„Luptătorul” Iohannis și „trădătorul” Ciolacu.

    Zilele acestea s-a întâmplat un lucru obișnuit, adică un proiect de lege a trecut în mod tacit prin Camera Deputaților. Nimic anormal, trec zeci de astfel de proiecte de legi în acest mod. Doar faptul că nu era un proiect obișnuit a inflamat presa, apoi partidele politice și pe Președintele Țării.

     Nu am scris miercuri pentru că nu aveam toate datele, acum le am. Vinovatul, vinovaților este Marcel Ciolacu, Președintele Camerei Deputaților, Președintele Interimar al PSD. Domnul Ciolacu, în calitatea lui de Președinte al Camerei, trebuia să urmărească îndeaproape acest proiect de lege, pentru că, ar fi trebuit să prevadă că adoptarea lui în mod tacit ar fi inflamat pe toată lumea. Ciolacu nu este vinovat de vânzarea Transilvaniei, Ungariei, nici vorbă, este vinovat de prostie, da, de lipsa de preocupare.

     Sigur că în Biroul Permanent al Camerei Deputaților sunt membri de la toate partidele, inclusiv de la PNL, toți aveau lista cu ordinea de zi a dezbaterilor pe proiecte de legi și liderul PNL din Camera Deputaților avea lista cu proiectele de legi și ordinea lor pe lista de dezbatere în plen. Întreb pentru Marian Stan, un prieten bun: de ce dracu Roman Florin Claudiu, liderul grupului PNL din Camera Deputaților nu a ieșit în presă să atenționeze că proiectul de lege privind autonomia Tinutului Secuiesc riscă să fie adoptat în mod tacit? Ce dracu, Ciolacu vindea Transilvania și Roman nu era pe fază, dormea?

   Concluzie: Marcel Ciolacu, Președintele Camerei împreună cu toți membrii Biroului Permanent al Camerei cei care aveau lista cu ordinea de dezbatere în plen a proiectelor de legi sunt vinovați că acest proiect, care, între noi fie vorba, avea toate avizele negative, a treacut în mod tacit.

Nu i-au atras atenția niciunul lui Ciolacu, pentru că pe toți îi interesează faultul, ofsaidul, jocul murdar, nu țara, nu realitățile ei.

   Miercuri la ora 10,30 dimineața, PSD-ul a anunțat că a fost convocat Senatul pentru ora 14, pentru a respinge prin vot proiectul de lege privind autonomia Ținutului Secuiesc, adoptat în mod tacit în Cameră.

   Ora 12, deși domnul Președinte, în mod sigur fusese informat despre ce urma să se întâmple la ora 14, a ieșit cu un mesaj furibund, nedemn de un vocabular diplomatic pe care ar trebui să-l stăpânească, împotriva lui Ciolacu și al PSD-ului, prin care erau învinovățiți de aranjamente, de trădare de țară, de vânzarea Transilvaniei la unguri.

Admitem cazul că Ciolacu chiar este un trădător, după mine este doar un politician slab, că vindea prin lege, drace!, Ardealul strămoșesc. Întrebare, acest proiect trecea de Senat? Dar de CCR? Acolo nu avea cum. „România este un stat unitar și indivizibil”, spune Constituția.

  Domnul Iohannis a ieșit doar să mai arunce din frustarea domniei sale împotriva PSD și a ne reaminti nouă, păcătoșilor, cum luptă domnia sa și guvernul Orban cu Covit 19. Vorba lui nenea Iancu, prin Agamiță Dandanache : „Eu, familia mea, de la patuzopt...luptă, luptă și dă-i și luptă...”. Drace! Nenea Iancu e mai prezent ca oricând, e plină clasa politică de personajele lui Caragiale din „O scrisoare pierdută”. Cam așa spunea și domnul Iohannis: „în timp ce eu mă luptam împreună cu guvernul Orban cu Coronavirusul, Ciolacu vindea Ardealul”, nu se poate, vai mie!

  Ciolacu să fie spânzurat în piața publică cu Covitul de gât! Ciolacu a pândit când domnul Președinte Iohannis se lupta cu Coronavirusul. Este vorba de același domn Iohannis din 2017 când, în secuime, primea steagul secuiesc, după ce ascultase imnul secuilor, iar acel domn secui îl numea pe Iohhanis ca fiind partenerul lor. Revin, Ciolacu a pândit când președintele se duela cu Covitul, ducea o luptă pe viață și pe moarte, a altora, nu a lor, susținut din flancuri de Orban și membrii guvernului, a văzut că sunt ocupați și ce și-a zis:„ acu e momentul să vând Ardealul”. Rușine Ciolacule, să ne faci tu așa poznă?

  Nu am înțeles de ce dracu a mai ieșit domnul Iohannis cu acel mesaj furibund împotriva PSD-ului când PSD anunțase încă de la ora 10,30 că vor corecta greșeala?

Cred că domnul Iohannis tocmai încheiase un armistițiu cu Covitul 19, îi spusese cam așa: „băi Covitule, fii măcar tu un naționalist adevărat, nu ataca ca un laș, cât timp țip eu la Ciolacu, așteaptă să ne luptăm bărbătește”.

  Ordonanțele militare pentru cine sunt date? Cum de sunt amendați oamenii doar pentru că au ieșit în fața porții, ori acea femeie care se lupta cu porcul să-l bage din nou în curte, scăpase animalul, însă femeia nu a scăpat de vigilența poliției, a amendat-o, pe ea, nu pe porc, deși, porcul trebuia sancționat, pentru că el părăsise curtea, femeia fusese doar să-l recupereze, să-l aducă unde îi era casa.

  Spun acest lucru deoarece ieri, 30 aprilie, am văzut miniștrii în ședința de guvern fără să poarte măști pe față și fără să păstreze distanța socială, fizică, de minimum 2,00 metri, pot spune că erau așa de aproape încât păreau că se pupă în bot.

Legea este doar pentru proști?

Ar trebui să se dea drumul la restricții, să se deschidă restaurantele, hotelurile, școlile și toate întreprinderile, dacă în sala de guvern se poate, în altă parte de ce nu se poate?

  P.S. Ciolacu, dacă este vinovat nu poate să rămână nesancționat, nu te joci cu țara, înțeleg, am vândut-o toată, asta da, înțeleg, dar să o vinzi pe bucăți, asta nu înțeleg. Deci, Ciolacu să plătească. Însă, la fel de bine cine l-a acuzat de vânzarea țării, de trădare de țară, de conspirare împotriva intereselor țării, dacă se dovedește că Ciolacu este nevinovat, el fiind doar slab politician, trebuie să plătească. Legea nu trebuie să fie doar pentru proști.

  Pe scaunul de la Cotroceni nu tronează Ludovic al XIV-lea să poată spune: „statul sunt eu” și să se poată situa deasupra legii, nu, pe scaunul de la Cotroceni stă și stă bine, doar un funcționar, este drept că este cel mai Înalt Funcționar din Stat, însă este în interiorul legii și nu deasupra ei.

 Doamne, ce clasă politică avem! Nu ne iartă nimeni, nici măcar gripa sezonieră, dar mai ales ISTORIA.

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap VII

      Calendaristic venise toamna, zilele încă erau călduroase, doar noaptea se lăsa o răcoare plăcută care reușea, cu roua ei, să umezească buzele plantelor încinse de zăpușeala de peste zi și de lipsa ploilor.

      Ziua de 8 septembrie se nimerise să fie într-o sâmbătă. O zi cu căldură sufocantă. Lazăr se trezise cu noaptea în cap, dăduse o roată pe la cai, le aruncase în iesle niște fân proaspăt cosit, apoi îi bătuse cu palma pe crupă, ca pe niște vechi prieteni. Îi erau dragi, de mic copil crescuse cu cai în curte, știa după nechezatul lor ce anume doresc. Vorbea cu ei ori de câte ori avea ocazia. Pe front fusese greu. Când fusese încorporat, colonelul îl trimisese la cai, să îi îngrijească el fiindcă le știa melicul și se putea înțelege cu ei. Comandantul era un mare iubitor de animale, caii îi considera ca pe niște prieteni pe care se putea baza la nevoie. „Mă, îi spusese colonelul când îi dăduse padocul în primire, să ai grijă de ei ca de ochii tăi din cap și să-i iubești, fiindcă și ei te vor iubi. Animalul e recunoscător celui care se poartă bine cu el și răzbunător pe acela care îi face rău”. A fost bucuria lui, deși era mult de muncă, nu se speria, se credea acasă, în fond făcea aceiași treabă. Într-o seară rece de noiembrie, cu o ploaie cernută prin sită de făină, așa era de fină și de pișcătoare, un locotenet beat s-a oprit în ușa grajdului. Lazăr a luat regulamentar poziția de drepți și aștepta să audă ordinul ofițerului. Locotenentul a venit cu greu în dreptul lui, picioarele nu-l mai ajutau deloc, parcă le avea de împrumut și nu se obișnuise cu ele. Ofițerul, după poziția trupului, se vedea clar că încerca să meargă spre înainte, se apleca mult în față, însă picioarele nu se mișcau, nu pășeau, erau îndărătnice, nu mai ascultau poruncile lui, atunci, bietul om se răsucea în jurul axei sale își pierdea echilibru gata, gata să cadă. Cu un ultim efort reușea să se echilibreze, era un echilibru labil,  însă, se putea spune că încă era în picioare.

Cu un semn aproximativ, comic prin modul în care răsucea degetul, l-a chemat pe Lazăr la el. A încercat să-i spună ceva, pentru asta s-a folosit mai întâi de mâini pe care le învârtea în multe feluri cabalistice, apoi a încercat să scoată sunete, nu reușea decât să-și distersioneze buzele în fel și chip, iar din gât scotea doar niște grohăituri.

