Mierea amară. cap. VII

  Nunta a decurs fără certuri şi bătăi, cum se întâmpla în acele vremuri. Câţiva nuntaşi mergeau într-un echilibru aproximativ, vorbeau doar în gând ori mestecând cuvintele în timp ce se legănau pe picioare în toate părţile, împinşi de uraganul lui Bachus. După ce s-a ridicat darul, tinerii căsătoriţi au plecat la casa lor. Gabriela a fost singura care i-a însoţit tot drumul, nu a ţinut cont de noaptea grea, ca de plumb, fără urmă de lună, nu i-a fost teamă să se întoarcă singură, a vrut să mai fie cu iubita ei prietenă încă puţin. Adi şi Emilia, nu mergeau, pluteau, erau cu gândul la noaptea ce o aveau în faţă şi la minivacanţa care începea de a doua zi în cabana „Cerbu” din Sinaia. Mergeau ţinându-se de braţ şi privindu-se în ochii care nu se vedeau din cauza întunericului, tot la doi paşi se opreau să se sărute. Gabriela mergea în spatele lor, când se opreau ei, se oprea şi ea, rar cei doi îi adresau vreo vorbă şi atunci era una de îndemn să se întoarcă din drum:

-Gabiţa mea scumpă, îi spunea Emilia, te rog, întoarce-te! Îţi va fi urât să mergi singură, uită-te cât este de întuneric, îţi bagi degetele în ochi. Of, şi Adi a făcut casa în cartierul ăsta nou, fără asfalt şi fără lumină!

-Nu porumbiţo, până nu mă asigur că bărbatul de lângă tine te-a dus în siguranţă acasă, nu mă întorc!

Ajunşi acasă, Emilia a invitat-o pe Gabi să intre în casă, aceasta a refuzat categoric:

-De acum, cu inima grea, mă despart de tine Emilia, prinţesa mea, apoi întorcând capul spre Adi a continuat: să ai grijă de ea, să o iubeşti şi să o protejezi, altfel, vei avea de-a face cu mine! Gabriela i-a îmbrăţişat cu drag, apoi a dispărut în negura nopţii, lăsând în urmă o uşoară dâră de praf din bogatul colb al drumului.

După o săptămână petrecută la munte, unde cei doi s-au comportat ca doi copii, alintându-se reciproc, venise timpul întoarcerii acasă.

Au ajuns sâmbătă seara. În timp ce Milica despacheta şi sorta rufele pentru spălat, Adrian s-a apropiat de ea şi a luat-o în braţe:

-Emilia, eşti frumoasă! Mă bucur că, în sfârşit, eşti nevasta mea, sper să fiu vrednic de iubirea ta!

-Sunt fericită cu tine, te iubesc şi vreau să fiu mama copiilor tăi. Emilia l-a prins de gât şi la tras peste ea în pat. Vreau să mă iubeşti, să mă faci fericită! Să simt că trăiesc prin tine, că avem o singură inimă, un singur trup, o unică voinţă. Vino, dragul meu!

-Te doresc femeie cu toată fiinţa mea, nimic nu ne va putea despărţi. Mirosul corpului tău mă face să urc culmile extazului, să trăiesc intens fiecare clipă. Lasă-mă să-ţi sărut: sânii, trupul fierbinte de dorinţă, ochişorii, guriţa , să  simt fraga buzelor.  Vreau să mă îmbăt cu parfumul tău de femeie tânără.

Dragostea lor a ţinut până târziu în noapte. Somnul a venit pe furiş, când, afară, zorii începuseră să bată în geam.

Adi s-a uitat la ceas, şapte jumătate dimineaţa şi era duminică. Cu mâinile frecându-se la ochii, mai mult târşind paşii decât mergând, încă adormit, s-a apropiat de uşă. „Cine naiba putea fi aşa de matinal?” se gândea tânărul deschizând uşa, în faţa i-a apărut chipul  zâmbitor al mamei sale.

-Ce-i cu tine la ora asta?

-Am venit să-ţi pregătesc micul dejun, sunt sigură că „asta” încă doarme şi nu este în stare să-ţi facă de mâncare.

