâni în propria ţară, nu permit nimănui să se comporte ca stăpânii cu sclavii lor, fără a da socoteală. Lui Dumitrana îi dispăruse teama, îşi juca ultima carte, toată viaţa a fost supus principiilor, nici acum, ameninţat fiind, nu voia să abdice de la ele.

Civilul a deschis uşa şi a făcut semn jandarmului să intre în birou.

-Măi băiete, s-a adresat secretarul de partid lui Băbuică, vrei tu să se strice prietenia dintre România şi URSS din cauza ta? Vocea politicianului român era caldă, încurajatoare.

-Nu tovarăşe, sub nici o formă. Băbuică era sincer.

-Atunci, de ce nu-ţi retragi raportul?

-Pentru că sunt vinovaţi, nu-i acuz că au vrut să mă omoare, îi acuz  findcă în complicitate au vrut să violeze o femeie fără apărare. Pentru asta nu-i iert, nici dacă îmi puneţi pistolul la tâmplă.

-Voi nu înţelegeţi cretinilor că noi suntem aici ca armată de ocupaţie şi ne comportăm ca atare. Politrucul rus îşi ieşise din pepeni şi nu mai suportase dulcegăriile românilor. Vă ordon, eliberaţi-mi ostaşii! Rusul o dată cu ultimul cuvânt trântise pumnul de birou, călimara sărise în sus, apoi după un echilibru precar cerneala s-a vărsat peste hârtiile de pe birou.

-Tovarăşe colonel, vă rog să vă abţineţi, sunteţi în România şi nu în taigaua siberiană. Chestorul elegant şi stăpân pe situaţie a pus punct ieşirilor de stăpân atotputernic al ofiţerului rus.

-Nu permit  să mi se vorbească pe acest ton, voi declanşa un conflict diplomatic.

-Declanşezi pe dracu, sunteţi o armată de beţivi! toţi s-au uitat uimiţi la chestorul român care nu mai suportase mojicia politrucului sovietic.

                      CAPITOLUL VIII

-Tovarăşi, să nu ne pripim, să analizăm faptele cu calm. Activistul de partid avea sarcină clară de a pune capăt neînţelegerilor. Tovarăşe jandarm, vă rog să aşteptaţi afară până terminăm  şedinţa de analiză. Aşa, bunnn..., continuă secretarul judeţenei de partid după ce Băbuică ieşise din birou şi închisese uşa în urma lui, tovarăşe comisar, lucrurile nu sunt aşa de rele, o muiere singură a fost pe cale să fie violată. Ei şi? Eu nu aş numi asta viol, să privim faptele din altă perspectivă, doi militari dornici de  viaţă vin spre Bucureşti, fiind chemaţi  la ordin. În drum le apare o femeie care trăieşte singură în pustietatea pădurii,  le aruncă ocheade promiţătoare şi îi îndeamnă din priviri să o urmeze. Băieţii noştri, dornici de aventură, intră în curte la invitaţia femeii. Lucrurile au degenerat, a început să le reproşeze celor doi militari sovietici faptul că, ei au fost aceia care în urmă cu doi ani îi împuşcaseră câinele. Ostaşii s-au apărat susţinând că au fost în legitimă apărare, dacă nu-l împuşcau ei, câinele, un ciobănesc uriaş, i-ar fi sfâşiat. Pe fondul acestei discuţii, a apărut jandarmul care a sărit în ajutor împreună cu sluga femeii. Tovarăşii ofiţeri sovietici, bravi ca întotdeauna, au încercat să calmeze lucrurile. Jandarmul, orbit de gelozie, o ştia pe Irina „rea de muscă”, a scos pistolul. Ruşii s-au apărat, au tras în legitimă apărare. Din nefericire, pentru ei, nu au ţinut cont de sluga care se strecurase cu lopata în spatele lor şi care i-a pocnit în numele tatălui.

Tovarăşe comisar, din toată povestea asta, cea mai dubioasă  mi se pare a fi povestea cu sluga din curtea femeii, Ion sau cum naiba l-o fi chemând. Secretarul vorbea, cu accent rusesc, o română destul de curată. În lumina celor pe care le-am  prezentat mă aştept  la o schimbare de acţiune din partea dumneavoastră tovarăşe Dumitrana.

-Jandarmul, ce se va întâmpla cu el? Comisarul cu glasul moale, învins de politică şi de poziţia de stăpâni a sovieticilor în România, a reuşit să bâiguie întrebarea cu frică pentru soarta bravului jandarm.

-Jandarmul va primi a treia cizmă, va fi trecut la vatră ca element destabilizator. Femeia va fi obligată să-şi ceară scuze de la cei doi ofiţeri. Tovarăşe colonel, secretarul s-a întors cu faţa spre instructorul rus, sunteţi mulţumit de felul în care urmează să se rezolve cazul?

-Da, dacă va fi sancţionat şi comisarul Dumitrana pentru modul în care a condus ancheta, Kirilovici le vorbea de sus românilor, de fapt le ordona cu vocea lui subţire şi tăioasă.

-Tovarăşe colonel, nu cred că i se poate imputa ceva comisarului. Eu cred că ancheta este departe de a fi soluţionată, sigur, vom lua în calcul scenariul făcut de tovarăşul secretar, însă cred că se merită făcută o anchetă serioasă pentru că şi noi şi partea sovietică dorim, cel puţin aşa sper, să întronăm disciplina.

-Tovarăşe chestor, observ că nu îmbrăţişaţi propunerea mea, ba îi mai luaţi partea şi tovarăşului comisar deşi, se vede de la o poştă că are o anumită pornire, cumva nejustificată, împotriva prietenilor sovietici. Sunt gata să accept că a existat o anumită insistenţă din partea ofiţerilor faţă de pădureancă, însă trebuie privite lucrurile cu oarece îngăduinţă. Chestore, secretarul de partid a ridicat tonul dând o mai mare importanţă spuselor sale, ostaşii sovieticii nu dorm în paturi calde şi cu muierile lângă ei aşa cum dormi dumneata, ei de aproape 6 ani de zile sunt plecaţi la război, au şi ei drepturile lor de la mama natură. Şi până la urmă dumneta chestore Vasilescu vrei să creezi o disensiune între URSS, marele prieten eliberator de la răsărit şi partea română  pentru o ţărancă curvă şi un jandarm idiot? Înseamnă că nu ai simţul realităţii. Oricât am vrea să ţinem secret acest fapt nu vom putea, dacă dumneata îi arestezi, presa străină imperialistă ne va defăima, iar despre eroica Armată Roşie, va scrie că este formată din beţivi şi violatori, ei care sunt cinstea întruchipată şi se poartă cu poporul român precum un părinte cu copiii neascultători. Ştii că politica partidului nostru este una de pace şi înţelegere între popoare, de respect reciproc. Hai să rezolvăm problema! Apropo, chemaţi-l pe acel om care se spune că şi-a pierdut memoria. Să stăm de vorbă cu el, poate rezolvăm şi problema lui. Secretarul de partid voia să fie conciliant, avea sarcină de la Comitetul Central al PCR să tranşeze problema în favoarea sovieticilor cu orice costuri.

Ion a intrat timid, avea o mutră tâmpă şi rătăcită, îşi juca bine rolul, era conştient că după această întrevedere va ieşi din acest birou viu şi nevătămat sau condamnat la moarte.

-Ia loc domnule Georgescu! secretarul de partid a folosit numele unui spion german rămas pe teritoriul României dar încă nedescoperit de contraspionaj.

Ion s-a uitat prosteşte la secretar şi a continuat să stea în picioare.

-Domnule Georgescu, vă rog să luaţi loc! Oblegovici ridicase vocea pentru a-l face pe Ion să înţeleagă că despre el e vorba.

-Cu mine vorbiţi? Sfios neamţul aştepta răspunsul

-Cu tine Georgescule, cu tine, cu cine altcineva?

-Ăsta este numele meu? Ce bine că l-aţi aflat, cum aţi reuşit? Doamne, ce mult mă bucur că în sfârşit ştiu cine sunt! Nu vă supăraţi, dar de pământ, de unde-s? Faţa lui Ion se luminase, încă îşi păstra figura de om dus, rupt de realitate.

-De fapt tu nu ţi-ai uitat numele niciodată, doar că te ascunzi nenorocitule, de când te caută contrainformaţiile şi toţi poliţiştii, iar tu te ascunzi sub fustele unei muieri. Nu-i aşa că nu ţi-ai pierdut memoria, că joci teatru pentru a te da la fund?

- Nu înţeleg ce spuneţi, dacă ştiţi mai multe decât mine, vă rog să mă  luminaţi, orbecăi de mult, nimeni nu ştie să-mi spună cine sunt şi de unde vin.

-Comisare, trimite-l la beci, îl mai ai pe plutonierul Nicoriţă? L-am cunoscut acum patru ani când eram în ilegalitate, ăsta este în stare să facă şi un mort să vorbească. Nu ştie carte multă, nu-l interesează cine este la putere sau cine îi este şef, e profesionist, îi dai omul şi întrebarea, el îţi dă înapoi, cam într-o oră, ce a mai rămas din om şi răspunsul la întrebare. Hai să vedem ce se va întâmpla cu Georgescu, secretarul s-a ridicat în picioare a mers în dreptul lui Ion, apoi s-a aplecat spre faţa puţin speriată a bărbatului, eşti curios să vezi despre ce este vorba?

-Sigur, sunt gata să merg, dacă asta mă va ajuta să aflu cine sunt.

Între timp uşa cabinetului se deschisese, în prag, cu mâna la chipiu înlemnit într-un salut cazon, aştepta un agent de poliţie.

-Băiete, ia-l pe Georgescu şi du-l lui Nicoriţă, asta este întrebarea, Oblegovici i-a întins o hârtie pe care era scris doar atât: „Recunoşti că eşti Georgescu? „

Două ore mai târziu, Nicoriţă a intrat în birou, avea mânecile de la cămaşa suflecate şi pline de sânge, privirea ştearsă, faţa comună nu exprima răutate, era puţin bonom.

-Raportez, sunt plutonierul Nicoriţă, nu am găsit răspunsul la întrebare, examinatul se odihneşte la răcoare, un doctor îl coase pe unde pielea nu a rezistat.

-Lasă mă amănuntele, nu mă interesează, spune-mi doar dacă ai scos ceva de la el?

-Nimic, spune că este amnezic, că nu ştie cine este şi de unde vine. Eu îl cred, altfel ar fi primul „pacient” care ar reuşi să mă păcălească.

-Bine Nicoriţă, eşti liber! Ce facem comisare cu ăsta, cine dracu o fi, de unde a apărut aici să ne facă nouă probleme. Secretarul de partid era agitat, nervos se plimba prin odaia simplu mobilată a comisarului de poliţie.

-Vasilescule, propun să-i facem acte derbedeului de la beci şi să-l lăsăm să plece în drumul lui, probabil se va întoarce la pădureancă. Îl vom urmări un timp, pe jandarm trimite-l la post, iar pe cei doi prieteni ai noştri, mă refer la ostaşii sovietici, să-i pui în libertate. Tovarăşul colonel va pleca cu ei la Bucureşti. Probleme?

-Nu tovarăşe secretar, aşa voi face! Comisare, rupe dosarul întocmit pe numele sovieticilor, dă-le drumul cu scuzele de rigoare, apoi demarează acţiunea de a emite acte pentru amnezicul nostru. Le faci pe numele de Deiu Nicolae, voi lua legătura cu băieţii de la contrainformaţii să înfiltreze un agent de-al lor între jandarmii postului din Galbenu.

-Tovarăşi, vă felicit pentru modul ireproşabil în care am reuşit să rezolvăm problema! Tovarăşe Kiril Kirilovici sunteţi mulţumit? Aveţi ceva să reproşaţi poliţiştilor? Obregovici adus de spate, într-o poziţie umilă, aştepta răspunsul rusului.

-Sunt mulţumit, vă rog să eliberaţi ostaşii să pot pleca cu ei la unitate. Kirilovici a dat mâna cu românii apoi a salutat milităreşte şi a părăsit biroul comisarului.

-Băieţi, era gata să declanşaţi un conflict diplomatic. URSS-ul este marea noastră prietenă, eliberatoarea noastră, ce dracu, pentru un cur de muiere sălbatică şi un jandarm idiot trebuia să arestaţi ostaşii ruşi? Nu vă daţi seama că ei sunt acum stăpânii României şi ai ţărilor din jurul nostru?

-Mai puţin ai iugoslavilor. Tito nu l-a lăsat pe Stalin să-i sufle în ciorbă.

-Taci chestore, vorbele tale te pot arunca în puşcărie. Ai noroc că îmi place să-mi ţin gura. Mai aveai să spui că aştepţi să vină imperialiştii americani să scape ţara de comunism. Mă, fiţi atenţi la ce vă spun! România se îndreaptă spre comunism sprijinită puternic de prietena ei, URSS  şi Armata Roşie eliberatoare şi nici o putere imperialistă nu ne va sta în faţă, asta ca să înţelegeţi despre ce vorbim. Şi acum, ţineţi-vă clanţa, dacă nu vreţi să vi se întâmple ceva rău! Personal nu vă doresc, însă, Ţara, idealul ei de mai bine şi ideologia Partidului Comunist sunt mai presus de fiinţa mea, vă iert acum, însă pe viitor dacă veţi continua aşa, voi fi nevoit să iau măsuri împotriva voastră! Pe ăla, cum l-am botezat, aşa, Deiu, să-l trimiteţi la infirmerie să-l panseze şi să-l cureţe, să nu-l externeze până când nu se va vindeca! Voi vorbi cu instructorul de partid din zona Galbenu să-i găsească un serviciu. Pare om cinstit, îl vom urmări  şi dacă se dovedeşte un bun element, vom avea încredere în el. Băieţi, aveţi grijă de voi, a deschis uşa şi  fără să salute a părăsit încăperea.

-A ajuns mare şi ăsta comisare, parcă ieri îl alergam pe străzi să-l prind, era element rău, răspândea manifeste, a participat şi la două acţiuni de sabotare a armatei germane. Era gata să ne împuşte nemţii atunci. Ce frică am tras! Chestorul un bărbat trecut de 50 de ani, slab, înalt, adus puţin de spate, cu ochii verzi şi tăioşi părea că trece cu privirea prin interlocutor.  Îmi amintesc când l-am arestat prin 1943, nu vorbea bine româneşte, acum s-a perfecţionat, ce omor i-am tras, nu voia să spună unde este sediul celulei de partid şi cine o conduce. Nicoriţă s-a ocupat de el, a vorbit, dar pe lângă un pic de adevăr ne-a înşirat multe minciuni. Am insistat pe lângă judecător să fie condamnat, în final a primit trei ani de lagăr. Acum, uite cum dă ordine! Cred că mă aşteaptă la cotitură, când îmi va fi lumea mai dragă, mă va lovi! Din păcate, cât sunt eu de chestor, nu am nicio putere împotriva lui, el e „clasa muncitoare”, au câştigat alegerile, ei taie, ei spânzură, îi susţin şi ruşii. Chestorul se gârbovise şi mai rău, grijile îl apăsau ca o piatră de moară, simţea cu nasul lui de vulpoi bătrân că nu va mai face mulţi purici prin poliţie. Se roteau în jurul lui, îi arestaseră adjuncţii, motivele erau puerile, dar suficiente pentru judecători să condamne la indicaţiile partidului. Sentinţele erau date în forurile de conducere ale partidului, judecătorul doar citea condamnarea. De-a lungul istoriei întotdeauna s-au găsit anchetatori, judecători, oameni de stat, gata să-şi calce pe propriile principii,  propriile conştiinţe şi să slujească noii puteri, chiar dacă până atunci îi socotiseră criminali. Totul se întâmplă din cauza  banului, a poziţiei sociale şi a instinctului de conservare. Nici acum nu era altfel, procurorii, poliţiştii, judecătorii care până în urmă cu 2-3 ani îi urmăreau pe comunişti, îi băteau şi schinjuiau în anchete interminabile, acum au trecut în cealaltă tabără, a comuniştilor, şi îi anchetează, torturează pe aceia care până mai ieri dădeau ordine. Istoria se repetă, de când a apărut prima formă de organizare a oamenilor în cete, ginţi, triburi şi şi-au ales un lider pentru a îi conduce, de atunci a apărut intriga, conspiraţia, uneltirile, comploturile, crimele , etc. Toate răscoalele şi revoluţiile s-au făcut în numele poporului, cu poporul în prima linie de luptă şi au sfârşit prin a subjuga poporul. Vasilescu a oftat din toţi rărunchii,  a privit spre comisar, acesta se ridicase de la birou şi privea pe geam:

-Domnule chestor, permiteţi să raportez! Dumitrana se cunoştea de mulţi ani cu Vasilescu, nu fuseseră apropiaţi, dar se respectaseră reciproc pentru că fiecare vedea în celălalt un profesionist.

-Las-o baltă Dumitrana, nu te mai formaliza, ne cunoaştem de mult timp, te respect pentru integritatea şi intrasingenţa ta. Măi băiete, treaba noastră ca poliţişti se apropie de sfârşit. Comuniştii se vor folosi de noi cât vor mai avea nevoie, un an, poate doi, apoi ne vor aresta. Vor supravieţui doar aceia dintre noi care vor şti să facă sluj şi să sărute bocancul prăfuit al noilor conducători, cine va sta cu nasul pe sus şi nu va pupa în fund pe nespălaţii ăştia roşii, vor ajunge în închisorile comuniste. Ştii de ce? Pentru că nu ne pot suporta, noi am fost aceia care i-am arestat, bătut şi prigonit, acum se vor răzbuna. Nu te lua după rânjetul lor, sunt diabolici. L-ai văzut pe Oblegovici? Se prefăcea că nu are nimic împotriva mea, deşi ştiu bine că mă urăşte. Ăsta este ordinul lansat de Dej, să nu se lase descoperiţi, iar când le va veni bine, vor lovi, vor lovi cu bestialitate!

-Domnule chestor îmi fac serviciul ireproşabil, nu vreau să le dau apă la moară să mă scoată din poliţie...

-Deja le-ai dat, incidentul din care tocmai am ieşit,nu va avea răsunet, însă secretarul de partid te va ţine minte că nu i-ai ascultat porunca cu ochii închişi. Vezi tu Dumitrana, deja am făcut jocurile politicului, dacă eram adevăraţi profesionişti, trebuia să demisionăm, nu să spunem :”Am înţeles! Să trăiţi”. Am devenit uneltele lui Oblegovici, ne va pune să facem toate muncile lui murdare, când vom încerca să ne opunem, ne va aminti de ultima discuţie. Dacă el face o pâră la partid, pe el îl vor crede, nu pe noi. El este un fiu devotat clasei muncitoare, în timp ce noi am fost uneltele regimului burghezo-moşieresc.

Nu se vor împiedica în legislaţie, o vor lua pe scurtătură:”vinovat!”fără prea multe motivări, ceva de genul :”nu se poate ca în întreaga lor carieră, să nu fi persecutat eroi comunişti aflaţi în adânca ilegalitate”. Hai acasă, am început să bat câmpi! Ei, vom trăi şi vom vedea! Să mergem într-un loc discret să bem un coniac, simt nevoia să gust o băutură. Cu efort de voinţă Vasilescu s-a îndreptat, ca prin minune cocoaşa dispăruse, arăta ca un brad subţire.

Irina era singură în bătătură, iarna venise cu clopoţei de gheaţă şi omăt mult, drumurile erau impracticabile. Încă ningea, erau fulgi uşori şi deşi, de câteva zile stratul de omăt creştea văzând cu ochii. Totul era alb, era o mare de zăpadă care netezise  gropile şi şanţurile, pomii păreau nişte bătrâni cu plete albe gârboviţi de ani. Femeia se gândea la Ion al ei care rămăsese la poliţie şi de care nu mai ştia nimic de o lună de zile. Nu ştia ce să facă, ar fi înhămat caii să meargă în sat, poate afla de la postul de jandarmi ceva despre el.Îi era teamă să nu rămână înzăpezită, ar fi mâncat-o lupii pe aşa vreme.

A luat lopata din lemn şi s-a pornit a curăţa din nou potecile dezăpezite încă de dimineaţă, dar care se acoperiseră repede cu zăpadă. Vântul se oprise, se instalase liniştea, era atâta linişte că se auzeau fulgii de nea când se aşezau pe covorul moale de omăt. Pe seară, Ursul, ciobănescul mioritic al Irinei, a început să latre şi să sară prin omăt, femeia s-a speriat, dar când s-a uitat mai atentă la câine a văzut că lătra de bucurie. A ieşit  în drum şi s-a uitat în lungul lui, nu a văzut nimic, supărată a intrat în casă. A luat din toba sobei un lemn, a scormonit cenuşa până a apărut jarul,  apoi a pus lemnele, focul s-a aprins cu mici trosnituri, câteva scântei au sărit din sobă în casă. Pe jos era pământ, nu îi era teamă că va lua ceva foc, totuşi a pus la gura sobei o mică tăbliţă pentru a fi oprite eventualele scântei.

Lătratul câinelui s-a accentuat, parcă se gudura, se bucura de ceva. Irina, cu un şal pe umeri, a ieşit grăbită din casă. Când a văzut cine intrase pe poartă şi se juca cu Ursu, a luat-o la fugă înaintea lui, şalul i-a căzut, nu a dat importanţă, deşi erau câţiva metri până la poartă, ei i se părea că nu mai are suflu, că nu poate alerga mai repede pentru a ajunge să-l ia în braţe pe Ion, pe Ion al ei.

-Ioane dragule, ai sosit? Vino în casă mai repede că eşti obosit şi plin de omăt, într-adevăr bărbatul era un autentic om de zăpadă, îi lipsea doar morcovul în locul nasului şi o cratiţă în locul căciulii.

Cu ajutorul unei măturici l-a scuturat de zăpadă, apoi au intrat în casă.

-Omule, scoate toate hainele astea de pe tine, sunt ude leoarcă, uite îmbracă primeneli curate şi dă-te la gura sobei şi te încălzeşte. Mintenaş îţi pun un rachiu să scoată oboseala din tine. Irina vorbea continuu şi se fâţâia de colo până colo prin cameră, nu-şi găsea locul, era fericită.

După ce Ion a îmbrăcat haine curate şi s-a încălzit cu duşca de rachiu şi căldura de la gura sobei, s-a apropiat de Irina, a luat-o în braţe, a sărutat-o, a îndepărtat-o puţin de el să o poată privi de sus până jos, apoi mulţumit de ceea ce a văzut a spus:

-Femeia  mea, uite actele, de acum sunt român cu batalama în regulă, numele meu scumpo este: Deiu Nicolae, am să te rog ca de acum încolo pe ăsta să-l foloseşti. Am reuşit!

-A fost greu? Te-au bătut? Irina se agăţase de umerii lui şi îl pupa pe gât, atunci a văzut o cicatrice, acolo fusese o rană, urmele copcilor erau vizibile. Ce este cu rana asta? Mai ai şi altele?

-Plata pentru documente, tu crezi că poţi să ajungi să fii român fără să nu fi bătut bine? Ştiam la ce mă înham, poate nu îmi imaginasem tortura în toată hidoşenia ei. Am uitat  totul. Acum sunt cu tine. M-au chemat la judeţeana de partid şi mi-au propus să iau eu postul de pădurar, mai întâi trebuie să merg să fac şcoală. Nu am acceptat, dar ei mi-au spus că asta face parte din preţul actelor. M-au lăsat să înţeleg că s-ar afla ceva „elemente reacţionare”, aşa le spuneau ei unor partizani, unor oameni care ar fi ascunşi în adâncul pădurii şi de acolo merg în oraşul de dincolo de pădure şi sabotează uzina electrică, staţia de apă şi prăvăliile negustorilor. Vor să devin omul lor, în cazul în care observ ceva să raportez imediat postului de jandarmi. Ce părere ai?

-Nu ştiu, acum vreau să mă bucur de venirea ta, mâine vom discuta, vreau să te sărut şi să te iubesc omul meu drag, am trecut prin multe amândoi. Vino în braţele mele!

În casă era cald, focul troznea în sobă, mirosea a cetină arsă şi a busuioc, o moleşeală plăcută l-a cuprins pe Nicolae, aşa cum îl botezaseră cei care îi dăduseră noua identitate, s-a întins în pat, lângă el s-a aşezat şi Irina. Amândoi s-au prins într-o îmbrăţişare puternică, adunase în ea tot dorul zilelor cât bărbatul lipsise.  S-au trezit târziu în noapte goi şi înfriguraţi. Focul se stinsese în sobă, afară câinele se culcase de mult, era o linişte tainică, doar o bufniţă din când în când îşi striga norocul.

                         CAPITOLUL  IX

Şcoala de pădurari a terminat-o spre sfârşitul lunii martie. I-a fost greu lui Nicolae Deiu să se prefacă a fi neştiutor de carte, însă trebuia să joace rolul amnezicului şi îl jucase bine. Examenul îl trecuse cu calificativ bun, ştia că  va fi supus supravegherii, că încă nu se avea încredere în el, era hotărât să servească pe cei care erau la putere, nu avea ambiţii mari, doar să fie lăsat în pace să o iubească pe Irina. Nu dorea altceva nimic, pentru asta era gata să îndeplinească orice misiune ar fi primit din partea comuniştilor. Avusese cu două zile în urmă o discuţie cu Oblegovici şi cu un alt civil care nu a fost prea dornic în aş arăta faţa, aceştia îi spuseseră în cuvinte meşteşugite că ar fi bine să informeze organele dacă observă în pădure activitate ostilă politicii partidului. El s-a angajat ferm că va raporta orice i se va părea suspect. Angajamentul i-a fost luat şi în scris, nu numai verbal. Nicolae simţise că civilul era de la Siguranţă, îşi juca cartea cu curaj, voia să câştige, nu-i păsa prea mult de partizani şi duşmanii poporului, pentru el conta doar iubirea Irinei. În ziua în care primise documentele şi numirea în funcţia de pădurar, venise să-l felicite însăşi secretarul de partid Oblegovici, acesta l-a recomandat lui Ioachim Silvestru instructorul de partid de la Judeţ care  avea în subordine şi satul Galbenu:

-Te rog să-i urmăreşti activitatea, cred că va fi un cadru de nădejde, Silvestrule, să-l recomanzi instructorului comunal să-l sprijine cu tot ce are nevoie. Va avea o misiune specială, sper să o ducă cu brio la capăt.

-Nicolae, ce mai face femeia ta? Oblegovici şi-a luat o mutră de om cumsecade care se interesa de binele poporului.

-Este bine, dar nu este femeia mea, ea m-a primit şi m-a îmbucăturit  când toţi mă alungau, pentru masă şi casă am ajutat-o la treburile din gospodărie. Acum, drept mulţumire, i-am luat serviciul. Nu s-a supărat pe mine, a înţeles că astea sunt sarcinile de partid. Este o înfocată susţinătoare a idealurilor comuniste. Şi pe mine m-a îndoctrinat, mi-a spus aşa, cum vă spun :”Nicolae, dacă este sarcină de partid, trebuie să o respectăm şi să o ducem la îndeplinire chiar cu preţul vieţii noastre!”

-Omule, pune mâna pe ea fiindcă este o femeie şi jumătate, nu o scăpa mă! Greu vei mai găsi alta ca ea!

-Eu aş lua-o şi acum tovarăşe secretar, dar ştiu eu dacă mă vrea? Dacă ziceţi dumneavoastră, am să prind curaj. Vă mulţumesc tovarăşe secretar!

A plecat pe jos din oraş spre Galbenu, pe drum l-a prins din urmă o căruţă trasă de doi cai cu zurgălăi la căpestre. În căruţă se aflau cinci flăcăi, toţi se ţineau de gât şi cântau în legea lor cântece de dor şi cătănie. Erau băuţi! În codirlă stătea pe nişte fân un bărbat slăbuţ şi cam zdrenţăros îmbrăcat, părea tatăl unuia dintre băieţi, bietul om nu scotea nicio vorbă, se vede treaba că fusese certat zdravăn de unul dintre tineri.

-Urcă bade că te-om duce noi acasă! Cel care vorbise părea a fi înalt, mlădios ca o salcie, cu o mustaţă abia mijită.

-Ziua bună băieţi! De unde veniţi cu zurgălăii la cai şi voi parcă aţi fi puţin cu chef, ca să nu zic că sunteţi afumaţi bine?

-Bade, am intrat în rândul bărbaţilor, am fost la recrutare, de acum încolo aşteptăm ordinul să plecăm la oaste. Vorbise unul îndesat şi grăsuţ,  cu capul lipit direct de trunchi, era ca un sac plin şi legat la gură.

-Bravo băieţi! Dar nu vă bucuraţi prea tare, copilăria rămâne partea cea mai frumoasă.

-M-am săturat bade să mi se zică : „băi ţâcă”, vreau să ajung mai repede bărbat. Obrajii rotunji şi bucălaţi i se făcuseră stacojii din cauza băuturii şi a revoltei juvenile.

-Tinere, toată viaţa vei fi un „ţâcă” pentru ceilalţi mai în vârstă decât tine, nu te grăbi să te maturizezi, aţi mai băut până azi? Nicolae se bucura când îi vedea plini de viaţă, alcoolul le dezlegase limbile.

-Nu, dar de acuma gata, voi bea cot la cot cu tata, nu-i aşa mă, se întoarse tânărul cu faţa spre omul din codirlă, neprimind nici un răspuns a continuat, doar am recrutat, am devenit bărbat, aşa mi-au zis ăia de la Comisariat.

-Mâine veţi suferi! Aveţi să boliţi! Sunteţi neobişnuiţi cu alcoolul. Nu prin asta vă veţi câştiga respectul, ci prin faptele voastre. Aţi văzut voi că respectă cineva pe beţivi? Nu copii, munciţi cinstit, respectaţi pe toată lumea,  pentru ca voi la rândul vostru să fiţi respectaţi! Uite că am ajuns, eu cobor aici, o iau pe scurtătură spre casă.

-Matale eşti noul pădurar? Am auzit că eşti omu’ dracu’.

-Cine ţi-a spus roşcovane? Nu sunt, însă, nu trebuie să uite nimeni, căci îmi fac serviciul conştiincios. Nicolae îi privea ca pe fraţii lui mai mici, cu drag, dar şi cu respect. Vă mulţumesc! Să ne întâlnim sănătoşi! Căruţa a pornit năvalnică la drum în trapul cailor, zornăitul clopoţeilor şi chiuiturile flăcăilor beţi şi făloşi că au intrat în rândul bărbaţilor.

Cu puşca în spate şi traista peste umăr, fostul sergent din armata nazistă, devenit român datorită iubirii, a luat-o voiniceşte spre dealul înalt şi puţin abrupt din faţă, hotărât să-l urce, pentru a ajunge cat mai repede acasa. Acum casa Irinei era şi casa lui, erau acasă la ei.

Femeia îl aştepta în portiţă, nu ştia când va veni, aşa îl aşteptase în fiecare seară, acum se bucura văzându-l că se apropie de casă. A vrut să alerge înaintea lui, a făcut doi paşi din poartă, apoi s-a oprit, de după limba de pădure îşi făcuse apariţia şareta lui Băbuică: „ce dracu o mai fi vrând şi ăsta?” îşi zise femeia în gândul ei. S-a retras în curte şi a început să-şi facă de lucru pe la păsări  când şareta a oprit în faţa curţii.

Jandarmul a sărit voiniceşte din cabrioletă, a legat hăţurile calului de stâlpul porţii, apoi a intrat în ogradă . Femeia îl urmărea cu coada ochiului, voia să vadă ce are de gând să facă, când a văzut că şeful de post s-a oprit la distanţă de ea, s-a întors şi l-a privit întrebătoare.

-Bună ziua Irina! Ce mai faci? Nu te-am mai văzut din toamnă de la povestea cu ruşii. Ion unde este?

-Acum  se numeşte Nicolae, e plecat la judeţ să primească numirea ca pădurar, a terminat şcoala, trebuie să sosească. Aveţi treabă cu el?

-Da, am primit ordin telefonic să plec cu jandarmii în misiunea de pieptănarea zonei de pădure „Urlătoarea”, ştii partea aia cu văi şi râpe multe. S-a semnalat în zonă activitate ostilă. Să-i dai şi lui un cal. Tot în şopron doarme?

-Dar unde păcatele mele, după ce că mi-a luat slujba, trebuia să-l mai primesc şi în casă? Irina zâmbea în sinea ei. Soţia dumneavoastră ce mai face, am auzit că a fost bolnăvioară? Nu auzise nimic, dar era imposibil ca într-o iarnă aşa de grea, cum fusese asta care tocmai îşi dăduse obştescul sfârşit, ca vreun om să scape fără un guturai zdravăn, din cela care te ţintuieşte la pat.

-A fost răcită rău, tuşeşte de crezi că i se rupe baierile inimii, i-a dat moaşa să ia nişte nasturi albaştri, poate-i trece. Nu mă inviţi în casă, până vine Nicolae?

-Ba da don şef, cum să nu. Poftiţi! Intraţi! Faceţi-vă comod! Vin îndată! Irina a fugit repede la poartă, s-a uitat înaintea lui Nicolae. Era aproape de casă. Liniştită a intrat în odaie. S-a uitat în sobă, focul murise, a luat un lemn, l-a pus pe jar, apoi a luat din dulăpior trei păhărele, le-a umplut cu pălincă şi l-a îmbiat pe jandarm să bea.

-Văd că ai pus trei, îl chemi şi pe Nicolae în casă? Băbuică părea surprins, simţea că între pădurar şi Irina s-a produs o apropiere, îl rodea pe interior viermele geloziei. Simţea zbuciumul sufletului şi bătăile inimii.

S-a auzit o bătaie în uşă, din casă femeia a strigat:

-Intră Nicolae, e don şef aici, vrea să vorbească oarece cu tine.

Nicolae a intrat a salutat cu respect pe Băbuică, apoi s-a aşezat pe scaunul dat de Irina.

-  Ai câştigat  Nicolae! Până la urmă ţi-au dat acte şi chiar serviciu. Bravo, mă! Trebuia să facă ceva cu tine şi un animal are un nume, darămite un brad de om ca tine. Noroc! continuă vorba jandarmul ridicând paharul cu pălincă şi închinând în sănătatea celor din casă.

-Să trăiţi don şef! Ce aveţi să-mi spuneţi? Eu de mâine dimineaţă încep serviciul, merg cu doamna să-mi arate rostul pădurii şi cum s-ar zice, să intru în pâine. Nicolae era vesel, bucuros că după ani de chin şi zbucium sufletesc, acum era din nou un om printre oameni, nu în Nemţia lui, ci în România unde a găsit femeie cu inimă şi suflet pentru el.