      Lazăr a văzut că nu se poate înțelege cu el, l-a luat mai mult pe sus și l-a dus în dormitorul său. A doua zi în loc să-i mulțumească pentru mâna de ajutor pe care Lazăr i-o oferise, a dat ordin să fie vărsat la compania care tocmai pleca în linia întâi. Mai târziu avea să afle că locotenentul ieșise la raportul colonelui și ceruse ca Lazăr să fie pedepsit pentru o încălcare imaginară a ordinelor militare. Totul fusese cusut cu ață albă, el fiind un biet soldat fără prea multă carte, a executat ordinul fără crâcnire.

      Acolo, în linia întâi, în focul gloanțelor, în vizorul inamicului, în fața morții care se plimba cu ei peste tot, aproape că îi ținea de mână,  Lazăr s-a întâlnit cu Culaie Lemnaru. S-au îmbrățișat cu bucurie, din acel moment al regăsirii, au avut grijă unul de celălalt cât moartea a stat deoparte de ei. Într-o dimineață cețoasă,  lăptoasă și deasă, nu se vedea la doi pași, de-a lungul frontului era o liniște mormântală, nefirească își auzeau propriile respirații îngreunate de umezeala ceții, deodată, de nicăieri, s-a auzit un foc de armă, doar unul, numai unul. Din interiorul lăptoasei dimineți un țipăt a străpuns bezna. Un soldat a îngenunchiat în fața Domnului Dumnezeu, moartea îi luase sufletul cu glonțul rătăcit, a stat într-un genunchi preț de câteva clipe, apoi s-a prăvălit pe o parte. Lazăr, mânat de ceva lăuntric, a pornit spre locul de unde s-a auzit țipătul. S-a aplecat asupra celui căzut, atunci a văzut fața schimonosită de durere a consăteanului și prietenului său, s-a așezat lângă el, i-a luat capul în mâinile lui și l-a sprijinit pe piept. Cu lacrimile curgând șuvoi Culaie s-a uitat în ochii lui Lazăr, parcă aștepta izbăvirea de la el. Chipul începuse să-i devină livid, viața se scurgea din el prin gaura făcută în trup de glonțul străin. A încercat să-i spună un ultim cuvânt de adio, nu a reușit, sunetul i-a înghețat în gât.

      Lazăr a ieșit la raport să i se dea voie să-i sape groapă, să-i pună la cap o cruce ca semn al treceri lui pe acest pământ și petrecut, în acel loc, dintre cei vii în lumea cea fără de întoarcere. Nu i s-a permis. Au primit ordin de atac. Armele au început să latre, țipetele să se înmulțească. Moartea nu mai prididea cu luatul sufletelor, se împrietenise cu răniții, mulți o chemau la căpătâiul lor să le curme suferința.

     Bărbatul a scuturat capul alungând gândurile negre care puseseră stăpânire pe el. A a dat o raită prin grădină, dintr-un măr a rupt un fruct, rumen și cu miros plăcut, într-un loc avea urma prin care ieșise viermele, nu l-a aruncat și-a amintit de zicătoarea:„să mănânci din fructul în care a sălășuit viermele, că este fruct sănătos și apă să bei de unde bea calul, fiindcă este apă curată”. L-a șters pe cămașă, apoi a mușcat cu forță din carnea gălbuie a mărului. Din grădină a mers în grajdul vacilor, a făcut curat cu lopata, care se afla după ușă, le-a pus o mână de fân în iesle, le-a mângâiat, după care a intrat în casă.

      Samfira se sculase, se spălase pe ochi, tocmai se ruga în genunchi la Maica Domnului, în acea zi era sărbătoarea nașterii Maicii Domnului, a băut o gură de agheazmă și s-a închinat cu pioșenie.

      -Cum este vremea Lazăre? Femeia încă se aștepta la o răbufnire a bărbatului, nu-i înțelegea liniștea. Îi povestise despre sarcina ei, îi spuse și cu cine a rămas grea. Se așteptase la ocări din partea lui, chiar să-i dea o mamă de bătaie, astfel s-ar fi liniștit lucrurile. Însă Lazăr, de când venise acasă și ea, de bună credință  îi povestise tot de-a fir a păr, era liniștit de parcă nevastă-sa nu era pe cale să-i nască plod străin în bătătură.

      Erau seri când el punea mâna pe burtica ei, care se rotunjise bine în ultimul timp, și aștepta liniștit să simtă cum lovește ăla mic cu piciorușul:„va fi un flăcău pe cinste, zicea el după ce simțea lovitura copilului”.

      Femeia ofta, nu știa ce să spună, nu se bucura, cel puțin nu să o vadă el. Cu fiecare tăcere a lui femeia se considera mai vinovată. Pe Lazăr, până să plece pe front, nu-l iubise, îl acceptase de bărbat pentru că așa hotărâse tatăl ei, iar ea nu se putuse opune. Acum îl iubea, îl iubea cu vinovăția femeii aflate în păcat.

      -Timpul e frumos, cald, seceta se prelungește. Fetele să se scoale, dă-le să mănânce și să plece cu animalele la păscut. Iar tu frumoaso, vezi că ți-am cumpărat o basma nouă, crem deschis și cu doi bujori roșii ca obrajii tăi, e pusă dincolo în ladă. Nu am vrut să-ți spun de ea, am luat-o când am fost în târg să vând brânza. După masă mergem la horă, să o pui negreșit pe cap. Vreau să fii cea mai frumoasă.

      -De ce mă obligi să mă împopoțonez? Sunt cu burta la gură, abia dau capăt de vorbă muierilor. Lazăre, hai să nu ieșim din casă. Bem amândoi o țuică, perpelesc un pui pe jar și vom fi bine. Se gândea la Marița lu* Vulpe, și ea făcuse un copil din flori cât timp bărbatul fusese pe front. Când a venit Vulpe acasă și a văzut plodul furat de nevastă din sămânță străină, a înnebunit de supărare. A mers în grădină, s-a rugat la Maica Domnului să-l ierte, apoi a intrat în casă și fără vorbă multă și-a alungat femeia, cu copilul străin de casa lui, i-a înfipt un șut în fund și a dat-o pe poartă afară. A plecat biata femeie din sat, pățise o rușine mare, nu mai putea sta printre săteni. Se spunea că ar fi mers la oraș și acolo își găsise serviciu ca măturăreasă în birourile unei fabrici.

      -Ascultă femeie, Lazăr era ca o apă de șes care curge lin la vale, rar se învolbura, atunci să nu-i fi stat nimeni în cale, indiferent cine era și cum îl chema, Samfiro, nu trebuie să ne ferim de nimeni, satul dacă vrea să clevetească e liber să o facă. Copilul care se va naște este al meu. Ai înțeles? Al meu, femeie. Lazăr pentru prima dată ridicase glasul, însă nu pentru a certa nevasta, ci pentru a întări cele spuse. Nu m-am însurat cu o sfântă, am luat de nevastă o femeie. Când a izbucnit războiul și bărbații au fost concentrați pe front, femeilor li s-au luat dreptul la o viață normală. Nu ești singura care a păcătuit, de fapt, sunteți niște sfinte, nu ați făcut păcat, pentru că nu aveați bărbații lângă voi. Bărbații erau departe, duși să împartă moartea, iar voi, singure și cu plozii atârnați de poale, neajutorate, cu sângele fierbând în sufletele voastre chinuite, era normal să căutați sprijin. Nu te condamn femeie, nu sunt absurd și pentru mine a fost greu, însă aveam hrana asigurată, tot ce trebuia să fac era să omor și să nu mă las omorât.

      Voi, femeile, sunteți adevăratele eroine. Nu numai că nu ați murit de foame, însă nu ați lăsat nici copiii să moară, ia-ți crescut cum ați putut, ați înflorit gospodăria, sigur că sângele și-a cerut dreptul. Ai rămas grea, puteai să dai copilul afară, nu ai făcut-o, ți-ai asumat condamnarea satului că vei naște un copil din flori. Și pentru asta te iubesc, frontul a omorât oameni, tu vei naște unul, va fi în grădina mea, va fi al meu. Asta va fi ultima discuție pe această temă. M-ai înțeles?

      Femeia a căzut în genunchi în fața lui Lazăr, i-a luat mâna apoi a sărutat-o cu drag:

      -Omul meu drag, te iubesc! Nu voi înceta nicio clipă să fiu sclava ta, femeia ta, iubita, nevasta și tot ce vei dori tu să fiu.

      -Vreau ca iubirea ta să fie sinceră, devotamentul tău să vină firesc, ca rezultat al dragostei tale pentru mine, nu pentru că eu înțeleg situația grea prin care ai trecut tu și celelalte femei în timpul acestui război nenorocit.

      În sinea lui se frământa, ar fi vrut să-i împărtășească aventura avută în Ungaria cu acea româncă rătăcită între ruinele unei case dărâmate de o bombă ce căzuse la câțiva pași de ea și din care scăpase cu mult noroc. Încă nu sosise timpul, apoi nu credea că este necesar. Și dacă, se gândea el, Iulia o fi rămas însărcinată cu el, acum, se gândit Lazăr, cred că a născut. Ar fi dureros să știe că un copil al lui va fi crescut de alt bărbat străin. Avea încă un motiv să iubească copilul lui Mărgărit din pântecele Samfirei.

      Ziua a trecut în nota obișnuită. Samfira a făcut afară, pe soba din caramidă de sub polată, o supă cu tăiței de casă dintr-o găină grasă, zeama era aurie cu nuanțe verzi de la pătrunjelul pe care gospodina îl pusese din abundență. Pe jarul tras pe vatra mare a sobei, era răscăcărat un pui întreg dintre cei scoși de cloșcă a doua zi de paști. Mămăliga aburindă, rotundă și vârtoasă ca o ciupercă cu coada scurtă, era pusă pe masa rotundă așezată, nu departe de sobă, la umbra unui dud bătrân. Un cenac cu usturoi trona mai la o parte. În mijlocul mesei Samfira pusese strachina cu ciorbă și în ea câte o bucată de carne pentru fiecare în parte, cea mai mare porție de carne o avea Lazăr, el fiind capul familiei și bărbatul ce ducea tot greul casei, apoi copiii, cea mai mică bucățică o lua Samfira, bucuroasă că îi vedea pe ceilalți sătui.