Adi a lăsat-o să meargă în bucătărie, iar el s-a întors în dormitor.

-Cine este dragă? A întrebat somnoroasă Emilia.

-A, mama, a venit să ne facă micul dejun.

-De ce? Milica a sărit din pat ca arsă. Eu nu sunt în stare să fac de mâncare?

-Nu te supăra, aşa este ea, ai să vezi ce bine vă veţi înţelege. Adi era pus în încurcătură, deja vedea norii discordiei plutind asupra casei.

-Ba nu, în condiţiile astea nu cred că ne vom înţelege de loc. Emilia era zbârlită ca o pisică gata să sară pe şoricelul care-i deranjează viaţa. Doar că soacra ei era ceva mai mult de atât.

O bătaie scurtă, apoi uşa de la dormitor s-a întredeschis, s-a auzit o voce:

-Adi, te rog să vii la masă!

-Hai să mergem, ne cheamă mamă!

-Mergi tu! Până la urmă pe tine te-a chemat. Eu nu merg!

-Te rog să mergi! Mama a venit special să ne pregătească masa, iar tu eşti insensibilă la efortul măicuţei mele. Pe Adi începuse să-l irite încăpăţânarea nevestei, dar şi vizita mamei sale. Era între ciocan şi nicovală. De o parte dragostea pentru aceea care îl crescuse şi ocrotise până atunci, de cealaltă parte era iubirea, femeia de care era îndrăgostit şi fără de care nu concepea să trăiască. Nu putea alege, iar la mijloc nu putea să rămână.

-Nu merg! Nu mai insista! Sunt în stare să-mi pregătesc singură mâncarea. Emilia era hotărâtă să taie potecile soacrei cu orice risc.

-Adi, de ce nu vii la masă? S-a auzit glasul Amaliei din bucătărie.

-Vin acum! Nu vrea Emilia să vină!

-Las-o dragă în pace, vino tu, nu vezi că fata asta vrea să te înfometeze?

-Milica, faci cum vrei, eu nu vreau să pierd cel mai gustos mic dejun!

-Drum bun!

-Tu nu mănânci?

-Nu, cât timp doamna doctor este în bucătărie.

Rămasă singură, Emilia a deschis larg ferestrele, apoi a început să facă curat în dormitor. Plângea sufletul în ea, se aşteptase ca Adi să rămână, nu să alerge în braţele mamei-sale. Se aştepta să-i fie greu cu soacră, însă nu se gândea să izbucnească zânzania între ele aşa din vreme. Emilia crezuse ca un timp, pentru început, soacră-sa să se poarte ca o mamă pentru ea, iar cu timpul să înceapă să o patroneze.

Amalia îi declarase război făţiş din prima clipă. Era o luptă grea de dus. Şi-a impus să nu plângă, să strângă din dinţi, să nu se vadă suferinţa pe chipul ei. A terminat camera de aranjat, apoi şi-a luat o carte şi s-a aşezat în fotoliu. Nu putea citi, nu se putea concentra asupra cărţii, gândul îi era la Adi care se auzea glumind şi vorbind cu mamă-sa, micul dejun se prelungise mult peste normal. Deodată s-a aşternut liniştea, Emilia era atentă la ceea ce se întâmpla în bucătărie, a tresărit când uşa de la dormitor s-a deschis cu zgomot.

-Ce faci dragă? Chiar dacă nu voiai să mănânci din mâna mea, puteai să vii să mă saluţi. Sunt mama lui Adrian, doctoriţa Amalia Păsculescu. Asta este lipsă de bun simţ. De altfel, draga mea, nici nu mă aşteptam la altceva din partea unei ţărănci parvenite.

-Doamna doctor, nu vă spun mamă, din teama de a nu vă simţi jignită, aici, Emilia a apăsat cuvântul, eu sunt stăpână împreună cu soţul meu. Dumneavoastră sunteţi musafir, prin urmare, când aţi intrat în casă mea, din nou Emilia a apăsat cuvântul, trebuia să mă salutaţi şi să-mi cereţi voie, ori cel puţin să mă anunţaţi că vă face plăcerea să ne pregătiţi micul dejun. Dumneavoastră ce aţi făcut? Aţi intrat în casă...