-Mâine, avem o acţiune de căutare în pădure. Nişte bandiţi nu vor să recunoască legitimitatea guvernului şi rezultatul alegerilor, vom merge după ei să-i întrebăm de ce nu vor să recunoască. Au fost alegeri corecte! S-au numărat voturile! Cel mai bun a câştigat. Ţărăniştii susţin că au fost furaţi, cine să-i fure când noi am păzit secţiile de votare? Îl mai şi întrebam pe câte unu :”tu cu cine ai votat, mă?” „cu liberalii, să trăiţi!”. Nu ziceam nimic, dar când pleca trăgeam o dungă cu creta pe el şi băieţii, angajaţi special, când vedeau creta îl aranjau de nu se mai scula trei zile din pat. Vestea s-a dus repede. Era simplu, liberalii o dungă, ţărăniştii două, cum ieşeau, cum erau umflaţi, pe seară toţi au votat cu comuniştii. Făcusem şi nişte găurele în cabină să vedem ce şi cum, aşa că votul a fost corect. Comuniştii au câştigat pe merit, ăştia nu au băut sângele clasei muncitoare şi a ţărănimii cum a făcut burghezo-moşierimea, nu i-ar mai răbda pământul! Să vă spun o întâmplare: lucram în oraş, eram mai tânăr, primisem ordin să păzesc un tren împreună cu grupa din care făceam parte. La un moment dat, am văzut un om fugind şi poliţia după el, când a ajuns în dreptul meu i-am pus piedică, omul a căzut cu faţa în piatra spartă dintre linii, obrajii i se făcuseră franjuri, sângele curgea şiroi, au venit poliţiştii, l-au luat şi l-au dus în şuturi şi pumni până la dubă. Cel mai rău l-a lovit o matahală de poliţist gras, probabil îi luase suflul cât alergase, acum se răzbuna. Credeţi că am făcut bine? Nu, m-am căit pentru fapta mea. Mai ales când urmăritul s-a ridicat de jos baltă de sânge, m-a privit cu nişte ochi căprui şi blânzi ca ai unui ied când îl tai, nu mă ura, înţelesese că îmi făcusem meseria. Aşa erau comuniştii, nu urau, primeau pedeapsa cu fruntea sus şi cântecul pe buze, păreau mici Iisuşi, m-am bucurat când au ajuns la putere. E drept că  şi poliţiştii de azi lovesc, însă o fac cu anumită bunătate şi înţelegere, vor să ajute pe cel bătut, îi vor binele împotriva voinţei lui. Te-au bătut şi pe tine Ioane până când ai ajuns să te cheme Nicolae, recunoaşte că a dat cu milă, pune suflet Nicoriţă când loveşte pe cineva, vrea doar să-i provoace durere, nu să-l omoare. Aşa a fost şi cu tine, te-au bătut ce te-au bătut, apoi pe unde se rupsese pielea te-au cusut, te-au pansat, acum eşti vindecat, cu acte-n buzunar şi slujbă la stat. Vedeţi voi cât de bine este? Şi nenorociţii ăştia s-au răzvrătit, se pare că s-au ascuns pe „Urlătoarea”, mergem să ne convingem şi dacă vom da de ei, va fi prăpăd! Băbuică încerca să pară viteaz. Îl dădea însă de gol glasul care îi tremura. Nu era obişnuit cu acţiunile în forţă, când oamenii sunt înarmaţi şi încolţiţi, sunt disperaţi.

-Am înţeles, mâine de dimineaţă pornim la drum, mergem călare? Nicolae ştia regulile războiului de gherilă, de multe ori luptase în campania din URSS împotriva partizanilor, ştia cât sunt de periculoşi.

Au discutat până pe seară. Într-un târziu, dacă a văzut că Nicolae nu se retrage la el în şopron, Băbuică a plecat. Foc avea în inimă, era foc de gelozie care se stinge doar cu sânge, l-ar fi omorât pe Ion devenit peste noapte Nicolae. A plecat cu speranţa că între Irina şi omul din curtea ei încă nu este nimic, a auzit când Nicolae, după ce el a plecat spre poartă, a salutat cu: „noapte bună doamnă!”

-Imi este frică dragul meu, i-a spus Irina iubitului după plecarea jandarmului, mâine ai grijă ce faci, nu face acte de eroism. Femeia îl înlănţuise cu braţele  în jurul gâtului şi plângea încetişor.

-Misiunea va fi periculoasă, eu ştiu să-i conduc, va trebui să stau în banca mea. Băbuică nu mă iubeşte prea tare. Este gelos pe mine din cauza ta! Te doreşte să-i fi amantă! Voi sta cu ochii mai mult pe el decât pe partizani. Mâine seară când vom reveni din misiune, sper să ne ajute Dumnezeu să ne întoarcem cu bine, să-mi spui de faţă cu jandarmii să rămân în casă, vei pregăti odaia de „dincolo” pentru mine. La întrebarea curioasă a lui Băbuică :”de ce faci asta?”, să-i spui că acum am alt statut social şi nu se merită să mai dorm în şopron la un loc cu animalele. O să înghită noua situaţie, mai ales că vor mai fi şi alţi jandarmi de faţă. Iubita mea, hai să mâncăm, apoi să mergem la odihnă căci mâine va fi o zi infernală. Tu ce crezi, sunt vinovaţi acei oameni care s-au ascuns în pădure ca lotrii? Nicolae chiar nu înţelegea bine despre ce este vorba, cum Irina era destupată la minte spera să găsească un răspuns.

-Am înţeles şi eu de la alţii, care vorbesc pe la colţuri, că se organizează adevărate tabere militare unde tineri şi bătrâni se antrenează de zor. Se aşteaptă o invazie anglo-americană în România pentru alungarea comuniştilor, când vor veni americanii, vor ieşi şi ei din ascunzători şi vor lupta alături de armatele lor. Eu una nu cred că vor veni, însă oamenii din pădure sunt convinşi că vom fi salvaţi de comunism de către armatele Unchiului Sam, parcă aşa le spune?

-Nici eu nu cred că SUA vor trimite vreun soldat în România. Asta, prinţesa mea, ar însemna un nou război ori  lumea abia a răsuflat uşurată  fiindcă s-a terminat ăsta. În plus noi nu prezentăm un interes aşa de mare încât să se declanşeze un nou conflict militar. Toate sunt poveşti, nu ştiu cine le alimentează, poate fi chiar propaganda rusă pentru a găsi motive să elimine şefii partidelor rivale Partidului Comunist, pentru că ar pactiza cu imperialiştii. URSS nu se bagă în politica americană, nici americanii nu vor sufla în ciorba ruşilor. Uite cum au împărţit Germania, frăţeşte, crezi că vor cere americanii încă o stradă în plus din Berlinul ruşilor? Nici vorbă. Şi atunci de ce ar veni tocmai aici? Să nu uităm că regele nostru, Dumnezeu să-i dea viaţă lungă, a pactizat cu ruşii, de fapt noi am capitulat în faţa ruşilor, iar drept plată Stalin l-a decorat pe Mihai cu cea mai mare medalie de război. Ţările pe unde au trecut ruşii sunt ale lor, nimeni nu mai smulge prada din ghearele vulturului. Suntem prada lor, îi vom suporta aici cât vor dori să rămână. Şi dacă ei au zis:” comunism”, comunism va fi! Eu cred că între oamenii din pădure sunt mulţi legionari unii poate certaţi cu legea. Probabil că sunt şi oameni cu cuget curat, cu speranţă-n suflet, cu dorinţa de a se schimba lucrurile. Eu nu cred că vor reuşi. Ruşii sunt ca un tăvălug. Vor lua tot ce le iese în cale şi vor duce la ei acasă ca pradă de război, sau despăgubiri cum le zic ei. În sfârşit, e drumul lor, regret că se încrucişează cu al meu. Bieţii oameni au căzut într-o mare cursă, vor sfârşi tragic. Voi încerca să nu omor nici unul, dar va trebui să mă apăr. Întâi viaţa mea, apoi a lor. Vino să te pup! Vreau să te iubesc! Să te simt! Să-ţi miros trupul de femeie tânără şi îndrăgostită, să mă topesc în braţele tale!

Dimineaţa devreme Irina trebăluia prin casă, pusese pentru Nicolae într-un ştergar din pânză subţire albă cu chenar roşu pe margini, slană, brânză şi ceapă, toate tăiate mărunt să mănânce din fugă, merindele frumos împachetate le pusese într-o straiţă cu baieră lungă să poată fi pusă în diagonală pe umăr, o sticluţă mică  cu pălincă o aşezase printre celelate alimente să fie protejată, să nu se spargă. În buzunarul de la piept al hainei groase din postav, a pus tabachera lui din metal alb, mai avea câteva ţigări. Fuma rar Nicolae, dar acolo în pădure poate va simţi nevoia.

-Bună dimineaţa! Te-ai trezit de mult femeie? De ce nu ai mai dormit? Nicolae a pupat-o pe frunte. A mers la sobă şi s-a spălat pe faţă cu apa rece din tuci. Nu ai făcut focul? E cam frig.

-Nu am vrut să fac gălăgie, voiam să te odihneşti bine, azi ai o zi grea. Uite, am numărat cartuşele, ai 35 de bucăţi, foloseşte-le raţional, de ele va depinde viaţa ta. Irina îi dădea sfaturi ca un veteran de război, uita că iubitul ei era călit  în lupte.

Îmbrăcat, cu arma în bandulieră şi straiţa petrecută curmeziş pe piept, aştepta sosirea jandarmilor ţinând de frâu calul înşeuat. Nu după mult timp s-au auzit tropotele cailor pe drumul care ducea spre pădure, Nicolae a sărutat buzele moi ale femeii, apoi a deschis poarta şi a încălecat.

-Să trăiţi don şef, sunt gata, nu cunosc pădurea, va trebui ca unul care o cunoaşte bine să ne dirijeze.

-Îţi este teamă Nicolae? Băbuică nu  a lăsat să-i scape momentul, pentru a-i arunca o săgeată.

-Nu este vorba de teamă. Nu vreau să mor ca un prost! Dacă tot voi muri, să se întâmple în luptă, nu din cauza nepriceperii mele.

-Moldovane, tu cunoşti bine pădurea, da?

-Da, să trăiţi, aici am copilărit! Jandarmul era militar în termen, venise la postul din Galbenu în urmă cu două săptămâni, era tânăr, brunet-ţigănos, vânjos, lat în umeri, cu ochii negri neastâmpăraţi.

Mica trupă formată din cinci jandarmi şi pădurarul s-a pus în mişcare, în faţă mergea Moldovan, urmat de pădurar, în spate venea Băbuică destul de speriat.

După un ceas de mers, când soarele le trimitea primele raze printre ramurile copacilor încă lipsiţi de frunze, Moldovan a făcut semn ca trupa să oprească. Au descălecat şi s-au strâns în cerc .

-La un kilometru de aici încolo ar trebui să se găsească bandiţii, care este ordinul? Moldovan era stăpân pe el, ştia bine ce spune.

-Încălecăm şi năvălim în forţă peste ei, îi luăm prin surprindere şi îi nimicim. Băbuică a rotit privirea triumfală asupra tuturor, voia să primească felicitări.

-Eu sunt civil, nu trebuie să mă bag, însă nu pot să nu apreciez planul şefului de post, e bun, foarte bun!

-Ei, vedeţi băieţi! Hai, încălecarea!

-Totuşi, cred că ar fi bine să ne informăm câţi sunt şi unde sunt plasaţi. Încă ceva, şase cai vor face mult zgomot, ne vor simţi venind chiar dacă pământul slăbeşte zgomotul tropăitului. Dacă nu ne vom informa, riscăm să picăm în capcana lor, nu ştim unde au santinelele.

-Mda, ai dreptate, de unde şti tu atâtea? Şeful de post îl privea suspicios, ai făcut armata? Nu-i convenea că nu avusese el ideea de a trimite pe cineva în recunoaştere.

-Nu ştiu, poate. Câte ceva ne-au învăţat la şcoala de pădurari, Nicolae plusa, ştia că Băbuică nu are de unde afla adevărul.

-Vrei să mergi tu pădurarule? Băbuică l-a privit pentru prima dată cu răutate.

-Dacă ăsta este ordinul, sigur că voi merge. Nu ştiu dacă mă voi descurca, am să fac tot posibilul să aflu cât mai multe pentru ca misiunea noastră să aibă sorţi de izbândă. Razele soarelui se oglindeau în ochii lui albaştri, scâtei porneau spre Băbuică, parea că lupta era între el şi şeful de post, nu între ei şi bandiţii nevăzuţi. Nicolae şi-a scos de după umăr straiţa, a aninat-o la oblâncul şeii, apoi a plecat spre locul unde se presupunea a fi bandiţii. În faţă la mai mult de un kilometru se observa un fel de râpă, din spusele lui Moldovan, ar trebui să fie multe văi largi, dar şi prăpăstii abrupte, inaccesibile. Pădurea era bătrână, gorunii erau aşa de groşi încât abia îi puteau cuprinde trei oameni înlănţuiţi ca într-o horă, aveau scorburi adânci care puteau fi ascunzători perfecte pentru eventualele santinele puse de lotrii. Mai trecuse prin asemenea momente în Ucraina, când plutonul lor aflat în recunoaştere fusese atacat de partizani. Ei contau pe elementul surpriză, loveau şi fugeau. Se repliau uşor, cunoşteau terenul, erau prieteni şi cu frunzele copacilor şi cu pietrele drumului, pe când ei, nemţii, erau invadatorii. Nu îi era teamă de misiune, mai ales că nu aveau de-a face cu trupe regulate, ci cu oameni de strânsură. Cât a fost în raza vizuală a şefului de post a mers ca un nepriceput în cercetare, cum a ieşit din câmpul lui de vedere, s-a trântit pe burtă şi a pornit a merge târâş cu o viteză uimitoare. Cam din 50 în 50 de metri se oprea să cerceteze cu atenţie terenul, îi era de folos binoclul lui Băbuică. La ultima oprire a observat mişcare în parte lui stângă, s-a făcut una cu pământul, apoi s-a târât spre  stejarul bătrân cu coroana imensă din apropierea sa. Protejat de bătrânul arbore, a verificat magazia armei şi a băgat glonţ pe ţeavă. Unde văzuse mişcare erau, după îmbrăcăminte, trei ţărani care discutau şi fumau fără grijă. Puştile automate de fabricaţie germană se aflau aşezate lângă ei. Alţii nu se vedeau prin preajmă şi totuşi, ar fi trebuit să mai fie. A pornit mai departe făcând un ocol prin spatele ţăranilor, când  ajuns  lângă ei i-a văzut şi pe ceilalţi care erau ceva mai departe, păreau a fi în jur de 50 bărbaţi şi femei la un loc. Ţăranii erau santinele înaintate, doar că îşi uitaseră rostul, fie  nu credeau că ar putea cineva să-i descopere acolo, fie din prostie.

Nicolae a riscat şi s-a apropiat tiptil de paza taberei, a împins puşca până l-a împuns pe unul dintre ţărani, apoi a zis şoptit:

-Stai cuminte, este o puşcă! Nu vă fac nici un rău! Sunteţi înconjuraţi de jandarmi, faceţi bine şi plecaţi înainte să fiţi atacaţi, nu vreau să moară nimeni! Aţi înţeles?

-Da, răspunseră ţăranii improvizaţi în santinele. Acum plecăm! Cine eşti tu?

-Unul care ţi-a salvat viaţa azi, nu vă întoarceţi, rămâneţi aşa până vă dau eu voie să plecaţi. Clar?

-Da, aşa vom face. Mulţumim!

-Aveţi grijă! Cred că printre voi este unul care vă trădează. Nicolae a tras uşor puşca şi în locul ei a pus un băţ gros care să semene cu o puşcă. Voi mai sta puţin în spatele vostru să cercetez mai bine locul, apoi am să vă las să plecaţi. Primul care întoarce capul îl lovesc cu ăsta, Nicolae găsise o cracă groasă de stejar ruptă de greutatea zăpezii de peste iarnă, a împins în faţa lemnul să poată vedea cu ce îi va mirui. După ce a vorbit cu ei şi s-a asigurat că băţul proptit în spatele santinelei stă bine, a început să se târască cu picioarele înainte pentru a supraveghea mişcările paznicilor şi a se depărta cât mai mult de tabăra partizanilor. După ce s-a depărtat suficient de mult, dar având posibilitatea să-i aibă în vizor, a văzut cum unul dintre ţărani a întors sfios capul, nevăzând pe nimeni, în afara băţului pus pe post de puşcă, cei trei au rupt-o la fugă spre tabără.

Din fugă au alertat ceata de partizani, imediat au strâns calabalâcul şi s-au făcut nevăzuţi pe văile „Urlătoarei”.

S-a întors la jandarmi mergând cam în doru leli, nu ferit cum ar fi făcut un cercetaş.

-Raportează Nicolae, ai găsit lotrii? Jandarmul şef îl privea din postura lui de comandant, gata să ia peste  picior răcanii şi civilii.

-Raportez don şef, cred că ne-au simţit, când am ajuns eu plecaseră, urmele arată că nu au plecat de mult şi că ar fi în jur de 50 de indivizi. Am putea să-i urmărim, dar să fim atenţi să nu ne surprindă, suntem puţini pentru a susţine o luptă. Nicolae încerca să pară a fi un soldat prost, neinstruit, nu-i ieşea întotdeauna, sergentul din el ieşea la suprafaţă, noroc că Băbuică nu era atât de isteţ.

-Încălecarea! Vreau să cercetez şi eu locul unde a fost tabăra. 

Mergând cu caii în trap liniştit , siguri că nu are cine îi surprinde, au ajuns destul de repede în locul în care fusese tabăra partizanilor. Într-o vatră improvizată din pietre focul încă mai mocnea, câteva hârtii care se aflau pe jos erau uscate, semn că atunci fuseseră aruncate.

-Da, aici a fost tabăra lor, iar după urmele lăsate, sunt într-adevăr mulţi. Nu înţeleg un lucru, încă este frig, unde dracului dorm? Sub cerul liber? Nu se vede niciun adăpost? Moldovane, nu ai auzit să fie vreo peşteră prin zonă?

-Nu, să trăţi! Nu am auzit, dar parcă ceva mai încolo ar fi un intrând în mal, să cercetăm şi acolo.

Au pieptănat zona fără să descopere un loc în care s-ar fi putut aciola partizanii.

Curajoşi oameni şi puternici aceşti lotri, gândea Băbuică, cum să dormi sub cerul liber pe aşa vreme? Noaptea încă este ger. A simţit cum îi trece un fior pe şira spinării. O transpiraţie rece i-a udat cămaşa. Începuse să-i fie teamă de o eventuală întâlnire cu partizanii. Îi percepea ca pe nişte eroi care puneau preţ doar pe crezul lor nu şi pe viaţă.

-Doi oameni să rămână cu Moldovan, unul să aibă grijă de cai, doi să urmărească tâlharii. Băiete, nu te apropia prea mult de ei, sunt periculoşi, staţi la distanţă, vreau să ştiu unde sunt, apoi să raportez, pentru ca  mâine să vină trupele de securitate să-i mătrăşească. Bucuros că a scăpat nevătămat din misiune, Băbuică era prudent, nu voia să piardă nici un om pentru a nu fi acuzat de incompetenţă. Restul urcaţi-vă pe cai şi să mergem acasă!

Când au ajuns în faţa porţii Irinei, şeful de post s-a oprit, s-a uitat la Nicolae, apoi în curte:

-Ce zici pădurare, ne dă gazda ta o pălincă?

-Asta nu ştiu a vă răspunde, dacă doamna are vreo sticlă cu rachiu  vă va cinsti, ştiţi că vă respectă. Legaţi caii de stâlpul porţii şi intraţi în curte! Cred că se va bucura să vă vadă întors cu bine din misiune.

Irina pândea de după perdea să vadă ce va face jandarmul. Era hotărâtă să rupă pisica, să-i taie potecile lui Băbuică. Cum i-a văzut pe cei trei intrând în curte, a ieşit afară şi cu curtenie i-a invitat în casă.

Roşie în obraji precum flăcările focului care se reflectau pe perete, radiind de fericire că l-a văzut întors cu bine acasă pe Nicolae al ei, femeia a luat păhărele din dulăpior şi o sticlă de 1 litru plină ochi cu pălincă şi a turnat în patru păhărele.

-Ridic paharul în sănătatea voastră, mă bucur să văd că v-aţi întors cu bine din misiune, se vede că don şef este un bun strateg. Bravo! Să ne trăieşti don şef!

- Mă bucur Irină că mă apreciezi, Nicolae, ridică-te de pe pat şi stai pe scaun, să vină femeia să stea lângă mine! Cu mâna stângă l-a împins pe bărbat să se ridice, iar cu dreapta a tras-o pe Irina spre el.

Femeia s-a smucit cu vigoare din strânsoarea lui, i-a aruncat o privire rea şi plină de dispreţ:

-Don şef, îţi aminteşti când ţi-am spus că nu  mă culc cu o slugă, ci cu unul care acelaşi statut social ca mine? Ei bine, de acum Nicolae se va culca în casă, în camera de „dincolo” şi dacă îi va plăcea să mă aibă de femeie, voi fi a lui! Pe dumneata nu te resping don şef, dar ai femeie şi copii de crescut. Nicolae este singur, poate eu îi voi face un copil de nu voi fi stearpă. Am vrut să şti asta don şef, aşa că să nu mai gândeşti la mine ca la o „muiere de-alea”.

Băbuică a pus capul jos, câteva minute nu a scos nici un sunet, era o linişte profundă, doar focul în sobă trosnea. Într-un târziu a ridicat capul, s-a uitat la Irina şi Nicolae, a dat de duşcă rachiul, s-a şters cu dosul palmei la gură, a moţăit puţin din cap, apoi a ieşit din cameră urmat de răcan.

                                CAPITOLUL  X

-Comisare, te rog să vii  la mine.

-Am înţeles! Comisarul Dumitrana era un bărbat de 45 de ani, înalt, distins, elevat, cu părul negru grizonat pe la tâmple, sprâncene îngrijite, ochii negri, neliniştiţi, tenul brunet, o gură mică cu buze roşi, subţiri şi bărbia pătrată. Fusese un student eminent în academie, lucrase mult timp în Bucureşti la Prefectura de poliţie cu rezultate excepţionale. Probitatea lui profesională deranjase unul dintre grangurii instalaţi la putere după 23 August 1944, din acest motiv fusese mutat din Bucureşti în  Ardeal. Nu se supărase, era bucuros că încă mai are serviciu. Din toamna târzie a anului trecut, când a avut loc daravela cu ruşii, rămăsese prieten cu chestorul Vasilescu. Atunci au înţeles amândoi că drumul spre comunism nu poate fi oprit de nimeni şi de nimic. Comunismul lui Stalin era un tăvălug care netezea conştiinţe, imprima o singură ideologie şi îndoctrina o singură voinţă. Voinţa tătucului Stalin. Majoritatea membrilor guvernului erau foşti cominternişti cu studii politice făcute la Moscova, specializaţi în diversiuni şi manipulări. Firavele împotriviri ale lui Maniu ca şef al opziţie, erau acoperite de masivele miscării în teritoriu ale activiştilor comunişti care duceau o susţinută muncă de convingere a ţărănimii şi muncitorilor, dar şi a intelectualităţii de la sate de înscriere în partid şi de susţinere a ideilor Partidului Comunist. De multe ori dezbătuseră până noaptea târziu  în diferite locuri pustii, special alese pentru a nu fi urmăriţi de siguranţa statului împânzită cu comunişti. Împărtăşeau aceleaşi idealuri, însă erau conştienţi că nimeni şi nimic nu-i poate salva de comunişti.

Comisarul şi-a luat mapa cu ultimele cazuri care erau în curs de rezolvare şi a pornit, cu mersul lui apăsat,  spre cabinetul şefului poliţiei.

A intrat fără să bată, ştia că este aşteptat. De câte ori intra în biroul şefului îl impresiona puternic aerul sobru, spartan, din cabinet. Era mobilat simplu. Un birou mare care era tot timpul plin cu hârtii, în spatele lui era un scaun cu spătar înalt, în faţa biroului se afla o masă lungă care forma un teu cu biroul. În jurul mesei erau douăsprezece scaune, şase pe o parte, şase pe cealalta. Pe peretele din dreapta erau cinci fişete, trei metalice şi două din lemn, deasupra lor era portretul regelui.

Chestorul nu iubea neapărat regele ca persoană fizică, respecta instituţia monarhică. Dacă s-ar fi schimbat forma de guvernământ ar fi slujit cu credinţă pe ceilalţi.  Era un profesionist, nu făcea politică. Sigur că a executat şi ordinele trasate de liderii politici, nu se putea altfel. Cine spune că nu a executat, minte ori a fost aşa de prost, că nu au avut încredere în el. Pentru a fi un profesionist perfect, pe care să nu-l intereseze cine este la putere, ar trebui să-şi dea demisia când apare o ingerinţă politică în actul de cercetare penală. Avea familie de hrănit, putea merge să pledeze la bară ca avocat, însă era îndrăgostit de munca de anchetator şi de aceea de investigaţie.

-Intră Dumitrana, ia loc, lasă formalităţile. Spune-mi ce se mai aude? Care mai este atmosfera în oraş? Tu eşti mai mereu pe teren. Vasilescu privea pe lângă comisar, voia să-l lase să vorbească liber, ştia că privirea lui îl intimida de fiecare dată, deşi acesta nu se pierdea uşor.

-Domnule chestor lucrurile sunt rele... comisarul vorbea şi se uita în jurul lui cu teamă.

-Vorbeşte liniştit, nu ne aude nimeni, mi-am luat toate măsurile de precauţie. Tot timpul găseşti provocatori. Ai auzit ce s-a întâmplat astăzi, chiar aici, în biroul ăsta? Vasilescu era într-o stare de mare tensiune nervoasă. Mă trezesc că intră în birou un fost coleg de academie, nu-l mai văzusem de mulţi ani. Nu păstrasem legătura, sincer să fiu, nu era omul pe care să-l cultiv. Cum îţi spuneam, a intrat în biroul meu fostul coleg, chestor şi el, elegant, distins, cu o anumită grandoare, mirosea a parfum franţuzesc ca marile cocote de prin palatele boierilor. S-a trântit chiar pe locul pe care stai tu acum, ultimele vorbe ale lui Vasilescu l-au făcut pe Dumbravă să se foiască pe scaun, apoi a  început abrupt discuţia după schimbul banal de salutări şi întrebări despre sănătate:

-Am un grup de iniţiativă format din ofiţeri de poliţie, ofiţeri din armată şi politicieni de frunte, vrem să luăm legătura cu partizanii din munţi pentru a le oferi logistică, armament şi hrană.

Nu realizezi Vasilescule ce se întâmplă cu ţara? Crezi că mai scoate cineva trupele ruseşti din România? Niciodată! Este de datoria noastră, a cadrelor militare din toate armele să spunem stop comunismului! Să redăm industria şi agricultura românilor, nu ruşilor care ne fură toate bogăţiile din ţară. Ne vor stoarce ca pe lămâie chestore, apoi ne vor aresta ca elemente contrarevoluţionare şi vom înfunda puşcăriile! Nu avem dreptul să stăm cu mâinile în sân, trebuie să punem mâinile pe arme şi să pornim la luptă! Pentru aceasta s-a înfiinţat grupul acesta de iniţiativă care are câteva sute de adepţi până acum. Am luat legătura cu legaţia americană, nu au fost tranşanţi, dar eu cred că nu ne vor lăsa, suntem o monarhie, ce Dumnezeu! Consulul american mi-a spus că Truman nu-l iartă pe Mihai pentru că a acceptat medalia Pobeda de la Stalin, ştii că Truman este cel mai mare duşman al comunismului. Dar în politică totul se poate schimba. Politica este ca o amantă de ocazie, azi se culcă cu tine, mâine se culcă cu altul. Americanii dacă ar interveni, ar rămâne ei aici, în ţară, să ne apere de ruşi. Am schimba pe unii cu alţii, dar nu ar mai fi comunism. Scopul înfiinţării grupului, este acela să întărim  detaşamentele pentru ca apoi să trecem la sabotaje. Provocarea de haos ar duce în final la intervenţia armatelor occidentale cu scopul declarat de a restabili ordinea. Ce zici, te bagi?

Am privit uimit la generalul din faţa mea. Nu înţelegeam ce se întâmplă. M-am uitat atent la  Turnăreanu, e numele lui, ăsta se uita la mine cu o faţă calmă, se aştepta să răspund pozitiv la propunerea lui.

-Turnărene, consider că această discuţie nu a avut loc, dacă mai scoţi un singur cuvânt, te arestez! Mă înfricoşase propunerea lui. Indiferent cum o priveam, era periculoasă. În sinea mea am ajuns la concluzia că era un provocator  ordinar. Acceptase să mă termine probabil în urma unui şantaj. M-am ridicat de la birou, am deschis uşa şi i-am urat drum bun, nu voiam să priceapă ceva aghiotantul, acesta îşi făcea de lucru prin sertarele biroului său. La plecare mi-a întins mâna în semn de salut, m-am făcut că nu o observ. Ia spune-mi, ce părere ai de această vizită!?

-Cred că v-a trecut glonţul pe la ureche, deşi după părerea mea lucrurile nu s-au terminat aici. Asta este mâna lui Oblegovici, nu vă iartă domnule chestor! Turnăreanu a venit să vă provoace, mare lucru dacă nu a fost şi aghiotantul implicat, dacă spuneaţi da, vă arestau, cred că procurorii erau pe aproape. Întrebarea mea este: de ce a vrut să vă lovească fostul coleg? Căci nu sunteţi o ameninţare pentru el. Înseamnă că el este şantajat de Oblegovici, despre el se ştiu lucruri murdare, chiar foarte murdare dacă a acceptat un astfel de joc. Trebuia să-l raportaţi imediat, nu este târziu nici acum, daţi telefon la Bucureşti şi redaţi discuţia exact cum a fost. Este posibil ca Turnăreanu să spună că aţi acceptat tacit propunerea. Vă implor sunaţi la şefii dumneavoastră ierarhici ori chiar lui Oblegovici cereţi-i o audienţă, puneţi-vă la adăpost! O Doamne! Ce vor să vă facă!

Vasilescu a ridicat telefonul şi a cerut operatoarei să-i facă legătura la Oblegovici.

-Oblegovici la telefon.

-Am onoarea tovarăşe secretar, chestorul Vasilescu vă deranjează.

-Spuneţi tovarăşe, ce s-a întâmplat? Oblegovici era numai lapte şi miere.

-Am o problemă de raportat şi nu o pot face prin telefon, mă puteţi primi în audienţă?

-Da, stai puţin să văd agenda, a, da, vino mâine la şapte seara.

-Nu se poate în seara asta? Poate chiar în următoarele minute, e urgent! Vasilescu devenise insistent, nu-i plăcea mierea din glasul activistului.

-Arde? Ce dracu’, am probleme importante de rezolvat, nu pot să-mi pierd timpul cu audienţe fără substanţă. Oblegovici devenise uşor nervos.

- Vă reamintesc tovarăşe secretar că sunt chestor al poliţiei române şi nu cer audienţă pentru a savura o cafea în biroul dumneavoastră. Am probleme de mare importanţă pentru securitatea ţării. Glasul ferm al chestorului l-a obligat pe Oblegovici să cedeze.

-Dumitrana, dimineaţă pleci la Galbenu, trebuie să iei legătura cu Nicolae Deiu, mai şti tipul ăla amnezic? Acum e pădurar, cred că el ştie câte ceva despre mişcările bandelor de partizani, trebuie să le anihilăm, e spre binele ţării. Nu ne trebuie război civil. În plus vor pieri cu toţii dacă continuă acţiunea lor de partizanat. Eu plec la Oblegovici. Vorbim când te întorci. Dacă Nicolae ar putea să stea de vorbă prieteneşte cu vreunul dintre lotri, am vedea cine şi câţi dintre ai noştri  ar putea fi implicaţi în zaveră? Sigur, e greu, dar nu imposibil. Să ştii că pe mine nu m-a convins că este amnezic. Însă am văzut în el un om hotărât, nu este spion, încă nu ştiu ce hram poartă. Cred că a sosit ziua să vedem care îi sunt intenţiile.

-Am înţeles, mâine plec încongnito, sper să rezolv problema cu bine, nici pe mine nu m-a convins, în schimb am văzut în el un om tare ca un granit.

La răsărit cerul părea că luase foc, era de un roşu intens, o răcoare plăcută scălda florile pământului, păsărelele erau în concert, o buhă le ţinea isonul, departe, în iarba înaltă, ţipa un fazan.

Pe drumul colbuit care se târa pe lângă limba de pădure venea un om sărăcăcios îmbrăcat, cu o străiţa din lână înflorată, lucrată de mână pricepută, petrecută peste piept. Mergea adâncit în gândurile lui, se vedea că îl frământa ceva. S-a apropiat de poarta Irinei. A bătut în ea. Câinele îşi făcea moarte în lanţ. Nicolae a ieşit pe prispă, apoi a mers la poartă:

-Bună ziua om bun! Cred că m-am rătăcit, voiam să ajung la casa pădurarului, aici stă?

-Depinde cine-l caută? Nicolae era suspicios. Tot timpul ştia că este supravegheat. Nu avea încredere mai ales în oamenii îmbrăcaţi sărăcăcios, niciodată nu ştii cine se ascunde sub asemenea straie. Vorba celui care îi bătuse în poartă cu toată voinţa celui care o spusese ieşise ca a unui om stilat, nu ca a unui ţăran prost. Eşti drumeţ. Pentru mine este suficient. Intră în curte să-ţi dau o cană cu apă şi oarece de mâncare de eşti cuprins de foame.

-O cană de apă este suficientă, nu obişnuiesc să mănânc aşa de dimineaţă, însă azi am făcut drum lung, mulţumesc!

În curte la umbra unui stejar, Nicolae amenajase o masă din patru pari bătuţi în pământ cu câteva scânduri geluite puse ca blat. De o parte şi alta a mesei pusese două băncuţe construite la fel ca masa. Aici au luat loc Nicolae şi musafirul matinal. Irina a venit din casă cu o faţă de masă albă din in, ţesută în casă, a aşternut-o  peste scândurile mesei. A adus o carafă plină cu  apă rece atunci luată din  izvorul care curgea prin grădină în drumul lui spre văile pădurii. În timp ce femeia aranja pe masă merindea şi apa, cu coada ochiului căuta la musafir, îi părea cunoscut, ştia că îl mai văzuse, nu îşi amintea unde. Cu ochiul i-a făcut semn lui Nicolae să fie atent că poate fi periculos, în acelaşi mod i-a răspuns şi el, se cunoşteau aşa de bine că nu aveau nevoie de cuvinte.

-Cu ce treburi la pădurar, dacă îmi permiţi să te întreb?

-Am nevoie de o căruţă cu lemne, vreau lemn de construcţie, am fost informat că aici găsesc ce îmi trebuie. Lui Dumitrana îi era greu să vorbească precum ţărani, se străduia, ştia că nu îl va păcăli mult timp pe Nicolae.

-Te costă mult transportul, nu eşti din Galbenu? Aşa-i?

-Nu sunt, e drept, dar dacă materialul este bun, e bine, vreau gorun pentru lemnăria casei. Stejarul este rezistent la umezeală.

Nicolae îl privea absent, îl recunoscuse pe comisarul Dumitrana, era dispus să intre în jocul lui, să vadă ce vrea, nu bătuse el atâta drum doar să arvunească o căruţă cu lemne. Nu era speriat, nu făcuse nimic rău. Nu putea să fii fost pârât că ar fi făcut vreo prostie, pentru că nu făcuse. De când era pădurar prinsese trei oameni cu căruţele în pădure furând lemne, pe toţi i-a dus la postul de jandarmi să le facă dosar. Din câte ştia, Băbuică îi făcuse scăpaţi contra unor sume de bani, nu era treaba lui să-l controleze pe jandarm.

-Va trebui să mergi la ocol să scoţi bon şi eu îţi dau cât ai aprobare. Aşa se face, nu pot să vând eu direct, nu am bonier.