      Au mâncat cu poftă zeama grasă de găină, copiii flămânzi de la alergatul după vite și de la joacă, Lazăr de la munca depusă și de la cinzeaca de țuică băută, iar Samfira mâncase cu poftă cu gândul la cel nenăscut care trebuia să se hrănească bine pentru a se naște un copil sănătos.

      Lazăr a luat puiul bine rumenit, fără să fie uscat, după ce se terminase ciorba din strachină, a rupt câte o bucățică fiecăruia, apoi a pus străchinoaia cu usturoi în centru mesei. Toți înmuiau carnea în usturoi apoi o trăgeau prin gură neîndrăznid să muște din ea, nu care cumva să se termine, înmuiau carnea în usturoi apoi o sugeau și mâncau cu mămăliguța pe care mai întâi o frământau în mână până ce făceau un mic cârnăcior. Din bucățica pe care Lazăr o împărțise, toți păstraseră și pentru seară. În schimb din mămăliga mare cât roata carului nu mai rămăsese decât un boț cât să arunce în gura câinelui.

      -Dacă v-ați săturat, mergeți cu toții de vă spălați, apoi gătiți-vă, acum vine timpul să mergem în sat la horă, să vedem și noi ce se mai pune la cale, să ne vadă și pe noi lumea că nu suntem sălbatici, ori sălbăticiți.

      Copiii au început să țipe de bucurie, să se alerge și să-și caute hainele cele bune pentru sărbătoare. Erau bucuroși, mai ales, fiindcă știau că vor primi cateva parale să-și cumpere candel și câte un ciubuc zaharisit de la țiganul care venea în fiecare zi de sărbătoare cu papornița lui din papură plină cu dulciuri pentru copii.

      Doar în spatele curții, așezată pe o buturugă, Samfira plângea cu sughițuri. Lazăr a auzit-o, a stat o clipă în cumpănă, apoi, cu pas domol, lin, să nu o sperie din gândurile ei, a mers la ea.  I-a pus mâinile pe umeri:

      -Nu plânge femeie, bucură-te că ai pântec roditor. Nu te piti de lume. Înfrunt-o! Ia-te de piept cu ea! Nu-ți fie teamă de cleveteala muierilor, nu îți dau de mâncare, nu te îmbracă, nici nu te încalță, nu te grijesc când ești bolnavă, pentru ce să le respecți? Chiar dacă nu ai fi grea acum cu plod străin de casă, tot ar găsi altceva de bârfit. Te-ai întrebat vreodată câte sunt cinstite dintre cele care bârfesc și nu au păcătuit niciodată? Multe dintre cele care nasc acum, au în pântec copil furat, însă având bărbatul lângă ele nu pot fi bănuite. Taci femeie, luptă cu ele, privește-le în ochi și dă-le cu tifla!

      Femeia a prins mâinile lui Lazăr, le-a sărutat pe fiecare în parte, lacrimile curse din ochii ei frumoși udau palmele arse de soare și bătăturite de muncă ale bărbatului. Și-a șters ochii cu colțul basmalei, s-a ridicat de pe buturugă, pe față i-a apărut un zâmbet ca o mică rază de soare printre norii deși de ploaie.

      -Merg să mă fac frumoasă și tu trebuie să te bărbierești, a mai spus femeia mângâind obrazul țepos al bărbatului.

      ..................................................................................................................................................................

      Fiind sărbătoare, se adunase multă lume în centrul satului unde se afla cârciuma și salonul pentru dans. Cârciumarul știa că în zi de sărbătoare oamenii vin cu mic cu mare la salon, pentru asta scosese mesele afară, simțise că e rost de gheșeft. Grătarul cel mare era încins cu mangal din fag ars incomplet, în cuptoare speciale, adus de la munte. Pe jar sfârâiau mititei și cârnați, dar și câteva fleici de carne.Țăranii nu se îmbulzeau să cumpere bunătățile care îi amețeau cu mirosul lor , se mulțumeau cu o cinzeacă de țuică și câțiva covrigi sărați. Priveau încruntați grătarul pe care sfârâia carnea ce le umpluse, de poftă,  gura cu apă.

      -Dă-l dracu cu micii lui, hai să plecăm de aici, m-a îmbolnăvit fumul care vine de la grătar, a zis cu năduf unul dintre țărani care era prea aproape de grătar.

      Spirache un flăcău bine legat, potrivit de statură cu mustața în furculiță, îmbrăcat ca un fante, era urmat de un alai de slugoi după el și îngâmfat nevoie mare, s-a oprit lângă grătar cu mâinile înfipte în chimirul pus peste hainele nemțești, s-a uitat în spate să vadă câți pierde vară îl însoțesc, apoi a comandat cârciumarului.

      -Pune mă trei mese cap la cap, adă țuică din cea veche și tot ce ai pe grătar, pune pe mese! Vreau să petrec cu băieții mei, să vedeți și voi cine-i Belciug în satul ăsta. Lăutarii, a continuat Spirache să poruncească, să vină aici, la masa mea, să-mi cânte doar mie mă, nenorociților, sărăntocilor care m-ați băgat la pușcărie. Ce ați crezut voi, mă, că nu mai ies de acolo? Uite, mă, că am venit, să văd p-ăla de îmi stă în cale, că spăl cuțitul ăsta în el. Belciug tânărul a tras din teaca, prinsă în spatele brâului lat din piele, un cuțit lung cât o baionetă de pușcă, pe care l-a înfipt în mijlocul mesei.

      Slugoii, care îl însoțeau, se hlizeau ca proasta în târg și strigau la el:

      -Așa Spirache, arată-le cine ești tu, că ai spart la sare în ocnă cu tătâne-tu din cauza lor, acu ți-a venit rândul, de va mișca vreunul, de va murmura careva în contra ta, noi suntem aici să le pocim mutrele.

      Bucuros, frecându-și mâinile, Traian, cârciumarul, a executat repede ordinul dat de Spirache, apoi s-a tras într-o parte privind cu satisfacție la chiaburul care își îndemna ortacii:

       -Mâncați băi leșinaților! Băgați burta în draci! Săturați-vă! Plătesc eu consumația, mama voastră de sărăntoci! Auziți bă, Spirache s-a adresat mulțimii de gură cască care se adunase în jurul meselor, sperând la o frimitură scăpată de la masa chiaburului, ați crezut că mor în pușcărie unde m-a trimis comunistul de Lixandru Lemnaru? N-am murit, nici nu îmi este frică de el, nici de voi, de nimeni nu mă tem, Spirache se înroșise la față ca un gogoșar de toamnă, iar ochii îi ieșiseră din orbite ca la taur când vede roșu. Vreți să mâncați? Vă este foame, așa-i? Țăranii au clătinat capetele încuviințând. Bine, Traiane, umple mă grătarul cu mititei să sfârâie cum sfârâie inima mea, perpelește-i pe jar cum mi se perpelește mie sufletul de focul unei ce-și ține coada sus. Îi vin eu de hac, băăă, nimeni nu se pune cu neamul lui Belciug, unde nu răzbesc eu, vine mama Aritina cu pușca, chisăliță vă face.

      Lazăr a sosit cu familia lui chiar în momentul în care Spirache Belciug amenința pe toți cei care s-ar pune împotriva lui. A lăsat femeia cu copiii să stea deoparte, iar el a mers la cârciumă să-și cumpere o țuică din cea veche, galbenă și uleiosă, pe care Traian o vindea tare scump, dar zicea el că:„face banii”.

      S-a tras la o masă aproape de colțul cârciumii. Cu coada ochiului urmărea persoanele de la masa chiaburului, după cum privea într-un singur loc părea să-l intereseze doar un anumit bărbat din cei care se înfruptau din bunătățile plătite de Spirache. Unul dintre meseni s-a ridicat de la masă

      -Unde ai plecat mă, ți s-a aplecat de la atâta carne? Stai mă la masă, fiindcă stăpânul va avea ceva treabă cu noi când amurgul va pupa satul.

      -Stai liniștit, vin repede înapoi, păstrează halba de bere. Flăcăul a plecat spre locul unde erau privatele. Undeva, în spatele salonului se aflau câteva gropi peste care erau montate două cabine, acum cu scândurile aproape putrezite.

      Lazăr l-a văzut când a plecat, s-a asigurat că este singur, apoi s-a ridicat și el de la masă și a mers în aceiași direcție cu cel care plecase de la masa lui Spirache. Locul era pitit între un gard din  cătină  ce delimita grădina lui Ursu și closete, în spatele lor era peretele salonului fără nici un ochi de geam. Nu era strâmt locul, însă, nici larg. Cel mai important era faptul că în acel moment nu era nimeni în afara celor doi.

      Lazăr a așteptat liniștit până când ortacul lui Spirache a ieșit din cabina privatei.

      -Noroc, Mărgărite! Ce faci măi băiete? Îți trimite vorbă Samfira să fii pregătit, fiindcă peste două luni naște. Auzi tu, Mărgărite? Naște mă, naște copilul tău, făcut când te-ai dat în dragoste cu ea.

      -Ce copil nea Lazăre? Ce spui matale acolo? Pe țața abia o știu, așa, după drum. Vreți să mă nenorociți? Eu mi-s flăcău și vreau să mă însor, ce va spune viitoarea mea mireasă când va afla că eu am copil făcut cu alta în sat? Mărgărit se îngălbenise la față, la toate se aștepta, însă asemenea întâlnire nu-i trecuse prin cap.

      -Zici că nu știi nimic de copil, nici de Samfira nu știi, mă, o fi copilul făcut cu vreun Zburător? Că am mai auzit eu d-astea, te pomenești că așa este și eu am tăbărât ca prostul pe tine, biet copil. În timp ce vorbea, Lazăr se apropia de Mărgărit cu pași mici, acesta rămăsese împietrit, era o stană de piatră. Și așa Mărgărite băiete, tu ești flăcău, nu-ți trebuie să-ți crești copilul tău, fiindcă, nu-i așa, nu-l recunoști.