-Auzi dragă, mai lasă dădăceala, vorbeşti cu doctoriţa...

-Vă rog să mă ascutaţi până la capăt, Emilia nu s-a lăsat intimidată de întreruperea Amaliei, poate spunându-vă tot ce am pe suflet, discutând deschis, vom reuşi să ne înţelegem. Aţi dat năvala în casa mea şi fără să spuneţi un cuvânt, aţi intrat în bucătărie şi aţi pregătit micul dejun. Când a fost gata, l-aţi chemat la masă doar pe Adi, ca şi cum eu nu aş fi existat. Dacă ţineţi neapărat să vă vorbesc cu „doamna doctor” nimic mai simplu, aşa vă voi vorbi , dacă va fi cazul. Sper să fie ultima noastră discuţie în acest ton.

-Dragă, pentru mine căsătoria băiatului meu cu tine a fost o mezalianţă. Am acceptat-o de dragul lui Adi, puteai să-mi fi recunoscătoare pentru asta. Tu te răzvrăteşti împotriva mea din prima zi? Drept să-ţi spun sunt uimită de tupeul tău. Amalia o privea din înălţimea ei cu un dispreţ nedisimulat. Emilia a continuat să stea pe fotoliu privind neutru la uriaşa scorpie din faţa ei.

-Din partea mea, doamna doctor, nu sunteţi binevenită în această casă, vă anunţ oficial că ar fi recomandat, indicat, să-mi vorbiţi cu „doamna avocat”, altfel nu vă voi răspunde.

Cei doi, mamă şi fiu rămăseseră împietriţi, nu se aşteptaseră la o asemenea ripostă puternică şi bine articulată.

-Ce stai Adi ca un bleg? Auzi cum îmi vorbeşte ţăranca asta? Pentru o clipă Amalia uitase că este doctoriţa Amalia Păsculescu şi îşi proptise mâinile în şolduri ca o veritabilă ţarancă din satul moldovean uitat de lume.

-Mamă, voi vorbi cu Emilia când vom fi doar noi doi. Adi era pierdut, nu ştia cum să se împartă între dragostea femeii care îi oferea iubirea ei neprihănită şi dragostea maternă mult prea tiranică.

-Vrei să spui că o aprobi? Că nu te-a deranjat cum m-a jignit pe mine, mama ta, doctoriţa Amalia Păsculescu? Ce copil nerecunoscător şi insensibil am crescut dragul meu! De ce nu săriţi amândoi în capul meu, să mă bateţi? Să mă trageţi de păr! Să spălaţi duşumelele cu mine? Tu, ţărancă prostă, nu vei face mulţi purici în casa asta! Nu mă aşteptam să fiu aruncată ca o cârpă. Adi, dacă mă alungi, eu ce să fac? Nu pot trăi fără tine copilul meu. Trebuie să ştiu tot timpul cum te îmbraci, ce mănânci, ştii că eşti pretenţios la mâncare. Amalia şi-ar fi dorit ca Emilia să se târască la picioarele ei, să-i fie devotată şi să nu-i iasă din cuvânt. Ăsta fusese şi motivul pentru care atacase frontal, vrusese ca nora să înveţe cine-i şeful. Din păcate nu se aşteptase la o asemenea rezistenţă.

-Mamă, nu te voi alunga, vino când vrei! Tu ai muncit să faci casa asta, eşti oricând binevenită!

-Bine, voi veni zilnic, să te văd. Te pup băiatul meu! Amalia a ieşit pe uşă fără să privească spre Emilia.

Rămaşi singuri, proaspeţii căsătoriţi s-au aflat pentru prima dată într-o situaţie de criză. Postura în care se găseau era stânjenitoare. Emilia, pentru a depăşi momentul, a scos rufele din sertar, apoi a început să le aranjeze, deşi erau impecabil împachetate. Atmosfera din cameră era tensionată precum coardele unei viori, se auzeau sunetele strunelor lovind în pereţi şi în capul celor doi tineri. După un timp apăsător, Adrian, simţind că nu mai suportă, a rupt tăcerea:

-Milica, cum rezolvăm problema apărută? Ce facem cu mama? Adrian era agitat, nu-şi dorise să aibă o asemenea stare neplăcută.