-E daravelă mare, nu am putea aranja direct, stau dincolo de pădure în satul opus la al vostru, nu mă întâlnesc cu nimeni.

-Ba da, te întâlneşti cu mine. E suficient. Nu pot încălca legea, ce scrie la lege aia fac. E simplu, pentru asta sunt plătit. Ai serviciu bade?

-Nu, am lucrat cândva, apoi m-am betegit şi m-am tras acasă. Nu am mai fost de mult prin pădure, e posibil să mă întâlnesc cu hoţi care să mă fure?

-Ce să fure bade, căruţa cu lemne? Nu au ei lemne destule în pădure? Eu umblu de mult timp prin codru, însă nu am văzut picior de om străin. Poate se feresc de mine, ori poate i-am întâlnit şi nu am ştiut cine-s, dacă nu are secure la el, îl las în pace. Nu am auzit să fii fost atacaţi oameni pe aici. Lotrii ăştia am auzit că au ceva de împărţit cu guvernul, nu cu oamenii de rând. Pe mine mă interesează să nu fure lemne. Dacă adună uscătură de jos, nu s-o supăra nimeni. Să şti că din primăvară de când am avut acţiunea de căutare a lor împreună cu jandarmii, nu i-am mai văzut. Eu zic să stai liniştit, că nu vor face nici un rău.

-Şti am vrut să merg la ei când am lăsat serviciul, mă supărasem rău pe guvern, e drept că şi acum îmi mai dă inima brânci, doar că nu ştiu unde să-i găsesc.

-Nu te pot ajuta, habar nu am nici eu unde îşi au sălaşul, nici nu m-a interesat, nu m-au stricat cu nimic.

-Nu se poate ca dumneata care cutreieri pădurea în lung şi-n lat, să nu şti tot ce mişcă în ea. Lui Dumitrana îi plăcea discreţia lui Nicolae, îi plăcea că nu era palavragiu, de un asemenea om avea nevoie, nu ştia cum să-l abordeze, începuse să-i fie teama de isteţimea lui.

-Observ bade că pe dumneata mai mult te interesează să ajungi partizan, decât să cumperi lemne. E treaba dumitale, eu nu dau sfaturi, că nu am de dat, nu am nici pentru mine prea multe. Va trebui să cauţi singur. Ăştia se feresc şi de umbra lor, niciodată nu ştiu cine îi poate trăda. Au viaţă de câini. Cineva le-a băgat prostii în cap şi ei tremură iarna prin păduri şi prin munţi, aşteptând minuni de la americani. Te pomeneşti că americanul  Sam  nu poate dormi de grija românilor, au ei altele pe cap, nu se gândesc la salvarea noastră.

-Poate ai dreptate, dar nu este mai bine să ne organizăm noi aici şi să ne facem ordine în ţară fără americani?

-Ce spui Franţ? Cu ce alungăm armata rusă din ţară? Aud? Cu câţiva ameţiţi care hălăduie prin munţi crezându-se eroi? Nicolae ciulise bine urechile, înţelesese că Dumitrana îl provoca, încă nu înţelegea ce vrea de la el. Poate îi testa loialitatea faţă de partid sau chiar voia să intre în legătură cu partizanii?

Ceva mai ferită stătea Irina pe un scaun în partea opusă mesei, îi despărţea stejarul, doar pe Nicolae îl putea vedea. Asculta cu urechile ciulite şi cu frica în sân, nici ea nu înţelegea ce urmărea străinul, încă nu îşi amintise cine este oaspetele sosit pe neaşteptate.

Freamătul frunzelor şi umbra stejarului opreau căldura care începuse să crească. Era o vară fierbinte şi ploioasă după seceta din anul trecut. Cei doi bărbaţi nu dădeau semne că vor să se despartă. Pădurarul adusese în discuţie faptul că trebuie să plece pe teren în pădure, însă musafirul nu se dădea dus, iar lui nu-i stătea în caracter să-l dea pe poartă afară

Un timp au tăcut amândoi, s-au privit ca doi cocoşi care se măsoară, se cântăresc fără să dea semne de agresiune. Necunoscutul a rupt într-un târziu tăcerea:

-Nicolae, nu-ţi recunoşti naşul? Dumitrana îl privea hâtru.

-Păcatele mele, dacă mă uit mai bine şi vă anulez hainele cu care sunteţi îmbrăcat semănaţi cu comisarul Dumitrana, am ghicit? Nicolae făcea pe niznaiul, nu lăsa să se vadă că-l recunoscuse din prima. Doamne! Să fiu sincer păreaţi cunoscut, dar cu asemenea haine cine să vă fi bănuit!? Irină, uite fată cine este în curtea noastră! Pune mâna şi opăreşte o găină, adu sticla cu pălincă că mai avem oarece de vorbă, aşa-i don comisar? Că doar nu aţi bătut atâta cale doar să faceţi pe bau bau? Aşa femeie lasă-le pe masă, îi zise Nicolae Irinei când a venit cu sticla cu răchie şi ceştile aferente, să vă torn puţin rachiu, vreţi? Ori nu obişnuiţi?

-Toarnă Nicolae, domnu chestor ţi-a pus numele iar eu am făcut actele, de aceea am zis că şi eu îţi sunt naş. Apropo, ţi-ai mai amintit ceva din trecutul tău? Nicolae era un mister pentru toată lumea, nimeni nu ştia de unde venise, totuşi, trebuia să aibă şi el o rădăcină, că doar nu picase din cer.

-Nu, am fost în misiune cu jandarmii, iar don şef m-a întrebat de unde ştiu eu cum să organizez un atac, nu ştiu, doar mi-am dat cu părerea, jandarmul credea că am făcut armata. Posibil, nu pot să spun nimic, nici că da, nici că nu. Sunt multe lucruri pe care le învăţ uşor, cum a fost cu scrisul şi cititul, semn că este posibil să fii învăţat carte în copilăria mea. Apropo don comisar, ştiţi ce rău este să nu îţi aminteşti cine îţi este mamă, cine tată, dacă mai am fraţi, surori, alte neamuri, ce am făcut când eram copil?

-Te-ai însurat cu femeia care a fost victimă atunci în tentativa de viol? Aş fi pariat că aşa veţi face.

-După ce am făcut şcoala de pădurari şi am fost numit aici, chiar în locul ei, mi-a propus să mă mut să dorm în casă, în camera „bună”  acum aveam şi eu un statut, eram funcţionar silvic şi nu se mai făcea să dorm sub polatră cu animalele. Am acceptat. Apoi ne-am gândit că nu este economic să ardem lemne în două sobe. M-am mutat la ea în cameră. Aşa ne-am ţinut mai bine cald unul altuia în lungile şi geroasele nopţi de iarnă. E femeie cuminte, aprigă la muncă şi înţeleaptă. Sunt mândru de ea! Mult ajutor am primit de la femeie în multele probleme pe care trebuia să le învăţ din mers. Chiar dacă le ştiusem cândva, cu amnezia le uitasem. Don comisar, care-i baiul de aţi urcat până aici? Nu cred că aţi venit să sporovăim la vorbe goale sau să-mi spuneţi că ne cununaţi pentru că tocmai ce aţi zis că îmi sunteţi naş.

-Domnul chestor Vasilescu a păţit o nenorocire. Ieri a venit la el în birou un chestor de la Bucureşti, fost coleg de şcoală şi i-a propus să ajute partizanii ca să lupte împotriva ruşilor. Evident că don chestor nu a acceptat. Spunea chestorul din Bucureşti că ar fi un grup de ofiţeri din poliţie şi armată, dar şi politicieni gata să ajute bandiţii care se ascund prin munţi şi prin păduri.

-Îmi pare rău pentru naşu’ Vasilescu, să fiu iertat de vorba  proastă, dar eu ce pot face să-l ajut, că bănuiesc că d-aia aţi bătut atâta cale. Deşi fusese snopit în bătaie la ordinul chestorului, Nicolae nu-i purta pică, ştia că va trece prin această încercare, a fost mulţumit fiindcă s-a văzut cu actele în braţe.

-Finule, am să intru în jocul tău, chiar aş fi bucuros să vă năşesc, sarcina ta este să intri în prietenie cu unul dintre bandiţi, bine ar fi chiar cu şeful lor şi să încerci să-l tragi de limbă poate afli cine din poliţie, armată, politicieni, sunt printre sprijinitorii lor. Asta ne-ar ajuta foarte mult. Nicolae, nu eşti obligat să faci asta, te poate costa viaţa. Chestorul Vasilescu s-a gândit la tine ca la ultima lui speranţă, dar nu va fi supărat, dacă nu vei accepta. Ce zici?

-Sunt gata să vă ajut, doar că va fi greu. Nu ştiu unde se ascund. Nu i-am mai văzut din primăvară. Drept este că şi atunci le-am găsit doar urmele proaspete şi calde chiar, în schimb ei apucaseră să se facă nevăzuţi.

-Suntem presaţi de timp, cu cât mai repede rezolvăm problema, cu atât mai bine va fi pentru don chestor. Dumitrana fixase privirea cu ochii lui frumoşi şi vioi, acum înotând în lacrimi, în ochii cinstiţi ai lui Nicolae.

-Don comisar vă ajut cu drag! Numai să dau de ei. Acum îmi iau calul şi plec în pădure,  să mai bem un păhărel din pălincuţa asta bună, făcută de mine în toamnă. Să trăiţi! Să dea bunul Dumnezeu să rezolvaţi toate problemele!  Gustaţi din slană, a fost ţinută la sare douăzeci şi una de zile, apoi am scos-o la vânt trei zile şi alte trei am ţinut-o la fum, aşa m-a învăţat Irina, uitaţi-vă ce fragedă este! Gustaţi şi din ceapa asta crudă, acum a luat-o de pe brazdă! Simţiţi-vă ca acasă!

Au mâncat pe săturate, au băut binişor, apoi Ion i-a zis Irinei:

-Femeie, fii drăguţă şi pune calul la cabrioleta de o cumpărarăm în iarnă de la Vasile a lu’ Moşu şi petrece pe don comisar până-n sat. Apoi de acolo se va descurca.

-Am maşina lăsată într-un loc mai ferit, sper să nu fi dat jandarmii peste ea, nu vreau să fiu deconspirat. Nicolae, ai grijă! Nu te avânta neacoperit! Ăştia pot deveni periculoşi! Comisarul era îngrijorat, nu ar fi vrut să trimită un om nevinovat la moarte. Nu poţi salva un om de la moarte, omorând altul în locul lui. Ar fi vrut ca păduraru să rezolve problema, fără să păţească ceva rău. Dacă se complicau lucrurile prefera să lase misiunea nerezolvată. Începuse să ţină la Nicolae, simţise în el omul cinstit şi cu bun simţ.

Două zile a cutreierat pădurea fără să dea de urma partizanilor. Era dezamăgit. Ar fi vrut să ajute atât pe partizani, cât şi pe chestor. În cea de-a treia zi s-a avântat spre „Urlătoare”, nu mai avea nicio speranţă să întâlnească lotrii, era sigur că îl urmăresc din umbră. Nu aveau încredere în el, era omul guvernului. A descălecat de pe cal, după ce a legat frâul de o tulpină subţire de fag, s-a aşezat la umbra unui copac. Se gândea la cine a fost şi cum a reuşit să se schimbe. Acum era român adevărat, gândea ca un român, trăia ca un român, iubea pe Irina şi o dată cu ea şi ţara. L-a furat somnul, visul l-a purtat în casa copilăriei lui din Germania,  părinţii îl înconjurau cu dragoste. Era singurul băiat, mai avea trei surori, toate mai mari. A început războiul, bombardamentele, părinţii au murit, surorile au murit, nu mai avea pe nimeni. Din ochi i se prelingea o lacrimă nestrunită, suspina. Avea impresia că se cutremură casa în care locuia, erau bombardamente, transpirase, sudoarea îi curgea pe faţă, a deschis ochii, cineva îl zgâlţâia de umăr. Dormise greu şi avusese un coşmar, s-a ridicat brusc în picioare.

-Cine eşti? Nicolae era speriat. Trezit brusc din somn, s-a uitat după armă, puşca era la câţiva metri de el, musafirul îi luase arma.

-Ne cauţi de câteva zile, ce vrei de la noi?

Nicolae s-a uitat atent la bărbatul din faţa sa, era îmbrăcat jumătate ţăran, jumătate orăşean. Avea în jur de 50 de ani, înalt, slab, prin cămaşa ţărănească, cu râuri verzi cusuţi la guler şi manşete, se vedeau pieptul şi braţele musculoase, căutătura ochilor verzi era vicleană. Glasul era ca un bubuit de tun, obişnuit să ordone. Nu purta armă la vedere, putea fi ascunsă undeva la spate sau pe picior sub pantalonii largi din aba ţesută în casă. Pe cap avea o pălărie elegantă din fetru, iar la gât o eşarfă din mătase verde. Culoarea verde l-a făcut pe pădurar să-l alăture legionarilor.

-Nu vă caut. Cine sunteţi voi? De ce ar trebui să vă caut?

-Nu vorbi prostii! Ai să îmi spui ceva sau plec! nu stau la taclale cu tine. Îţi iau arma, nu te speria, o las la 50 de metri de aici, să fiu sigur că nu mă împuşti pe la spate. În timp ce vorbea, necunoscutul s-a tras câţiva paşi  înapoi, fulgerător a scos pistolul de la brâu, un Walther T 38 de provenienţă germană. Nicolae a rămas pe loc, nu a schiţat nicio mişcare.

-Bine, aşa este, vă caut, eu sunt pădurarul din zonă. Îţi aminteşti atacul jandarmilor din primăvară, atunci când cele trei santinele puse de voi jucau cărţi fără să asigure paza?

-Da, îmi amintesc. Am scăpat ca prin urechile acului.

-Află de la mine că vă luam ca din oală, am ajuns până în spatele santinelelor voastre, i-am atenţionat să fugiţi că sunteţi atacaţi. Lucru pe care de altfel l-au şi făcut. Am întârziat cât de mult am putut atacul. Când au venit jandarmii voi o tăiaserăţi, bine aţi făcut!

-De ce ne-ai avertizat? Dacă te aflau, puteai fi împuşcat ca trădător. Ai riscat mult. Îţi suntem datori!

-V-am avertizat pentru că nu îmi place să văd oameni morţi. Războiul s-a terminat. Ce faceţi voi, este o joacă de copii. Nu aveţi sorţi de izbândă.

-Vom avea! Nu ne va lăsa Truman. Ştii doar cât urăşte comunismul, comuniştii şi în special URSS. Nu va suporta, să-i sufle Stalin în ciorbă. Se vrea jandarm mondial. Are arma atomică. Ai văzut ce dezastru a făcut în Japonia la Hiroşima şi Nagasaki?  Asta le va face şi ruşilor.

-Domnule, americanii nu îi vor izgoni pe ruşi nici din Germania de Est. Nu pot, nu că nu îşi doresc, URSS-ul a devenit o mare putere mondială. De ce credeţi dumneavoastră că am fi noi mai cu moţ decât polonezii, cehii sau ungurii?

-Nu ştiu, aşa ne asigură politicienii din opoziţie, trimişii lui Maniu în special, spun că au discutat cu americanii şi sunt gata să ne ajute. Pandele, ultimul politician cu care am vorbit şi care era un emisar direct al lui Iuliu şi Mihalache, ne-a spus să ne pregătim, fiindcă în toamnă va fi o mare răscoală populară. Muncitorii şi ţăranii s-au săturat de comunişti, vor pune mâna pe furci şi topoare şi vor porni contra bolşevicilor. Atunci vom coborî  din munţi şi ne vom alia cu răsculaţii. Cred că americanii preferă să ne ajute pe noi şi nu pe ceilalţi pentru că suntem o ţară bogată şi au ce stoarce de la noi.

-Sunt argumente care nu stau în picioare, dar vă priveşte dacă le acceptaţi.

-Adevărul este că nu pot pleca din munţi, decât dacă pot ajunge peste graniţă. Am fost legionar, sunt căutat pentru nişte crime pe care nu le-am comis, dar care mi-au fost puse în cârcă. Ca mine sunt mulţi, dar printre noi se află şi oameni care cred cu tărie în victoria noastră şi în ajutorul venit de la americani. Mulţi dintre liderii vechilor partide ne trimit mesaje de încurajare.

-Personal, cum credeţi că se va termina totul? Aveţi o speranţă cât de mică, că veţi învinge? Pe Nicolae îl emoţionase situaţia delicată în care se găsea omul din faţa lui, practic nu avea nici o ieşire, era condamnat la moarte, din această cauză putea fi foarte periculos.

-Nu văd nici o ieşire, decât dacă am putea să cădem la pace cu noile autorităţi. În schimb nu pot avea încredere în comunişti, cum nu am avut nici în carlişti şi mai apoi în trădătorul Antonescu. Dragul meu, viziunea legionarilor, a căpitanului Zelea Codreanu, a fost una naţionalistă şi în credinţă faţă de Iisus. Tocmai dragostea de ţară ne-a grăbit sfârşitul, asasinarea căpitanului nostru, fie-i numele în veci binecuvântat, a dat frâu liber anarhismului în partid. Horia Sima s-a distanţat mult de preceptele ideologice ale înaintaşului său, s-a canalizat mai mult pe răzbunare. În ianuarie 1941, Antonescu ne-a dat lovitura de graţie cu acordul nemţilor, Sima s-a refugiat în Germania, iar mişcarea a rămas de izbelişte. Noi, adepţii ideilor legionare, am fost vânaţi de toate guvernele, am devenit peste noapte duşmanii naţiunii. Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva care ne simpatizează.

-Nu vă simpatizez! Nu vă urăsc! Am doar o compasiune pentru situaţia fără ieşire în care vă aflaţi.

-Şi totuşi, trebuie să vrei ceva, altfel nu mă căutai.

-Aveţi dreptate, am nevoie de lista cu ofiţerii de poliţie care sunt implicaţi în această răzmeriţă.

-Crezi tu că am eu o asemenea listă? Partizanul se uita ciudat la pădurar, privirea devenise atentă, voia mai mult de la Nicolae.

-Sunt convins că o aveţi!

-Şi de ce ţi-aş da o asemenea comoară?

-Cum vă numiţi? Corectez, cum vi se spune aici, bănuiesc că nu folosiţi numele reale?

-Ofiţerul, aşa sunt cunoscut.

-Aţi spus că v-am salvat viaţa, ei bine, viaţa mea depinde de lista asta. Mă puteţi ajuta? Adevărul era undeva pe aproape, o viaţă depindea de numele pe care l-ar fi divulgat Ofiţerul, cel al chestorului.

-Sunt într-o mare încurcătură, mă puneţi să trădez, este împotriva principiilor mele, pe de altă parte, acum aş fi mort, dacă nu ne atenţionaţi în primăvară.

-Spuneţi-mi dacă numele chestorilor Turnăreanu şi Vasilescu se află pe lista dumneavoastră ca susţinători.

Ofiţerul a avut un uşor tresărit, când a auzit numele celor doi.

-Doar unul, l-am văzut pe Turnăreanu cu şase luni în urmă, când ne-am întâlnit într-o casă conspirativă din pădurea Băneasa.

-Mulţumesc! Suntem chit! Nu-mi mai datoraţi nimic. Aveţi grijă de dumneavoastră! Să vă ajute Dumnezeu să scăpaţi cu bine din beleaua în care aţi intrat!

-Îţi mai dau un nume, căpitanul Spoială. Pădurare, dacă mai ai nevoie de ceva, să laşi un semn în scorbura de la stejarul de colo. Acum este goală, dacă vrei să ne întâlnim, pui o piatră acolo, eu voi trece zilnic pe aici, ora de întâlnire va fi dimineaţa la cinci. Dacă astăzi laşi semnul, dimineaţă ne vedem, ai înţeles? Ofiţerul îl privea cu încredere.

-Nu vă este teamă că vă trădez?

-Nu, dacă voiai să o faci, o făceai atunci. Eşti cinstit! Se vede de la o poştă. Plec! Rămâi cu bine!

                                CAPITOLUL  XI

Ploua de două zile, erau ploi repezi de vară, veneau în reprize scurte, şanţurile se umpleau cu apa căzută din belşug. Lacrimile ploii alungau norii, azurul cerului şi razele soarelui de vară apăreau ca prin farmec, potecile se zvântau, totul reintra în normal.

A doua zi după întâlnirea cu Ofiţeru, Nicolae a plecat la oraş să raporteze comisarului informaţiile primite. Noaptea plouase, acum soarele se ridica pe cer după ce întâi incendiase orizontul. Era o vreme plăcută, mirosea a proaspăt şi a fân cosit. Calul, înhămat la şaretă, mergea la trap, copitele aruncau noroi la fiecare pas. Nicolae, având alături pe Irina,  stătea mândru pe capra şaretei pe care nevasta avusese grijă să pună o scoarţă înflorată lucrată de mama ei.

-Femeie, cred că în două ore suntem în târg, am să te las pe tine în piaţă cu cabrioleta, iar eu voi merge pe jos la Dumitrana. Să ştii că lucrurile simt că se complică, voi căuta să nu fiu văzut, nu se ştie dacă mâine nu ne va cauza întâlnirea de azi. Am promis. Trebuie să mă ţin de cuvânt. Ştii Irină, ce este azi bun, mâine va fi condamnat, ce astăzi considerăm  că este rău, mâine poate deveni lucru de căpetenie.

-Vorbeşti în dodii omule, nu înţeleg nimic. Irina îl privea cu drag. Neamţul Iohann, găsit de ea rănit în pădure, îi devenise drag fără voie, pătrunsese puţin câte puţin prin porii trupului ei dornic de iubire. S-a dovedit cu timpul că dragostea i-a fost împărtăşită, neamţul rănit se vindecase şi se transformase, cu multă muncă depusă de amândoi,  în românul ardelean Nicolae Deiu, pe el îl iubea ea, pe Nicolae. Era raza ei de soare, farul care-i lumina cărarea în momentele cruciale ale vieţii, confidentul, amantul, soţul, era iubirea însăşi.

-Nu vorbesc femeie, până mai ieri ruşii ne erau duşmani, iar nemţii prieteni, a venit o zi când lucrurile s-au schimbat, ne-am aliat cu ruşii şi i-am împuşcat pe nemţi. Nicolae vorbea ca un român, iubirea îl făcuse să uite că este german, de altfel urâse războiul care-i omorâse familia şi el ar fi fost  mort, dacă nu îl salva Irina.

-Până în 23 august 1944 comuniştii erau prigoniţi, arestaţi şi torturaţi. Maniu, Brătianu, Mihalache erau spuma politicii, ei îl dirijau din umbră pe regele Mihai, a continuat Nicolae explicaţia. Azi comuniştii sunt la putere, iar ţărăniştii şi liberalii sunt oprimaţi şi fugăriţi. Ai înţeles femeie? Nicolae o privea în adâncul ochilor ei căprui din care izvora iubirea care îi alimenta sufletul nesătul de dragoste.

-Acum înţeleg, dar  cu Dumitrana şi Vasilescu ce să aibă, ei sunt granguri mari,nu-i pot da aşa uşor jos! Irina, fată simplă, nu înţelegea mecanismele nevăzute din spatele uriaşei maşini denumită generic „putere”. Pentru ea, Vasilescu şi chiar Dumitrana, erau nişte zei, erau mai presus de şeful de post Băbuică, pentru care ea chiar avusese un oarecare respect.

-Acum  comuniştii conduc ţara. O fac cu mână de fier! Au armata rusă care le asigură spatele. Ordinele  vin direct de la Moscova. Ei le aplică. Pentru îndeplinirea sarcinilor trasate de tătucul Stalin vor trece peste toate obstacolele, vor ucide, vor condamna la ani grei de temniţă sau vor deporta pe toţi aceia care se vor opune programelor Partidului Comunist. De aceea spun: azi Dumitrana şi Vasilescu pot fi mari, iar mâine pot ajunge în închisoare. Nu uita că până mai ieri, ei îi persecutau pe comunişti, crezi tu femeie că Oblegovici va uita vreodată umilinţa la care a fost supus de Vasilescu şi poate şi de comisar? Nu, nu va uita, nu are voie să uite, ăştia sunt duşmanii lui, nu a venit ziua sorocului când vor trebui să plătească pentru toate loviturile date comuniştilor în general şi lui Oblegovici în special. Încă nu au cadre pregătite să le poată pune în locul lor, dar va veni şi ziua asta şi ei ştiu acest lucru, însă nu au ce face, caută să nu le dea motive să-i dea afară. Pentru asta vor face multe compromisuri, vor ajunge să sărute cizma comunistă care le va sta pe cap.

-Rele vremuri trăim bărbate! Noi nu ne vom amesteca în politica lor, să ne vedem de sărăcia şi iubirea noastră, să-i lăsăm pe ei cu ambiţiile lor.

-Ai dreptate, aşa vreau să facem! Este posibil să nu fim lăsaţi în pace. Să fim provocaţi. Să primim sarcini de la partid pe care nu vom putea să le ocolim, va trebui să le îndeplinim, altfel riscăm să ne lovim de aisbergul roşu şi să naufragiem în afara vieţii noastre tihnite.

Tot discutând şi analizând viaţa politică au ajuns în oraş mai repede decât crezuseră iniţial, asta datorită Irinei care cunoştea nişte scurtături de drum direct peste câmpuri. Zarva urbei i-a luat prin surprindere. Erau obişnuiţi cu tihna pădurii, nu cu agitaţia specifică matinalului oraşului, mai ales dimneaţa când vânzătorii de ziare îşi strigau cu glas tare titlurile de primă pagină, iar negustorii ambulanţi veniţi de prin satele din apropiere, făceau reclamă mărfurilor proaspete. Cei mai mulţi vindeau lapte, brânză, ouă şi  zarzavaturi. Bieţii negustoraşi, cum vindeau marfa, cum dădeau fuga să cumpere gaz lampant, chibrituri, ulei şi ce le mai trebuia în gospodărie, inflaţia era aşa de mare, că leul se devaloriza de la oră la oră.

Preţurile crescuseră de 100 până 150 de ori, populaţia săracă, care împuşca greu leul, resimţea cel mai mult inflaţia. Înşelătoria era la ordinea zilei, cele mai căutate mărfuri se vindeau la preţ de speculă, viaţa orăşeanului sărac era grea.

Au oprit şareta pe un drum ferit şi puţin circulat. Nicolae a sărit din cabrioletă, apoi a plecat pe uliţele lăturalnice să ajungă la comisar. S-a amestecat printre trecători fără să atragă atenţia în vreun fel, când a ajuns la poarta poliţiei s-a uitat în stânga şi în dreapta să vadă dacă a fost urmărit de cineva, strada era pustie în toată lungimea ei, doar peste drum, pe o bancă aflată la umbra unui castan, un domn citea ziarul. Nu a dat importanţă, a intrat pe mica portiţă care se prelungea cu un hol cât ţinea ghereta ofiţerului de serviciu.

-Pe cine cauţi bade? Poliţistul l-a măsurat de sus până jos, apoi i-a cerut actele.

-Sunt chemat la don comisar Dumitrana, spuse Nicolae în timp ce îi întindea ofiţerului actul de identitate.

-În ce problemă? Ce treabă ai tu cu el? Ofiţerul tresărise când auzise numele comisarului.

-Eu, păcatele mele, nu am nicio treabă, dânsul cred că are, din moment ce m-a chemat până aici. Dacă nu este în birou, eu plec! Îi spuneţi dumneavoastră că l-am căutat! Daţi-mi actele să merg în drumul meu!

–Nu este aşa de simplu! Dacă tot ai venit, eu zic să mai rămâi pe la noi, poate avem noi oarece treabă cu dumneata. Inspectorul a ridicat receptorul şi a spus câteva cuvinte pe care Nicolae nu le-a înţeles, poliţistul se întorsese cu spatele la el.

Doi haidamaci îmbrăcaţi în uniforme de  poliţişti au apărut ca din pământ. Când i-a văzut, lui Nicolae i-a trecut un fior rece pe şira spinării.

Agenţii s-au apropiat de el şi i-au ordonat să-i însoţească. Nicolae a aruncat o privire scurtă spre drumul pe unde venise. Banca de peste drum era liberă. A avut o presimţire că nu va pleca prea repede de la poliţie. Încă mai spera că este o greşeală şi că va fi eliberat curând.

A fost purtat pe nişte coridoare întortocheate. De câteva ori a avut impresia că mai trecuse  prin aceleaşi locuri. A încercat să întrebe unde-l duc, a primit doar un ghiont puternic în coaste aplicat de zelosul agent care mergea în urma lui. A simţit cum i s-a deplasat rinichiul , lovitura fusese precisă, semn că poliţistul o aplicase de multe ori.

-Intră aici! fă-te comod! Vei fi chemat mintenaş la don comisar!

Nicolae, mai mult împins decât de bună voie, a intrat în încăpere. În urma lui s-a închis repede uşa, apoi a fost închis şi grilajul metalic care proteja intrarea.

Bărbatul s-a uitat prin toată încăperea. Era o cameră complet goală.  Pereţii erau văruiţi în alb având brâul colorat cu vopsea albastră în ulei până la un metru cincizeci de la pământ. Fereastra era zăbrelită cu tablă perforată prin care abia pătrundeau firave dâre de lumină. Nu era nici un scaun sau băncuţă, doar cimentul mozaicat. Atunci a înţeles că poliţistul vrusese să fie spiritual când i-a spus :”fă-te comod!”

A început să se plimbe îngândurat prin odaie, nu înţelegea de ce au luat astfel de măsuri împotriva lui, doar venise să-i ajute pe comisar şi pe chestor. Era sigur că îl confundaseră cu altcineva şi în curând aveau să-i dea drumul. Timpul se scurgea greu. De ceva timp începuse să-i fie foame, acum îi era sete. De când fusese sechestrat în odaia asta sinistră nimeni nu mai deschisese uşa, avea şi o nevoie urgentă să meargă „în poiană”, însă nu avea cui să-i spună. A bătut disperat în uşă, nu i-a răspuns nimeni, părea a fi uitat în acel cabinet. „Ce dracu, îşi spuse Nicolae, ăştia rătăcesc oamenii prin birourile lor?” Uitase de foame şi sete, îl chinuia rău băşica, ar fi vrut să urineze într-un colţ al camerei, deja simţea că se linişteşte la gândul că ar putea face chiar şi acolo. Nu, nu putea fi aşa de prost crescut, deşi odată un colonel german îi spuse aşa:”mă, dacă îţi vine să urinezi şi eşti lângă casa mea, iar nevastă-mea e în curte, bă să nu te ţi, să-ţi dai drumul pe poartă, altfel te îmbolnăveşti!”. Ar fi vrut să ţină cont de învăţătura ofiţerului neamţ, însă îl reţinea  bunul simţ. Şi-a propus să mai aştepte puţin, doar, doar, va intra cineva pe uşă.

Nu mai putea de durere, se înconvoiase de tot, era la un pas de a face pe el, se ţinea cu mâna de prohab pentru a mai rezista puţin. În disperare a început să bată cu pumnii şi picioarele în uşă, o voce dogită a răspuns de afară:

-Dacă deschid uşa, te încing cu bătaia, mai bine linişteşte-te!

-Deschide mai repede, am o nevoie urgentă, altfel fac aici în cameră!

Poliţistul aflat dincolo de uşă a stat un moment în cumpănă, apoi a deschis:

-Ce-i mă, ai băut bere şi nu te mai poţi ţine? Marş afară! Mergi încet în faţa mea, nu grăbi pasul că te împuşc! Au mers câţiva metri apoi au făcut stânga şi au intrat într-un mic coridor care se înfunda, acolo erau două uşi. Poliţistul i-a indicat una dintre ele.

A intrat, iar după câteva minute a ieşit zâmbind, uitase şi de foame şi de sete, doar imaginea Irinei persista în ochii lui. O vedea cum încă îl aşteapta pe străduţa unde o lăsase.

A fost băgat din nou în camera unde îşi petrecuse cea mai mare parte din zi.

S-a plimbat de colo până colo prin odaie tot gândindu-se şi răzgândindu-se, nu găsea nici o explicaţie  reţinerii sale. Obosit, s-a trântit pe cimentul rece, îi făcea bine, în încăpere era o căldură sufocantă. Într-un târziu l-a furat somnul, s-a trezit când un poliţist îl lovea cu pantoful în coaste, dădea tare nemernicul dracului! Afară se înserase de mult.

-Scoală bă, că nu eşti la hotel! Paraziţii dracului, veniţi să dormiţi la poliţie că e mai ieftin! Scot eu untul din tine!

-Staţi don şef, că nu am făcut nimic, ce aveţi cu mine!?

-Nu ai făcut nimic? Vedem noi acum, cât ai fost de cuminte! Hai că te cheamă! Cât sunt eu de-al dracu’ dar tot îmi este milă de tine când mă gândesc pe mâna cui intri. Agentul era o namilă de om cu părul negru, creţ, care părea să plece direct din sprâncene, avea drept frunte o linie subţire din piele cât un deget. Un nas lung, coroiat şi adus ca ciocul de vultur era situat deasupra buzelor subţiri şi a bărbiei ascuţite şi aduse în faţă. Nicolae mergea în faţă , iar poliţistul în urma lui îl ghida pe unde să meargă. Au trecut de câteva uşi, apoi însoţitorul i-a strigat din spate:

-Stai!

Nicolae s-a oprit, apoi s-a apropiat de zid.

-Stai cu faţa la perete, să nu întorci capul! Vin imediat! A bătut scurt în uşă şi fără să aştepte răspuns a intrat. A raportat scurt:

-L-am adus!

-Spune-i să intre!

-Intră mă! A urlat subofiţerul la el.

Nicolae a intrat, iar subofiţerul a ieşit grăbit închizând  uşa în urma lui.

Camera era simplu mobilată, în spatele biroului era un bărbat blond-roşcat, tânăr, cu înfăţişarea plăcută, doar  privirea rece şi metalică înfiora.

-Ia loc!  Am înţeles că îl cauţi pe comisarul Dumitrana. Lipseşte câteva zile, este plecat într-o misiune în ţară. Eu îi ţin locul, sunt subcomisarul Domide, poţi avea încredere în mine. Spune-mi, de ce te-a chemat comisarul la el?

-Nu ştiu, nu mi-a spus.

-Cum te-a convocat?

Întrebarea l-a lovit în moalele capului, nu ştia ce să răspundă.

-Nu înţeleg cuvântul.

-Nu face pe prostul, tu, te joci cu mine? Faţa îi era la fel de frumoasă şi calmă, doar ochii deveniseră şi mai reci şi mai răi, iar glasul cu tonul mai ridicat.

-Nu mă joc, să trăiţi! Cum să-mi permit aşa ceva cu dumneavoastră? Ştiţi, eu am avut o amnezie şi încă nu îmi amintesc toate cuvintele, dacă aţi fi bun să-mi explicaţi, ne-am înţelege bine. Nicolae era în corzi, doar prezenţa de spirit îl putea salva.

-Ce voiai să-i raportezi comisarului? Domide schimbase discuţia pentru a-l deruta.

-Aşa cum am spus deja, nu am nimic să-i raportez, chiar eram curios să aflu de ce m-a chemat. Eu am un respect pentru lege, iar dânsul asta reprezintă, legea.

-Măi băiete, tu eşti tâmpit?