     Bărbatul se apropiase suficient de mult de flăcăul împietrit, pe neașteptate l-a lovit de jos în sus în falcă, așa cum îl învățase pe el un sergent în armată, Mărgărit s-a clătinat, un al doilea pumn a venit fulgerător, băiatul a căzut în țărână. Lazăr a început să-l lovească cu picioarele:

      -Stai mă să-ți dau eu ție, poate așa îți amintești mai multe, printre altele și de copil.

      -Nu mai da nea Lazăre, este copilul meu, recunosc, nu mă nenoroci, oprește-te, mă omori! Vocea lui Mărgărit era din ce în ce mai slabă, abia mai respira.

      Bărbatul s-a oprit, nu l-a mai lovit, s-a aplecat asupra flăcăului și i-a șoptit la ureche:

      -Mă, dacă află lumea cine te-a bătut, ori faptul că ai cunoscut-o mai îndeaproape pe Smafira vin la tine și te îngrop. Mărgărite, tu ai înțeles, ori o iau de la capăt cu bătaia până înțelegi?

      Băiatul a dat cu greu din cap în semn că a înțeles, era așa de rău lovit încât nu putea scoate o vorbă.

      Lazăr s-a mai asigurat încă odată că nu este nimeni în preajmă, apoi a plecat fluierând de parcă nu se întâmplase nimic, acum avea sufletul liniștit, cel care îi spurcase casa își primise pedeapsa. De acum nimic nu-i va sta în cale să iubească copilul încă nenăscut ca și cum ar fi al lui. A trecut liniștit printre mesele aflate în fața cârciumii, fără să dea vreo atenție lui Spirache care îl privea provocator, cum privea de altfel pe toți cei pe care îi putea cuprinde cu vederea imenșilor lui ochi bulbucați din cauza răutății. A mers la masa unde lăsase țoiul cu țuică.

      -Ce faci frate Lixandre? Lazăr era bucuros că la masa lui îl găsise și pe Lixandru Lemnaru alături de Vasile Titirez. Aceștia doi tocmai aveau o discuție aprinsă. Când el s-a apropiat cei doi au tăcut, se vedea de la o poștă că discutau ceva secrete doar de ei știute, doar atâta auzise:„cu tac-tu lucrurile trebuie lămurite”. Vasile aprobase cu o înclinare a capului abia perceptibilă.

      - Ce bine este în civilie, nu ne mai poruncește nimeni ce să facem și nici de frica gloanțelor inamice nu trebuie să ne ferim. Suntem liberi frate Lemnarule, păcat de Culaie că i-a rămas oasele printre străini, aprig soldat, nu se da bătut cu una cu două, se lua la fiecare atac la trântă cu moartea, o privea în ochi, o sfida, o privea cu dispreț. Halal bărbat, puțini ca el, alții s-au pitit după fustele mamelor și mahmudelele taților și nu au mirosit praful de pușcă și nici cu moartea nu s-au înfrățit. Dragostea de țară, phea și Lazăr a scuipat într-o parte cam spre masa lui Spirache, este o vorbă în vânt frate Lixandre, tot ăștia din talpa țării au dus greul. Lazăr vorbea destul de tare, chiar striga din obidă pentru suferința lui.

      -Nu te necăji Lazăre, a trecut răul, acu trebuie să punem ordine aici, în sat, să nu ne mai lăsăm călcați în picioare de îmbuibații ăștia care au în hambare bucate cât să sature trei sate. Nu mă las până nu vor plăti pentru toată nedreptatea făcută oamenilor cinstiți care, după ce le munceau pe nimica toată vara, iarna când mureau de foame, chiaburul le dădea cu împrumut banița cu grâu pe zece zile de muncă, se trezeau în primăvară că munceau pe pământul chiaburului și al boierului doar pe mâncare și ce mâncare, o zeamă lungă din cartofi, ori varză și teci de fasole, bătrâne, fierte, cu ațele atârnânde, și cu puțin usturoi.

Tot să dai cu sapa toată ziua în arșița soarelui. Nici apă rece nu le aduceau la timp, se încingea ulciorul cu apa adusă încă de dimineață.

      -Ai dreptate Vasile, noi am avut oleacă de pământ, am mai luat în arendă de la unu Arsene, care se mutase de mult la oraș, era muncitor într-o uzină, acu am auzit că ar fi mare pe la județeana de partid, nu am fost cu ziua la chiaburi, însă aici am trăit și știu. Lixandru i-a privit pe amândoi cu căldură, îi era drag Vasile, l-ar fi vrut de cumnat, însă acum, după ce tatăl lui aruncase asemenea vorbe despre Didina, nici că se mai punea problema ca ei doi să se ia.

      -Despre mine vorbiți, mă, voi acolo? Aud? Nu răspundeți? Spirache, trecuse de jumătatea de litru de țuică băută, era ca un câine căruia i se bagă bățul prin gard, mârâind, cu țâfna pusă, căuta gâlceava cu lumânarea. Du-te mă, Chirică și întreabă-i, tu, frumos, mie nu vor să-mi răspundă, li s-a urât cu binele, au dureri de cap?  O cinzeacă s-a făcut țăndări când Belciug a dat cu ea de pământ. Era furios pe toată lumea, sforăia pe nas ca un taur, se învârtea în loc, negăsindu-și astâmpărul.

      Chirică, nici el mai treaz decât stăpânul lui, s-a ridicat cu greu, apoi, cu greu, a plecat împleticindu-se spre masa lui Lazăr.

      -De ce mă...vorbiți...asta...cum îi spune...urât...de stăpânul meu? Nu se înțelegea ce spune, scotea sunete guturale, neaccentuate, mai mult gesticula, era ca un surdo-mut care uitase alfabetul muților. Chirică se ținea de masă să nu cadă, se bâțâia în față și în spate ca un hopa-mitică. Ar fi plecat de unde venise însă nu se putea întoarce, iar de la masa lui Spirache veneau îndemnuri : „înjură-i mă, lovește-i!”

      Bietul Chirică ar fi făcut multe dacă nu ar fi fost  lacom la băutură și nu ar fi băut de parcă se lăsa sec de țuică și de a doua zi nu s-ar mai fi găsit.

      Pe fondul acestor discuții, mai mult de la distanță, a asmuțirilor din tabăra lui Spirache spre cea a lui Lixandru care era vizat direct de înjurăturile lui Belciug, a sosit Mărgărit, bătut măr, șchiopătând, plin de sânge, cu ochii tumefiați de parcă erau făcuți cu cărbune și scoși din orbite ca la melc.

      -Cine mă te-a aranjat așa de frumos? Spune-mi mie să spăl cuțitul în el. Care v-ați luat mă de prietenul meu, de fratele meu, vino mă să te omor și eu pe tine. Cu spume la gură, rozându-și un colț de mustață Spirache rotea ochi de vultur, asupra celorlalți oameni aflați la mese, ori ceva mai departe. Nimeni nu i-a răspuns, nimeni nu l-a băgat în seamă. Toți îi ocoleau privirea, doar slugoii lui, doi din toți, restul dormeau cu capul pe masă, beți și duși în lumea lui Morfeu, aceștia doi îl susțineau din spate: „așa stăpâne, omoară-i”.

      Chirică, beat cum era, se credea un uriaș gata să se bată cu toată lumea, s-a trezit pentru o clipă și a realizat de ce se află la altă masă decât a lui. Și, ca să braveze, să-l vadă stăpânul lui că nu-i mănâncă pâinea de pomană, a ridicat mâna, într-un gest aproximativ, să-l pălească cu pumnul pe Vasile care era ceva mai aproape de el. Titirez a văzut la timp, nu-i vorbă că și mișcarea lui Chirică era ca a unuia abia ridicat de pe boală, a parat lovitura și, cu un pumn bine plasat, l-a băgat pe bietul Chirică sub masă, unde, instantaneu, l-a și luat somnul. Sforăia bietul Chirică ca un porc ce tocmai mâncase de prânz și acum își făcea siesta.

       -Lixandre, îți amintești mă că ai chemat jandarmii să ne priponească pe mine și pe tata? Nu mai zic de nenea Haralamb și de gineri-su. Îmi pare rău că nu te-am împușcat atunci, dar nu-i bai, tot eu te omor. De mâna mea ai să mori și tu și sărăntocul ăla de Titirez. Pe voi nu am să vă iert câte zile voi avea. Nu pot mă, am o fierbințeală în piept și în cap când vă văd pe voi doi. Sunteți prieteni, ai? De ce mă nu ia-ți  dat pe Didina de nevastă, e sărac? Da, ce mă, voi, Lemnarii, mâncați bogăția cu lingura? Tot niște sărăntoci sunteți. Și acum regret că nu am profitat de Didina când am prins-o singură în țarină, se întorcea de la tac-tu, îi dusese de mâncare. Era mult până o puneam jos, apoi mă căuta ea pe mine. Fir-ați ai dracului de sărăntoci, bă, Didina va fi a mea, doar a mea, puteți să faceți voi ce vreți.

      Muierile au început să-și dea coate când l-a auzit vorbind pe Spirache:

      -E fată cuminte Didina, știam eu că nu s-ar fi lăsat păcălită de unul ca Belciug tânăr. O garoafă de fată, ferice de cel care o va lua de nevastă, are și ceva zestre și ceva pământ, ea e cuminte cum rar s-a văzut alta. Marghioala lu*Lepădatu îi tot da zor cu laudele de parcă ar fi fost plătită ca pețitoare.

       -Ce tot spui tu acolo? Până acum ai bărfit-o în toate felurile, spuneai că știi de la o verișoară de-a ta că Didina este una care a umblat cu mai mulți, nu numai cu Spirache, acu ce făcuși, îți luași vorba înapoi? Când ai mințit, mai înainte, ori acum?