-Nu ştiu! Este mama ta, tu hotărăşte cum rezolvăm situaţia.

Ziua de duminică a fost compromisă, Amalia reuşise să instaleze o stare de surescitare, de răceală  între cei doi îndrăgostiţi.

Luni dimineaţă, Milica a pregătit  un mic dejun din ouă ochiuri moi, brânză telemea şi salam. Ceaşca cu cafeaua aromată şi aburindă era aşezată în capul mesei acolo unde era locul lui Adi, aşa îl stabilise Emilia, el era bărbatul. Când toate au fost gata, Milica, fericită fiindcă pregătise un prim mic dejun pentru soţul ei, l-a chemat la masă.

Adi, îmbrăcat pentru stradă, a băgat capul pe uşa bucătăriei şi din prag i-a spus:

-Sărut mâna pentru tot, nu am timp să mănânc, trec pe la ai mei să-i salut, am să beau şi o cafea. Pa scumpo! Din prag i-a trimis o bezea, apoi a plecat în fugă.

Rămasă singură, Emilia s-a prăbuşit pe un scaun şi-a prins capul în mâini, simţea că îi plesneşte de durere. S-a rezemat de spetează, a privit pe peretele din faţa ei unde se găsea o icoană, copie după „Cina cea de taină” a lui Grigorescu, a murmurat în gândul ei o rugăciune şi-a făcut o cruce mare după care a început să mănânce. Se hotărâse să lupte, nu se va lăsa doborâtă. Simţise că mierea începutului de căsătorie începea să se amărască. Va lupta pentru bărbatul ei, îl iubea cu toată fiinţa ei, nu-l va scăpa din mână.

A plecat la tribunal, avea un proces greu, nu se pregătise suficient, era hotărâtă să ceară o amânare. Deşi argumentase bine cererea de amânare, partea adversă s-a opus, au fost nevoiţi să se judece pe fond. Ştia bine dosarul, însă credea că starea psihică nu i-ar fi permis să se concentreze. A reuşit să se adune şi să ţină o pledoarie bine argumentată şi articulată, a pus în ea toată suferinţa şi revolta trăite în propria casă, succesul a fost uluitor. Din acel moment a înţeles că puterea este în ea şi nu trebuie să ceară ajutor nimănui.

Seara, obosită de toată ziua, când a ajuns acasă l-a găsit pe Adi în sufragerie studiind nişte dosare.

După ce s-a schimbat într-un capot, din mătase, scurt până la jumătatea pulpelor, s-a aşezat în fotoliu lângă bărbat, l-a pupat pe obraz, apoi l-a întrebat:

-Ce doreşte soţul meu să mănânce? Îţi fac orice pofteşti, doar spune-mi dorinţa ta! Emilia era tandră, feminină, caldă, iubitoare, gata să facă orice i-ar fi cerut bărbatul.

-Iartă-mă  iubita! În drum spre casă am trecut pe la mama, am mâncat acolo. Eram mort de foame. Te pup dulce! Eşti o scumpă! Adi i-a sărutat mâna, apoi a pupat-o pe buze.

-Bine dragule! Am să încerc să mănânc singură. Te pup! După ce mănânc, fac baie, apoi mă culc. Am să te rog să nu mă trezeşti când vii în pat, sunt foarte obosită.

După ce a mâncat, a spălat vasele, apoi a mers în dormitor şi-a luat halatul şi a intrat în baie.

A rămas uimită când a deschis uşa, în baie era soacră-sa.

-Ce dracu face-ţi în baie doamnă? Emilia începuse să tremure de nervi, era exasperată, simţea că înebuneşte, doctoriţa era ca o nălucă, intra pe uşă, pe ferestră, prin hornul sobei, trecea prin zid, doar să o enerveze pe ea.