-Nu ştiu, să trăiţi!  Unul, în pădure, mi-a zis că sunt idiot,  când l-am prins la furat de lemne şi nu am vrut să dau la pace cu el:”tu eşti idiot? Mai repede îmi faci proces (verbal) decât să iei banii şi să mergem fiecare în drumul lui?” Acum eu mă simt a fi om zdravăn, dar una e ce simt eu şi alta cum mă văd ceilalţi.

-Bă tu ori eşti prost, prost, ori deştept al dracului. Te-am întrebat cum a procedat, cum te-a invitat comisarul la poliţie? E aşa greu să răspunzi?

-Da, îmi este!  Don comisar mi-a ordonat să nu spun nimănui acest lucru. Mă voi ţine de cuvânt, iar dumneavoastră mult vă voi mulţumi, de veţi fi bun, să nu mă mai întrebaţi.

-Nicolae, zise cu voce aspră comisarul, nu sunt aşa de bun, ba, să te ferească Dumnezeu de aşa bunătate!

Răspunde omule, nu mă obliga să întorc foaia, că atunci bine nu va fi de tine. Nici un muşchi nu se clintea pe faţa lui Domide, doar privirea devenise şi mai îngheţată.

O transpiraţie rece a început să curgă pe spinarea lui Nicolae, îl cuprinsese teama.

-Nu pot! Aş vrea, dar nu pot! Gândiţi-vă puţin: dacă dumneavoastră mi-aţi fi ordonat să-mi ţin gura într-o anumită problemă şi eu în loc să tac, m-aş apuca să flecăresc la comisar sau mai sus. Bine ar fi?

-Eu nu îmi încredinţez secretele unor duşmani, iar tu omule eşti duşmanul partidului, al clasei noastre muncitoare, al întregii ţări. Domide declama ca un actor într-o piesă antică. Nu vrei să spui, aşa-i?

-Ba da, ce să vă spun, spun tot, spun tot don comisar, numai să fie bine! Să fiţi şi dumneavoastră mulţumit şi să pot pleca şi eu acasă. Pădurarul era sincer, ar fi spus orice nu avea legătură cu Dumitrana, despre Vasilescu încă nu se suflase nici o vorbă.

-Bine Culaie, îmi place să-ţi spun aşa, îmi dai voie?

-Spuneţi cum doriţi, mie îmi place oricum!

-Păi atunci, i-a spune mă, cum te-a anunţa Dumitrana? Anchetatorul începuse să se enerveze, încă voia să pară calm, fierbea pe dinlăuntru.

-În afară de asta spun tot, doar despre acest mic secret nu mă mai întrebaţi, doar atât, nu-i aşa că nu este mult?

-Nu e Culaie, atunci spune tu, tot ce şti despre Dumitrana, dar tot omule, nimic să nu ascunzi!

-Ce să spun don comisar, mamă, în ce nenorocire am intrat, don comisar, nu mă nenorociţi! Nu ştiu nimic, asta mi-e sfânta cruce. Timorat, Nicolae s-a închinat precum catolicii, comisarul care îl urmărea cu coada ochiului a sesizat.

-Tu eşti catolic?

-Nu don comisar, adevărul este că nu ştiu nici despre ortodocşi prea multe. Nu prea mă omor cu slujba, nici cu politica. Îmi văd de treaba mea, dacă nu-i va place ceva Domnului mă va pedepsi, eu sper să nu fac lucruri rele. Transpira fără să se mai poată controla. Era de mai mult de oră în biroul subcomisarului. Simţea pericolul plutind, nu-l putea evita. Domide se abţinea cu greu. Nicolae îl simţea ca pe un uliu gata să cadă asupra prăzii.

-Am pierdut mult timp cu tine, vreau să-ţi spun că ştiu tot, chiar şi de plimbările tale prin pădure. Încă aştept să-mi spui tu. Până acum nu ai zis nimic. Mi se pare că îl cunoşti pe Nicoriţă, nu mai este el aşa de tânăr, însă îşi face treaba temeinic.

Uşa cabinetului s-a deschis şi în prag s-a oprit un  subofiţer în poziţia de drepţi.

-Ia-l! Dă-l pe mâna lui Nicoriţă, sper că nu a plecat, a avut ordin să rămână pe loc.

-Hârtie nu îmi daţi, ăla ce ştie să facă?

-Spune-i lui Nicoriţă să-l facă p-ăsta să-i spună o poveste, eroul să fie Dumitrana.

Agentul l-a băgat în camera în care mai fusese odată, a privit cu groază la sculele pe care Nicoriţă le folosea pentru tortură, toate erau aranjate într-o ordine desăvârşită. De altfel întreaga înfăţişare a lui arăta a fi un om pedant.

-Ia loc acolo, torţionarul a arătat galant un scaun confortabil care era în contrast cu tot ce era în încăpere.

-Tinere, ăştia mi-au ordonat să ascult povestea spusă de tine, în care personajul principal este Dumitrana. După cum vezi, ţi-am oferit un scaun comod pentru a putea să povesteşti cursiv. Aştept!

Nicoriţă şi-a tras un scaun în faţa lui Nicolae şi-a încrucişat braţele pe piept şi aştepta cu răbdare să înceapă pădurarul povestea.

Nicolae se foia pe scaun şi nu ştia ce să spună, cum să înceapă vorba, era timorat.

-Vreau să te atenţionez că timpul meu este limitat, trebuia de mult să fiu cu femeia lângă mine şi o băutură în faţă. Am rămas doar să te ascult pe tine. Fii bun şi povesteşte! Vreau să merg acasă, dar nu-mi dă drumul nebunul de Domide până nu vorbeşti tu. Vreau să te ajut, să-ţi dau nişte informaţii, Dumitrana este arestat, la fel şi chestorul Vasilescu, acum gândeşte ce faci, dacă ai legătură cu ei, spune.

-Ce să spun don şef, nu ştiu nimic.

-Nicolae, Dumitrana a fost ieri în camera asta, a rezistat mult, în final a vorbit, a spus tot. A spus că nu vrea să supere pe nimeni, dar îi este dragă viaţa. Două ore au cusut doctorii la el.Spune băiete! Acum îmi amintesc tu ai mai fost odată la mine, mă, vrei să mă superi? Nu este aşa, că nu vrei? Spune-mi când a venit Dumitrana la tine şi ce aţi discutat?

Nicolae a văzut că drumul se înfundase.

-A venit acum câteva zile, era deghizat în ţăran, nu l-am recunoscut, abia mai târziu când m-a atenţionat dacă îl cunosc, am realizat că domnia sa este. Am băut o pălincă şi a gustat puţină slană cu ceapă, apoi nevasta la dus cu şareta în sat, unde avea parcată maşina. Cam asta a fost.

-Spune tot, nu ocoli nimic, eu sunt alături de Dumitrana, spune-mi mie, apoi văd eu, cum le potrivesc.

-A, era să uit, m-a rugat să mă întâlnesc cu şeful partizanilor. Am încercat vreo două zile i-am căutat dar nu a fost chip să dau de ei. Într-una din zile m-a luat somnul la rădăcina unui stejar, atunci m-am trezit cu unul jumătate îmbrăcat ţăran, jumătate orăşean. Am discutat cu el, l-am rugat să-mi spună dacă chestorii Turnăreanu şi Vasilescu sunt printre prietenii lor. A confirmat, cu menţiunea că doar pe Turnăreanu îl cunoaşte. A mai spus ca bonus numele căpitanului Spoială. Asta a fost tot. Din câte ştiu de la don comisar, urma să se organizeze o poteră să-i prindă, probabil îl acoperea întâi pe Ofiţer, aşa se numeşte lotrul cu care am vorbit.

-Scrie pe hârtie tot ce mi-ai spus! E grav! Vor intra pe fir ăia de la siguranţă. Poţi scăpa, dacă vei colabora cu ei. Dumnezeu să te ajute şi pe tine şi pe ceilalţi doi!

Nicolae a scris tot, apoi a fost condus înapoi în biroul lui Domide. Acesta tocmai îşi savura cafeaua, era destins, parcă şi răutatea îi dispăruse din ochi.

-Ia zi mă ţi-ai amintit?

-Da, am scris tot, aşa cum a fost, nu am ascuns nimic.

-Ia să vedem cum sună povestea? Câteva momente a rămas cufundat în lectură, după ce a terminat de citit, a privit spre uşă, Nicoriţă încă era acolo. Eşti liber, ai făcut treabă bună! S-a rezemat de spătarul scaunului a închis ochii şi preţ de câteva minute a rămas  pe  gânduri, părea că dintr-o dată l-a furat somnul. A deschis ochii, s-a uitat la Nicolae cu privirea lui de gheaţă,a oftat, apoi a grăit:

-Măi Culaie, eşti o comoară, ai să lucrezi pentru mine, îţi voi da drumul acasă mâine dimineaţă, acum e târziu. Să vedem cum ne strecurăm. Să nu ne simtă siguranţa. Vreau să dau eu lovitura. Pentru asta vei merge să te întâlneşti cu Ofiţeru, iar noi vom fi pe apropape să-l prindem. Ai înţeles?

-Don comisar, nu pot face asta, nu sunt Iuda. Bateţi-mă, omorâţi-mă, dar asta nu voi face! Vă pot înlesni să luaţi legătura pentru a vorbi cu el, dar eu să vând suflet de om, asta nu! Nicolae vorbea apăsat şi hotărât.

-Culaie, nu înţelegi că dacă nu-mi promiţi că îl dai legat pe Ofiţer, nu mai ieşi de aici?

-Dacă aşa mi-o fi scris, mi-oi duce crucea liniştit. Nicolae vorbea calm, privind în ochii reci ai comisarului.

-Vei muri băiete, ce dracu eşti idiot? Scântei ieşeau din ochii lui Domide, încă nu voia să treacă la represalii.

-Dacă a fi împăcat cu conştiinţa mea, înseamnă că sunt idot, atunci asta sunt.

Comisarului îi plăcea firea cinstită a lui Nicolae şi hotărârea sa, şi-ar fi dorit să aibă printre oamenii lui asemenea subalterni. Din păcate încă era multă corupţie în poliţie. Domide o simţea nereformată, cu multe elemente reacţionare în ea. El era poliţist din garda veche, acum acceptase să lucreze cu comuniştii şi o făcea din tot sufletul, credea în ei şi în intenţiile lor. Până la urmă URSS-ul nu este aşa de rău dacă până şi Majestatea sa a acceptat o distincţie de la Stalin. Era în dilemă, nu ştia cum să procedeze, dacă îl forţa pe Nicolae, îi era teamă că va fi refuzat şi nu va ceda nici dacă va acţiona asupra lui cu  brutalitate.

-Ce te-a făcut să dai declaraţia în faţa lui Nicoriţă? Ţi-a fost teamă de el? Comisarul îi căuta un punct slab.

-Nu, nu mi-a fost teamă de el, în schimb nu vă pot spune motivul, nu este secretul meu, iar eu nu duc vorba de colo colo.

Domide s-a ridicat fără nici un cuvânt de la birou a deschis unul din dulapuri, a căutat puţin printre  dosare pentru a-l deruta pe Nicolae, apoi a apucat un baston din cauciuc insertat cu sârmă şi a lovit puternic cu el în birou în dreptul pădurarului. Acesta a tresărit, nu se aştepta la asemenea ieşire.

-Şti pentru ce e ăsta? Îţi spun eu. Să ajut delicvenţii îndărătnici, ca tine, să vorbească. Acum ai înţeles!

-Ce vreau şi trebuie să spun, spun de bună voie, cu forţa nu veţi scoate nimic de la mine. Am trăit cinstit şi vreau să mor cinstit! Înţelegeţi-mă că vă ajut să negociaţi, nu-l dau vândut! Şi el este de acord să negocieze cu dumneavoastră. Haideţi don comisar să facem cum este bine, nu spun asta pentru că mi-ar fi frică de baston sau de puşcărie, ci pentru că aşa simt eu că este bine.

-Bine Culaie, aşa voi face. Cum procedăm? Temutul subcomisar s-a lăsat convins de Nicolae, a simţit că nu va greşi. Era mult până intra în legătură cu partizanii, apoi va găsi soluţii să-i anihileze, are dreptate Nicolae, nu e rău să le câştige atenţia. Cum procedezi să iei legătura cu ei?

-Avem o înţelegere făcută, îi voi lăsa un semn, apoi poimâine ne întâlnim. Iertaţi-mă, nu vă pot da amănunte!

-Mâine vei fi liber, voi merge cu tine acasă, sper să mă poţi caza, până când iau legătura cu ei.

-Sigur don comisar! Doar să mă lăsaţi liber! Să nu mă urmăriţi că vom compromite misiunea, au santinele peste tot, inclusiv căţăraţi prin copaci. Aveţi încredere în mine şi va fi bine.

A doua zi de dimineaţă de mult, când cerul la răsărit încă era în flăcări, maşina condusă de comisar avându-l alături pe Nicolae se îndrepta spre Galbenu, nu pe drumul obişnuit, ci pe scurtăturile de peste câmp pe care i le arătase Irina lui Nicolae.

                                CAPITOLUL   XII

După plecarea lui  bărbatului, Irina a luat un braţ de fân din codirla şaretei şi l-a pus în faţa calului să mănânce, iar ea a prins să se plimbe pe stradă înainte şi înapoi doar aşa să îşi omoare timpul. Îşi făcuse socoteala că Nicolae nu putea să întârzie prea mult. După capul ei, cam în două, trei ore, ar fi trebuit să se întoarcă. A obosit să se plimbe , s-a urcat în şaretă. Soarele dogorea puternic,  razele , precum lava vulcanică, îi prăjea,  atât pe ea cât şi pe cal, cu văpaia lor.  Umbră era mai departe de locul unde poposiseră ei, după o curbă a drumului unde se găsea o salcie uriaşă. Nu putea merge acolo. Dacă Nicolae s-ar fi întors, nu ar fi ştiut unde să o caute. Îi era milă de bietul cal să-l ţină în soare toată ziua. Spera că-i va sosi bărbatul din minut în minut şi nu va mai fi nevoită să se topească amândoi în arşiţa care devenise insuportabilă. Timpul trecea nemilos, părea că şi el curge topit de caniculă. Venise ora două, omul ei tot nu întorsese. A luat găleata din codirlă  şi a plecat pe stradă în sus să găsească o cişmea, îi era sete şi ei şi calului. Aproape de colţul uliţei a găsit o pompă, a băut ea pe săturate, apoi a umplut găleata şi a dus şi calului, nu s-a săturat, a mai băut două găleţi, căldura îl sleise, când şi-a potolit setea a tremurat odată pielea cu putere şi toate muştele şi tăuni pitiţi în părul lui, să-i sugă sângele, au fugit speriaţi şi buimăciţi de cutremurul suferit. 

Seara a început să coboare peste oraş, oamenii se retrageau grăbiţi spre case, câteva perechi tinere, ţinându-se de braţ şi îmbrăcaţi curat, se îndreptau spre grădinile restaurantelor. Irina era speriată, nu ştia ce să înţeleagă, ce s-a întâmplat cu bărbatul ei, unde a dispărut?

A plecat pe stradă să caute o casă unde să poată lăsa şareta, voia să meargă la poliţie să se intereseze de soarta soţului său. A bătut în poarta unei case, proprietarul, un om în vârstă şi cuminte, a îndemnat-o să aducă cărucioara la el că va avea grijă de cal, avea şi el animale şi va rupe din raţia lor să facă porţie şi bietului animal. Dacă te întorci târziu să intri în curte, uite aşa se deschide poarta, în timp ce vorbea, bătrânul manevra încuietoarea să ştie fata , cum îi spunea el, să o deschidă. Să baţi în geamul care se vede în faţa  să ştiu că ai venit. Acum mergi cu Dumnezeu şi îţi caută soţul! Doamne, grele vremuri mai trăim! spuse omul făcându-şi semnul crucii.

Irina a plecat pe drumul indicat de bătrân pentru a ajunge mai repede la poliţie. Încă nu se înoptase când a ajuns la poarta poliţie. A bătut în uşă, un poliţai grăsun şi vorbăreţ a deschis vizeta uşii:

-Ce doreşti frumoaso?

-Bărbatul meu a venit astăzi la poliţie, îl chemase un domn comisar, de atunci nu l-am mai văzut, este cumva aici la dumneavoastră? Spuneţi-mi! Dacă este, mă liniştesc şi plec acasă!

-Cum se numeşte? Între timp a deschis uşa pentru ca femeia să intre pe holul de trecere.

-Nicolae Deiu, din Galbenu.

Poliţistul a căutat în registrul de poartă şi după ce a găsit numele a zis:

-Da, a fost, a plecat repede. Nu a stat mult, aşa reiese din document.

-Nu cred, dacă pleca de aici, venea la mine ori el nu a venit, înseamnă că aici este.

-Femeie nu mă acuza pe mine că mint, aici scrie negru pe alb, sosit la ora 10,30, plecat la ora 12. Ai înţeles? S-o fi dus şi el ca omul, eşti tu frumoasă, dar vezi că mai sunt şi altele şi mai şi ca tine. Cine ştie pe care o fi călare acum?! Dacă nu ai cu ce pleca acasă, am o cămăruţă în spate, te poţi odihni până la ziuă, iar dacă ţi-o fi urât, că de, aşa este în casă străină, mă chemi şi te voi păzi eu.

Irina îl privea cu dispreţ amestecat cu teamă,voia să plece cât mai repede de lângă libidinosul poliţist. Nu avea ce scoate de la el, era convinsă că omul ei nu părăsise sediul poliţiei. A salutat scurt din cap, apoi a plecat spre casa unde lăsase şareta.

A bătut în geamul gazdei anunţându-l că a sosit şi va pleca la drum. Avea agăţat un felinar în spatele cabrioletei  pentru orice eventualitate, acum îi era bun. Era o noapte senină cu stele mari şi un pic de lună, nu era prea întuneric. După ce a aprins felinarul şi a mulţumit bătrânului pentru găzduire a plecat spre casă. Nu îi era teamă, de când locuia în pustietatea pădurii se obişnuise cu animalele, doar la vederea oamenilor răi îi se strângea stomacul. Avea biciul cu fişca din piele împletită pentru orice eventualitate. Drumul a fost fără piedici. Când a ajuns în sat, a văzut lumină la postul de jandarmi, a coborât, a legat calul de un prun care crescuse pe marginea şanţului, a mai privit odată pe geamul jandarmeriei, s-a apropiat de uşă şi a bătut în ea. Din interior s-a auzit un „intră” spus răstit.

A deschis uşa. Băbuică, cu mânecile suflecate şi cu o pată de sânge pe cămaşa albă, „discuta” cu unul pe care îl prinsese furând ouă din coteţul uneia Florica, fată bună şi primitoare unde înnopta din când în când şi şeful de post.

-Bună seara! Irina a salutat din prag, când a văzut scena, a vrut să plece, dar Băbuică a oprit-o :

-Rămâi! Am doar o vorbă cu Gălbejitu.

-Ia zi mă, câte ouă ai luat din coteţul de găini al Florichii?

-Don şef s-a înţeles greşit, nu am luat nici un ou de la Florica. Ea nici nu are găini. Eu i-am dus 20 de ouă.

-Pentru ce i-ai dat tu ouăle? Băbuică era şi mai nervos acum, iar pentru a-l determina pe Gălbejitu să vorbeacă, i-a tras o palmă peste obrazul stâng de i s-a întors capul cu faţa la spate.

-Nu mai da don şef! De ce dai? I-am plătit cinstit, atâta cere, 20 de ouă pentru două ceasuri de iubit. Voiam să stau mai mult! Însă atâtea ouă am avut. Ştiţi, nu primeşte bani, zice că se devalorizează, aşa oul îl dă la schimb. Ai venit mata, nu ştiu cu ce treburi şi te-ai supărat pe mine, degeaba te-ai supărat don şef, m-ai omorât două ceasuri de pomană. Puteai  să-mi spui cinstit: „bă, să nu te mai prind la Florica” şi eu nu mai mergeam la ea, căutam alta, poate şi pe ouă mai puţine.

-Nu taci mă, tu-ţi ’mnezeii mă-ti, mai şi vorbeşti, marş afară, să nu te mai prind la coteţul Florichii!

Al dracu, a continuat Băbuică după ce Gălbejitu o zbughise pe  uşă afară, îl prind cu ouăle în căciulă şi nu recunoaşte că le-a furat, mama lor de bandiţi!  Tu ce cauţi femeie la ora asta târzie din noapte, te-a bătut  viniticul? Trebuia să te aştepţi la asta! Eu nu am să te apăr! Ai văzut cum mi-ai dat cu tifla ca la ultimul om. Meritam eu asta? Uită-te şi tu ce bărbat prezentabil sunt, păi se compară? Băbuică stătea drept cu capul într-o parte şi se mişca ca o femeie uşoară când vrea să atragă un client.

-Nu-i vorba de asta don şef, a fost chemat la poliţie şi nu a mai venit. Am întrebat la poartă pe poliţistul de serviciu şi mi-a spus că la ei figurează că e plecat de la ora 12. Eu nu cred don şef! Poţi să mă tai, să mă omori, eu nu cred! Omul meu este sigur la poliţie, de ce nu-mi spun?

-Irină, bărbatul ăsta al tău precis şi-a amintit cine este şi o fugit de tine, ascultă-mă pe mine, eu îţi sunt bun, nu ăla pe care nu-l cunoaştem.

-Don şef, vrei să dai un telefon la poliţie să întrebi tălică, că de, ca organ te-or asculta şi poate îţi vor da şi răspunsul.

-Ştiu fă-i fată, ce să fac? De ce aş deranja eu în miezul nopţii poliţiştii de la judeţ, ăştia mă vor ţine minte şi cu vreo ocazie, e posibil, să mă ardă. Promiţi tu ceva să mă mulţumeşti pe mine?

-Da, don şef când veniţi la noi vă dau o pălincuţă d-aia bună făcută de Nicolae al meu, Irina vorbea înflăcărată la gândul că Băbuică ar putea suna la judeţ.

-Nu femeie, pe tine te vreau! Eu dau telefon şi tu rămâi aici până dimineaţa, ne-om juca amândoi şi ne-o trece urâtul, zic bine?

-Nu! Rămâi pe pace, eu aici minut n-oi mai sta! Femeia necăjită a ieşit pe uşă, a dezlegat calul şi a pornit şi mai amărâtă spre casă.

S-a culcat târziu în noapte, a adormit îmbrăcată şi nemâncată, era obosită. S-a trezit dimineaţa în lătratul câinelui, a tras uşor perdeaua şi a privit spre poartă. L-a văzut pe Nicolae care deschidea porţile mari, apoi un GAZ  cu prelată a intrat în curte şi a parcat în spatele casei de unde nu putea fi văzut de nimeni.

Irina s-a îmbrăcat, a dat cu puţină apă rece pe faţă din tuciul care era pe plita sobei, apoi a ieşit pe prispă şi, curioasă , a privit la ce se întâmplă în ograda ei. Era bucuroasă că l-a văzut pe Nicolae, însă nu înţelegea ce este cu GAZ-ul, cine venise cu el.

Nicolae împreună cu un civil îmbrăcat în haine de orăşean cu cravată la gât,  cu haină îmbrăcată peste cămaşa albă, s-au apropiat de casă:

-Intră în casă Irină, vorbim acolo! Apoi toţi trei au pătruns în odaia răcoroasă de „dincolo”. Femeie, continuă bărbatul după ce au luat loc împreună cu străinul pe patul cu salteaua umplută cu paie de orz, peste care era pus un cearceaf din care se vedeau doar ciucurii brodaţi, iar peste cearceaf era un aşternut cu flori grena şi negre lucrat de mama Irinei în război cu „iţoaie”. Femeie, a continuat Nicolae, dânsul este comisarul Domide, va sta la noi până vom lua legătura cu Ofiţeru, apoi va pleca în oraş. Este de prisos să-ţi spun că nimeni nu trebuie să ştie că este aici. De reuşita misiunii poate depinde viaţa noastră.

Domide tăcuse cât timp Nicolae făcuse prezentările, nu era dornic de vorbă, doar privirea îi devenise caldă, faţa lui frumoasă cadra bine cu bunătatea exprimată de ochi. Voia ca Irina să aibă încredere în el.

-Don comisar, dumneavoastră veţi dormi aici, dacă aveţi nevoie să ieşiţi afară, din tindă, pe lângă gura beciului, veţi găsi o uşă, pe acolo puteţi ieşi în spatele casei. Rugămintea mea este să nu încercaţi să ieşiţi din curte, este posibil ca locuinţa să fie supravegheată.

-De cine Culaie, cine are interes să te supravegheze?

-Cei care mi-au dat actele de identitate, încă nu ştiu cu adevărat cine sunt, drept este că nici eu nu ştiu, poate nu cred că am fost amnezic.

-Ai fost Culaie? Întrebarea a căzut ca un trăznet.

-Încă sunt, nu îmi amintesc nimic nici acum, e tare rău, a început Nicolae să se vaite, să nu şti cine eşti, de unde vii, cine ai fost şi în general să nu ai amintiri despre copilărie, adolescenţă, despre prima fată iubită, e groaznic don comisar! Bărbatul îşi juca bine rolul, ani de zile îl repetase împreună cu Irina şi noaptea din somn dacă l-ar fi întrebat cineva despre viaţa lui, ar fi ştiut ce să răspundă.

-E rău Culaie, e rău, Domide încerca să fie drăguţ, deşi era sceptic, nu credea pe de-a întregul în amnezia lui Nicolae. Acum alta era sarcina lui, voia să termine cu tâlharii din pădure. Ar fi vrut să-l scape pe Dumitrana, lucraseră bine împreună, învăţase multe din tainele meseriei de la comisar, pe chestor nu-l suferea, însă era la pachet cu comisarul, poate îi salva pe amândoi.

-Don comisar, ar trebui, dacă organizaţi poteră după discuţia cu Ofiţeru, să anunţăm şi pe Oblegovici, el mi-a dat ca sarcină, când m-a angajat pădurar, să iau legătura cu partizanii pentru a fi stârpiţi.

-Vom vedea, deocamdată să luăm legătura cu ei. Crezi Nicolae că o misiune în forţă cu multe trupe care să pieptene pădurea ar da rezultate? Lui Domide îi era teamă că înţelegerea cu Ofiţeru ar putea fi înţeleasă greşit de către comunişti.

-O misiune în forţă este sortită eşecului, este posibil să aibă mine plantate, alte diferite capcane, Ofiţeru este specialist în lupta de gherilă. Au santinele peste tot, sunt greu de găsit. După acţiunea jandarmilor din primăvară şi-au luat măsuri de precauţie, va fi greu să-i mai prindem descoperiţi. Acum vom mânca, apoi eu voi pleca în pădure să-mi fac rondul, dar să-i las şi Ofiţerului un semn.

O oră mai târziu, Nicolae călare pe cal pleca spre pădure, din poartă, Irina a mai fluturat mâna până ce calul şi călăreţul au dispărut după un pâlc de mesteceni.

Din casă, pitit în spatele perdelei din olandă cu ciucuri lucraţi cu igliţa, privea Domide, intrase într-o aventură care îl putea ridica, dar care putea avea şi un puternic revers. Jucase pe cartea lui Nicolae şi Dumitrana. Trebuia să câştige! Nu-şi putea permite luxul să piardă. Asta ar fi însemnat nu numai sfârşitul carierei lui, poate chiar sfârşitul vieţii. Se iubea prea mult pentru a renunţa uşor la propria viaţă, îl va impulsiona pe pădurar.

Nicolae a dat o roată prin locurile pe unde ar fi putut veni hoţii de lemne, nu erau urme proaspete, pe celelalte le ştia, le „citise” când mai trecuse prin aceste locuri. Era bucuros când în pădure era linişte. Ordinul mai marilor săi era ca nimeni să nu ia nici un băţ de lemn din pădure, el îi  lăsa să ia uscături căzute pe jos, considera asta ca o igienizare a terenului. Pentru crăcuţele căzute avea oamenii lui, unul era Ţafardel, ăsta pentru un braţ de lemne vindea şi pe mă-sa şi pe tac-su. Lui Nicolae nu-i plăceau asemenea oameni, însă recunoştea că fără ei era greu să-ţi faci meseria. Pădurea era mare, nici el nu putea sta 24 de ore numai în codru şi atunci apăreau ciripitorii care îl informau cine a fost în pădure şi unde au dus lemnele. Lui nu-i rămânea decât să meargă la ei acasă şi să-i culeagă ca pe ciuperci. Avea cinci informatori, toţi săraci lipiţi pământului, vindeau pentru o ţuică sau o crosnie de lemne, pârau din ură pentru cei care erau mai ajunşi decât ei. Erau oameni pe care nu se putea pune bază, beţivi şi leneşi, Ţafardel era altfel, nu-i puţea munca, doar casa plină de copii şi nevasta  bolnăvicioasă şi rea de gură îl trăgeau înapoi.

După inspecţie s-a îndreptat spre stejarul unde trebuia să lase semnul. S-a uitat în stânga, în dreapta, în sus printre crengile stufoase ale copacilor, era linişte. Nimeni nu părea să-l supravegheze, deşi ştia că undeva sunt ochi aţintiţi asupra lui. A  aruncat ca într-un joc piatra în scorbură, apoi a încălecat pe cal şi a plecat spre casă. Era după amiază târziu. Cu toată umbra din pădure era zăbuc, abia putea respira. Vântul înţepenise undeva departe, nicio adiere nu ajungea în pădure, soarele torid îşi făcea de cap.

Ştia un nuc mare undeva spre marginea pădurii, a intrat cu calul la umbra lui, a simţit un fior plăcut când răcoarea l-a pătruns prin carnea înfierbântată. Era aproape rece temperatura la umbra deasă a falnicului nuc. Frunzele mari şi dese ale pomului erau aşezate în straturi până în înaltul cerului, aşa părea de înalt, nu lăsa nici cea mai mică rază de soare să pătrundă prin coroana sa. Nicolae a stat cât să se răcorească el şi calul, apoi a părăsit cu părere de rău umbra binecuvântată a bătrânului pom, a ieşit în şleau, a încălecat şi a plecat spre casă.

Seara au mers în spatele casei. Irina a aşezat  o măsuţă joasă şi rotundă cu trei picioare frumos  sculptate, bărbaţii au luat loc pe scăunelele scunde  speciale pentru măsuţă. Sticla cu pălincă trona ca un mareşal în mijlocul mesei, în jurul ei, ca nişte aghiotanţi, erau trei ceşti din lut smălţuit. Nicolae a turnat rachiu, apoi a ridicat ceaşca pentru a saluta oaspetele:

-Don comisar să trăiţi şi să dea Domnul să izbândim în misiunea noastră! Am lăsat semnul, mâine voi lua legătura cu el.

-Merg cu tine Culaie, vreau să-l văd şi să terminăm odată, nu mai po...

-Nu don comisar, nu mergeţi nicăieri, Nicolae l-a întrerupt brutal pe Domide, dacă veţi fi descoperit, întâlnirea se va anula şi în acest fel vom rupe orice punte de legătură. Nicolae era ferm. Nu voia să rateze întâlnirea. Dorinţa lui era ca partizanii să se predea fără vărsare de sânge şi pe cât posibil să nu primească pedepse mari. Ştiau şi ei că nu vor scăpa nepedepsiţi. Siguranţa statului deja avea numele tuturor partizanilor şi al simpatizanţilor; aşteptau doar momentul propice când se vor năpusti asupra lor. Aproape în toate cetele existau informatori plătiţi de siguranţă, doar Ofiţeru reuşise să-l descopere pe cel care dădea note la siguranţă. Nu-l omorâse, îl trimisese cu misiune în altă parte a ţării, în Retezat, acolo unde era un aşa zis Cartier general al Partizanilor din munţi, în fapt nu a existat niciodată o coordonare a tuturor grupurilor de rezistenţă de pe teritoriul României.

-Bine, merg pe mâna ta! Nu uita Culaie că de întâlnirea asta va depinde viaţa noastră, dar şi a lui Dumitrana şi Vasilescu. Domide îl privea cu încredere pe Nicolae.  Înţelesese că nu avea altă soluţie, chiar îl vedea ca pe un izbăvitor. Îşi închipuia, dacă rezolva cu bine misiunea, cum era felicitat de comunişti şi înaintat în grad. Odată un lider comunist îl întrebase :”cum se face că acum eşti cu noi trup şi suflet, iar până în 23 august 1944  ai făcut tot posibilul să ne arestezi, torturezi  şi să ne bagi la zdup?”. „Simplu, i-am răspuns, eu respect legea, aşa scria atunci la lege, aşa făceam, acum voi aţi câştigat, eu  respect legile voastre”.

Dimineaţa devreme stele încă luceau pe cer, Nicolae a scos în linişte calul de sub polată, după ce îl înşeuase, a ieşit pe portiţă, a încălecat şi în trapul calului a pornit spre locul de întâlnire. Când soarele înroşise orizontul era la locul fixat. A descălecat şi s-a uitat atent în jurul lui, nu se vedea nimeni. Cu palma a bătut uşor calul pe grumaz, iar frâul l-a legat de o cracă de sânger. Când s-a întors cu faţa spre potecă Ofiţerul era în faţa lui, de unde naiba apăruse ăsta, parcă era o nălucă!

-Bună dimineaţa pădurare! Ce vrei să-mi spui? Ai veşti de la Dumitrana? Ce propune? Ofiţerul era telegrafic, nu voia să se întindă la vorbă.

-Da, doreşte să vorbiţi între patru ochi, mâine dacă eşti de acord, stabileşti tu locul. Mă pun chezaş pe cinstea comisarului. Nicolae nu voia să pronunţe numele lui Dumitrana. Nu voia să mintă. Faptul că Domide era subcomisar îl îndrituia să spună comisar. Miza pe faptul că Ofiţeru nu îl cunoştea pe Dumitrana, cel puţin aşa spera.

-Te însărcinez să-i transmiţi că ne vom întâlni peste trei ore lângă stejarul trăznit din apropierea „Urlătoarei”. Ştii unde este, da? Banditul voia să nu îi dea posibilitate comisarului să-şi aducă întăriri. Nu putea avea prea multă încredere în el, era totuşi poliţist.

-Bine, peste trei ore vom fi acolo, sper să fim toţi de cuvânt. Nicolae vorbise mai mult să-l liniştească pe Ofiţer, acesta nu avea nici un sens să-i facă rău comisarului, mai mult îşi agrava situaţia. Plec, nu mai zăbovesc, vreau să putem ajunge la timp la întâlnire.

-Aş vrea să-i mai transmiţi ceva... Ofiţerul l-a întrerupt aproape cu brutalitate pe pădurar

-Nu, nu mai transmit nici un cuvânt în plus, vorbiţi amândoi, eu nu vreau să fiu părtaş la nici un fel de înţelegere, vă fac legătura, atât! Fără a mai spune un cuvânt în plus, a dezlegat calul şi a pornit în trap întins spre casă.

Cum l-a văzut, Domide a alergat spre poartă înaintea lui. Era nerăbdător să afle veştile.

-Cum este? Faţa lui  frumoasă era puţin încruntată, privirea era rece, redevenise poliţistul impertubabil.

-Peste două ore trebuie să ne întâlnim cu el. I-am promis că vom fi acolo.

-Mergem!

-Doar să gustăm ceva că îmi este tare foame, apoi plecăm.

S-au aşezat la masă, iar Irina le-a adus câteva gustări.