      Marghioala se trăgea de colțul basmalei, i se părea că nu se așează bine pe capul ei puțin cam turtit din naștere. A plecat din grupul femeilor unde stătuse până atunci căutând din ochi altul unde să se atașeze să poată ocărî pe cele de unde plecase.

      Lazăr, l-a strâns de braț pe Lixandru să-l liniștească, acesta a simțit strânsoarea, s-a uitat la prietenul lui, apoi în zare unde l-a văzut venind pe Titirez ăl bătrân.

      -Vasile, voi avea o vorbă cu tac-tu, te rog să nu te bagi, m-ai înțeles, mă? Vreau să spună, aici, în fața lumii de unde știe el că nenorocitul de Spirache Belciug și-a bătut joc de Didina și din acest motiv voi nu ați mai vrut-o pe sora mea.

      

Cine sunt părinții Coronavirusului?

    De câteva luni de zile lumea este cu fundul în sus. Nimica nu mai este ca înainte de venerirea bestiei de Covit 19. Totul a fost dat peste cap. Medicii se luptă cu efectele acestui agresiv virus. Oamenii de pe tot globul privesc îngroziți, nu înțeleg ce se întâmplă. Trăim ca într-un film science fiction, care, din păcate, este real. Al dracului de real. Am ajuns în situația să ne ținem copiii la distanță, să nu ne pupăm copii, nepoții, părinții. Îmi zice strănepotul:„bunicule, vin la tine în brațe să mă iei la calculator”. Din ochi lacrimile cad instantaneu, îi spun că nu-l pot lua, să mai aibă răbdare, că totul va fi bine. Nu mă înțelege, el mă vrea acum, are 4 ani. Dumnezeule, ce vremuri trăim!

Însă, mă gândesc cu groază, noi tratăm, de fapt, doar efectul, fără a putea merge la rădăcina acestui nenorocit de nou Coronavirus. Tratăm efectul pentru că încă nu-i știm rădăcinile, încă nu știm de unde vine. Nu știm dacă a fost creat de om, dacă este natural și a scăpat din laborator, dacă l-a adus liliacul, ori barza ca pe copii.

    Frica mea vine din faptul că pe glob, în diferite laboratoare de virusologie, ori de fabricare a armelor biologice sunt milioane astfel de viruși, microbi, bacili, etc. Ce garanții avem că ei sunt în siguranță, că un nebun nu-i face scăpați? Nici o garanție. Nici acum nu știm cu exactitate dacă SarCov-2 este venit de nicăieri adus de un liliac, ori vine din Laboratorul Institutului de Virusologie din Wuhan, China?

     Nimic nu este sigur. Acest virus poate proveni de oriunde, poate să fi fost adus din altă parte și dat în Wuhan tocmai pentru că era știut faptul că acolo exista un Institut de Virusologie. Orice este posibil.

    Toată povestea asta nu pare credibilă, parcă i se dă o amploare artificială, este ca un fel de repetiție generală, la nivel mondial, pentru ceva mult mai grav ce poate veni în viitor.

    Dacă virusul a fost scăpat din laborator, lăsat intenționat să „zboare” de acolo, faptul este cu atât mai grav cu cât oricând alte asemenea minuscule bestii, folosite pe post de arme letale, pot „scăpa” din laboratoarele unde sunt ținute.

   Asemenea viruși sunt de preferat, armelor clasice care distrug infrastructura, astea distrug doar partea umană, infrastructura rămâne intactă.

În general, laboratoarele când creează asemenea „arme biologice” au și antidotul. Cred că încă nu a venit momentul folosirii antidotului, mortalitatea nu a ajuns la o cifră mare la nivel mondial.

    Dacă ne gândim că în 1918, când a apărut febra spaniolă, populația globului era undeva în jur de 1,6 miliarde de locuitori, iar victimele produse de febra spaniolă între 1918-1919 au fost între 50-100 milioane de locuitori, victimele produse de coronavirus până acum la nivel mondial sunt în jurul cifrei de 250.000 de oameni dintr-un total al populației de 7,7 miliarde de locuitori, asta înseamnă că dacă la originea răspândirii virusului se află o mână criminală atacul nu și-a atins scopul.

Sigur că populația pe glob a crescut foarte mult, mai ales în Asia unde doar India și China la un loc au aproape 40% din întreaga populație, îngrijorătoare, pentru clasele politice, este creșterea duratei de viață a oamenilor, asta presupune cheltuieli mari cu întreținerea seniorilor. Aici nu este vorba doar pensii, ci și de cheltuielile rezultate din medicamente, medici, spitalizări.

    Privind cu cinism, iar oamenii din ministerele de finanțe doar așa privesc, bătrânii sunt o problemă.

   Se așteptau ca acest virus să facă pe dracu în patru să mai reducă dintre moșnegii care-și molfăie protezele prin piață și-i supără pe tinerii haștagiști Mihai Șora și Nicolae  Manolescu. Nu a fost să fie așa și sper să nici nu fie.

   Cu Coronavirusul ne vom obișnui, vom învăța să trăim cu el ca și cu o soacră ciumăroasă, însă, ferească Dumnezeu, ăsta, Covit 19, să nu mai aibă alte neamuri dornice să ne „viziteze”. Cum vă spuneam, parcă seamănă a repetiție generală pentru un spectacol și mai înfricoșător și mai morbid.

   Aștept, totuși, părerea specialiștilor, însă cum să spun, vreau părerea aia reală, nu fabricată, nu indusă, nu mincinoasă. O fi posibil? Nu cred. Vom fi mințiți, sunt multe interese mari. Aici îmi face impresia că privesc la doi titani, la fel ca în curtea școlii când vlăjganul care îi bătea pe toți elevii, află într-o zi că s-a transferat de la altă școală unul mai tare decât el. Se vor bate să afle care este mai tare, ori se vor șicana? Așa pare a fi și aici. Nu știu cine va avea de câștigat, însă, sigur, știu, că eu, noi, vom avea de pierdut.

Vrem cutremur conform legii

    Noaptea trecută a fost cutremur. Nimic deosebit, cutremure au fost și vor mai fi. Unele mai mari, altele mai mici după cum vrea Cel de Sus. Dumnezeu, adică, nu Iohannis.

    Problema este alta, este primul cutremur de când a apărut nenorocitul de Covit 19. Până acum, indiferent de oră, a venit cutremurul cu zdrâncinături puternice, am înfipt mâna în nevastă și fuga afară. A trecut nenorocirea, am intrat în casă și ne-am văzut de treabă.

    Acum nu mai este așa simplu. A venit cutremurul, este noaptea, nu pot să înfig mâna în nevastă să ies pe ușă afară, să ieșim în stradă, să stăm de vorbă cu vecinii, să auzim părerea lor, mai vine vreunul, o mai fi vreo replică, chestii din astea seismice. Dacă este noaptea, nu pot să ies afară din casă, din apartament, nu mă lasă legea. Mă amendează poliția, nu scrie nicăieri că persoanele peste 65 de ani în caz de cutremur pot ieși afară din apartament indiferent de oră. Scrie doar că bătrânii pot plimba animalele de companie, în afara orelor 11-13. Și atunci cum fac? Nevasta e nevastă, îmi ține și companie, însă nu este animal.

    Cer onor Președintelui să aranjeze cu Cel de Sus să programeze cutremurele astfel: pentru tineri să fie la orice oră, ei se pot mișca liberi doar cu cererea completată. Iar pentru persoanele de vârsta a treia, cutremurele, inundațiile, uraganele, taifunurile, vârtejurile, etc, să fie doar între orele 11 și 13. În acest fel și noi, bătrânii, am putea să ne protejăm.

    Domnul Iohannis nu trebuie să se supere pe noi, nu este vorba de pretenții, vrem doar să fim niște arestați model care nu încalcă legea.

    Eu sunt convins că Orban, Ludovic, nu Victor, poate să discute cu Vela, nu Velea, ăla e cântăreț, ăsta e cântător, să dea o Ordonanță Militară prin care să programeze cutremurele pentru bătrâni între orele 11-13 ziua. Astfel poate proteja bătrânii, tot clamează guvernanții că nu mai pot de grija seniorilor.

    Așa mare grijă au de bătrâni că le-a fixat orar când să meargă la cumpărături, asta s-a făcut după o matură meditație a celor din guvern și a lui Vela. Au constatat ei că singurul moment în care coronavirusul este prins pe picior greșit este acest interval orar. Se spune și guvernanții au întărit, că în intervalul orar al prânzului Covit 19 si-ar face siesta după masa servită.

    Bravos bravi conducători, așa da, mai zic și eu protecție.

    Dacă ar fi fost la conducere nenorociții aia de la ciuma roșie ar fi lăsat bătrânii cu lanțul mai lung, să se plimbe mai în voie, să-și dezmorțească oasele. Bine că au venit băieții ăștia liberali și ne-au adunat dracu de pe drumuri, prea se împiedicau hastagiștii de noi peste tot. Apropo, pe d-l Șora l-ați luat din piață? Ori îl țineți acolo ca sperietoare pentru ăia care nu respectă regulile?

    Vă gândiți oameni buni ce pleașcă ar fi pe capul guvernanților un cutremur, s-ar umple dracului de bani. Bieții oameni!!!!!!!!!!!!
Acest articol este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

Mâncați voi! Mânca-v-ar Covitul!

      Este ora 13,00. Buletin de știri. Transmitem în direct din Piața Obor. Crainic:

      -Spune-mi te rog, în piată, la acesastă oră, e trecut de 13, mai bâjbâie vreun bătrân? Crainica era ofustucată, vorbea cu glasul răstit.

      -Da, a răspuns reporterul, la rând la cartofi, mai sunt doi tineri în față, apoi sunt patru bătrânei. Reporterul a răspuns cu glas neutru.