-A, ce faci doamna avocat? Doctoriţa a pronunţat cu dispreţ cuvintele. Aşteaptă te rog, acum potrivesc apa în cadă pentru Adi, nu trebuie să fie nici rece nici caldă, doar eu ştiu cum îi place lui.

-Bine, bine!

A ieşit din baie roşie de furie, s-a îndreptat spre sufragerie:

-Adi, la noi în baie e cineva. Ştii acest lucru?

-Da scumpo! E mama, a venit în timp ce mâncai, îmi potriveşte apa în cadă. Doar ea ştie temperatura potrivită a apei pentru ca eu să fac baie. Nu te supăra, cu trecerea anilor vei învăţa şi tu.

-Ce să învăţ? Emilia simţea că explodează.

-Cum să îmi pregăteşti masa, baia, hainele. Până atunci mama se va ocupa de toate, nu e rău să stai pe lângă ea, să înveţi. Nu să fii tot timpul colţoasă. Lasă gura mai mică, mama este o femeie educată cu o vastă experienţă de viaţă, cu mult mai multă decât o ţărancă.

-Vrei să spui, că am să mă împiedic de maică-ta încă mult timp de aici în colo?

-Da, obişnuieşte-te să o vezi dimineaţa şi seara, iar duminica ne va pregăti prânzul. Adi avea o voce tăioasă ca o lamă.

Emilia s-a cutremurat.

-Scumpule, de ce toate astea? Şi eu sunt capabilă să-ţi pregătesc masa. Ştiu să gătesc foarte bine.

-Emilia, stai aici lângă mine! Mama nu poate suporta să ştie că altcineva îmi pregăteşte masa şi baia. Ea trăieşte doar pentru mine. Acasă nu este bine primită, tata o respinge, nu-i suportă toate apucăturile de tiran, vine la noi, suntem un refugiu pentru ea. Acum trăieşte doar pentru mine. Tot ce face, este pentru a-mi crea mie confort, nu pentru a te înjosi pe tine. Încearcă să înţelegi! Vocea lui Adi se schimbase, era imploratoare.

-Nu pot ! Emilia era categorică.

-Ba să poţi! Să-i spui „sărut mâna, mamă!” Să te apropii de ea şi sfioasă să o întrebi dacă o poţi ajuta cu ceva. Te va respinge la început, ştie că dacă te va învăţa, ea nu va mai avea ce căuta aici. Nu te supăra, dacă te respinge. Insistă cu blândeţe, este o femeie sensibilă.

-Nu mă voi lăsa dominată, iar tu dacă nu vei fii alături de mine, aşa cum mi-ai promis înainte de căsătorie, nu va fi bine! Pentru început nu mă voi lăsa să rămân gravidă. Este incert mariajul. Nu pot convieţui cu tine şi cu o femeie care mă dispreţuieşte. Dragul meu, este posibil să fii pus în situaţia de a alege între mine şi maică-ta. Pentru un timp mă voi resemna, nu pot da cu piciorul iubirii pentru tine. Însă  mă poate ajuta să mă vindec de boala dragostei. Atunci te voi urî şi pe tine şi pe mama ta care ne distruge casnicia . Tu eşti aşa de îmbrobodit încât nu vezi cât rău ne face doamna doctor.

-Emilia, nu-ţi permit să o tot critici pe mama, până la urmă face ce vrea, e casa făcută de ea şi de tatăl meu, e stăpână! Nu tu, care ai venit cu trei cârpe şi două lemne, ai ridicat construcţia asta. Revizuieşte-ţi comportamentul şi va fi bine, altfel...

-Altfel ce, Adriane? Mă ameninţi? Abia ne-am căsătorit, deja s-a pierdut pe drum iubirea pentru mine?

-Nu, nu s-a pierdut! Mă doare sufletul pentru tine, însă pe mama o divinizez, ce spune ea, este lege pentru mine, aşa trebuie să fie şi pentru tine! Sper că am fost destul de clar. Adi îşi ieşise din fire, îşi pierduse calmul, ţipa la femeia pe care pretindea că o iubeşte.

-Nu îţi răspund dragule, nu încă. E timp! I-a răspuns cu un calm aparent nevasta.