-Un păhărel de pălincă cred că ar fi bun. Domide simţea nevoia unui gât de rachiu, avea un tremur interior, o nelinişte inexplicabilă dată de întâlnirea care urma să aibă loc.

-Să-l lăsăm, don comisar, pentru diseară când vom veni acasă. Acum să avem mintea limpede şi auzul încordat, niciodată nu ştim ce ne aşteaptă.

Au mâncat, apoi în grabă au încălecat pe cai, Irina, cât ei mâncaseră, înşeuase cel de-al doilea cal şi au pornit în goană spre „Urlătoarea”.

Nicolae a văzut de departe locul unde trebuia să se întâlnească cu Ofiţeru, a descălecat, din ochii i-a făcut semn comisarului să facă acelaşi lucru. Amândoi au legat caii într-un tufiş ferit. Au plecat spre locul stabilit pentru întâlnire. Nu se vedea ţipenie de om.

-Nu a venit, probabil îi este teamă. Are şi de ce? Ştie că nu va avea o viaţă uşoară, s-a răzgândit.

-Nu m-am răzgândit, s-a auzit un glas în spatele lor, amândoi s-au întors în grabă. Ofiţeru calm, cu braţele încrucişate, îi privea cu  răutate. Mi-ai spus pădurare că va veni comisarul Dumitrana, tu mi-ai adus pe altcineva. Cum pot avea încredere în voi?

-Dumitrana nu a putut veni, este indisponibil pentru o perioadă de timp, va trebui să negociezi cu sucomisarul Domide, el este în locul comisarului. Vă las să discutaţi, eu mă trag acolo la umbră, nu vreau să fiu părtaş la negocierile voastre. Nicolae a plecat spre tufişul de aluniş care se găsea în dreapta locului unde discutau cei doi.

S-a aşternut o tăcere stânjenitoare. Domide îl privea pe furiş pe Ofiţer. Voia să-i prindă privirea. Ar fi vrut  să citească în sufletul lui. Era greu. Banditul era om încercat, cu psihic puternic. Venise să-şi joace cartea vieţii, să-şi vândă pielea, nu era dispus să o dea pe un preţ de nimic.

-Cum vrei să te răscumperi? Domide îl privea cu ochii lui de gheaţă, inexpresivi, chipul frumos părea un adaus reuşit trupului atletic al subcomisarului.

-Mă predau, cu condiţia ...

-Nu eşti în situaţia de a pune condiţii. Comisarul îl privea cu dispreţ, îl considera un bandit cu care nu ai ce negocia.

-Dacă nu pot negocia, ce sens are întâlnirea?

                                CAPITOLUL  XIII

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Pe strada principală,  aproape de centrul oraşului, vis a vis de primărie, era o clădire veche, o vilă uriaşă, cu doi ani înainte fusese proprietatea unui senator ţărănist, acum fugit peste graniţă după ce a văzut că România se îndreaptă spre bolşevizare. Unul dintre prietenii lui l-a turnat la siguranţă, cum că ar fi fost spion german. Pe baza informaţiei şi cu ajutorul altor martori care, pentru aş  scăpa pielea, erau gata să vândă şi pe mă-sa şi pe tac-su i s-a înscenat un proces senatorului, iar  sentinţa dată, în contumacie, a fost de  condamnare la moarte şi de confiscarea totală a averii. Aşa a ajuns vila, în care până mai ieri se auzeau chicotelile copiiilor, nepoţii senatorului, în folosinţa Comitetului Judeţean de Partid (PCR).

Din stradă maşinile mici intrau pe două porţi mari din fier forjat, apoi pe un drum pietruit se ajungea pe peronul larg din faţa casei. Cei care erau pietoni intrau pe o portiţă tot din fier forjat şi mergeau pe o potecă, cu piatră măruntă, paralelă cu drumul pentru vehicule. De o parte şi alta a acestor alei erau sălcii uriaşe care îşi împleteau coroanele deasupra drumului. Era o plăcere să intri din canicula verii în umbra binecuvântată a copacilor.

În clădire se intra după ce urcai cele 15 trepte din ciment mozaicat, două uşi mari se aflau la intrarea în clădire, una dintre uşi era aproape tot timpul deschisă, doar viscolul ierni reuşea să o mai ţină închisă. În holul uriaş, un fel de living, avea în partea dreaptă o masă şi un scaun unde o funcţionară plină de importanţă înregistra persoanele care intrau în sediu şi la ce tovarăşi mergeau, în faţa mesei, mai tot timpul în picioare,  era paznicul care legitima pe cei care intrau în clădire, actele le înmâna funcţionarei pentru a fi înregistrate în uriaşul registru de poartă.

Lucrurile se desfăşurau cam aşa: intra un ţăran cu pălăria ponosită în mâini în semn de respect pentru domnii care lucrau în clădire, dădea cu ochii de cerber:

-Să trăiţi! Ţăranul umil se pleca până-n pământ.

-Bine, trăiesc eu şi fără urarea ta, ce cauţi aici? Cerberul, cu pieptul scos afară, mândru că-l poate umili pe ţăran continua: ia zi mă!

-Nae Gheorghe chiaburul satului şi-a băgat caii în lucerna mea, acu eu ce să mai cosesc? Am venit să mă plâng la tovarăşi, poate mi-or face dreptate.

-Nu aici, mergi la jandarmeria din sat...Cerberul umflat ca un păun voia să fie cât mai didactic cu ţăranul pe care el îl considera un prost, însă acesta l-a oprit brutal:

-Am fost tovarăşe, am fost peste tot, aici mi-a mai rămas. Am venit  pentru că anul trecut la alegeri ne-au spus  să venim la ei, adică aici, fiindcă ne vor rezolva toate problemele. Acu dumneata îndrumă-mă la cine să merg, îţi spusei toată daravela.

În acel moment pe uşă a intrat grăbit şi preocupat  secretarul II cu problemele de propagandă, cum l-a văzut, cerberul s-a dezumflat, s-a plecat umil în faţa lui şi a strigat din toţi bojogii:

-Să trăiţi tovarăşe secretar! A rămas îndoit de  mijloc de aveai impresia că i se rupsese şira spinării dintr-o dată, apoi când a considerat că secretarul s-a îndepărtat suficient de mult, s-a îndreptat, a scos pieptul afară, apoi s-a răstit la ţăran:

Pleacă bade! Nu aici ai de treabă! Mergi la poliţie, la procuratură, oriunde, doar acilea nu!

-Ba eu de aicea n-oi pleca, indiferent ce-i zice dumneata, aci şed! Ţăranu s-a aşezat direct pe duşumea în apropierea  mesei. Şi-a scos straiţa ce-o avea pe umăr, a pus-o lângă el, peste ea a aşezat pălăria şi s-a pus pe aşteptat.

Paznicul nu-l putea ţine în clădire fără să nu raporteze situaţia. A încercat să-l intimideze. Însă ţăranilor începuseră să le crească coarne  după ce comuniştii  le spuseseră că au drepturi. După un timp, văzând că nu o scoate la capăt cu mujicul, a telefonat la secretarul II, acesta , după ce l-a ascultat, l-a îndrumat către secretarul I Oblegovici.

Îi tremura mâna pe telefon când a cerut să i se facă legătura la tovarăşul. A raportat situaţia ca un răcan caporalului. După încheierea discuţiei  a pus receptorul uşor în furcă de teamă să nu-l audă” ăl de sus”.

-Bade, hai cu mine la tovarăşul prim, am aranjat eu să te primească, altfel acolo dormeai la noapte. Fii atent cum vorbeşti, se enervează uşor!

-De ce? Are oarece betegeală? Săteanul făcea pe prostul

-Ce betegeală, eşti nebun? Are probleme multe de rezolvat. Uite că am ajuns, asta este uşa, intră fără să baţi, vei da cu ochii de o fătucă frumoasă care bate la maşină, ea te va anunţa tovarăşului.

-Bine,mulţam fain! Ţăranul a intrat în cabinetul cu uşi capitonate.

Fata a simţit un miros neplăcut, a ridicat ochii din hârtia pe care o dactilografia, s-a încruntat puţin la vederea oaspetului, apoi a întrebat cu glas afectat:

-Cine sunteţi şi ce doriţi de la noi?

-Ştiţi, Nae Gheorghe, chiaburul de la noi din sat a băgat caii în lucerna mea...

-Lasă bade asta, cum te cheamă pe dumneata.

-D-apăi de ce vreţi să ştiţi, că nu eu am făcut pagubă lui Nae, ci Nae mi-o făcut mie, ori şi aici e tot ca la jandarmi, căci ăia mă scoteau pe mine vinovat că nu o fost lucernă destulă pe lot şi caii plecară acasă mai mult flămânzi.

-Nu omule, să ştiu pe cine să anunţ la tovarăşul prim.

-Apăi, aşa da, eu mi-s Vasile Rotaru din Galbenu, chiar aşa să-i spuneţi.

Secretara a intrat în birou, iar după câteva secunde a ieşit şi a făcut semn cu mâna lui Vasile să intre.

S-a strecurat pe uşă, a intrat în biroul uriaş. Înainte fusese sufrageria senatorului. S-a uitat pe jos unde să calce, fiindcă pe covoarele acelea moi unde se scufunda opinca lui, nu-i venea să calce, dar cum covorul era cât toată camera, a fost nevoit să calce pe el, e drept că mergea mai mult pe vârfurile picioarelor. A ridicat ochii sfios pe peretele din faţa lui, care se găsea în spatele imensului birou masiv din stejar, pe el erau atârnate portretele lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, Dej şi Groza. În partea dreaptă erau două canapele îmbrăcate în piele, iar între ele o măsuţă din mahon pe care se găsea un borcan cu apă şi patru pahare puse pe o tavă din argint, toate erau din mobilierul fostului proprietar. În apropierea canapelelor se afla un bar din nuc, prin geamul căruia se vedeau câteva sticle cu etichete imperialiste.

Din faţa biroului pornea o masă lungă de şedinţă cu scaune tapiţate aşezate de o parte şi alta a mesei, în spatele biroului trona un fotoliu larg, comod, îmbrăcat în piele de căprioară.

-Să trăiţi! Să trăiţi tovarăşu prim! Vasile cu capul puţin plecat, nu îndrăznea să ridice privirea, mototolea pălăria în mâini aşteptând cu inima cât un purice să audă ce va zice tovarăşul , mai ales că îl ştia nervos, aşa îi spuse uşierul.

-Ia loc tovarăşe! Ia loc acolo pe fotoliu! un fotoliu se găsea în stânga biroului undeva aproape de geam.

-Lăsaţi, stau în picioare, sunt obişnuit.

-Ia loc tovarăşe! Oblegovici cu mâinile la spate privea pe geam fără să-l vadă pe Vasile.

-Mulţumesc! Vasile a tras un scaun din cele care erau în jurul mesei, apoi s-a aşezat cu jumătate de fund pe un colţ al scaunului.

-Ia zi tovarăşe Vasile, Vasile te numeşti, nu?  Spune, care-i baiul? Oblegovici calm, cu vorba liniştită al cărui accent rusesc aproape dispăruse, încerca să-l facă pe ţăran să aibă încredere în el.

-Tovarăşul prim, caii lui Nae Gheorghe au intrat în parcela mea cu lucernă şi au mâncat-o, iar ce nu au mâncat , au călcat-o în picioare.

-Şi pentru asta vii  la mine? Îmi mănânci mie timpul? De ce nu ai mers la jandarmerie? V-aţi învăţat una două, hai la judeţ! Măi tovarăşi, mai aveţi destule organe până aici. Spre exemplu, ai fost la jandarmerie?

-Fost! răspunse Vasile milităreşte.

-Şi nu ţi-au rezolvat problema? Glasul secretarului PCR se asprise puţin.

-Nu, din contră, şi-au bătut joc de mine, au spus că nu am avut suficientă lucernă şi cai au plecat acasă flămânzi.

-Cum mă? Aşa ceva nu am mai auzit. Nu te-ai dus la instructorul de partid care răspunde de comună?

-Ba da tovarăşe, fost şi la el, dar degeaba, s-a unit cu jandarmul şi cu chiaburul la care trage din când în când, are Nae o nevastă frumoasă, plinuţă şi rea de muscă, lumea zice că Ghervase, aşa-l cheamă pe instructor, i-ar mai potoli fierbinţeala, fiindcă Nae nu ar mai fi capabil, fiind puţin beteag.

-Mă mai înebunit cu Nae şi cu Ghervase, Oblegovici începuse să se irite, odată cu enervarea apăruse şi accentul rusesec. Ai fost la toţi şi nu te-au rezolvat, aşa-i?

-Aşa, să trăiţi!

-De unde ai zis că eşti?

-Din Galbenu, să trăiţi!

-Mă, tu cunoşti pădurarul din satul vostru? Ce fel de om este?

-Îl cunosc, nu este bine să te pui cu el, e omu’ dracu’. Dă cu barda-n Dumnezeu!

-Explică mă să înţeleg şi eu, fură pădurea?

-Nu tovarăşe prim, nu ia un băţ de lemn, însă nu iartă pe nimeni dacă-l prinde furând lemne, altfel, dacă avem bon ne ajută şi el să tăiem. Este cinstit tovarăşe prim, de ce să mint, mă bate Dumnezeu!

-Bine mă, uite cum facem, merg şi eu în Galbenu, am ceva treburi de rezolvat. Tu cu ce eşti venit la oraş?

-Am venit cu căruţa, o am în gazdă la cineva mai în marginea oraşului, că doar nu veneam cu ea în centrul târgului.

-Bine Vasile, mergi acasă căci voi veni şi eu, mai am puţină treabă, te prind din urmă.

După plecarea ţăranului, Oblegovici a ridicat receptorul şi a cerut să i se facă legătura la poliţie.

-Măi, unde este Dumitrana? A întrebat secretarul după ce s-au făcut prezentările.

-În arest, tovarăşe prim.

-Fă-mi legătura la comandant, aştept!

-Aveţi legătura!

-Tovarăşe comandant, sunt Oblegovici, am nevoie de Dumitrana, te rog să-l scoţi din arest, să-l pui în libertate, apoi să-l trimiţi la mine cu o maşină de la voi ca nu cumva să se rătăcească pe drum.

-Cum să se rătăcească tovarăşe prim, Dumitrana cunoaşte oraşul ca pe buzunarul lui.

-Tocmai d-aia se poate rătăci, fă aşa cum am ordonat, ai înţeles?

-Da, să trăiţi!

Oblegovici a închis telefonul fără să mai salute, celălalt trebuia să înţeleagă că el este atotputernicul, că ordinele lui trebuiau urmate cu stricteţe. A sunat secretara să-i facă o cafea, apoi şi-a aprins o ţigară, îi plăceau cele „regale”, dar din spirit de frondă cu PCR fuma „Naţionale”. Fuma mult, îşi tot impunea să le mai rărească, începuse să tuşească şi obosea repede. S-a aşezat pe canapeaua de la măsuţă, a savurat  cafeaua cu caimac, era specialistă Maria, secretara învăţase de la bucătarul senatorului, fumul de ţigară ieşea în rotocoale din gura lui, cu capul pe spate se gândea cum va acţiona în sat, era hotărât să facă ordine. Se visa într-o grădină frumoasă cu pomi fructiferi, îi era sete, voia să mănânce o pară galben roşcată care se vedea în părul din faţa lui, a întins mâna să prindă fructul, acesta a sărit pe o creangă mai sus, a încercat la altul, acelaşi lucru. Setea îl cotropise, apă nu era, iar fructele fugeau de el. S-a trezit, secretara era în spatele lui, îl mişcase de umăr, adormise, oare cât dormise?

-A venit Dumitrana tovarăşe prim.

-Spune-i să intre!

-Să trăiţi tovarăşe prim! M-am prezentat la ordinul dumneavoastră!

- Ia loc Dumitrana!  Maria te rog să-i aduci o cafea mare! Cred că are nevoie. Spune comisare, eşti bine? Secretarul îl simpatiza pe comisar, ştia că este nevinovat. Avusese o discuţie tare cu ăia de la siguranţă când a aflat că este arestat, din păcate deja fusese torturat de Nicoriţă. Am aflat târziu despre necazul tău şi al lui Vasilescu, apropo, el e bine?

-Am înţeles că nu a rezistat „interogatoriului”, este pe moarte.

-Dumitrana, Obregovici vorbea cu înflăcărare, declama ca în faţa unei mulţimi în campanie electorală,o societate nouă se construieşte cu sacrificii umane, de multe ori, în situaţii regretabile, cum este şi cazul tău şi al chestorului, chiar cu sânge. Şti de ce? Este greu să alegi  grâul din neghină. Mulţi oameni sunt cameleonici. Îşi schimbă culoarea după interesul momentului şi atunci nu ştim cine este cu noi şi cine împotriva noastră. Uite, îţi dau un exemplu, liderul local al PNL ne curtează să-l primim în partidul comunist. Cum dracu mă, spune şi tu că eşti băiat deştept, să vină un liberal să se pupe-n bot cu un comunist, ăştia sunt ca uleiul cu apa. Îl vom primi, dar şti de ce? Să le dăm peste gură ăstora de dreapta, să le arătăm că până şi liderii lor au înţeles că politica noastră este de viitor. De aici apar neînţelegerile şi neîncrederea, nu îţi mai spun câte cereri am de la foşti legionari care îşi toarnă cenuşă-n cap că au greşit şi pentru ca noi să avem încredere în ei ne informează care sunt şefii lor de cuib şi unde-i găsim. Şi noi greşim! Cazul tău este cel mai elocvent. Te-au lucrat  subalternii, pentru a câştiga încrederea noastră te-au turnat cu minciuni, nu le plăceai, erai intrasigent, le-a fost teamă de tine că îşi vor pierde capul, atunci l-au vândut pe-al tău, nu conta că nu greşiseşi. Văd că ai un plasture aproape de tâmplă, mai ai şi alţii?

-Nu, aici m-am lovit cu capul de pat, am avut o uşoară ameţeală. Sunt bine, vă mulţumesc de grijă! Dumitrana nu voia să se plângă de faptul că fusese maltratat.

-Dumitrana, plecăm la Galbenu! De acum eşti comisar cum ai fost înainte, pe acelaşi post. Domide ţi-a fost înlocuitor, ce părere ai de el?

-Un băiat profesionist şi cinstit.

-Apropo, am vrut să iau legătura cu el, nimeni nu l-a văzut de ieri, ce părere ai?

-Nici una, un ofiţer de poliţie poate pleca în misiuni secrete. În aceste condiţii cu cât ştiu mai puţini, cu atât mai bine. Cum noul comandant e venit din altă parte şi nu-l cunoaştem bine, nu trebuie să îi acordăm nici prea mult credit.

-Ia maşina, treci pe acasă să îţi iei  schimburi, fiindcă vom pleca câteva zile! Alertăm trupele de jandarmi, îi vreau civili cu pistoalele mitralieră sub haină! Vor veni la noapte pe drumuri diferite în Galbenu. Ne întâlnim mâine în zori. Voi trimite consemnul mai târziu.

-Tovarăşe secretar, nu cred că facem faţă dacă declanşăm o acţiune în forţă. Vom pierde mulţi oameni. Partizanii sunt bine organizaţi! Mai bine lăsăm oamenii într-un loc ferit, până când luăm legătura cu Nicolae Deiu, îl ştiţi, ăla cu amnezia.

-Aşa facem, ai dreptate! Mergi acasă, într-o oră trec să te iau şi pornim la drum.

O oră mai târziu o Volgă neagră  strivea colbul gros în  drumul ei spre Galbenu, în urma, un nor mare de praf se ridica la cer.

Ajunşi în sat, au parcat  maşina cu  mult mai departe de postul de jandarmi, cumva mascată de un rug de măceşi. Dumitrana împreună cu secretarul de partid au intrat în biroul şefului de post fără să bată la uşă, Băbuică a sărit în picioare, pe moment nu i-a recunoscut, dar a înţeles că sunt mahări.

-Cine sunteţi şi ce doriţi? Şefului de post îi tremurau izmenele de frică.

-Sunt secretarul de partid Oblegovici, dânsul este comisarul Dumitrana de la poliţia judiciară, dumneata cine eşti?

-Sunt şeful de post Băbuică, tocmai beam un păhărel cu dânsu, e ziua lui, ştiţi, azi e Sfânta Marie, a venit cu o glajă de pălincă. Nu trebuia să beau căci sunt în timpul serviciului, însă un păhărel nu a omorât pe nimeni.

-Ai dreptate băiete, da, nu ne faci cunoştinţă cu musafirul tău? Oblegovici era interesat de problema cu lucerna şi tare voia să o rezolve.

-Dânsul e un om de vază de la noi de aici din sat, îl cheamă Nae Gheorghe, om fain şi bun gospodar.

-Drept ai grăit jandarmule, cât despre tovarăşul Nae, vestea a ajuns până la noi de cât este el de gospodar şi judicios când e vorba de averea lui, chiar azi mi-a povestit un consătean de-al vostru, unu..., of că îmi scapă numele zise Oblegovici după ce a părut că stă şi se gândeşte cum îl cheamă pe cel care l-a lăudat pe Gheorghe. Nu voia să-l deconspire, aştepta să vină Vasile. Tovarăşe  Băbuică, fii te rog drăguţ şi condu-l pe Tovarăşul Nae Gheorghe într-o cameră alăturată! Vom discuta cu dânsul puţin mai târziu. Băbuică l-a dus  pe Nae în beciul pe care îl mai folosea când era nevoit să reţină câte un infractor, sau vreun beţiv nervos până a doua zi când se trezea.

-Don şef, de ce mă bagi aici? Ce am făcut? Nae era speriat.

-Stai liniştit, să vedem ce vor ştabi ăştia, apoi îţi dau drumul!

Băbuică a încuiat uşa, apoi a urcat scările care păreau să se prăbuşească sub greutatea lui. Ajuns în birou a fost surprins să-l găsească, stând umil într-un colţ lângă uşă cu pălăria în mâini, pe Vasile Rotaru.

-Mă, sună să vină Ghervase până aici, avem o vorbă cu el. Oblegovici era aspru în vorbă.

Şeful de post a crăpat uşa şi a striga unul din jandarmi:

-Dă fuga până la tovarăşul Ghervase, vezi că la ora asta e la prăvălie. Trap!

-Măi Băbuică, un neam mai îndepărtat de-al nevesti face armata la jandarmi, am înţeles că a fost „vărsat” în grupa ta, unul...Moldovan parcă, Oblegovici părea că se gândeşte, că nu îşi aminteşte cum îl cheamă, deşi el îl instruise când îl trimisese jandarm în Galbenu.

-Este aici la noi, e chiar din zonă, bun băiat, deştept şi descurcăreţ. Băbuică era în culmea fericirii că putea să laude o rudă a lui Oblegovici.

O bătaie uşoară în uşă l-a făcut pe Băbuică să se oprească:

-Intră!

Pe uşă a intrat instructorul de partid Vasile Ghervase, îmbrăcat curat, cu nelipsita şapcă pe cap, cum a dat cu ochii de Oblegovici a înlemnit, nu se aştepta să-l întâlnească în postul de jandarmi.

-Să trăiţi tovarăşul prim! Mă bucur să vă văd! Ghervase, negricios cum era, se albise la faţă, buza de jos şi bărbia ascuţită îi tremurau uşor.

-Luaţi loc tovarăşi, fiindcă avem o problemă arzătoare de discutat. Ia spune  Vasile tot ce mi-ai spus mie azi când ai venit la judeţeană. Nu schimba nici un cuvânt. Dar înainte de asta, adu-l Băbuică pe „gospodarul” Nae, să fie şi el de faţă  când ne va povesti Vasile Rotaru păţania lui.

Fără să crâcnească, Băbuică a coborât în beci, a descuiat uşa şi l-a poftit afară pe Nae Gheorghe.

-Hai afară Gheorghe că suntem terminaţi, a venit tovarăşul prim, ne-a pârât nenorocitul de Rotaru, te aşteptai tu ca sărăcia asta de Vasile să meargă, auzi tu, la secretarul I al judeţenei?

Şeful de post a intrat în birou împreună cu Nae, au rămas amândoi în picioare lângă uşă.

-Suntem toţi, putem începe discuţia,  înainte de toate aş vrea să lămurim o chestiune pe care nu am înţeles-o, cum te cheamă pe tine? Oblegovici se uita la Nae curios.

-Nae Gheorghe, să trăiţi! Gheorghe îşi pierduse din siguranţa lui de chiabur obişnuit să poruncescă.

-Măi Băbuică, azi e sfânta Mărie, nu sfântul Nicolae, cum de vă cinsteaţi de ziua lui?

-Tovarăşul prim, m-am zăpăcit când v-am văzut intrând pe uşă, iertaţi-mă vă rog!

-Bine mă, am fost doar curios. Vasile, ia zi mă ce mi-ai spus mie azi! Cât vorbeşte Rotaru nu vreau să-l întrerupă nimeni.

-Tovarăşul prim, cunoaştem povestea, a fost o glumă, sigur că tovarăşul Nae îi va plăti lucerna şi ceva în plus. A fost o glumă a noastră.  Vasile s-a supărat. Am alergat după el când a plecat de la post, însă nu l-am mai prins. Ghervase nu ştia ce să mai spună, simţea că era băgat în rahat până-n gât, putea fi acuzat de pactizare cu duşmanul de clasă.

-Sigur că plătesc! Plătesc tot, este adevărat că animalele mele au stricat tot lotul de lucernă al omului. Îi voi plăti şi ziua de muncă pentru azi,  fiindcă a fost nevoit să meargă la oraş din vina mea.

-Bine mă,mă bucur să văd că sunteţi plini de omenie, ce zici Rotarule, să avem încredere în ei?

-Apăi mie dacă îmi plăteşte, nu mai am nimic cu ei. Gheorghe, te aştept să-mi aduci banii, amu vă las cu ale dumneavoastră treburi, iar eu voi merge să-mi caut de-ale mele.

-Nae, dă fuga acasă şi ia banii, iar până plec din sat, să aud că ai stins socoteala cu Vasile. Ne-am înţeles?

-Înţeles, să trăiţi! Cu capul plecat şi mergând cu spatele spre uşă, Nae a părăsit biroul.

-Acum suntem între noi, organele, măi Băbuică, de ce dracu eşti prost? Şi tu Ghervase la fel ca el eşti de prost. Aţi pactizat cu duşmanul de clasă, v-aţi făcut  prieteni cu chiaburul să oropsiţi un sărman ţăran. Ar trebui să vă zbor pe amândoi să nu vă vedeţi, dar vă iert acum, vă aştept pe amândoi la cotitură, cum veţi greşi, cum veţi plăti! Apropo Băbuică, ce părere ai despre pădurar? Ştii, amnezicul, cum îl cheamă că i-am uitat numele...?

-Un nenorocit, tovarăşul prim, nu se înţelege nimeni cu el. Nu-şi mai încape în piele de când a ajuns pădurar şi mai ales de când are acte de identitate.

-Mă, ai auzit că face ceva rău, că ar lucra împotriva partidului? Oblegovici voia să ştie cât mai multe despre Deiu, urma să meargă la el şi nu ar fi fost tocmai bine să se dea pe mâna unui trădător.

-Nu ştiu, nu am auzit, însă după cum se comportă, nu este exclus. Simţea o mare bucurie fiindcă îl putea denigra, voia să se răzbune pe Nicolae.

-Auzi, i-a spune, a făcut dosar la vreunul pentru că l-a prins cu lemne în căruţă fără a avea acte?

-Nu, nici vorbă de aşa ceva, chiar i-am zis eu: „băi tu nu prinzi pe nimeni la furat”, mi-a răspuns în zeflemea: „nu tovarăşu’, stau toată ziua-n pădure şi fac muncă de „pretenţie”, ce-o mai fi şi asta?

-Prevenţie, probabil aşa a zis, Dumitrana a fost prima dată când s-a băgat în discuţie, îl durea sufletul când observa cum îl batjocoreşte jandarmul, dar nu voia să îi ia apărarea acum.

-M-am lămurit, Băbuică, caută-l pe Moldovan, vreau să îl iau cu mine, diseară când mă va întreba nevasta dacă am vorbit cu el, nu vreau să o mint.

-Să trăiţi! M-am prezentat la ordinul dumneavoastră! Moldovan, tânăr, frumos, cu faţa luminoasă şi ochi lui negri şi neastâmpăraţi încremenise în poziţia de „drepţi”.

-Pe loc repaus, a comandat Oblegovici, voi mergeţi în treburile voastre, s-a adresat lui Băbuică şi Ghervase, după plecarea celor doi, a continuat: mergem la maşină, apoi Moldovane ne conduci acasă la Nicolae Deiu, pe drum să-mi raportezi tot ce ai aflat despre el.

                                CAPITOLUL  XIV

-Tovarăşe Oblegovici, şi-a început jandarmul raportul, până acum Nicolae s-a  comportat  ca un om normal, ca un om cinstit. A  făcut ordine în pădure,  mulţi hoţi de lemne au fost duşi la  postul de jandarmi, Băbuică, în loc să le facă dosare penale, apoi să le înainteze spre soluţionare poliţiei, a preferat  să se pupe cu hoţii şi să muşamalizeze infracţiunile contra unor sume de bani pe care le-a primit. În rest, nu am ce să raportez, nu mi-a atras atenţia cu nimic. Pare a fi, cine susţine că este, adică un amnezic, face eforturi pentru a se încadra în societate.

-Tu ce părere ai Dumitrana, ştiu că te-ai văzut cu el şi acum câteva zile.

Surprins, Dumitrana s-a uitat în ochii lui Oblegovici, ce voia să insinueze activistul?

-Mi se pare un om onest, însă sunt poliţist, meseria mă face să fiu tot timpul suspicios, de ce un om pare a fi perfect, de aceea cred că ascunde ceva. Nu îmi dau cu părerea mai mult, încă sunt pregătit pentru surprize.

Tot discutând au ajuns la poarta pădurarului.

-Aici locuieşte, spuse tânărul jandarm.

-Aici în pustietatea asta? Secretarul de partid era nedumerit.

-Da, aici, continuă Dumitrana care cunoştea istoria casei, asta este casa pădurarilor încă de pe vremea grofilor, apoi a fost cedată în proprietate definitivă Irinei, după ce soţul i-a murit în război.

Cei trei au coborât din maşină şi s-au apropiat de poartă, Ursu’ a început să latre, din spatele casei a apărut un cap curios, a privit cu atenţie spre poartă.  Nicolae a intrat  în tindă prin uşa din spate şi a ieşit pe uşa  din faţă  direct pe prispă, ca şi cum ar fi fost în casă, s-a apropiat cu inima cât un purice de poartă, de când se băgase în povestea cu partizanii îi era tot timpul teamă de poliţia de siguranţă. A mers cu pas hotărât pe poteca pietruită, era bărbat şi-i plăcea să se comporte astfel în orice situaţie. Când a deschis portiţa a dat cu ochii de Dumitrana pe care îl ştia arestat, nu i s-a părut în regulă acest lucru, a doua persoană era Oblegovici, pe jandarm nu l-a băgat în seamă.

-Să trăiţi! Ce onoare pe mine şi umila mea casă! Poftiţi în curte! Nicolae era dispus să joace cartea până la final, acum nu mai avea de ce să-i fie teamă, erau toţi grangurii la el în curte.

-Deschide porţile să băgăm maşina în curte, Oblegovici vorbea ca un vătaf boieresc, funcţia începuse să-l pervertească.

-Imediat! Nicolae a deschis porţile, iar jandarmul a parcat maşina aproape de casă.

-Ar fi bine să o ducem după casă, aşa nu se mai vede din drum. Nicolae risca, însă nu avea altă soluţie, nu putea tăinui prezenţa lui Domide în casa lui. Dumneavoastră, haideţi după mine în spate, acolo e răcoare şi vom putea povesti.

Ajunşi în spatele casei au fost surprinşi să vadă la masă pe Irina împreună cu Domide. Subcomisarul a încremenit în poziţia de drepţi când l-a văzut pe Dumitrana împreună cu Oblegovici.

-Pe loc repaus, Oblegovici se comporta ca un general, preluase rolul de conducător.

-Aveţi pe masă o sticlă cu ceva pălincă, dacă vreţi să gustaţi, eu vă las, mai am ceva treabă, Irină pune ceşti pe masă şi vină să rânduim oarece în curte.

 Plecarea  lui Nicolae a fost strategică, a vrut să-i lase singuri, „ să-şi spargă capetele”, nu voia să fie  părtaş la discuţiile lor, după plecarea lui şi a Irinei, cei trei, apoi s-a alăturat discuţiei şi jandarmul Moldovan, au început să se certe:

-Domide, ce cauţi tu aici fără încuvinţarea mea? Ţi-am dat eu ordin? Secretarul de partid era orbit de furie.

-Tovarăşul prim, am avut un pont, trebuia să-l verific, apoi vă informam, Domide răspunsese ca la carte, dar celălalt era proaspătul tiran, dornic de afirmare.

-Măi Domide, tu eşti comisar de poliţie, însă noi dictăm ce şi cum. Tu trebuia să mă anunţi, să-mi ceri aprobarea, am fi discutat, probabil aprobam planul tău şi ai fi avut binecuvântarea mea. Ai trecut peste mine, mi-ai minimalizat funcţia. Domide, Domide, învaţă bă, fără partid eşti zero, partidul ne dă puterea, ne dă directiva şi clarviziunea. Păi dacă tu neglijezi partidul, de unde vrei să iei lumină? Cine să lumineze mă bezna din capul tău? Ai gărgăuni capitalişti în cap? Te sfătuiesc să-i scoţi! De acum nu te mai ajută! Raportează, să vedem ce dude ai făcut tu pe aici!

-Tovarăşe  Oblegovici, raportez: acum câteva zile s-a prezentat la mine Nicolae, nu-l cunoşteam, voia să vorbească cu tovarăşul comisar Dumitrana, dar cum dânsul nu era, nu insist asupra motivelor care îl făceau indisponibil, am decis să-l primesc eu. L-am audiat multe ore, nu am avut ce scoate de la Nicolae, susţinea că el nu are nimic de raportat comisarului , era şi el curios să vadă de ce îl chemase Dumitrana. Deiu chiar a insistat să nu-l mai întreb  despre dumneavoastră tovarăşe comisar că nu va spune nimic, chiar dacă ştie ceva, nu va divulga,  secretul nu este al lui. Loial om!

Abia mai târziu Nicoriţă l-a determinat să vorbească, nu l-a lovit, i-a explicat ce s-a întâmplat cu tovarăşul comisar şi cu chestorul Vasilescu. Declaraţia lui Nicolae m-a determinat să vin aici şi să iau legătura cu bandiţii, mi-am zis că, dacă pot să opresc o vărsare de sânge, să o fac! Domide îşi revenise, ştia că nu greşise cu nimic.

-Dumitrana, tu cum ai fi acţionat? Oblegovici tot mai avea un dinte împotriva lui Domide, de fapt el avea dinţi împotriva tuturor vechilor poliţişti.

-Tovarăşe  secretar aş fi acţionat la fel ca Domide, nu avea sens să vă amestec în toată tărăşenia asta până nu deţineam controlul. Dacă eu picam, eram doar un poliţist vechi, dacă aţi fi fost descoperit în  tevatura asta, ar fi căzut o umbră pe partid.

-Mda, poate ai dreptate! Activistul încerca să fie împăciuitor. Domide, te-ai întâlnit cu cineva din conducerea bandiţilor? În ce apă se scaldă?