      -Cheamă poliția, jandarmii, sri-ul, spp-ul, pe Cercel, pe Arafat, cheamă-l pe Iohannis, cheamă-i dracului pe toți să-i vadă pe nesimțiții ăia bătrâni cum vor să cumpere peste ora admisă pentru ei să facă piața. Să crape, dă-i dracului! Cine-i pune să se încăpățâneze să trăiască. Offf, că nu mai scăpăm noi de nenorociții ăștia, de lipitorile astea bătrâne care ne sug sângele.

Să-i ducă dracului într-un lagăr, într-un gulag, la dracu în praznic, dar să-i ducă undeva. M-am săturat, unde te uiți vezi doar bătrâne cu țâțele atârnânde în poală și bătrâni cu pălăria într-o parte și bastonul pe post d-al treilea picior.

      -Mirela, stai dragă, nu te enerva, până la urmă sunt părinții noștri, bunicii noștri, de ce să-i omorâm, mai bine să-i îngrijim. Sigur, au probleme de sănătate, însă cine nu are în ziua de azi? Hai să mergem cu drag spre ei, să le bucurăm bătrânețea. Reporterul din teren era debusolat.

      -Ești nebun? De dimineață am primit ordin de la patronat care, și el la rândul lui îl primise de sus de tot, ordinul suna așa:„fără bătrâni” a spus crainica studioului de televiziune. I-am cocoloșit destul, le-am făcut toate poftele. Cică sunt pensionari și au cotizat. Bun, sunt de acord, ai cotizat, statul îți dă înapoi. Un an, doi, zece, cinsprezece. Hopa, păi bătrânii ăștia nesimțiți, câtă dreptate avea Christine Lagarde când spunea că bătrânii trăiesc prea mult, vor să primească pensie încă o dată pe cât au muncit? Trebuie găsită o soluție, nu se mai poate așa, vorbeam aseară cu ministresa de la muncă și asta, vorba ceea, liberală nu joacă, îmi spunea că nu este bine cu bătrânii, ăștia uită să mai moară. Cu Covitul era o soluție. Însă nu trebuia să li se creeze nicio posibilitate de aprovizionare, s-a găsit unul milos, parcă aduce el banii de acasă pentru plata pensiilor, să le dea două ore în fiecare zi pentru aprovizionare...

      -Te întrerup puțin, polițiștii tocmai i-au tras din rând pe doi bătrâni și i-au amendat cu câte 20.000 de lei. Bătrânii argumentează că nu vor putea plăti, având o pensie mică. Nu puteți plăti, lasă că vă dăm noi, au zis polițiștii și le-au băgat câte un picior în fund. Pensionarii au plecat mulțumiți fiindcă au scăpat fără să fie amendați. Șuturi în fund luaseră și pe vremea cealaltă, doar că atunci era:„un șut în fund, un pas înainte”. Acum un șut în fund însemna să rabzi de foame.

      -Are dreptate Tătaru, dacă iei toți acești nenorociți trecuți de 65 de ani plini de Covit 19, și îi închizi în câteva lagăre, mai ales că vine vara trăiesc ca belferii. Iar pentru întreținerea lor, pentru paznici și pentru sârma ghimpată plătesc cu pensiile. Spune te rog, acum mai este vreun bătrân în piață?

      -Nu, nu mai este, mai erau doi, însă după ce au văzut ce au pățit ceilalți, au spus cu glas tare:„ne-am săturat, mergem acasă! Mâncați voi, mânca-v-ar Coronavirusul!”
Acest articol este un pamflet. Tratați-l ca atare.

Gulag de tip democratic

      Ministrul Sănătății spunea, într-un interviu la Realitatea Plus, că poate exista și posibilitatea carantinării tuturor persoanelor peste 65 de ani în hoteluri, moteluri, etc. La întrebarea punctuală a moderatoarei cum că nu ar exista spații suficiente în hoteluri, pensiuni și moteluri, ministrul a răspuns că se vor găsi soluții.

      Mă întreb dacă guvernul actual chiar se luptă cu Covitul 19, ori se luptă cu persoanele trecute de 65 de ani.

      Să mă explic. Într-una din zile într-o piață din București era coadă mare, se vindea pește, dacă am reținut bine. Fiind între orele 11-13 la coadă erau foarte multe persoane în vârstă care aveau doar această fereastră ca timp pentru a face cumpărăturile. Normal ar fi fost ca persoanele care puteau întârzia peste ora 13 să dea voie celor care erau presați de timp să cumpere în intervalul orar 11-13.

      Nici vorbă, bieții oameni au stat la rând. Timpul nemilos se scurgea, pe margini, precum vulturii când așteaptă muribundul să-și dea sufletul, erau polițiștii. Înarmați cu carnețele de amenzi, cum a bătut gongul de ora 13, bravii slujbași ai legii au început să taie amenzi pentru întârzierea bătrânilor peste limita orară admisă să facă piața. Domnilor guvernanți, intervalul orar ar trebui să fie interpretabil în favoarea persoanelor vârstnice, nu în defavoarea lor.

      Revin la cele spuse de ministrul Tătaru. Pentru a proteja pe evrei de răutățile poporului german și pe germani de lăcomia evreilor au fost construite lagărele. Întotdeauna răutățile au ambalaj frumos.

      Cum Ministrul Sănătății nu va avea spații pentru carantinarea tuturor persoanelor vârstnice al cărui număr, probabil, depășește 3 milioane de persoane, nu rămâne decât ridicarea de corturi, ori barăci și împrejmuirea lor cu sârmă ghimpată pentru ca nenorocitul de Covit 19 să nu aibă pe unde pătrunde la bieții moșnegi iresponsabili ce trebuie protejați cu forța. Da, așa suntem catalogați ca iresponsabili, labili psihic, gata să ne facem singuri rău. Noroc cu conducerea țării noastre care ne protejează de noi, pentru că noi suntem dușmanii noștri, nu Coronavirusul. Întreb pentru un prieten, trecut și el... prin multe: „ne luați și șireturile de la bocanci și curelele de la pantaloni? Nu de alta, dar am putea să ne strangulăm cu ele”.

      Ce mama dracului, ori suntem iresponsabili, ori nu mai suntem.

      Domnu* Orban, ia spune bre, că nu ne aude nimeni, nu-i așa că ai vrea să scapi de balastul ăsta numit generic pensionari? Hai că nu este de colea să nu mai plătești pensie la 5 milioane de oameni și să plătești doar, să zicem, la 1,5 milioane, ăștia ai dracului s-ar încăpățâna să trăiască în ciuda dumitale. Orban Ludovic plătește din bugetul țării, nu din buzunarul propriu, fiindcă, săracul, nu are bani, el fiind un biet șomer până să ajungă premier, probabil că avea ajutor social.

     De ce, dacă guvernul era bine intenționat, nu a recomandat persoanelor mai tinere de 65 de ani ca în intervalul orar 11-13 să nu iasă la cumpărături pentru a da posibilitatea bătrânilor să facă piața în timpul acordat? Răspuns: pentru că intenția guvernului a fost doar de a șicana populația, nu de a o proteja cu adevărat.

      Doamne, apără România de conducătorii săi!
Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap VI

      -Acum vom aștepta. Tu, fată, satul s-a umplut de băieți, au revenit mulți de pe front, nu ai găsit altul, tot la Vasile ai rămas? Gheorghe nu mai era așa supărat. La reformă Vasile, singur, primise 5 hectare de teren arabil, ca unul care făcuse frontul, de unde se întorsese rănit și decorat. Tot cinci hectare de pământ primise și Lixandru al lui.

      Într-o seară, când întunericul se furișase în sat și liniștea se așternuse o dată cu ultimul dăngăt al tălăngilor de la gâtul oilor care reveneau de la iarbă, iar luna dăduse foc orizontului, în poarta lui Gheorghe cineva a bătut cu putere, câinele a început să latre și să sară în lanț, semn că se opriseră oameni în dreptul curții lor. Afară, pe lângă cuptorul uriaș, Filofta trebăluia la lumina unei lămpi. În casă, Didina punea cești înflorate din pământ pe masă și căni smălțuite pentru vin. Când a auzit glasul câinelui a înțeles că în poartă se opriseră oaspeții așteptați.

      În urmă cu trei seri, Didina îi anunțase când intrase în casă, după ce vorbise ore întregi cu Vasile la poartă, că părinții lui se hotărâseră să vină în pețit și dacă se vor înțelege să logodească, apoi pe toamna, care nu era departe, să fixeze data nunții. La început Gheorghe se încruntase, nu prea voia să audă de căsătoria fiicei lui cu Vasile al lui Titirez. Filofta luase apărarea fetei. Lixandru vorbise în doi peri:

      -„Vasile e băiat bun, sper să nu semene cu bunică-su, altfel, e posibil să facă împreună casă, de nu s-o dărâma fundația.”

      -Ce ai vrut a spune băiatule? Gheorghe s-a uitat lung la Lixandru, îl știa om dintr-o bucată, foarte prețuit pentru cumpătarea sa.

      -Nimic, în afara celor auzite. Se spune că Florea, bătrânul Titirez, de unde le-a rămas și porecla, ar fi fost om avut, însă, băutura și femeile l-au adus în sapă de lemn. Degeaba Leana a muncit pe brânci, toată agoniseala lor s-a dus pe apa Sâmbetei. Părinții lui Vasile nu au reușit să mai repună pe picioare vechea gospodărie. S-a însurat cu o fată săracă, împreună au făcut o sărăcie și mai mare. Se spune că sunt așa de săraci încât în casa lor sărăcia lucește ca o nestemată pe cușma unui pașă.

      -De unde știi Lixandre toate astea? Eu, drept să-ți spun, le uitasem. Așa este cum zici . Nici Anghel, tatăl lui Vasile, nu se dă în lături dacă vede litra cu țuică. Când este chemat la câte o pomană făcută de rude pentru sufletul mortului, nu este bine să stai lângă Anghel Titirez. Cum vede sticla cu țuică, îi lucesc ochi ca două felinare, ia sticla în mână și nu-i mai dă drumul până ce nu se golește.