-M-am întâlnit cu liderul lor, unu Ofiţeru, nu-i ştiu numele adevărat, mi-a comunicat că este gata să se predea dacă îi asigurăm o pedeapsă de până în doi ani, iar celorlalţi procese corecte.

-Nu ştiu ce să zic, nu ar trebui să fie greu, până la urmă partidul e-n toate, chiar şi în instanţă, mai sunt dracului şi judecători scrupuloşi care dau sentinţe conform legii, nu conform înţelegerii. Tovarăşi, în situaţii de criză cum este şi aceasta pe care încercăm să o traversăm cu toţii, trebuie să punem umărul la asanarea societăţii şi cine cunoaşte mai bine decât Partidul Comunist nevoile oamenilor? De aceea aş dori să facă front comun cu noi, în munca noastră de anihilare a partizanilor, toate organele, mă gândesc la poliţie, procuratură şi instanţele de judecată. Nimeni nu trebuie să se abată de la sarcinile trasate de partidul nostru care ne este far călăuzitor. Dumitrana, spune ceva!

-În împrejurările acestea, eu aş merge pe înţelegere, putem rezolva o problemă paşnic, fără vărsare de sânge, toate instituţiile ar trebui să înţeleagă situaţia dată, dar cel mai important ar fi să avem acceptul Comitetului Central.

-Mai este o problemă, Ofiţeru nu-i conduce chiar pe toţi, mai este o aripă a unuia Arnăutu, formal se subordonează Ofiţerului, în schimb nu vrea sub nici o formă să se predea. Pentru el, şeful partizanilor s-a gândit să-i întindem o capcană. Sunt câteva probleme pe care trebuie să le analizăm cu maximă atenţie.

-Tovarăşe secretar, dacă dăm greş, puşcăria ne mănâncă pe toţi, vom fi acuzaţi că am pactizat cu duşmanul poporului. Eu zic să luaţi legătura cu Bucureştiul, e bine să ştie ce vrem să facem. Dumitrana, om cu experienţă, voia să se pună la adăpost, să acţioneze în baza unor ordine clare.

-Nu Dumitrana, eu sunt şeful politic al judeţului, prin urmare voi conduce întreaga misiune. Cum a rămas Domide, cum te-ai înţeles cu Ofiţeru? Oblegovici se simţea bine când putea da porunci.

-Va discuta cu toţi membrii şi vor hotărî , apoi ne va contacta. Cred că mâine vom avea răspunsul, nu ştiu în ce mod ne va anunţa, dar va găsi o modalitate.

-Ce fel de om este şeful partizanilor?

-Pare un om dintr-o bucată, obişnuit să ordone, după cum îi sunt palmele a fost ofiţer, intelectual sau boier. Vocea este a unuia obişnuit să poruncească.

-Moldovane, nu vi l-am prezentat  pe tânărul jandarm, este ofiţer de la siguranţă înfiltrat aici cu misiunea de a-l supraveghea pe Nicolae şi pe Băbuică, Moldovane, ce părere ai?

-Sunt de acord că trebuie să fim prudenţi, o întrebare: tovarăşul Domide, când aţi vorbit cu Ofiţeru, Nicolae a asistat la discuţie?

-Nu, ca şi acum s-a retras discret, nu a vrut să fie părtaş la tratativele noastre.

-În situaţia asta, vom aştepta!  Peste noapte  rămânem toţi aici, la Nicolae, vom bea oarece, apoi ne vom culca. Puteam pleca, dar nu vreau să atrag atenţia asupra noastră. Cheamă-l pe Nicolae să vină să stea cu noi.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

După despărţirea de Domide, Ofiţeru s-a făcut nevăzut printre copaci. A mers pitulându-se până s-a îndepărtat destul de mult, a dat un semnal sonor care semăna cu cârâitul unei ciori, dintre ramurile  stejarilor s-au auzit alte ciori. Bărbatul şi-a zâmbit în barbă, străjerii erau la post, era pe teritoriul lui. Intrarea în tabără nu a trecut neobservată, din dreapta lui, prin spate, a apărut Arnăutu’ un tip masiv cu pectoralii ieşiţi mult în faţă, era îmbrăcat într-o cămaşă de culoare maro fără mâneci, i se vedeau bicepşi uriaşi de halterofil, făcuse sport, acum fusese prins ca într-o menghină de viaţă.

-Ce ai rezolvat cu ăia? Tot nu înţelegi că libertatea noastră este în ţeava pistolului? Nimeni nu ne salvează, doar noi împreună cu americanii care trebuie să sosească din zi în zi, mai ales acum când comuniştii  au arestat conducerea Partidului Naţional Ţărănesc, mai putem să ne salvăm. Ofiţerule, americanii şi englezii nu vor suporta un asemenea afront, vor veni grămadă peste ruşi, şi le vor spune aşa: „ruşilor, plecaţi peste Nistru, lăsaţi Basarabia românilor căci este a lor din moşi strămoşi. Aici, în ţară, Mihăiţă, regele românilor, va şti cum să conducă România, iar unde se va împotmoli, îi vom arăta noi”.

-Visezi Arnăutule, nu va veni picior de englez  sau de american, suntem pe cont propriu, ce putem face noi, nişte amărâţi prost înarmaţi şi instruiţi, împotriva unor trupe regulate, nu avem şanse. Am trimis vorbă şi altor cete risipite pe întreg cuprinsul ţării, nu am găsit înţelegere, pe fiecare îl mână altceva în luptă, nu avem un ţel comun. Ofiţeru vorbea calm, intrase împreună cu Arnăutu într-o mică grotă. Afară, sub nişte adăposturi din frunziş câteva femei fierbeau nişte oase de mistreţ, mai  aveau trei cartofi şi două cepe, puţin zarzavat pentru ceaunul de trei vedre. Proviziile se sfârşiseră, câţiva erau bolnavi, medicamente nu aveau, omul de legătură care îi aproviziona fusese arestat, situaţia lor nu era de invidiat. Cum vrei să ieşi din tevatura asta?

-Atacăm casa pădurarului, din câte am aflat, azi a  sosit o Volgă cu trei ştabi, îi omorâm şi dăm un imbold şi   sătenilor  să-i alunge  pe comunişti din sat. Punem mâna pe putere, aşa vom face şi cu celelalte localităţi. Arnăutu se înflăcărase, declama ca un senator antic, deja îi vedea pe comunişti fugind mâncând pământul. După ce punem mâna pe putere, vom elibera liderii ţărănişti, avem nevoie de ei pentru a putea conduce ţara.

-Vorbeşti prosti Arnăutule! Nu vom rezolva nimic, doar îi vom înrăi, eu nu te sprijin. Ofiţerul a întors puţin capul, apoi s-a adresat unuia dintre tovarăşi: spune oamenilor să vină aici!

În câteva minute cei doi lideri au fost înconjuraţi de către ceilalţi partizani. Ofiţeru a luat un scaun s-a urcat pe el şi a început să vorbească:

-Astăzi am luat legătura cu un comisar de poliţie, am negociat cu el libertatea noastră, probabil nu vom scăpa fără condamnări, dar a rămâne mai departe aici, nu vom face decât să agravăm lucrurile, nimeni nu ne va ajuta, vedeţi şi voi, comuniştii adună pe cei care se împotrivesc politicii lor, precum aduni ciupercile după ploaie. Nu s-au sfiit să-l aresteze pe Maniu şi Mihalache, se vor încurca când va fi să ne termine pe noi? Arnăutu propune să atacăm casa pădurarului, acolo sunt trei ştabi comunişti, ce credeţi că vom câştiga din asta? Unii dintre noi vor muri, iar ceilalţi vor fi prigoniţi până când vor fi prinşi şi puşi în lanţuri. Asta vreţi? Arnăutu este urmărit pentru dublă crimă, ori aici, ori dacă se predă tot va fi  omorât, dar voi, ceilalţi, care aţi venit în pădure doar pentru a alunga comuniştii, nu puteţi intra în aceeaşi oală cu un criminal. Încă ne putem retrage, nu s-a făcut mult rău, comuniştii au armata rusă în spate,nu se tem de nimeni. Americanii nu vor veni, ne-au vândut ruşilor, nu au interese în România. Fraţilor, cauza noastră este pierdută, poate mai putem rezista câţiva ani, apoi ce vom face? Dacă eu aş avea certitudinea, sau cel puţin nişte mici garanţii că lupta noastră nu este fără  rost şi copiii noştri vor trăi într-o ţară liberă de comunism, sunt gata să rămân aici, să murim cu arma în mână, însă moartea noastră nu va ajuta pe nimeni.

-Fraţilor, nu vă luaţi după Ofiţer, ăsta s-a vândut comuniştilor, a făcut în izmene de frică, de ce ne-am retras în păduri şi munţi? Pentru ca acum să ne predăm? Am jurat să nu avem linişte până nu vom izgoni Anticristul comunist din ţară, sunt mulţi comuniştii? Noi suntem şi mai mulţi, număraţi toţi aceşti stejari bătrâni, mergeţi şi vorbiţi cu ei, ascultaţi-le poveştile, multe ştiu, la nevoie vom învăţa de la ei cum să prindem rădăcini în acest pământ hrănit cu sânge românesc de câteva mii de ani. Nu suntem copii, nu am venit în pădure pentru a ne juca de-a „hoţii şi vardiştii”, am venit să îndeplinim o misiune sacră, aceea de a izgoni comuniştii şi comunismul din ţară. Poate nu vor veni americanii în ajutor, dar chiar avem nevoie de ei?. Nu fraţilor, trebuie să ne eliberăm noi prin noi, fără ajutor, m-am săturat să vină alte popoare să ne ajute, apoi să uite să mai plece de aici. Vom câştiga fraţilor! Arnăutu se transfigurase, semăna, în razele soarelui care îşi căuta culcuş pentru odihnă , cu un orator mitologic, trăia momentul, transpiraţia curgea şiroaie pe faţa lui, nu o simţea, nu mai era real, devenise un personaj de basm, partizanii ascultau fermecaţi, era o linişte mormântală, bărbaţii îşi strângeau armele în mâini gata să pornească la luptă, femeile uitaseră de ciorba care fierbea-n ceaun, erau gata să-şi ajute idolul, iar idolul lor în acel moment era Arnăutul, el era zeul de care aveau nevoie să le potolească foamea de libertate. Simţeau că sunt acolo, doar pentru a muri jertfiţi pe altarul libertăţii prorocului Arnăutu.

Ofiţeru era izolat într-o parte, toţi erau cu spatele la el, părăsit ca un ciumat, oamenii voiau sânge, nu pace, moarte, nu comunism, libertate, nu lanţuri. A privit cu milă peste toată adunarea, şi-a dat seama că i-a pierdut, toţi sunt ai lui Arnăutu. Într-un fel era gelos pe ei, avuseseră puterea să aleagă moartea.

Arnăutu a continuat discursul în acelaşi mod înflăcărat:

-Fraţilor, vom instaura teroarea! Vom omorî  comuniştii şi pe simpatizanţii lor, vom pătrunde noaptea peste ei în casă şi-i vom ucide, nu vă atingeţi de copii, ei trebuie să înveţe din greşelile părinţilor.

-Dacă are 15 ani şi pune mâna pe furcă ce facem? Întrebase unul dintre lotrii, avea privirea rea şi saşie, părul crescut în neorânduială îi venea peste ochi.

-Îl omori, apoi, te aşezi în genunchi şi spui o rugăciune către Domnul prin care-I ceri să te ierte, căci tu nu ai vrut să omori un suflet de copil, în schimb el te-a provocat, spui aşa: „nu am vrut Doamne să-l omor, dar nici eu nu vreau să mor!” În această noapte vom ataca casa pădurarului, nu vreau să scape nici unul. Eu împreună cu alţi  doi vom merge în sat la primar şi la instructorul lor de partid să le facem de petrecanie, deja am luat legătura cu Băbuică, jandarmul, ne aşteaptă. Donose, preiei comanda celor care atacă casa pădurarului. Acum fiecare la ale lui, încercaţi să dormiţi.

Grota avea în partea dreaptă o altă încăpere, aici a intrat Ofiţeru, dar nu înainte de a face un semn discret uneia dintre cele cinci femei care erau în tabără şi pregăteau mâncarea. Intrarea în acest „dormitor” era acoperită cu o foaie de cort, în partea cea mai întunecată a  încăperii erau paie puse direct pe pământ, iar peste paie o zdreanţă de pătură cazonă. Ofiţeru s-a trântit pe patul improvizat, din paie venea un miros dulceag de mucegai, a închis ochii, se gândea la Arnăutu, la discursul său mobilizator, nu l-ar fi crezut în stare, rămăsese singur, nimeni nu mai era în tabără de partea  lui. A oftat, era prins între ciocan şi nicovală, ar fi vrut  să găsească o ieşire, voia să se salveze, să-i salveze pe toţi, ceilalţi au ales lupta, moartea în numele unui ideal pierdut.

O mână uşoară l-a atins pe frunte. A tresărit, lângă el se cuibărise femeia iubită. Singurul motiv pentru care îşi dorea să trăiască era ea, Ioana, iubita care-l urmase în sălbăticie.

A cuprins-o cu mâna pe după gât, a privit în apele adânci şi verzi ale ochilor ei mari şi alungiţi, iar buzele  au cuprins-o într-un sărut, un sărut de abandonare a fiinţei lui, de uitarea de sine, era sărutul care transcede dincolo de real. Buzele cărnoase şi voluptoase ale Ioanei i-au  răspuns cu pasiune, cu afecţiune  aproape părintească, îl considera pe Ofiţer, George cum îi spunea ea, ca pe un copil al ei de care trebuia să aibă grijă şi să-i dea toată iubirea ei, era amanta perfectă, femeia care nu cerea nimic şi oferea totul necondiţionat. Mâinile bărbatului se rătăciseră sub rochiţa ei subţire din mătase ponosită şi cârpită din cauza uzurii, îl simţea cum se înfioară când îi atingea pielea catifelată, sânii  mijlocii şi fermi  cu sfârcurile tari  aşteptau să fie sărutaţi, de mult nu-l mai avusese lângă ea. Ioana îl săruta pe tot trupul lui fierbinte de dorinţă, în timp ce el o răsfăţa cu mângâieri. Iubirea s-a dezlănţuit  nestăvilită, s-au iubit ca şi când ar fi fost pentru ultima oară, într-un târziu obosiţi, i-a  furat somnul, s-au trezit în miezul nopţii.

-Ioană, eu plec! Merg să anunţ pe Nicolae de ceea ce vrea să facă Arnăutu, e păcat să moară cineva. M-am săturat de crime. Vreau să trăim normal, ca nişte oameni liberi, atâta libertate câtă putem avea în comunism.

-Comuniştii te vor condamna George, iar tovarăşii tăi te vor blestema, chiar vrei asta? Indiferent de hotărârea pe care o vei lua, voi fi alături de tine, nu te voi părăsi. Se simţea tristeţea şi determinarea în vocea Ioanei. Mergi liniştit! Ne vom întâlni mâine acasă la Nicolae, dacă va mai exista casa!

Femeia l-a sărutat pe George, apoi acesta şi-a luat pistolul şi două încărcătoare şi a ieşit tiptil din adăpost. Ştia configuraţia terenului şi locul unde erau santinelele. S-a strecurat printre ele şi s-a apropiat de casa pădurarului. În depărtare cânta o cucuvea, o buhă îi răspundea cu  ţipătul ei sfâşâietor, pe cer norii parcă se alergau, timpul stătea a ploaie. Câinele Irinei a început să latre, a ascultat să vadă dacă vine la poartă. Era legat. A sărit gardul şi a pătruns în curtea lui Nicolae, nu era timp de pierdut, a alergat până la casă, apoi a bătut în geam. Din interior s-a auzit o voce speriată:

-Cine-i?

-Deschide Nicolae sunt Ofiţeru, e bai mare! Vocea lui George era agitată, omul sufla greu, se simţea efortul făcut pentru a ajunge la ei.

-Imediat, ce s-a întâmplat? Nicolae şi-a luat arma din cui, a băgat glonţ pe ţeavă, apoi a crăpat uşa: sunteţi singur?

-Da, sunt singur, treziţi-vă! Vine Arnăutu cu oamenii lui să vă omoare!

-Intră în casă!

Nicolae a aprins o lumânare şi a mers în camera de „dincolo” să-i trezească pe cei patru musafiri.

-Ce s-a întâmplat, de ce ne trezeşti? Oblegovici striga ca un apucat.

-Tovarăşe secretar ne atacă partizanii, ce ne facem?

-Câţi sunt? Dumitrana, ofiţer obişnuit să doarmă iepureşte, deja era în picioare.

-Aproape cinzeci, vor ataca pe la ora trei. George a răspuns calm.

-Cum? Oblegovici a înfipt mâna în gâtul Ofiţerului, ce cursă vrei să ne întinzi nenorocitule?! Cine eşti tu?

-Este Ofiţeru, tovarăşe secretar, omul de legătură. Ai pierdut controlul asupra oamenilor tăi? Domide era calm, voia să afle cât mai multe date despre atacatori.

-Am vrut să-i conving să se predea, Arnăutu  i-a  încurajat  să rămână în pădure şi să instaureze teroarea, a câştigat Arnăutu. La ora două, adică acum 15 minute, continuă George privind ceasul, au plecat din tabără, în 45 de minute vor fi aici. Ce plan aveţi?

-Dumitrana, ce vom face? Hotărăşte omule, doar nu vom fugi ca nişte şobolani, afară este aşa de întuneric că îl putem dantela, asta va putea fi în folosul nostru. Ca prin minune secretarul devenise calm, cooperant.

-Să facem inventarul armelor, să vedem ce muniţie avem, apoi ne vom organiza. Tovarăşe secretar daţi-mi voie să preiau comanda. Comisarul era ferm şi stăpân pe el.

-Bine Dumitrana, organizează-ne! Vom executa ordinele tale. Eu am pistol cu două încărcătoare, adică 16 gloanţe, voi?

-Eu am pistol cu un încărcător de rezervă, tu Domide? Întrebarea lui Dumitrana era rece, a unui om care ştie ce face şi mai ales ce vrea.

-Arma din dotare cu un încărcător de rezervă.

-Eu am puşca şi treizeci de gloanţe, spuse Nicolae.

-Iar eu am puşca şi 10 gloanţe, plus pistolul meu de ofiţer pe care îl am legat la spate, am şi un încărcător de rezervă.

-Vă rog să puneţi la socoteală şi pistolul meu mitralieră şi încă 60 de gloanţe rezervă, spuse Ofiţeru.

-Bun! Ofiţerule, poţi fi un partizan înfiltrat între noi, la fel de bine poţi să fii bine intenţionat. Eu te iau pe încredere. Avem muniţie destulă. Vom face un cordon în exteriorul curţii, îi lăsăm să treacă de noi, apoi îi atacăm din spate. E clar?

-Clar! Răspunse Oblegovici. Ce facem cu Irina? Unde va sta?

-Daţi-mi o puşcă şi merg cu voi! Ştiu bine să trag, chiar sunt un bun ochitor.

-Ia puşca mea, spuse jandarmul, îmi păstrez pistolul.

-Ieşim afară din curte şi mergem până-n liziera pădurii, ne aşezăm în evantai pe un semicerc, îi lăsăm să treacă pe lângă noi, este întuneric şi nu ne vor observa,  apoi îi vom ataca  când vor ieşi din pădure şi vor fi în câmp deschis. Trebuie să tragem „foc cu foc” pentru a ne economisi muniţia. Întrebări?

-Nu, toţi am înţeles! Secretarul a răspuns în numele tuturor.

Au ieşit tiptil din casă, apoi s-au furişat pe poartă alergând aplecaţi spre marginea pădurii. Fiecare s-a lipit de câte un copac aşteptând atacatorii, după spusele Ofiţerului mai rămăseseră cam 20 de minute.

Aşteptarea era grea. Erau calmi. Puteau să câştige datorită surprizei. Era o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Dintre toţi doar Nicolae fusese pe front şi cunoştea regulile războiului, poate şi Ofiţeru, ceilaţi luaseră parte la lupte de stradă.

Noaptea era grea şi întunecoasă, s-a auzit un zbor de păsării, toţi au ciulit urechile, bandiţii se apropiau.

 Crăcuţele rupte sub greutatea partizanilor se auzeau din ce în ce mai aproape, erau destul de siguri pe ei, sperau că vor lua casa prin surprindere. După ce au ieşit din pădure au început să se grăbească spre casă, mergeau grupaţi, un ordin scurt a spart întunericul nopţii:

-Desfăşurarea! Arnăutu dădu-se ordinul de încercuire a proprietăţii.

Ofiţeru’ a înţeles pericolul în care s-ar fi aflat ei, dacă se desfăşurau partizanii, a tras fără a mai aştepta ordinul. Lumina rafalei a spintecat întunericul, a urmat un ţipăt, apoi altul, după care s-a aşternut tăcerea. Partizanii se făcuseră una cu pământul. Nu ştiau din ce parte s-a tras, Donose a dat un ordin scurt:

-Capcană! Retrageţi-vă spre pădure să ne regrupăm! Era debusolat, a avut împresia că s-a tras din curte.

Atacatorii, acum atacaţi, au luat-o la fugă spre lizieră. Cei din pădure nu s-au grăbit să tragă, i-au lăsat să se apropie. Un fulger a brăzdat cerul, o ploaie de gloanţe s-a abătut asupra partizanilor, alt fulger, altă rafală, ţipete, urlete, degringoladă, partizanii au rămas pe loc şi au cerut îndurare. Un ordin venit de după un stejar le-a cerut să se grupeze. Donose a ordonat adunarea, au venit în jurul lui circa douăzeci de oameni. Acelaşi glas le-a ordonat să facă zece paşi în faţă, să se aşeze în linie şi să arunce armele în faţa lor. Partizanii s-au conformat. După ce au aruncat armele, au primit ordin să se retragă patru metrii şi să rămână în picioare pentru a putea fi urmăriţi. O altă lumină a spintecat întunericul care începuse să se rarefieze, ziua îşi făcea loc cu greu prin păcura nopţii. S-a aşternut liniştea. O linişte grea, prevestitoare de rău. O linişte care apăsa pieptul, pe care o simţeai ca pe o piatră de moară. În aer mirosea a moarte.

Furiş, pe după casa Irinei, cu paşii mici se apropiau zorile, începuse să se distingă siluetele partizanilor, acelaşi glas le-a comandat să se aşeze cu burta pe pământ, partizanii s-au executat fără să crâcnească. Donose nu înţelegea cine i-a trădat, nu apucase să tragă nici un foc de armă.

Când părăsise tabăra vorbise cu Ioana, o întrebase unde este Ofiţeru, ea îi spusese că doarme, să-l lase în pace, că nu va merge cu ei.

Atunci cine a trădat, dacă el e în tabără? Erau întrebări la care nu găsea răspuns.

Ofiţeru a cerut voie să nu se arate în faţa partizanilor, să nu se ştie că el îi trădase. A primit încuviinţarea lui Oblegovici, însă şi ordinul de a nu pleca fără aprobare.

 Se luminase bine de ziuă.  Nicolae, care fusese plecat după ce partizanii se predaseră, se întorsese de acasă cu o sfoară lungă şi un cuţit. Doi partizani, sub supravegherea jandarmului, adunaseră  trupurile rămase pe câmpul de luptă, erau trei morţi şi cinci răniţi. Partizanii  zdraveni au fost  legaţi cu mâinile la spate, apoi  au fost escortaţi  spre casa Irinei.

                                CAPITOLUL XV

  Sub ameninţarea armelor, partizanii au fost conduşi   în curtea lui Nicolae, apoi înghesuiţi în grajd, după ce animalele  au fost scoase  şi legate sub polată. Răniţii au fost întinşi pe prispă, erau tineri, ţipau de durere, din ochi lor dispăruse răutatea, erau doar oameni suferinzi la un pas de a se înfrăţi cu moartea, Nicolae şi Irina le-au spălat şi pansat rănile. Cei morţi urmau să fie indentificaţi, apoi înmormântaţi în cimitir.

-Am terminat cu ăştia, însă trebuie să mergem în sat să vedem cum stau lucrurile cu primarul şi instructorul Ghervase, am înţeles că Arnăutu este acolo împreună cu alţi doi partizani şi beneficiază de complicitatea lui Băbuică. Moldovane, nu ai ştiut nimic despre alianţa asta?

-Nu, îl ştiu pe jandarm că este corupt, nu ştiam că este în legătură cu bandiţii.

-Cine rămâne aici să păzească prizonierii, până când va veni o dubă să-i ridice? Activistul nu-şi mai încăpea în piele de fericire, deja se vedea membru în Comitetul Central.

-Rămân eu, spuse Irina. Sunt bine legaţi nu au cum să scape, iar dacă se dezleagă, tot nu au cum să iasă.

-Rămân şi eu cu ea, voi păzi partea din spate a grajdului dacă aveţi încredere în mine. Ofiţeru era gata să ducă până la capăt misiunea de prindere a foştilor colegi.

-Am încredere în tine, rămâi aici! Oblegovici avea un curaj nebun dându-i un asemenea gir fostului partizan

Domide şi pădurarul s-au urcat în GAZ, iar secretarul de partid cu Dumitrana în Volgă având pe Moldovan la volan.

Iarba era mare şi înspicată,multe plante de câmp, majoritatea adevărate leacuri pentru sănătate, îşi purtau cu mândrie frumuseţea florilor, glodul era gros, roţile maşinilor tăiau în stratul de colb, în urma lor totul intra într-un nor de praf, fulgerase şi tunase, norii se răzleţiseră fără să cadă picuri de apă, nu plouase de câteva zile, căldura era mare, pământul se încinsese.

-Dumitrana, am făcut treabă bună, poate reuşim să salvăm viaţa celor doi din sat. Unde crezi că îi vom găsi pe bandiţi? Secretarul era sub imperiul victoriei repurtate cu uşurinţă împotriva partizanilor. Ai făcut un plan bun comisare, a continuat discuţia activistul, trebuie să recunoşti că te-am sprijinit şi eu, au căzut bandiţii în capcană ca muştele în lapte.

-Pe bandiţi cred că-i găsim la postul de jandarmi, este un loc ferit, apoi schimbând vorba a continuat, recunosc tovarăşe secretar , v-aţi comportat ca un militar de carieră, aţi dat dovadă de curaj şi abnegaţie. Se vede că aveţi stofă de erou. Dumitrana îl lăuda deşi, nu era obişnuit cu astfel de comportament faţă de superiori, acum făcea o excepţie, cu atât mai mult cu cât Oblegovici chiar se comportase brav.

-Comisare, comisare, m-am călit în lupta cu voi şi cu siguranţa statului în anii de ilegalitate. E drept că seva o primesc de la partid, el reuşeşte să ne înfiripe dragostea pentru ţară şi pentru poporul obidit. Moldovane, spuse secretarul adresându-se şoferului, nu intrăm cu maşina în curtea postului, o lăsăm undeva în afara satului.

-Am înţeles tovarăşe secretar!

-Tovarăşe  Oblegovici, am o propunere, pentru că Moldovan este îmbrăcat în haine de jandarm să mă ia ca pe un prizonier la post, Domide şi Nicolae să facă un ocol şi să intre în post pe uşa din spate, iar noi, eu cu mâinile sus, urmat de jandarm,  să intrăm în post, acolo să acţionăm pentru prinderea bandiţilor. Ce părere aveţi?

- Bun planul, dar eu ce fac, mă scoateţi din joc, vreţi doar voi gloria? Supărarea lui Oblegovici venea mai mult dintr-un sentiment egoist.

-Veţi fi afară, veţi păzi fereastra, în caz de nevoie veţi acţiona în funcţie de urgenţele care apar. Rolul dumneavoastră va fi foarte important, în primul rând ne va da nouă siguranţă, apoi veţi putea ataca dacă vom fi arestaţi ori veţi cere ajutoare de la săteni. Deocamdată nu amestecăm populaţia în această misiune, ne vom descurca cu forţele noastre, acum e posibil ca sătenii să ne încurce.

Domide şi Nicolae, la distanţă de câţiva paşi unul faţă de celălalt, au pornit pe un drum ocolitor spre sediul jandarmeriei. Ceilalţi au aşteptat zece minute, apoi au plecat şi ei. Dumitrana în faţă, jandarmul  cu arma în mâna la doi metrii în spate, iar mai în urmă, de parcă nu se cunoşteau, venea Oblegovici.

Când au ajuns în dreptul postului, Dumitrana s-a oprit o clipă, a ascultat, apoi a aruncat o privire   aproape imperceptibilă  spre Moldovan, acesta a înţeles şi i-a făcut semn să urce treptele care duceau la uşa postului. Dumitrana a bătut în uşă, din interior s-a auzit : intră!

Comisarul a deschis uşa, a intrat în cameră, apoi s-a tras un metru în lateral, jandarmul l-a urmat cu arma îndreptată spre el.

În încăpere se aflau: la birou, aşezat pe scaun,  Arnăutu  care părea şi mai masiv  din spatele mesei, rezemat de  peretele din dreapta, lângă fereastră, era Băbuică şi un alt partizan, lângă  peretele  din stânga era un jandarm cu puşca îndreptată spre podea unde se găseau legaţi cobză, primarul comunist, instructorul Ghervase şi unul dintre jandarmi care se opusese arestării primarului. În spatele uşii se găsea unul dintre bandiţi care a şi închis uşa  în urma lui Moldovan.

-De unde vii tu acum? Băbuică nu ştia ce să înţeleagă, ce e cu ăstă?

-Să trăiţi! Raportez,  am fost atacaţi de partizani, m-am retras în pădure, in drum l-am prins pe mahăru’ ăsta care încerca să scape, tovarăşii lui sunt morţi. Mi-a fost teamă să mă arăt partizanilor, sunt tânăr don şef, nu voiam să fiu omorât.

-Băi jandarmule, unde sunt camarazii mei? De ce te-au lăsat să scapi? Nu cumva joci la cacialma? Arnăutu era atent, ceva nu-i suna bine, de ce ar fi venit jandarmul cu comisarul luat prizonier atâta cale pe jos?

Toţi ochii erau aţinţi pe noii veniţi, Dumitrana nu a făcut nicio mişcare care să-i pună viaţa în pericol, Moldovan avea arma cu glonţ pe ţeavă îndreptată spre comisar.

-Arnăutule am venit să facem un târg, jandarmul nu ştie de ce am fost cuminte până acum, Donose cu grupa lui e prizonieră în grajdul lui Nicolae, am venit să-ţi propun să facem schimb de prizonieri, eu îi eliberez pe Donose şi ceilalţi, tu eliberezi primarul, instructorul şi jandarmul. Ce zici?

-Fabulezi comisare, vă omor pe toţi! Ăia dacă au fost proşti şi s-au lăsat prinşi, să moară! Nu-mi pasă! Mie îmi rezerv dreptul şi plăcerea să vă omor pe voi! Dealtfel nici nu te cred, nu a fost posibil!

Uşa din spatele biroului s-a deschis fără zgomot, s-a auzit o voce puternică:

-Sus mâinile domnilor! Jocul s-a terminat!

Toţi ca la comandă s-au întors spre locul de unde a venit somaţia.

-Sus mâinile bandiţilor!

Partizanii s-au văzut încolţiţi, din spate îi somaseră Domide şi Nicolae.

-Dezarmează-i Domide, apoi leagăţi-i pe toţi şi băgaţi-i la beci. Băbuică, ai greşit bariera, te-ai aşezat pe partea rea! Bun! Toţi sunt legaţi, acum eliberaţi primarul şi pe instructor. Nicolae cheamă-l pe secretar de afară.

-Domnule Arnăutu, ai ales prost, puteai fi un om care îşi negociază viaţa şi libertatea, acum nu mai ai ce negocia. Nu ai crezut în spusele mele, trebuia să crezi, nu îmi place să mint.

-Te înşeli comisare, acum am libertatea de a muri ca un om liber, prefer moartea  decât o viaţă de reptilă târâtoare! Mai bine mort,  decât să mă plec stăpânilor! Mai bine mort, decât să-mi pierd libertatea! Voi muri cu zâmbetul pe buze, am avut libertatea de a-mi alege eliberarea dintr-o posibilă viaţă de sclav comunist. Arnăutu perora privindu-şi în ochi camarazii. Aceştia cu capul în jos regretau că se aflau în situaţia asta.

-Arnăutule, vei fi judecat şi pentru cele două crime comise. Domide cunoştea dosarul bine, el instrumentase ambele cazuri.

-Am omorât doi bandiţi, amândoi comunişti, îmi pare rău că voi mi-aţi scăpat, ah Donose, nenorocitule, ai acţionat prost! Banidiţii ăştia doi, continuă Arnăutu arătând spre primar şi instructor, au făcut pe ei de frică când au văzut armele, au cerut îndurare, în acelaşi timp s-au jurat că vor trece de partea noastră, dacă îi vom lăsa în viaţă. Mi-a fost scârbă, când am văzut ce laşi se ascundeau în spatele faimoşilor comunişti. Dumitrana, omoară-ne! Altfel te vom omorî noi! Vom scăpa de aici, trebuie să coboare Donose cu oamenii mei, nu înţeleg cum aţi reuşit voi să scăpaţi!

-Măi banditule, camarazii tăi sunt legaţi cobză în grajdul lui Nicolae, trei au murit, alţii sunt răniţi, niciunul nu a scăpat. Du-i la beci Moldovane! Acolo le este locul! Oblegovici după ce a ordonat încarcerarea prizonierilor a ridicat receptorul, centralista a răspuns imediat:

-Imediat domnul Arnăutu, cu cine doriţi? Vocea nazală a telefonistei l-a surprins neplăcut pe secretar.

-Care Arnăutu fată, ce tot mormăi acolo? Sunt tovarăşul Oblegovici de la judeţ, secretar PCR, dă-mi urgent poliţia, aştept legătura. În câteva minute a auzit în telefon:

-Să trăiţi! Sunt ofiţerul de serviciu de la poliţia judeţană, inspectorul  Comănescu, ordonaţi tovarăşe prim!

-Măi, trimite-mi câţiva jandarmi şi poliţişti să ia în primire vreo 40 de partizani pe care i-am arestat, veniţi cu o dubă şi cătuşe, eventual şi lanţuri pentru aceia care vor fi recalcitranţi. Vreau ca în cel mult o oră să fiţi în Galbenu.

-Am înţeles! Să trăiţi!

Oblegovici a pus receptorul în furcă , s-a rezemat de masă, a privit mulţumit spre ei, apoi a făcut câţiva paşi, a dat mâna cu fiecare şi i-a sărut pe obraz:

-Vă mulţumesc băieţi, i-am prins pe toţi fără să avem pierderi sau răniţi! Partidul, prin mine, vă mulţumeşte, avem totuşi o problemă, cum vom proceda cu Ofiţeru?

-Îl vom aresta şi pe el, nu este nevoie să fie văzut de ăştia, să se afle că ne-a ajutat. Dacă se transpiră vreun cuvânt despre implicarea lui, îl vor linşa. De aceea cred că este bine să-l ţinem la secret. Da, aveţi dreptate, va trebui să-l ajutăm. Cred că ar trebui să  puneţi problema lui la nivel mare, acolo să se ia o hotărâre. Chiar dacă a fost rău intenţionat la început, a terminat prin a se pocăi. Din dosarul lui reiese că nu a fost unul dintre cei mai aprigi legionari. Cred că ar putea fi folosit cu succes pe mai departe. Este clar omul nostru acum, asta o ştim doar noi, am putea chiar să-l lăsăm liber şi să lucreze pentru noi. Domide pleda cauza Ofiţerului din tot sufletul. Înţelesese cât de greu i-a fost omului să-şi trădeze camarazii pentru a se alia cu ei şi îi mai era recunoscător şi pentru faptul că acum erau vii şi nu nişte cadavre, pentru că aşa ar fi ajuns dacă nu trăda Ofiţeru acţiunea partizanilor.

-Nicolae, tu împreună cu Dumitrana mergeţi cu mine, Domide, Moldovan şi jandarmul care a fost legat, aveţi grijă de bandiţi să-i predaţi în regulă poliţiei. Întocmeşte actele necesare pentru ăştia de aici, pentru cei de sus voi merge eu cu ei direct la poliţie. Când vine duba să îi îndrumi să vină la Nicolae. Bine ar fi Domide să vii tu cu ei. Eu cu băieţii plec  la pădurar, sunt îngrijorat pentru Irina, nu ştim ce prostii ar fi putut să-i treacă prin cap Ofiţerului. După ce a dat ultimele ordine, Oblegovici a ieşit pe uşă urmat de Nicolae şi comisarul Dumitrana.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

După plecarea maşinilor în sat, Irina a mai verificat o dată încuietoarea grajdului, apoi a urcat în fânărie şi  printr-o gură făcută special în podină, a pus fân în iezlea animalelor aflate sub polatră.

Cu atenţie a privit de sus  în spatele grajdului, Ofiţeru se plimba de-a lungul zidului cu arma în mână, părea a fi cu gândul dus departe. Liniştită a coborât scara şi şi-a reluat paza la uşa grajdului.

Câinele a început să latre, Irina s-a trezit buimacă, o furase somnul cu puşca în poală stând pe buturuga din faţa grajdului, după hămăitul dulăului, femeia era sigură că la poartă este om străin. S-a ridicat şi a pornit cu arma în mână să vadă cine o vizitează, îi era teamă, ar fi vrut să-l anunţe pe Ofiţer, s-a răzgândit, încă nu avea deplină încredere în el. A deschis portiţa, în faţa ei se afla o femeie frumoasă îmbrăcată într-o rochie de mătase ruptă şi peticită.

-Bună ziua! Femeia părea speriată şi îngrijorată

-Bună ziua! Răspunse Irina privind chiorâş spre musafiră. Ce doriţi?

-Caut pe George, zis Ofiţeru, am rămas înţeleşi noaptea trecută, când ne-am despărţit, să ne întâlnim aici, dacă lucrurile merg bine. Spuneţi-mi că e bine! Că nu a păţit nimic! Mă liniştesc!  Dacă nu mă primiţi în curte, voi aştepta bucuroasă la poartă! Cât va fi necesar, până îl voi putea vedea! Femeii îi luceau lacrimile din ochi, bărbia îi tremura. Şi-a dus mâna la gură, a început să plângă, roua ochilor curgea în broboane mari pe obrajii încă tineri ai femeii.

-Intră în curte!  Mergem la omul tău, fiindcă ştiu ce înseamnă friptura inimii din flacăra dragostei. George e bine, e sănătos şi cred că te aşteaptă. Aşează-te aici! Irina a dus-o în spatele casei la umbră şi a invitat-o să ia loc pe unul din scaunele aflate în jurul măsuţei. Îl voi trimite pe Ofiţer la tine! Să vorbiţi încet! Partizanii sunt încuiaţi în grajd, acolo i-am băgat şi pe răniţi, doar unul mai este pe prispă, muribund.

Mare bucurie a fost pe cei doi când s-au văzut faţă în faţă. S-au îmbrăţişat şi sărutat de parcă nu se mai văzuseră de ani.

-Cine a rămas în tabără? A bănuit cineva că eu am plecat noaptea trecută? Erau întrebări care îl frământau pe partizan.

-Nu, doar Olga m-a întrebat unde eşti, acum de dimineaţă când am spus că merg să culeg informaţii,  căci nu te văzuse plecând cu ceilalţi, i-am răspuns că ai plecat şi tu dar mai târziu, nu a fost prea încrezătoare, altă explicaţie nu i-am dat. Să stai liniştit! M-am asigurat că nu sunt urmărită.

-Femeie, stai aici! Eu merg în spate să fac de pază,  până vor veni cei de la poliţie cu duba să-i ridice. Am  inima cât un purice, îmi este teamă să nu fi păţit ceva rău Nicolae cu ai lui, îţi dai seama, că ne-am trezi cu Arnăutu pe cap? Ferească sfântul! După aceste cuvinte George a sărutat fruntea Ioanei şi cu un mic ocol ,să nu fie văzut sub nicio formă de prizonierii din grajd şi-a reluat locul de pază din spatele staulului.

Soarele se ridicase de trei suliţe, căldura izgonise de mult răcoarea dimineţii, se înseninase, în noapte doar fulgerele brăzdaseră cerul fără să cadă picături de ploaie, dinspre pădure venea un aer proaspăt.

Liniştea locului a fost spartă de zgomotul unui motor. Irina privea cu nelinişte spre poartă, de după grajd, George şi el neliniştit, i-a făcut semn să nu se sperie, de el nu ştie nimeni şi o poate apăra.

Maşina a oprit în faţa porţii. Inima Irinei a stat. S-a ferit după colţul casei. Aştepta să vadă cine va intra pe poartă. Armase. Va trage dacă va fi cazul. Clipele se lungea. Timpul se dilatase. Poarta nu se deschidea. Femeia aştepta. Simţea că explodează.  Uşor, poarta s-a deschis, Nicolae a fost primul care a intrat în curte , apoi Oblegovici urmat de Dumitrana, poarta s-a închis. Irina a scos un ţipăt şi a izbucnit în plâns, era descărcarea nervoasă, toată tensiunea acumulată, simţea cum i se uşurează sufletul, lacrimile părea că pleacă direct din inimă, spălau îngrijorarea cu umezeala lor.

-Care este situaţia, au fost probleme? Oblegovici fusese îngrijorat tot drumul, când a văzut-o pe Irina s-a liniştit.

-Totul este în regulă, Ofiţeru este în spate. A venit şi iubita lui care a fost cu el în pădure, şi-au dat întâlnire aici, a fost bucuroasă când l-a văzut viu şi nevătămat.

-Băieţi, în curând va veni duba şi vom îmbarca bandiţii care veniseră să ne omoare. Dumnezeu a avut alt plan cu noi. Sunt ateu. Însă, în situaţii de acest gen trebuie să ne gândim că deasupra noastră este o divinitate puternică, altfel, fără intervenţia ei, care s-a materializat prin trimiterea Ofiţerului să ne avertizeze, acum noi am fi în grajd sau morţi pe năsălie. Încă odată vă mulţumesc! Nicolae, tu ai să mai auzi de mine şi te vei bucura! Dumitrana ai trecut în ultimele zile prin multe, însă noaptea asta de toate relele te-a spălat, îţi vei lua în primire postul  pe care l-ai avut, sper să obţin chiar şi o avansare a ta. De fapt cred că toţi merităm să fim avansaţi. Irina, fată dragă, poţi tu pune pe masă ceva pentru nişte oameni care au pătimit multe într-o singură noapte? E cald afară, dar un gât de pălincă tot merge, ne va împrăştia oboseala şi ne va face mai ageri. Oblegovici s-a uitat la Ioana care sta retrasă mai departe de masă, se ridicase când îi văzuse venind, nu-i cunoştea, dar a înţeles că ei sunt barosanii veniţi de la judeţ pe care îi salvase George.

-Tu, fată, eşti femeia partizanului care ne-a salvat?

-Da, aşa este! Ce se va întâmpla cu omu’ meu? Doamne, mereu i-am spus să nu se bage în asemenea bucluc! Am fost  liniştiţi în casa noastră până  în ziua în care a venit un nenorocit şi l-a ameninţat că îl va turna la siguranţă pentru că a făcut parte din detaşamentul morţii care, a executat pe duşmanii legionarilor în închisoarea de la Jilava în iarna lui  40-41. De frică, George a acceptat să preia conducerea partizanilor din pădure. Din spusele lui, am înţeles că el nu ar fi omorât pe nimeni, dar că, într-adevăr fusese în acel detaşament. Dumnezeu va avea grijă şi de noi, dacă nu, ne vom duce crucea cum ne va fi scris. Femeia a vorbit cu glas egal şi liniştit, era resemnată, dar bucuroasă în acelaşi timp fiindcă  bărbatul ei, omul pentru care şi-ar fi dat viaţa de zeci de ori , era nevătămat.

-Nu ştiu ce se va întâmpla. Vom vedea,  îl voi sprijini mult să scape uşor, poate are puţin noroc, noi am avut datorită lui. Dumitrana, mergi în spate şi rămâi în locul Ofiţerului, el să se retragă şi împreună cu Ioana să meargă într-un loc ferit pentru a nu fi văzuţi de bandiţi. După ce împachetăm coletele, tu, Dumitrana, vei merge cu mine în Volgă, Domide cu GAZ-ul va urma din spate duba şi va asista la predarea prizonierilor arestului poliţiei. Parcă se aude maşina, eu zic să fim pe poziţii că nu se ştie ce surprize putem avea. Organizaţi-vă în poziţii de apărare! Irina, mergi să deschizi poarta!

Gazda a urmat îndicaţiile activistului de partid. A  plecat spre poartă. Când maşina s-a apropiat, a deschis larg porţile. Duba a intrat în curte, şoferul a întors maşina, apoi a dat cu spatele până aproape de grajd, aşa cum îl dirija cu mâna Nicolae.

Din dubă, cu un automat nemţesc după gât, a coborât Moldovan, urmat de alţi 10 poliţişti de la poliţia judeţeană. Au făcut un cordon între maşină şi grajd, apoi au deschis uşa staului şi i-a poftit afară pe bandiţii închişi în casa animalelor.

Un poliţist neînarmat a intrat în grajd  a tăiat legăturile de la picioarele  partizanilor pentru a le da voie să se poată mişca, mâinile le rămăseseră legate, au ieşit unul câte unul, apoi ajutaţi de poliţişti au fost urcaţi în dubă, tot în dubă au fost urcaţi morţii  şi răniţii. Hotărârea era ca răniţii să fie văzuţi de doctorul arestului, iar morţii predaţi la morga.După ce au terminat de îmbarcat prizonierii, Domide, Oblegovici şi Dumitrana şi-au luat la revedere de la Nicolae şi Irina, la toţi le jucau ochii în lacrimi. Şi-au promis că se vor revedea.

 Maşina înţesată cu prizonieri a pornit la drum, a fost urmată îndeaproape de GAZ-ul  condus de Domide şi în care se mai găsea Ofiţeru şi iubita sa, de data asta fostul partizan era dezarmat, fără a fi încătuşat.

Dumitrana era la volanul automobilului, lângă el, cu un zâmbet enigmatic în colţul buzelor, era Oblegovici.

Soarele privea ghiduş, pitit  după un nor, cum oamenii se topeau de căldura lunii lui cuptor.

Nicolae şi Irina din cadrul porţii urmăreau maşinile cum se depărtează, în urma lor rămăsese o ceaţă densă de praf.

-Nicolae,  deşi sunt obosită, vreau să fac o friptură, să vii să tai o găină, să ne bucurăm că am scăpat cu bine.

-Să mergem femeie!  Cei doi au intrat în oborul păsărilor, găinile au început să cotcodăcească şi să se zburătăcească prin tot ţarcul, Nicolae a prins de coadă o găină porumbacă, bucuros a arătat-o Irinei

-Nu bărbate, nu o vezi că e moţată şi încălţată? Cum să o tăiem?

Nicolae dezamăgit a lăsat găina liberă şi a înfipt mâna într-una roşie:

-Priveşte, asta e bună?

-Nu, asta este găina care face ouălele alea mari cu coaja maro, nu o tăiem! Irina îl privea pe Nicolae cu zâmbetul pe buze.

-Alege tu găina, eu aştept lângă tăitor!

După ce Irina s-a hotărât ce găină să prindă a dat-o bărbatului pentru ca acesta să facă ritualul sacrificării. Cu găina tăiată  într-un lighean, femeia a intrat sub şopron pentru a o pregăti.

Nicolae s-a retras la măsuţa din spatele casei, a luat sticla cu pălincă în care mai rămăsese  mai puţin de jumătate, apoi a turnat în ceaşcă. Simţea nevoia să bea o tărie, trecuse prin multe în noaptea şi ziua de azi. Era bucuros că scăpase cu bine. Acum spera că  se consolidase încrederea organelor statului în buna lui credinţă. Se implicase şi dăduse o mână de ajutor în prinderea partizanilor dintr-un motiv egoist. Personal nu avea nimic împotriva partizanilor, era doar dorinţa lui de a se face folositor noilor structuri de putere, pentru a putea fi crezut un om de bună credinţă.

Se considera român?  A oftat. A turnat încă un păhărel din licoarea bahică, l-a dat de duşcă, gândurile i-au zburat înapoi cu mulţi ani. Era acasă în Germania în vara lui ’34 când s-a produs măcelul cunoscut ca” Noaptea Cuţitelor Lungi”, nesiguranţa de atunci o resimţea acum. A tras o spaimă mare, s-a refugiat împreună cu iubita şi părinţii săi într-un mic sătuc departe de oraş, aveau acolo nişte rude îndepărtate.

Hitler, prin elocinţa sa, reuşise să cucerească poporul german, toţi îl urmau şi erau gata să se înroleze în armată. Aşa ajunsese şi el soldat în primăvara lui ’40, după instruirea militară şi o mică pregătire sanitară, participase în campania din iunie din Franţa, era plin de avânt şi mândrie, Franţa capitulase în două luni.

Germania se răzbuna împotriva Franţei pentru înfrângerea de la Verdun din 1916, dar şi pentru întreg dezastru suferit  în primul război mondial.

Soldaţii erau înflăcăraţi şi pătrunşi de patriotism naţional. Dornici de a subjuga Europa. Se considerau superiori tuturor raselor europene. Erau arieni, aşa îi învăţase Josepf Goebbels.

Mai târziu, după atacarea Rusiei, a participat la luptele de la Stalingrad. Abia a rămas în  viaţă. A avut doar  două degete de la piciorul stâng degerate, a fost bucuros că a scăpat cu atât. Voia să ajungă acasă în Germania, acolo unde îl aştepta iubita, sora, care se căsătorise de când era plecat şi scumpii lui părinţi.

După bătălia de la Stalingrad în ’43 fusese trimis în concediu în ţară, atunci îi văzuse pentru ultima oară pe toţi, s-au bucurat de întâlnire.

Moralul germanilor era la pământ în ciuda eforturilor maşinii de propagandă naziste care spunea că victoria este aproape. Bombardarea oraşelor Germaniei de către anglo-americani se înteţea în fiecare zi. Centrele urbane începuseră să arate ca nişte ruine. Lipsurile alimentare se făceau simţite. Oamenii strângeau din dinţi. Nu puteau să se plângă pentru greutăţile pe care le îndurau, aprovizionarea armatei  era prioritară. Poliţia secretă, gestapoul, îi aresta imediat pe aceea care s-ar fi răzvrătit, fie şi verbal, împotriva ordinei stabilite de Hitler.

Întors pe front după cele 20 de zile de concediu, a participat la luptele din Basarabia, germanii pierdeau teren. În primăvara lui ’44 o bombă căzuse pe casa din Germania  în care se afla întreaga lui familie. Toţi muriseră. O dată cu ei murise şi o parte din el. Din acel moment viaţa lui nu a mai fost ca înainte. Se arunca în lupte cu dezinteres pentru propria viaţă. Căuta moartea! Nu mai găsea un motiv pentru a supravieţui. Gloanţele îl ocoleau. Moartea îl evita, încă nu-l voia. Totul până în toamna lui ’44 când a fost rănit şi salvat de Irina. Irina l-a salvat de două ori, o dată din moartea biologică şi a doua oară din moartea sufletească. Iubirea pentru salvatoarea lui a venit pe nepusă masă, pe negândite, dar intrase în sufletul lui cu toate săgeţile lui Cupidon. Binecuvântat fie glonţul care îl lovise. Binecuvântat fie cel care-l trimisese. Datorită lui o cunoscuse pe Ea. Era român sau neamţ? Se gândise de multe ori la acest aspect. Da, era român! Pentru ce ar mai fi neamţ, când în Germania nu mai are pe nimeni? Aici în România avea iubirea, îşi făcuse o familie. „Ubi bene ibi patria”, da, aici este bine pentru el. Nu-l interesa comunismul. Îl interesa iubirea lui. Nu voia măriri. Voia liniştea unui cămin cald.

-Poftim la masă! Irina făcuse friptură de găină cu mujdei de usturoi şi o mămăligă mare, galbenă ca aurul şi de  forma unei  pălări de ciupercă.

L-a smuls din gânduri, nu văzuse când nevasta pusese toate bunătăţile pe masă.

Un zâmbet al femeii i-a alungat orice gând trist ar mai fi avut.

S-a aşezat şi Irina pe scăunel, iar după ce şi-a făcut o cruce mare, a început să mănânce.

-Bărbate, vreau să-ţi dau o veste!

-Spune scumpo! Nicolae era cu faţa radioasă.

-Sper să te bucurii. Sunt însărcinată! Ştiu de câteva zile, nu am vrut să-ţi spun până când nu am fost sigură.

-Sunt fericit femeie! Îţi mulţumesc! spuse Nicolae îmbrăţişându-şi nevasta. Acu va trebui să mă botez ortodox şi să ne cununăm la biserică. Nu putem încreştina copilul cu noi trăind în păcat ca doi păgâni.

-Te-ai gândit la vreun nume? Cum ai vrea să se numească? Karl, Hans, Iohann, sau Gretha? Irina îl privea în adâncul ochilor.

-Nu femeie, se va numi Ion, Ioana, Gheorghe sau Georgeta, va avea nume de român, pentru că eu asta sunt şi voi fi, român.

Viaţa celor doi a continuat în linişte, de multe ori plecau amândoi călare în pădure, mai mult pentru a se plimba, Irinei îi plăcea să călărească.

Terminaseră de strâns fânul, o parte îl urcase în fânărie, dar cel mai mult îl înălţase în mari stoguri puse pe prăjină pentru ca vânturile puternice din anotimpul rece să nu le dărâme.

Iarna a venit într-o dimneaţă de sfârşit de noiembrie,  când s-au trezit, zăpada era mare. Nicolae a făcut pârtie peste tot. Irina  privea cu admiraţie pe fereastră cum bărbatul mânuia lopata, din gură îi ieşea abur, cu căciula dată pe ceafă şi minteanul în spate Nicolae croia adevărate drumuleţe, unele drepte, altele şerpuind prin toată bătătura în funcţie de destinaţia lor. Pentru o clipă şi-a tras sufletul, a privit în spate spre casă, de la geam Irina i-a făcut cu mâna, i-a zâmbit, pentru el, gesturile ei au fost suficiente să-l revigoreze şi să muncească cu mai mult spor. Mai avea multe de făcut, trebuia să hrănească animalele, să le dea apă, la fel la păsării şi la cei doi godănaci, acum ajunşi porci cu greutate.

Iarna, o dată instalată , nu s-a mai dat dusă. Zăpada s-a aşternut în trepte ca foile de plăcintă. Crescuse stratul de omăt.  Frigul era pe măsura zăpezii, mai ales când stele luceau pe cer şi păreau mari cât roata calului. Atunci gerul făcea să se audă pietrele crăpând, iar ferestrele erau pictate cu mii de flori în relief.

În ajunul anului nou, aproape de cumpăna dintre anii ’ 47-48’ Nicolae a mers în sat să cumpere gaz, chibrituri, zahăr şi făină, cum mai era timp până seara, a intrat în cârciumă să mai asculte voroavele oamenilor. După ce a salutat, i-a răspuns unul mic  cu căciula din piele de oaie neagră roasă pe mărgini şi desfundată.

-Iote-mă, cine a intrat la noi în cârciumă alături de prostime! Ce doriţi  to’arăşu’ pădurar? Au mai apărut partizani în pădure sau ai prins vreunul cu căruţa de lemne şi nu avea bon? Era băut, dar nu atât de mult să nu ştie ce spune.

Nicolae a trecut pe lângă el fără să-i răspundă. Mesele erau toate ocupate. Oamenii erau într-o stare avansată de beţie. Câţiva erau treji, probabil nu veniseră de mult. A mers la tejghea de unde şi-a cumpărat un ţoi cu pălincă de prună din zona Zalăului, apoi s-a aşezat la o masă cu alţi doi săteni.

-Grea iarnă, spuse Nicolae doar pentru a intra în vorbă. Cum o duceţi? Nu aţi mai venit în pădure!

-Aşa cum spui, grea, nu putem răzbi nici cu sania prin nămeţii formaţi. Am înţeles că în câmp sunt troiene mari. Ne perpelim la gura sobei. Ieşim afară să hrănim şi să adăpăm animalele, tăiem un braţ de lemne, apoi fuga în casă la căldură alături de nevastă şi pisică. Copiii s-au însurat şi au plecat la casele lor.

-Aţi auzit noutatea, începu vorba al doilea sătean, acesta abia gustase din cinzeaca cu ţuică pe care o avea în faţă. Ceilalţi doi s-au uitat cu  priviri curioase. A fugit regele, continuă vorba omul. Cică ieri, am auzit vorbind pe instructorul Ghervase, regele a cerut  să plece pentru a lăsa ţara să se conducă cum vrea. Bravo lui! A înţeles mersul istoriei, continuă filozofic săteanul.

-Eu nu cred că a plecat de bună voie, spuse primul sătean, mai repede cred că a fost forţat de vreun pistol comunist să abdice. Măi oameni buni, nici un câine nu pleacă din faţa măcelăriei.

-Acu’ ce vrei să zici Marine? Îl apostrofă cel de-al doilea ţăran, că Măria sa este un câine?

-Nu măi Eftene, dar hai să ne gândim puţin, de ce ar fi plecat singur, să lase frumuseţea de palate şi sutele de slugi? Eu cred că a fost alungat! Tu ce crezi Nicolae?

-Nu ştiu, dar de bună voie nu cred că a plecat. E posibil să fii fost forţat de comunişti, vor să facă ca în URSS când şi-au omorât Ţarul în 1918. Politica o fac ăi mari, noi suntem doar martorii istoriei.

-Băi, fără rege, ţara va fi ca o barcă fără luntraş aflată pe Someşul învolburat. Nu vor şti comuniştii să conducă ţara. Băi, el a fost trimis de Dumnezeu să ne apere, ai văzut că a reuşit să-l omoare până şi pe Antonescu? Crezi tu că dacă nu ar fi fost ocrotit de Dumnezeu, ar fi fost mai tare ca Mareşalul?

-Bă, vă spun eu , va fi rău de ţara noastră dacă ne-a părăsit regele, a continuat ameninţările şi lamentările ţăranul.

-Eu nu înţeleg de ce nu l-a iertat pe Antonescu, pentru că mareşalul l-a ferit de răspundere. Asta nu pot să-i iert regelui. Dacă Antonescu l-ar fi lăsat să fie rege cu drepturi depline ar fi fost arestat odată cu mareşalul, pentru că soarta războiului ar fi fost aceeaşi. Nu plâng prea mult din cauza regelui, ducă-se!

-Nu ai dreptate Ioane, regele e unsul Domnului, e persoană sacră, alături de sfinţii din Biserică. Cum puteţi vorbi de rău asemenea om?  Voi l-aţi văzut cât de falnic şi mândru este? Se vede că e rege!

-De ce băi Sofronie vorbeşti cu păcat? Te-a pus regele pe tine la masă cu el? Aveai pământ mă până să vină comuniştii? A fost bună reforma agrară făcută de Groza.

-Vorbeşti prostii Balinte, eu nu am primit pământ de la comunişti, deşi am fost şi eu pe front, uite aici am fost rănit, spuse Sofronie, un ţăran arătos cu mustăţile răsucite în sus, arătând locul pe corp unde fusese împuşcat de nemţi în luptele din munţii Tatra.

-Nu ai primit pământ pentru că ai destul, eşti chiabur, aşa zic comuniştii despre tine.

-Chiar dacă am pământ, tot trebuia să mai primesc, era dreptul meu de veteran de război, Sofronie se agitase, bătea cu pumnul în masă şi ridicase glasul la ceilalţi. Fără rege vom fi ai nimănui, asta este dovada că regele se punea curmeziş la prostiile pe care le fac comuniştii. L-au alungat să-şi poată face de cap, Stalin bă, ne va mânca capul! Şleahtă de proşti ce sunteţi, pupaţi în fund comuniştii, sărăntocilor, credeţi că vă vor pune aia în capul mesei? Mi-e silă de voi, sunteţi nişte neisprăviţi care aţi mâncat la masa mea şi acum mă contraziceţi. V-au mânjit ăştia ochii cu câteva iugăre de pământ şi acum jucaţi cum vă cântă.

-Sofronie, ai grijă la cuvintele pe care le spui, pe mine mă zgârâie cam rău...Da ce mă, ţărăniştii sau liberalii te-au pus în capul mesei?  Îmi povestea tata că în ’907 în Moldova au fost împuşcaţi mulţi ţărani, asta era facerea de bine a regelui Carol şi a politicienilor de atunci. E drept, ţărăniştii nu au fost în 907, ei au fost în ’29 şi ’33, dreptatea lor a fost glonţul trimis în pieptul săracului şi tu vii acum, să-mi spui mie, să plâng urma regelui venetic?

-Ce este mă, ăsta al lui Parpalac, ţi-au dat ochii? Zamfire, ai grijă cum vorbeşti cu mine, uit că ai fost cioban la oile mele, acu spăl rugina cuţitului în tine!

Zamfir, un zdrahon de flăcău , cu  mustaţă blondă în furculiţă, s-a ridicat de la masă, era aşa de înalt, că părea că nu se mai termină de ridicat, a făcut doi paşi spre Sofronie, l-a privit cu răutate în ochi, apoi i-a zis:

-De azi, Sofronie, un cuvânt să nu mai scoţi la adresa mea, ai înţeles?

-De ce mă? De când dă ordin sluga stăpânului? Am trăit să o văd şi p-asta, te răzvrăteşti, muşti mâna care te-a hrănit...?

-Nu m-ai hrănit tu! Eu ţi-am băgat bani în buzunar păzindu-ţi oile, drept plată mi-ai dat   oleacă de brânză şi un rând de straie purtate de tine, care tot timpul mi-au fost mici, pentru că eu sunt mai voinic decât tine.

Nu mă răzvrătesc! Vreau doar să-ţi pocesc mutra care m-a oropsit până acum! Da, am mâncat la masa ta, dar pentru asta mi-ai luat trei rânduri de piei. Bine au făcut ăştia că l-au dat afară din ţară pe rege. Să meargă-n Germania lui! Aici noi ne croim un drum al nostru, fără rege şi boieri, chiar şi fără chiaburi ca tine, Sofronie. A venit vremea noastră!

-Vremea prostimii, ce ştiţi voi analfabeţilor să conduceţi o ţară? Sau tu Zamfire ai învăţat când erai cioban la oile mele? Pleacă mai încolo de lângă mine, puţi a jeg şi a prostie, Sofronie cu mâna a vrut să-l împingă pe Zamfir de lângă el, mâna chiaburului s-a izbit de un zid, aşa părea fostul cioban.

Nervos, când s-a văzut împins, l-a miruit  pe chiabur cu un pumn în plină faţă, acesta s-a clătinat, apoi a căzut pe lângă masă. A vrut să-l lovească şi cu piciorul, atunci a intervenit Nicolae:

-Ajunge băiete, este căzut la pământ, acum nu mai dai în el! Lasă-l!

Zamfir s-a calmat. A mers la masă şi a stat liniştit de parcă nu se întâmplase nimic. În tavernă s-a lăsat o linişte de mormânt. Oamenii uitaseră de abdicarea regelui. În subconştietul lor ştiau că este doar un joc politic, un joc care nu îi avea pe ei în vedere. Ţăranii erau doar chibiţii de  la masa marilor jucători politici şi financiari.

Dezgustat, Nicolae a plecat acasă după ce a urat  celor din local :”un an nou fericit!”.

                                CAPITOLUL  XVI

A fost o iarnă capricioasă, dar oricât  ar fi iarna  de grea , sub plapuma caldă a zăpezii tot cresc cerealele semănate toamna şi ghioceii care sfidează stratul de  zăpadă şi ies afară cu clopoţeii lor dantelaţi. A fost o luptă dură între baba iarnă şi feciorelnica primăvară, prima  continua să vină cu răutăţile gerului, viscolului şi furtunilor de zăpadă, a doua a venit cu blândeţea vântului cald, a razelor de soare şi a micilor floricele care făceau parte din alaiul anotimpului reînvierii.

În final a învins primăvara  prin abandonul iernii şi astfel, într-o zi de joi a primei jumătăţi de martie soarele a urcat pe cer hotărât, determinat să încălzească pământul. Primele gâze au apărut nesigure în zbor, în stâne, miei se jucau la soare. Nicolae a scos animalele afară, le-a lăsat slobode, văcuţa împreună viţica ei  au început să alerge cu cozile  pe spinare. Cei doi cai cu capetele unul lângă celălalt se jucau bătând din picioare şi mişcându-şi capetele în sus şi-n jos de parcă ar fi discutat ceva şi se aprobau reciproc .

Cu basmaua legată la ceafă şi burta proeminentă, Irina, având grăunţe în poala şorţului negru pe care îl purta ziua când trebăluia prin curte, a intrat în oborul păsărilor, găinile au venit ciopor pe ea, femeia le vorbea ca unor prietene, fiecare avea un nume: Porumbaca, Negruţa, Alba, Roşcata, Pestriţa, etc., după ce le-a pus grăunţe într-un lighean mare, a mers la cuibare să adune ouăle. În locul grăunţelor în şorţ a pus ouşoarele de la găinuşele ei dragi, cum îi plăcea să le alinte.

-Nicolae, au început găinile să se ouă, am luat 7 bucăţi, toate sângerate, unul e micuţ, cred că e de la puicuţa pestriţă care ne-a mai rămas dintre puii din toamnă. Era mândră când putea pune pe masă ceva din gospodăria ei.

-Ei, era timpul, din toamnă de când le hrănim degeaba, de acum să ne plătească şi ele strădania noastră şi mâncarea pe care o risipim să le hrănim. Uite porcii, pe măsură ce timpul trece, pun pe ei, cresc, se îngraşă, mangaliţa asta o tai la sf. Paşti, va avea cam 150 de kilograme, oprim porcul bazna pentru mai pe vară. Până  la Crăciun se fac ăştia mici, au crescătură bună, îmi place de ei, sunt ca Vasile Grasu, ăla după vale, mănâncă şi dorm toată ziua, nu fac nici un zgomot dacă au în troacă, altfel, ţipă de se aude până-n sat.

Nicolae a cuprins-o pe după gât cu mâna dreaptă, iar cu stânga a mângâiat-o pe burtică.

-Creşte băiatul meu, a, uite ce voinic este, ce tare m-a lovit! Va fi un flăcău pe cinste!

-De unde şti tu că va fi băiat? Poate este fetiţă? Mie chiar mi-ar plăcea mult să am o fată, să o moţez, să-i cumpăr pantofi de lac , mult mi-am dorit să am şi eu o pereche, nu am avut parte, bani am avut, dar nu le-am văzut rostul, unde mergeam eu pentru a mă fuduli cu ei? O haină elegantă şi scumpă nu are sens să o cumperi, dacă nu o admiră nimeni. Am renunţat. Bărbate, ştii ceva? Spuse Irina întorcându-se cu faţa la el, apoi l-a privit în ochi, iar cu mâinile l-a prins după gât.

-Spune nevastă, ce vrei să-mi ceri, că doar atunci mă prinzi după grumaz.

-Hai să plecăm de aici, să ne mutăm cu casa la oraş, poate găsim să muncim acolo, avem ceva bănişori strânşi, ce părere ai? Irina îl pupa pe obraji şi îl desmierda, căldura primăvăratică îi îmbia la iubire, natura  reînvia.

Nicolae a prins-o în braţe cu grijă, să nu deranjeze pe cel mic, a sărutat-o, apoi i-a promis că se va gândi la propunerea ei, deşi el se învăţase în pustietate, dar pentru binele copilului vor trebui să găsească soluţii.

Pe la jumătatea lunii mai discutau amândoi, era seara, tocmai ce terminaseră de cinat, Nicolae îi spunea Irinei care este programul lui pentru a doua zi. Dintr-o dată femeia s-a schimbat la faţă:

-Omule, mergi şi ia paie curate, pune-le jos în camera de dincolo, apoi pune un cearceaf curat peste ele, pune tuciul ăla mare cu apă la fiert pe pirostri, apoi înhamă calul la şaretă şi fugi în sat să o aduci pe coana moaşă, pe Lisandra, o ştie toată lumea. În cea mai mare viteză să vii cu ea, eu am să nasc! Acum du-mă în casa mare, acolo e curată camera, nu ca asta unde dormim. Să pui lângă mine cuţitaşul ăla mic care taie bine, să torni nişte pălincă pe el pentru a se curăţi.

Nicolae a rezolvat în fuga mare tot ce ordonase nevasta, a înhămat calul negru cu stea în frunte la cabrioletă, a deschis porţile, apoi a o pornit în galopul calului  spre sat, înainte să iasă pe poartă a auzit văcuţa gemând, „te pomeneşti că fată şi vaca, ajută-mă Doamne!” îşi zise bucuros în timp ce dădea bice calului.

Când s-a întors cu moaşa, copilul tocmai  venea pe lume, a lăsat femeile singure, uşa a  crăpat-o  ca în caz că au nevoie de el, să se înfiinţeze mintenaş, iar el a mers în grajd să vadă ce face vaca. Era bine, fătase, viţeluşul, un tăuraş roşcat, semăna cu mama-sa, se chinuia să stea în picioare, era multă voinţă, dar puţină putinţa, picioruşele îi tremurau, încă nu avea forţă în ele. Nicolae l-a ajutat să meargă la vacă să sugă din ţâţele pline ale ugerului, colastra grasă  care avea să-l întremeze. O oră mai târziu viţeluşul alerga prin grajd.

În casă, băiatul, atunci născut, sugea lăptic din sânii mari şi mustind de lapte ai mamei lui. Nicolae i-a privit bucuros, era fericit,apoi s-a gândit la tăuraşul din grajd, ce repede a plecat în picioare, al lui mai are un an de aşteptat.

S-a apropiat de ei, a sărutat mâna şi fruntea nevestei şi degeţele micuţe ale băiatului:

-Mulţumesc nevastă că mi-ai dăruit un copil, mă bucur este băiat, tu nu te supăra că nu a fost fată, îţi promit, că imediat ce poţi, punem să facem o fătucă, să avem pereche. Coană moaşă, cât îţi datorez?

-Întâi, Nicolae maică, pune un păhărel de pălincă, da vezi, paharul să nu fie din cele mici, caută unul mai potrivit că vreau să închin în sănătatea prinţului tău şi al reginei, care, tocmai l-a născut.

A căutat în bătrânul dulap,o moştenire de la bunica Irinei, de aici a luat un pahar mare, din care de regulă ei beau vin, l-a umplut pe trei sferturi cu pălincă, apoi l-a întins bătrânei.