      -E sărac Gheorghe, ar bea, încaltea la pomană să se sature și el. Gheorghe, noi am fost săraci, însă sărăcia noastră față de a lui, a fost ca un crin pe lângă o floare de păpădie. Tu ești cumpătat și la vorbă și la pahar, dacă nu ai avut, nu ai cerut, nici nu ai tras folos dacă se ivea ocazia să bei pe daiboj. Nu toată lumea este ca tine, iar pentru asta nu trebuie să învinuiești pe nimeni. Spune la carte:”nu judeca, pentru a nu fi judecat”.

      Să fie într-un ceas bun, își spuse Gheorghe făcându-și cruce, apoi a ieșit din casă să deschidă poarta musafirilor.

      -Bine ați venit! Gheorghe s-a tras într-o parte să lase musafirii să intre în curte. De unde se aștepta să fie doar Anghel cu Frusina, în urma lor mai era un alai. I s-a întunecat mintea lui Lemnaru, se gândea ce Dumnezeu le va pune pe masă.

      Au intrat în casă, s-au așezat pe paturi și pe scaune, abia au încropit locuri pentru toți, Lixandru, Gheorghe, Didina și Filofta au rămas în picioare. Didina, de frica tatălui său când a văzut puhoiul de oameni ce nu se mai termina de intrat în casă, a ieșit afară.

      Lixandru a turnat țuică în cești, după ce completase numărul ceștilor cu numărul oamenilor.

      Anghel a ridicat paharul, ca viitor socru mare se gândea el, a urat noroc la toată lumea, apoi a dus ceașca la gură...s-a oprit când a văzut că Gheorghe nu a ridicat ceașca lui cu țuică:

      -Nu vă supărați, a întrebat Anghel prost dispus fiindcă se vedea nevoit să lase pe masă ceașca,  fără să bea conținutul ei, dumneavoastră, l-a întrebat pe Gheorghe, nu obișnuiți să beți țuică?

      -Ba de obișnuit, obișnuim, însă nu mi-ați spus pentru ce ați venit la mine și mai ales pentru ce ați venit așa de mulți? Lemnaru l-a sfredelit cu privirea, nu-i plăcuse niciodată să fie luat de prost, ori ăsta, Titirez, tocmai asta făcea, încerca să-l prostească.

      -Am trimis vorba prin feciorul ista al meu că am vrea să venim să pețim fata. Nu am vrut să vin singur, dumneata nu ești oareșicine în acest sat și nici fata dumitale oricare fată, de aceea am rugat pe acești veri ai mei să mă însoțească pentru a da mare importanță acestui moment.

      -Am înțeles, a răspuns Gheorghe sec, și cum v-ați gândit să facem lucrurile pentru a fi bine?

      -Ne dai fata în seara asta când vom pleca de aici, iar pentru ca Didina să nu se simtă rău că va intra în casa viitorului bărbat cu mâna goală, eu zic să-i dai vaca aia neagră care a fătat anu* trecut de neleapcă, știu că acum are vițel în burtă și va făta aproape de Crăciun. Pe lângă vacă mai pui 10 oi din cele 20 pe care le ai, zece gâște la toamnă, găini câte se va îndura cuscra însă să nu fie mai puține de 10 capete la care adăugați cocoșul golaș, pe cel roșu cu negru în vârful aripilor. Iar pământ să-i dai un hectar din luncă. În toamnă să vă angajați că veți veni cu toți să culegem porumbul meu pe care l-am însămânțat în primăvară. Mândru, Anghel Titirez privea pe deasupra tuturor ca un veritabil stăpân al adunării.

      -Anghele, ai venit la ușa greșită, tu nu vrei fata, vrei averea, nu îți dau nimic, nici fata, nici vaca. Tu, Vasile, de ce taci? Ești de acord cu tatăl tău?

      -Nu, nu sunt de acord, nu știu de când s-a chiaburit tata. Nu-l luam cu mine dacă știam că vine să facă negustorie cu logodna mea. Nea Gheorghe, sper ca din seara asta încolo să-ți pot spune tată, eu o iubesc pe Didina, o vreau doar cu cămașa de pe ea. Până în primăvară nu aveam pământ nici preț de-o groapă mortuară. Reforma agrară făptuită de comuniștii lui Groza m-a împroprietărit cu cinci hectare, icră de pământ în „Tufani” în care intră și păduricea. Vom munci pământul și ne vom face tot ce ne trebuie. Tată Gheorghe, Vasile, văzând că Lemnaru tace, a continuat, nimănui nu i-a fost ușor, însă prin muncă toți s-au ridicat, unii mai mult, alții mai puțin, după cât de aproape le-a fost munca, umbra și țuica.

      Gheorghe Lemnaru a întins ceașca cu țuică Didinei, care, între timp, chemată de Filofta, revenise în casă.

      -Didina, gustă din țuică, spune-mi dacă îți place. Tatăl a privit cu coada ochiului spre Vasile și cu zâmbet pe buze a așteptat răspunsul fetei.

      Didina a gustat țuica, a privit cu drag la Vasile, apoi, îmbujorată la față ca un trandafir de mai, a spus cu voce tare, de teamă să nu vorbească prea încet:

      -Îmi place țuica, taică! Fata s-a îmbujorat la față și s-a tras lângă mamă-sa pentru a găsi sprijin.

      Obiceiul locului era acela de a întreba fata pețită dacă îi place țuica, răspunsul afirmativ al fetei însemna că băiatul pețitor îi este pe plac. Obiceiul avea o anumită însemnătate, știut fiind faptul că în acele vremuri căsătoriile erau aranjate în funcție de înțelegerile făcute de părinți între ei, nu de iubirea tinerilor.

      -Anghele, ai auzit ce a spus fata mea, ce a spus băiatul tău, tu ce spui? Gheorghe nu voia să dea fata după Vasile fără învoiala părinților.

      -Gheorghe, lasă-l pe Anghel că s-a zărghit de când a pus mâna pe pământ, nu-i mai ajungi cu prăjina la nas, s-a boierit mai rău ca Dobreanu. Nu mai face nimic pe bătătură, doar îmi dă ordin mie și lui Vasile, el s-a domnit rău. Frusina, femeie cu judecată, nu voia să perpelească inima fiului său din cauza smintelii lui Anghel. Didina este floarea care ne va lumina curtea. Dă-mi Filofto fata de noră, voi avea grijă de ea, voi fi mamă pentru ea, nu o soacră răutăcioasă căreia îi plouă în suflet cu venin.

      Bărbații și femeile veniți ca însoțitori ai lui Anghel se simțeau stingheri, se foiau pe locurile lor, se vedea că Lemnaru nu se așteptase  ca Anghel să vină însoțit de cineva în afară de Frusina și Vasile. Primul semn a fost numărul de cești și pahare ce erau puse pe masă la venirea lor și care nu corespundea cu numărul mare de oameni din alaiul lui Anghel. Doar insistența lui Titirez îi scosese din casă pe verii lui, le spusese la toți că nu se cuvenea, acum când avea 10 hectare de pământ, să meargă pe drum fără însoțitori, asta îi  va da greutate în fața mândriei lui Lemnaru.

      Frusina era supărată. Anghel, în nebunia lui, uitase de omenie, uitase și de leagănul în care se născuse, nu ținea cont că el se însurase cu Frusina în ciuda părinților care voiau să-i dea de nevastă o fetișcană oacheșă, rămasă șchioapă de un picior în urma unei boli din copilărie, însă plină de bani și cu multe hectare de pământ bun de luncă. Acum bărbatul ei nu voia să vadă sentimentele lui Vasile, se gândea doar la averea pe care voia să o smulgă de la Lemnaru. Își amintise, ca într-un vis, toată discuția avută cu Anghel înainte să plece de acasă:

      -„Îi va da pe dracu, îi reproșase Frusina, vezi să nu ne dea pe poartă afară când va vedea alaiul ca de nuntă cu care intri în curtea lui. Ai trimis vorbă lui Gheorghe că, în nebunia ta, îi vei duce zece guri de hrănit în plus?”

      -„Pentru ce, a răspuns Anghel mândru și umflat în gușă ca un rățoi, lasă-l să știe că eu mi-s socru mare. Și să mai știe că eu conduc hora încuscririi noastre, dacă nu-i va fi pe plac, merg la Pătlăgică să-i pețesc fata, abia mă așteaptă”.  

      -„Pe Vasile l-ai întrebat? Crezi că va fi de acord cu tine? Va da el iubirea care-i arde inima pe tălâmba lui Pătlăgică? Te-ai smintit de tot, nebunule!”

      Femeia era foc și pară pe Anghel, se înțelesese bine cu bărbatul ei până în primăvară când fuseseră împroprietăriți cu zece hectare de pământ, cinci pentru Anghel, cinci pentru Vasile. Odată cu pământul, în curtea lor, intrase dracul. Anghel se schimbase, nu mai era omul cu care să discuți, să te socotești. Toată ziua mâna la treabă pe Frusina și Vasile, el sta cocoțat pe trunchiul de stejar pe care îl foloseaua la despicat lemnele. Bea tutun și punea singur țara la cale. Însămânțaseră cu greu pământul, urma ca plata pentru arat, semănat și sămânță să plătească toamna când vor culege porumbul.

      Frusina se măritase cu Anghel din dragoste, îl iubise, încă mai era un rest de iubire pentru el într-un sertar tainic al inimii. S-a dovedit în lunga lor căsnicie, de peste 30 de ani, că nu greșise când a acceptat să-i devină nevastă. Se purta frumos cu ea, nu o certa în timpul săptămânii, mergeau împreună cu ziua să muncesacă la oamenii din sat, acolo unde erau chemați, unde era nevoie de ei. Anghel muncea în credință, o ajuta și pe ea când o dobora oboseala. De două ori pe zi stăpânul locului punea masa pentru oamenii ce-i avea la muncă, de fiecare dată Titirez avea grijă să oprească un boț de mămăligă pentru Vasile, el săracu răbda acasă de foame până seara, când ei ajungeau acasă, era doar un copil.