-Poftim coană moaşă, ia şi gustă din pălinca asta făcută de mine anul trecut , este prună curată, are grade mai multe decât o cloşcă când cloceşte.

Bătrâna a luat paharul, ochii îi scânteiau de poftă, s-a uitat la el, era mulţumită de băutura pusă de Nicolae, „se vede că nu este zgârcit” îşi zise ea în gând.

-Nicolae, să trăiţi mamă şi să vă trăiască copilaşul, să  aibă viaţă lungă cu sănătate şi bucurii!

-Amin! Ne bucurăm de urare. Când vrei să pleci, te-oi duce acasă. Ce crezi, copilul şi muierea-s bine?

-Bine Nicolae, Irina e puternică ca o iapă de Lugoj, iar băiatul aşa de tare a ţipat că ne-am speriat amândouă, se vede că are bojogi puternici. Voi bea încet licoarea din  pahar, tare-i bună, nu vreau să se termine repede.

-Coană moaşă, bea-l cum vrei! Pentru acasă ţi-oi  pune o ţâră de pălincă într-o sticluţă , să guşti când poftă vei avea.

Moaşa a urcat în şaretă având un coş lângă ea în care se găseau o găină cu picioarele şi aripile legate, o sticluţă cu pălincă, o şunculiţă afumată din purcelul tăiat la Paşti şi o strachină cu untură proaspătă.

Într-o mică boccea, pe care bătrâna o ţinea cu grijă în mână, Nicolae pusese câteva ouă proaspete.

Cabrioleta, cu calul negru ţintat în frunte care nu mai fusese deshămat, având  pe moaşă şi pe Nicolae în ea a pornit pe şleau către sat în trapul calului, din casă se auzea plânsul celui mic, îşi striga norocul.

-Noroc să fie! strigă Nicolae dând bice calului.

Îl toropise căldura, deşi era abia sfârşitul lui iunie soarele ardea nemilos, a descălecat de pe cal, l-a lăsat liber să pască iarba subţire la fir care creştea la umbra copacilor şi frunze de ferigă ce se găseau din belşug în pădure. El s-a trântit la umbra unui fag bătrân şi umbros, răcoarea îi făcea bine, era transpirat, s-a şters cu  năframa dată de dimineaţă de Irina. Gândul i-a fugit la Oblegovici, trecuse aproape un an de la prinderea partizanilor, nu mai dăduse niciun semn de viaţă, e drept că fusese avansat la Centru aşa cum visase. Partizanii fuseseră toţi judecaţi: Arnăutu şi Donose fuseseră condamnaţi la moarte, ceilalţi au avut pedepse cu închisoarea silnică, unii pe viaţă, alţii mai puţin, dar nici unul sub 10 ani de detenţie. Pe el nu-l citaseră ca martor, nu a vrut Oblegovici să-l pună în lumină şi mai proastă. Nici una dintre femeile partizane nu fuseseră condamnate, nimeni nu vorbise despre ele.

De Ofiţer nu a mai auzit nimic, nici de frumoasa Ioana, iubita lui. Ar fi vrut să vorbească cu ei. Nu-i putea căuta fără să le pricinuiască necazuri, ultima lecţie primită când l-a căutat pe Dumitrana, nu a uitat-o.

I s-a făcut dor de casă, a încălecat pe calul care păscuse în jurul lui, cât timp el s-a odihnit, apoi a plecat. Era un om fericit, acasă îl aştepta un mic bărbat şi femeia pe care o iubea.

A intrat pe poartă, a dus calul sub polatră, l-a legat la iesle, apoi a scos şaua după el şi i-a pus în cap  straiţa cu o strachină de grăunţe. După ce a verificat starea tuturor animalelor a intrat în casă, nevasta tocmai alăpta micuţul bărbat. Copilul, fometos, sugea cu poftă din sânul mare, alb, rotund, cu pielea catifelată şi plin cu lapte al mamei. Nicolae a zâmbit în sinea lui, era bucuros că băiatul mânca cu poftă şi erau sănătoşi amândoi, mamă şi fiu.

-Nicolae, trece timpul şi noi nu am găsit naşi pentru cununia noastră şi pentru botezul vostru. Te-ai gândit la acest lucru?

-M-am gândit,nu am găsit pe nimeni, în sat oamenii nu au bani de petreceri şi sincer să fiu  nici unul nu este din aceia care  să-mi fie pe plac, lasă că ne botezăm noi.

-Eşti un „lasă-mă, să te las”. Măi omule, în viaţă trebuie să fii mai ferm, mai bătăios, tu parcă eşti prea aşezat, prea „muieţi-s posmagii”. Să stai cu copilul acasă,  fiindcă am să  plec eu în sat şi nu mă las până nu vin cu naş! Şi încă unul care să-mi placă mie! Da, să ştii, că eu tot te iubesc, chiar dacă eşti mai delăsător. Acu pune mâna şi fă ceva de mâncare pentru seară că „domnu’” ,spuse Irina arătând spre copil, nu m-a lăsat toată ziua să fac ceva.

-Apăi, nu-l mai ţine toată ziua în braţe, că se va învăţa rău, mai pune-l şi în copaie, iar dacă o plânge nu va fi rău, îşi va dezvolta plămânii. Nu  o spun pentru că nu aş vrea să te ajut, mă gândesc la el că este băiat şi nu vreau să iasă un răsfăţat, unul care se va ţine tot timpul de fusta mamă-si. Merg să prăjesc nişte cartofi şi să scot o bucată de muşchi din oală. Fac o mămăligă mare,iar de pe brazdă am să iau usturoi. Ce zici, îţi va plăcea sau faci nazuri?

-Mă, mişcă-te mai repede, căci mare poftă mi-ai făcut! Irina s-a rezemat de perete în braţe cu Nicuşor , îi pusese numele tatălui său, Nicolae,  se uita la el, sugea , apoi i-a scăpat ţâţa din gură, îl luase somnul, tresărea, iar prindea ţâţa, până când mamă-sa s-a decis să-l pună în copăiţă unde avea aşternute mai multe haine să nu-i fie rece. Dormea, buzişoarele lui mici încă se mai mişcau ca şi cum ar fi căutat sânul.  Irina l-a închinat, a scuipat spre el de trei ori să nu se deoache, apoi a ieşit afară să-l ajute pe Nicolae. Nu mică i-a fost mirarea când l-a găsit pe Nicolae stând afară la măsuţă cu un păhărel de rachiu în faţă, nici urmă de cartofi curăţaţi.

-Nicolae, ce faci, nu cureţi cartofi? Ce am vorovit noi? Irina se prefăcea a fi supărată şi pornită pe ceartă.

Mă, cu tine mă cert eu!

-Da, de ce mă rog, dacă pot să întreb? Nicolae se prefăcea că nu înţelege supărarea femeii. Vezi bine că sunt sănătos, pot să beau o ceaşcă cu  pălincă, am venit acum din pădure, voi sunteţi bine,nu sunteţi bolnavi, tu de ce te-ai supărat aşa deodată? Nu-ţi convine sau ce? Nicolae nu i-a dat timp să răspundă, a cuprins-o în braţe şi a început să o sărute pe faţă, pe gât , pe gură, îi era dor de ea, nu mai dormiseră amândoi în acelaşi pat de mai multe luni de zile.

Cu aceleaşi sărutări şi acelaşi dor i-a răspuns şi Irina, din carne şi sânge era şi ea făcută, starea de iritare de mai înainte tot de aici pornise, din adâncul neostoit al dorului.

-Îmi este dor de tine femeie, te vreau, îi şoptea cu glas fierbinte  bărbatul, cât mai aştept?

-Nicolae, potoleşte-te şi eu te doresc şi mie sufletul îmi arde când mă gândesc la tine, trebuie să avem răbdare; să ies la biserică, să-mi facă preotul molifta, să încreştinăm copilul, să ne cununăm, apoi voi fi a ta. Nicolae, nu trebuie să spurcăm copilul cu faptele noastre murdare. Întâi curăţenia sufletească şi trupească, apoi vom avea timp şi de noi, d-aia ţi-am zis, să găseşti mai repede un naş.

Se mai potolise dogoarea zilei, era o amiază târzie, cerul era acoperit de nori, dar nu se simţeau semne de ploaie, câinele a început să latre într-un fel aparte.

-Ia vezi Nicolae cine poate fi la poartă, câinele mai mult se gudură decât latră, parcă am auzit şi un motor de maşină, dar de aici din spatele casei şi cu gura ta mare, ce să mai auzi? Ne poate lua cu totul, noroc cu Ursu că ne face atenţi.

-Ho femeie, mai potoleşteţi gura, că prea mult meliţezi! Nicolae a aruncat ultimele cuvinte în timp ce se îndrepta spre poartă.

A deschis portiţa, s-a uitat atent la domnul din faţa sa, era înalt, bine făcut, cu o faţă plăcută, îmbrăcat elegant cu costum şi pălărie mare din fetru de culoare gri, avea cravata grena cu dungi oblice de culoare albă cu nodul slăbit, era cald.

-Noroc Nicolae, ce te uiţi aşa admirativ, nu mă mai cunoşti, au nu vrei să mă bagi în seamă?

-Cum să nu vă cunosc păcatele mele, chiar vă admiram eleganţa. Să trăiţi tovarăşe comisar!

-Chestor, sunt chestor acum, Domide e comisar şef.

-Dar domnul Vasilescu, ce mai face?

-A murit anul trecut, nu a suportat umilinţa la care a fost supus. Dumnezeu să-l ierte! Nu mă inviţi în casă?

-Ba da, scuzaţi-mă, m-am luat cu vorba şi am uitat să fiu o gazdă bună. Poftiţi! Intraţi don chestor! Îmi pare rău pentru don Vasilescu, era om corect! Dumnezeu să-l ierte!

-Irină, a continuat  Nicolae când au ajuns la femeia care curăţa cartofi, uite cine ne-a trecut pragul porţii! E don comisar, acum don general. Ia priveşte-l ce fain îi!

-Bine aţi venit în umila noastră casă! Irina îşi ştergea mâinile pe şorţ, trebuia să facă ceva cu ele, îi tremurau, era prea emoţionată.

Dumitrana a sesizat stinghereala femeii, atunci s-a apropiat de ea şi a zis:

-Nicolae, dă-mi voie să îmbrăţişez un vechi tovarăş de arme, vino Irină să te pup, căci strajnică muiere eşti, apoi a sărutat-o pe amândoi obrajii.

Sărutul lui Dumitrana a fost ca o descătuşare pentru Irina, dintr-o dată s-a transformat în Irina cea adevărată, femeia care era gata să se ia la trântă cu viaţa.

-Luaţi loc don chestor, vă aduc o pălincuţă, pun acum de mămăligă, scot nişte muşchiuleţ de la cazan, facem un pic de mujdei de usturoi, mâncăm, apoi putem să strivim puricii pe burtă.

-Bine fată, îmi place ce ai spus că vrei să faci, până ce tu vei fi gata, eu am să mă plimb puţin prin grădină cu Nicolae, avem de vorbit oarece. Vino omule!

  Dumitrana l-a luat de braţ pe pădurar  fără să spună nici un cuvânt ,apoi  au pornit să se plimbe printre pomii din grădină. Un timp au mers în tăcere, Nicolae a simţit stinghereala chestorului, un fior rece i-a trecut pe şira spinării, nu a zis nimic, aştepta ca Dumitrana să spună primul cuvânt.

-Nicolae, a început într-un târziu să vorbească chestorul, să vezi ce s-a întâmplat acum câteva zile. Cei de la armata română au primit de la Statul Major al Armatei Germane o cerere prin care solicita date despre anumiţi ostaşi care se presupune că ar fi  fost omorâţi pe teritoriul ţării noastre şi care la ei figurau ca dispăruţi. Armata română prin Comisariatul Militar al judeţului a trimis o adresă  la noi să facem cercetări cu privire la câţiva ostaşi germani daţi dispăruţi. Ştii că aici în apropiere au avut loc lupte grele între armata română şi cea germană în toamna lui ’44.

-Am auzit câte ceva...a răspuns cu jumătate de gură Nicolae, avea inima cât un purice îi era teamă de ceea ce urma să povestească în continuare Dumitrana.

-Atunci, din grosul armatei  germane, care se afla sub focul năucitor al artileriei  române, s-a desprins o grupă care s-a refugiat în pădure cu gândul să scape din iadul dezlănţuit de români, nu au avut noroc, au fost împuşcaţi şi ei. Nimeni nu a stat în acea zi să adune cadavrele şi răniţii, abia în ziua următoare s-a întâmplat acest lucru. Echipele care adunau morţii notau  datele de stare civilă, regimentul  şi gradul militar, etc., tot ce scria pe plăcuţa de identificare. Locotenentul român care ucisese grupa germană a constatat că lipseşte unul dintre nemţi.  A fost  căutat de către români, nu s-a mai dat de el, s-a presupus că a fost ucis de animalele sălbatice, dar pentru că nu aveau date certe a fost dat dispărut ca număr, numele nu îi era cunoscut. Acum să vezi drăcie!

Inima lui Nicolae bătea să-i spargă pieptul, ar fi vrut să o domolească, îi era teamă ca Dumitrana să nu simtă starea în care se găsea.

-Am răsfoit documentele din dosar fără să le dau mare importanţă, din rutină, când, o poză mi-a atras atenţia. Am luat fotografia în mână, am mers cu ea la fereastră pentru a beneficia de lumina naturală a zilei şi am privit-o cu multă atenţie. Din poză mă privea cu ochii lui mari un tânăr blond cu un zâmbet strengăresc abia perceptibil în partea dreaptă a gurii. M-am uitat îndelung, am făcut o pauză să mă gândesc mai bine, m-am plimbat în sus şi în jos prin birou, nu îmi ieşea din cap bărbatul din poză.

Datele biografice corespundeau cu vârsta altcuiva, meseria trecută era tehnician constructor, gradul în armata germană era de sergent.

Mi-am zis: „cu toate asemănările nu poate fi el, nu are cum, el e român, doar l-am auzit vorbind, l-am văzut acţionând, nu poate fi neamţ.”

Dar dacă şi-a pierdut memoria atunci când a văzut că toţi camarazii lui sunt morţi, doar el era viu şi rănit  rămas în spatele frontului? Putea fi o variantă. Dar cum de ştia să vorbească româneşte, încă destul de bine. Poate învăţase în toţi anii cât fusese pe front împreună cu trupele române?

Sigur, am analizat şi situaţia în care ar fi fost găsit de o femeie bună la suflet care l-a îngrijit, apoi l-a învăţat să vorbească româneşte, ea fiind văduvă, a considerat neamţul rănit ca un dar de la Dumnezeu.

Sunt multe ipoteze, dar cel mai important dintre toate este faptul că acel om este posibil să trăiască, problema pentru mine este alta, ce transmit Statului Major german, că este viu şi trăieşte sub nume românesc ori pur şi simplu că este dispărut, probabil sfâşiat de animalele sălbatice.

-Tu ce mă sfătuieşti să fac, Nicolae? Dumitrana s-a oprit în loc şi s-a aşezat în faţa  pădurarului, aştepta răspunsul, privindu-l în adâncul ochilor.

S-a clătinat pe picioare, neamţul nu credea că va mai fi vreodată descoperit, nu a ferit privirea, simţea cum ochii lui Dumitrana îi pătrund în creier, îi citeşte adevărul ascuns în cele mai adânci celule. Nu putea trăi în miciună, va recunoaşte adevărul, indiferent de consecinţele care vor urma de aici. Îi părea rău pentru nevastă şi copil, până la urmă nu făcuse niciun rău, nu omorâse pe nimeni, nu spionase pentru vreo putere străină. Este adevărat că minţise, nu avusese altă soluţie, nu ştiuse cum trebuia să procedeze.

„Doamne, îşi spuse Nicolae, fericirea pentru mine să fie totdeauna ca o Fata Morgana, când să pun mâna  pe ea, să dispară?  Şi cât de mult şi-a dorit să aibă un cămin în care să se audă gălăgia copiilor şi şoaptele lui de iubire adresate femeii dragi, mamei copiiilor lui. Totul s-a prăbuşit ca un castel de nisip luat de valul mării, doar atât înseamnă fericirea, doar atâta am dreptul să am?

Va spune adevărul indiferent de consecinţe, îşi va asuma indentitatea, apoi chestorul să hotărască ce va face cu el. Îi era frică! Trebuia să-şi învingă teama, dacă voia să trăiască fără frică.

Dumitrana îl aştepta să vorbească. Nu-l grăbea. Îl simţea timorat. Voia ca Nicolae să se elibereze. Să vină la el ca la un duhovnic. Ştia că nu-i va fi uşor. Îşi dorea un singur lucru, să nu-l mintă.

-Domnule chestor, raţionamentul dumneavoastră este fără cusur, nu am fost amnezic, am fost salvat de Irina, când mi-am revenit frontul era departe. Nu mai am pe nimeni în Germania, toţi ai mei sunt morţi, inclusiv fata pe care am iubit-o, voiam să mor, însă nici moartea nu m-a vrut. Am fost salvat de acest înger minunat, când mi-am revenit m-am îndrăgostit de ea, atunci am jurat că voi deveni român, restul îl cunoaşteţi. Sunt gata să suport consecinţele oricare ar fi ele, îmi pare rău că voi dezamăgi două fiinţe iubite, din păcate nimic nu depinde de mine.

-Nicolae, ştiu situaţia ta de mai mult de o săptămână de zile, nu am vrut să vin până nu m-am gândit bine ce trebuie să fac. Dacă spun că te-am descoperit, fie şi amnezic, nu vei păţi nimic, probabil se va cere repatrierea ta. Un singur lucru e cert, dacă vei rămâne pe teritoriul României  ca neamţ vei avea o tinichea de coadă. A fost o hotărâre grea, nu îţi ascund faptul că am mers în audienţă la Oblegovici, acum este mare ştab la Comitetul Central, este membru supleant, mai are un pas şi va ajunge printre greii partidului. Ştii ce mi-a spus: „Dumitrana, lui Nicolae îi stă foarte bine ca român, lasă-l aşa, nu-i  strica etnia”. Din casă s-a auzit un scâncet de copil, chestorul s-a uitat mirat la Nicolae.

-Am un băiat de o lună de zile, e un dolofan frumos, vreau să-l botez, dar nu am naş, de fapt şi eu vreau să mă botez ortodox, apoi să mă cunun cu nevasta. Sigur, astea vor rămâne vise neîmplinite. Aşa îmi este mie scris, să prind fericirea de pene, ea să zboare şi eu să rămân cu fulgii. Nu mă plâng, doar constat amar. Îmi este milă de micul Nicolae, va creşte, poate, fără tată.

Dintr-o dată şi-a amintit de grupa lui, de oamenii pe care-i pierduse-n pădure, cel mai tânăr nu avea nici 20 de ani, el trăise aproape dublul vârstei lui, nu se simţea cu nimic vinovat, încercase să-i salveze, românii fuseseră mai iuţi şi  îi împuşcaseră. Se simţea vinovat pentru că nu  a murit odată cu ei. Aşa alege viaţa, pe unii să-i scape de chin,iar pe ceilalţi să-i facă să trăiască-n chin.

-Vrei să ştii ce am hotărât? Dumitrana îl privea serios, doar în tonul vocii se simţea o urmă de ghiduşie.

-Sigur că vreau, mă mai întrebaţi? Inima lui Nicolae era cât un purice, respiraţia îi devenise sacadată, pulsul se ridicase.

-Domnule Nicolae Deiu, vă felicit, aţi fost admis în şcoala de brigadieri silvici, să mulţumiţi partidului pentru încrederea acordată. Dumitrana era sobru ca un ofiţer de starea civilă.

-Domnule chestor, nu vă bateţi joc de mine! Nicolae plângea şi râdea,nu ştia ce să creadă,de unde se văzuse pierdut, dintr-o dată lucrurile au luat o altă întorsătură.

-Nu îmi bat joc, asta este hotărârea pe care mi-a transmis-o Oblegovici prin primul secretar al judeţenei de partid. Va trebui să dai nişte examene pentru a ţi se da un certificat de 7 clase, toţi credem că tu ai făcut cândva şcoala, dar nu îţi mai aminteşti.  Nicolae, atenţie la cuvintele mele, nu te lăsa pe tânjală, fii atent la tot ce se întâmplă în jurul tău, cu comuniştii la putere vom fi tot timpul pe nisipuri mişcătoare, niciodată nu vom şti când începem să ne scufundăm, atunci, de ce vom încerca să ne salvăm, de aceea ne vom afunda mai tare şi vom trage după noi toate rădăcinile de care ne vom prinde!

Partidul Comunist este o fiară fără suflet, a continuat chestorul, rece şi hulpavă, este în stare să-şi mănânce propriul cap când acesta îi provoacă dureri. De fapt dacă mă gândesc bine, ca unul care am trăit şi în capitalism, dar şi cu comuniştii puţin, am ajuns la concluzia că şi capitaliştii şi comuniştii sunt doar pentru ei. Comuniştii sunt mai ipocriţi, mimează bunătatea şi apropierea de oameni. În fapt îi interesează şi pe unii şi pe ceilalţii propria bunăstare. Şi capitaliştii şi comuniştii au călcat pe cadavre pentru a ajunge în fruntea bucatelor, diferenţa este de abordare a crimei. Ăia care au condus ţara până în 1944 au prigonit comuniştii prin toate mijloacele, nu spun dacă aveau sau nu dreptate. Dreptatea este în funcţie de poziţia pe care o ocupi în istorie. Acum comuniştii  îi vor condamna şi despuia de averi pe bogătaşii de ieri în numele unei ideologii, îi vor condamna în numele poporului. Vezi tu Nicolae, toţi vorbesc despre popor, toţi acţionează în numele poporului şi asta de mii de ani, dar nimeni nu ne spune cine dracu este Poporul ăsta? Ajungi la sfârşitul unei etape revoluţionare şi îţi dai seama că de fapt Poporul e format dintr-o sută de parveniţi care ajung în vârful statului călcând pe cadavrele adevăratului Popor. Pentru ei Poporul este o noţiune abstractă, bună de folosit electoral, de manipulat masele mereu sărace şi naive.

Să mergem la masă,mai ai din pălinca aia bună? Mai am ceva veşti, însă le păstrez pentru Irina, sper să o bucur.

-Pentru dumneavoastră voi pune bine câteva sticle, să am când nimeriţi pe la mine.

 Irina  răsturnase pe un fund din lemn  o mămăliguţă aurie şi moale, într-o strachină pusese brânză făcută din lapte de oaie şi de vacă, veche şi tare, două cepe sparte, nu tăiate, câteva bucăţi uriaşe de muşchi de porc  scoase din oală au fost puse în două cenace. Usturoiul pisat, Irina îl turnase direct peste bucăţile de muşchi.

-Luaţi loc domnilor, masa este gata, vă aşteaptă să vă înfruptaţi! Nicolae, serveşte pe don chestor cu pălincă! Eu merg în casă, am auzit vocea lui Nicolae cel mic cum mă cheamă.

-Irina, mai rămâi puţin, am câteva veşti. Oblegovici şi-a amintit de voi şi vă propune să mergeţi la oraş, Nicolae va face şcoala de brigadieri silvici, ştiţi că au fost naţionalizate o mulţime de case, vi se va da în folosinţă cu chirie o căsuţă doar pentru voi.

-Avem ceva bani, am putea să o cumpărăm, spuse Irina fără a se gândi prea mult.

-Fată dragă, proprietatea nu este agreată de comunişti, ei vorbesc despre o proprietate colectivă, nu individuală.

-Vă mulţumim! Este o veste minunată! Irina era pe picior de plecare, copilul ţipa şi mai tare.

-V-am promis anul trecut că vă voi fi naş, a venit timpul să mă ţin de cuvânt, eu vă voi boteza copilul şi pe tine Nicolae, apoi dacă vreţi, am să vă şi cunun. Irina a uitat de orice etichetă şi s-a aruncat în braţele generaului.

-Uşor fată că mă dai grămadă, altă veste este aceea că am demisionat din poliţie, un timp voi sta pe bară, apoi, voi intra în barou. Casa o puteţi păstra, Oblegovici a hotărât ca în fiecare an la aceeaşi dată, să ne întâlnim aici toţi cei care am participat în acea noapte la prinderea partizanilor. Ofiţeru nu va putea participa niciodată, i s-a schimbat numele şi a fost mutat în structurile siguranţei statului undeva prin sudul ţării, nici eu nu ştiu unde anume. În rest vom fi toţi. Până plec să-mi spuneţi când vă hotărâţi să facem petrecerea, îl voi aduce pe Domide cu mine,să ne bucurăm împreună. Atenţie! În afară de mine şi Oblegovici nimeni nu cunoaşte amăntule pe care ţi le-am povestit, nu are sens să faci vorbire despre ele cu altcineva.

Nicolae şi Dumitrana au  discutat până seara târziu, printre altele au stabilit  ziua în care urma să aibă loc botezul celui mic împreună cu al lui şi apoi cununia. Naşul Dumitrana le-a promis că va veni să-i ia cu maşina, apoi îi va duce într-o mânăstire discretă unde vor  avea loc cele trei evenimente, după care se vor întoarce acasă pentru a sărbători.

După plecarea musafirului, Nicolae a rămas un timp singur gândindu-se la emoţiile prin care trecuse cu ceva timp în urmă. Emoţiile,surpriza neplăcută în prima fază, au fost cu atât mai mari cu cât nu se mai gândea că vor mai apărea. Vestea descoperirii adevăratei lui identităţi, adusă de Dumitrana, îl făcuse să se creadă pierdut. Îi era ruşine de chestor şi chiar de Oblegovici pentru faptul că minţise, dar a fost singura lui alternativă. Până la urmă se pare că faptele reuşite de el, au înclinat balanţa în favoarea lui Nicolae Deiu şi împotriva lui Iohann. Era fericit, de data asta chiar scăpase pentru totdeauna. Nici Dumitrana şi nici Oblegovici nu i-ar fi putut da în vileag adevărata identitate fără să nu se compromită ei înşişi.

Bărbatul a intrat în casă, Irina moţăia cu copilul la sân. A deschis ochii când a auzit uşa:

-Ai venit omule? Culcă-te! Că de mâine vom avea mult de lucru.

-Ai dreptate! Trebuie neapărat să zidim intrarea în tunelul din pivniţă, vom lăsa doar intrarea din pădure pentru un eventual refugiu. Totodată am să ung armele din tunel cu vaselină, le împachetez în hârtie groasă, apoi le îngrop în tunel, niciodată nu se ştie când vom avea nevoie de ele.

-Nu omule, armele să le predăm lui naşu’, sunt sigură că el ştie că sunt la noi, nu avem ce face cu ele, dă-le pe pustiu! Sunt de acord să zidim peretele din pivniţă, aşa este cel mai bine, chiar de mâine să ne ocupăm de acest lucru. Vom zidi cu cărămidă şi pământ galben, apoi  vom tencui cu var.

Te-ai gândit bine, ăştia sunt curioşi şi suspicioşi, mai ales Moldovan, e bine să ne punem la adăpost.

Au trecut cu bine peste evenimentele prilejuite de cele două botezuri şi de cununie. Irina pentru acest moment îşi cumpărase o pereche de pantofi negri, de lac cu un pic de toc. Rochia bleu-ciel din mătase  cu mâneca bufantă până aproape de cot, strânsă pe corpul ei subţire şi legată cu cordon peste talie îi scotea în relief trupul de viespă cum îi spunea în glumă Nicolae.

Primul moment marcant a fost atunci când mămica băieţelului nu a fost primită în biserică până când preotul nu i-a făcut molifta în faţa uşii de la intrare. Al doilea a fost atunci când naşul Dumitrana a fost întrebat de trei ori dacă se „lapădă de Satana”, el a confirmat că da. Restul a intrat în rutina bisericească.

Mireasa şi naşa mare, soţia lui Dumitrana, erau vedetele petrecerii, mireasa prin frumuseţea naturală, iar naşa prin prestanţă şi distincţie.

Petrecerea a avut loc în curtea lui Nicolae. În afara lui Nicolae cu Irina şi a naşului cu naşa, au mai fost prezenţi şi s-au bucurat alături de ei Domide cu soţia.

Când petrecerea era în toi şi bărbaţii trecuseră de al treilea pahar de rachiu tare, s-a auzit câinele lătrând, au privit unii la alţii, Nicolae a mers la poartă, s-a uitat cu atenţie, ziua se îngâna cu noaptea, cu greu a recunoscut pe Ţafardel cu nevasta.

-Bună seara! Ce s-a întâmplat? Nicolae era curios să ştie motivul pentru care cei doi urcaseră acum la ceas târziu din seară până la el.

-Am venit, a început Ţafardel să vorbească...

-Taci tu, că eşti prost şi nu ştii vorbi, i-a tăiat vorba nevasta, noi am venit fiindcă am auzit că botezi copilul azi, aşa că ne-am gândit să-ţi aducem o găină şi cinşpe ouă, să ne băgăm pe sub pielea ta, cu ce mai pârăşte la tine tăntălăul ăsta, cu ce îţi dăm acum, poate ne vei lăsa să luăm o căruţă de lemne fără bon. I-am zis prostovanului  ăsta al meu:”hai mă să-i dăm o ţâră de plocon, poate se va înmuia şi ne va lăsa să luăm un car cu lemne.

-Femeie, îţi mulţumesc! Ia-ţi ploconul şi mergi acasă să-ţi hrăneşti copiii, v-am lăsat mereu să luaţi uscătură căzută pe jos, cu toporul în pădure să veniţi dacă aveţi bon, altfel nu aveţi ce căuta! Şi încă ceva, nu mai încerca să mă mânjeşti, ai înţeles femeie? Noroc Ţafardele! îi ură Nicolae dând mâna cu bărbatul, tu vezi-ţi de cratiţa ta, că ştie bărbatul tău ce să facă!

-Al dracului îngâmfat, hai mototolule că nu eşti bun de nimic, doar ai ştiut să mă laşi în fiecare an grea, că nici nu mai ştiu câţi copii am, zise nevasta lui Ţafardel îndepărtându-se de casa lui Deiu.

Petrecerea a durat până în zori, deşi afară era cald, bărbaţi spre dimineaţă au dorit o pălincă coaptă, Irina le-a făcut pe plac, a fiert rachiul cu piper şi zahăr într-o olcică din tablă cu capac, având grijă să nu ia foc. Cheflii doar au gustat din ţuica fiartă şi au căzut ca seceraţi în braţele lui Orfeu.

În ziua în care s-a împlinit un an de la prinderea partizanilor, Oblegovici, conform promisiunii făcute, a sosit pe la prânz în curtea casei lui Nicolae. Împreună cu el veniseră maiorul din siguranţa statului Moldovan, comisarul şef Domide şi civilul Dumitrana.

Era cald, pentru petrecere Nicolae aranjase un umbrar din crăcuţe verzi de fag şi nuc, stâlpii din lemn care susţineau umbrarul erau îmbrăcaţi în papură verde.  Împreună cu Irina bătuseră pari în pământ şi improvizaseră o masă lungă să poată încăpea toţi. Băncile pe care urmau să stea musafirii erau făcute la fel ca şi masa. Pe feţele băncilor Irina pusese preşuri ţesute în casă să le fie moale musafirilor, dar să le protejeze şi pantalonii scumpi de murdăria scândurilor.

Din capul mesei, unde fusese aşezat în semn de respect pentru funcţia lui, Oblegovici, parcă mai înalt, cu un început de burtă şi bărbie dublă, semne clare ale traiului îndestulat, cu o uşoară îngâmfare întipărită pe faţă, s-a ridicat cu paharul în mână, apoi s-a adresat celor prezenţi, printre care era şi Irina cu copilaşul în braţe.

-Voi sunteţi, înainte de orice altceva, prietenii mei, cei mai buni prieteni ai mei, vouă aş fi gata să-mi încredinţez viaţa fără teama că aş putea să o pierd. În afară de voi nu am alţi prieteni, restul sunt tovarăşi. De ce urci pe treptele puterii de aceea eşti mai singur.  În timp ce eu mă aflu aproape de vârful scării care urcă în podul puterii,  jos la baza scării se  strâng mulţi aşa zişi prieteni, care vor zgudui cu putere scara pentru ca eu să cad de acolo. Am învăţat, de când am ajuns în Comitetul Central, să mă uit tot timpul în spate, chiar şi când mă aflu pe un câmp unde se poate vedea de jur împrejur până la orizontul cerului, tot merg cu teamă şi din când în când privesc în urmă,  să văd dacă nu este cineva pe urmele mele.

Nu sunt bolnav, continuă vorba Oblegovici, sunt conştient şi eu am oameni care-i spioneză pe eventualii mei competitori. Aşa se scrie istoria, doar cei care deţin informaţia pot supravieţui, doar aceea vor avea puterea. Prietenii mei dragi! Nu vă lăsaţi prostiţi de vorbele frumoase ale activiştilor şi propagandiştilor, în spatele lor se ascunde mult venin, este multă provocare, se poate merge până acolo încât să se spună:” mori tu, să trăiesc eu”. Însă noi am venit aici să sărbătorim un moment extraordinar: „ziua când Dumnezeu nu a vrut să ne ia sufletele”. Pentru asta trebuie să mulţumim la doi oameni: lui Nicolae pentru că a găsit soluţia cea mai bună pentru a intra în legătură cu şeful partizanilor şi Ofiţerului care a riscat totul pentru a ne salva. Nicolae este aici şi îl  salutăm încă odată pe el şi pe minunata lui nevastă. Despre Ofiţer pot să vă spun că este foarte bine şi el şi Ioana. Să petrecem prieteni!

Copilul a început să plângă.

-Merg să-l schimb, a făcut pe el, a spus Irina, l-a afectat discursul tovarăşului Oblegovici. Toţi au izbucnit în râs.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Zece ani mai târziu, din nou s-au adunat cu toţii în curtea lui Nicolae, câinele murise între timp, caii fuseseră vânduţi, la fel ca şi vaca şi oile. Nici în ogradă găinile nu mai cotcodăceau de mult.Nicolae şi Irina se mutaseră la oraş. El lucra la ocolul silvic, iar Irina avea grijă de cei trei copii ai lor, un băiat şi două fete.

S-au adunat sub acelaşi umbrar, doar l-au refăcut cu crengi verzi proaspete.

Primul a sosit Oblegovici într-o şaretă trasă de un cal. Era bine dispus,deşi pe faţă îi apăruseră multe riduri de supărare, după el, într-o Warszawa elegantă,  au sosit Dumitrana, acum avocat de succes, Domide, pensionar şi colonelul Moldovan.

După îmbrăţişările de bună regăsire, s-au aşezat la masă aşa cum se obişnuiseră de ani de zile, de această dată Oblegovici a refuzat locul din capul mesei, cerând ca acolo să ia loc Dumitrana, el fiind cel mai realizat dintre toţi.

-Nu tovarăşe Oblegovici, al dumneavoastră e locul, pentru noi aţi rămas acelaşi om. Până la urmă sunteţi primar aici în Galbenu, nici nu văd a fi ceva rău!

-Vedeţi băieţi, a început vorba Oblegovici, a fost un moment în care nu mi-am asigurat spatele, a fost suficient ca hienele să tabere pe mine, dar nu mă plâng,mai am puţin şi ies la pensie. Mă,chiar dacă voi fi pensionar şi voi merge în bastoane tot voi veni să sărbătorim această zi dătătoare de viaţă. Asta pentru noi, a fost ziua în care moartea a uitat să vină.

-