      Duminica mergea la cârciumă, bea două, trei  țuici cât să se amețească, nu rău, doar să fie în dârjă, mai tainea câte în lună și stele cu oamenii, apoi  pleca spre casă. Nevasta îi știa obiceiul, încerca să se ferească din drumul lui, însă el era precum șarpele încins de soare. Îi căuta nod în papură. Dacă o întreba ceva și ea de frică nu răspundea, o bătea pentru că, zicea el, îl ține de prost. Dacă răspundea la întrebarea lui, o bătea pentru că îi întorcea vorba. Așa că biata Frusina cum îl vedea intrând pe poartă cu pălăria pusă într-o parte știa ce o așteaptă, ofta și se ghemuia într-un colț al camerei, spera să scape. Însă turbatul era de neoprit. Înfigea mâna în părul ei, o aducea în mijlocul camerei și acolo o omora cu picioarele. Obosit, se așeza pe pat, privea neutru, ca unul care nu realiza ce se întâmplă cu el. Femeia zăcea pe pământul gol al odăii, plângea și se ruga la Maica Domnului să-i îmblânzească bărbatul.

      Din cauza băuturii adormea îmbrăcat. Frusina, cu lacrimile șiroi pe față, îl descălța de opinci, îi scotea cioarecii, apoi, după ce punea un țol pe el, îl lăsa în plata Domnului să doarmă până dimineața.

      Frusina dormise cu Vasile, cât acesta fusese copil. După ce băiatul se ridicase toitănel, Anghel se potolise, chiar dacă se îmbăta nu o mai lovea, o înjura fără să mai ridice mâna.

      În ziua în care trebuiau să meargă să pețească pe Didina, în casa Titirezilor fusese o discuție aprinsă.

     -Vasile, a început tată-su Anghel vorba, acum suntem bogați, puține familii au atâta pământ cât avem noi, după moartea mea vei moșteni și pământul meu, vei avea zece hectare în total. Cine se poate lăuda în acest sat cu atâta pământ în afară de chiaburi? Mergem la Lemnaru ca niște oameni înstăriți, nu ca niște pălmași cum eram până în primăvară. Se anunță bună recoltă, vom face ceva parale, după ce ne vom plăti datoriile. Așa că, să nu ieși din cuvântul meu, să faci cum poruncesc, că bine îți va fi ție! Gheorghe e om aprig, nu va rupe cu ușurință din averea lui, însă noi trebuie să fim stăpâni pe noi, să nu dăm înapoi. Tu, băiete, acum, cu însurătoarea, să faci un pic de cheag, să ai cu ce intra în iarnă, să nu te uiți ca prostul la ceilalți cum au masa îndestulată.

      -Tată, o iubesc pe Didina, nu-mi trebuie averea lor, o vreau doar pe ea, atât! Nu-mi place să-mi negustorești viitoarea nevastă. Încă ceva, am înțeles de la mama că ai vorbit cu tot neamul dumitale să mergeți la logodnă. De ce ai făcut asta?

      -Să știe că se va încuscri cu Anghel Titirez, toată viața m-a disprețuit, abia îmi răspundea la salut, acum a venit vremea ca eu să cânt și el să joace. Nu te băga fiule, lasă-mă pe mine să hotărăsc ce și cum.

      -Bărbate, vei strica totul. Frusina încerca să tempereze avântul bolnăvicios al lui Anghel. Lemnaru, a continuat femeia,  nu este omul de care tu să-ți bați joc, de va simți că îți dai aere de chiabur în fața lui, ne va asvârli din curte, ca pe măselele stricate, cu tot neamul nostru de calici. Asta suntem, niște calici.

      -Muiere proastă, merg la Pătlăgică, are avere de-o mănâncă cu lingura, sunt oameni cumsecade, iar fata e frumușică, nu este ca o icoană, însă, nu este de lăpădat. Dacă mai pui lângă ea și cele două vaci tinere, aproape suta de oi, doi cai, șapte pogoane de pământ în Tufani, vecini cu noi, parcă nu mai este nici tălâmbă nici urâtă. Cu odoarele din aur de gât, pe care am auzit eu că i le-a lucrat un aurar din oraș, este chiar ca o zână. Iar feciorul nostru este numai bun să încalece o iapă așa de bogată. Ce zici Vasile?

      -Taică, de când te-ai chiaburit așa? Îți amintești când am venit în iarnă de pe front? Mama, de bucurie că a sosit feciorul acasă sănătos, a pus o oală cu boabe de porumb la fiert. Era tot ce avea mai bun în casă.  Nu am avut zahăr să punem peste ele, însă și cu un praf de sare au fost gustoase. Am mâncat și ne-am bucurat, eram sătui, nimeni nu ne controla în burtă să vadă ce mâncasem. Eram fericiți tată. Maica adusese dintr-un loc doar de ea știut o sticluță cu țuică, am ciocnit câte un păhărel, a fost ca o împărtășanie, nu ne-am văitat că a fost puțină, ne-am bucurat că a fost. Acu, dumneata, ce vrei? Să iau o fată pe care nu o iubesc, nu spun că este urâtă, nu spun nici că este tălâmbă, așa cum, cu răutate, spune gura satului, spun doar că nu îmi este dragă. O iubesc pe Didina, pe ea o vreau, sunt convins, după cum îl cunosc pe nenea Gheorghe, că nu va da fata doar cu rochia după ea, ci va avea grijă să îi dea oleacă de zestre. De ce să cerem? Cine suntem noi? Până ieri eram cei mai săraci din sat, nici acum nu suntem îndestulați, poate peste un an, doi, dacă ne va ajuta Dumnezeu ne vom împicioronga, vom avea o masă îndestulată. Acum tot cu știr, lobodă și ștevie ne luptăm. Noroc că avem bruma de grădină, altfel eram muritori de foame.

      -Bă, degeaba ai făcut frontul și ai venit acasă betegit de picior. În viață trebuie să știi să iei, să te lupți să ai, eu cu mă-ta ne-am zbătut ca peștele pe uscat, ea a fost o sărăcie, eu o altă sărăcie și mai mare. Ne-am luat în primăvară, iar până toamna, amândoi, am reușit să ridicăm căsuța asta. Mergeam cu ziua la bogătași, iar seara treceam pe lângă gârlă, acolo era un pământ galben, luam eu o traisă, Frusina o traistă. Așa am adus pământul. Lații, i-am făcut din lemn de arin, i-am cărat cu spinarea duminica, ori în zilele ploioase când nu mergeam la muncă. A fost greu, însă nu ne-am lăsat. Mâncare făceam într-un tuciuleț, răsturnam ciorba în două străchini, apoi, în același tuciuleț făceam mămăliguță. Vasile, vreau ca tu să trăiești bine, să ai casa îndestulată și plină de copii. Nu mai trage ca mine targa pe uscat. Fii înțelegător!

      -Nu voi face cum spui tu, dacă te vei tocmi cu nenea Gheorghe, nu-mi va da pe Didina. Nu uita că Belciug a fost primul care a pețit-o,  Lemnaru a stricat înțelegerea cu Dumitru de la negustoria din jurul logodnei. Crezi că pe dumneata te va agrea? Tată, tată, nu mă nenoroci! Spune-le verilor să nu mai meargă cu noi, nu-i duce la logodnă lui nea Gheorghe oameni ca pentru o nuntă. Nu va fi pregătit cu mâncare și băutură.

      -Să fie Vasile! Nu te purta ca o muiere, bate cu pumnul în masă, să știe că are ginere un bărbat și jumătate, altfel te ia de prost, mă. Anghel era ca un taur furios, se plimba pe bătătură cu mâinile la spate, din când în când se oprea în dreptul lui Vasile, dădea din cap nemulțumit, apoi își continua plimbarea furios.

      -Anghele, potolește-te! Ce s-a întâmplat omule cu tine, de ce te-ai țicnit, e febra averii? Pământul ți-a luat mințile. Nu uita bărbate că ai doar pământul, fără nimic altceva. Azi am mâncat ciorbă de lăptuci cu mămăligă rece și tu vrei să te pui cu Lemnaru? Frusina se proțăpise în fața lui. Oprește-te! Nu te mai plimba ca un taur furios. Caută să vezi realitatea cu ochii tăi! Frusina l-a prins de cămașă și l-a scuturat zdravăn. Bărbatul a lovit-o cu răutate. Femeia s-a prăvălit la picioarele lui Anghel.

      Bărbatul s-a uitat cu scârbă la ea, a scuipat într-o parte, apoi a intrat în casă trântind ușa în urma lui. Nu a ieșit afară până seara. Nici Vasile cu mamă-sa nu au putut intra. Nebunul proptise un scaun în ușă să nu intre nimeni peste el.

      Soarele scăpătase spre locul de odihnă, peste sat se lăsase umbra ce prevestea amurgul. Anghel a ieșit din casă, a privit cerul învăpăiat de ultimele raze adormite ale soarelui, apoi s-a adresat celor doi care stăteau de vorbă pe două lemne la adăpostul unui măr bătrân:

      -Mergeți în casă să vă gătiți, plecăm la Lemnaru. Până voi vă gătați, eu merg la verii mei să-i anunț și pe ei să se pregătească. Nu se vor găti prea mult căci sunt, vorba ceea:„ce-i pe mine și în ladă”. Anghel a plecat spre poartă, din urmă l-au ajuns vorbele lui Vasile:

      -Tată ți-ai schimbat hotărârea? Ori mergem acolo să fim râs satului?

      -Vei afla acolo, până atunci tu fă cum spun eu, altfel să nu faci! Titirez bătrânul a ieșit trântind portița care s-a prăbușit în curte. Nu a luat în seamă paguba, a mers în drumul lui.

      Vasile a căutat în gard o sârmă apoi a legat portița de stâlpul șubred care o susținea.

      -Mamă, nici gard la drum nu avem și vrem să ne măsurăm cu Lemnaru? Vom pleca de acolo cu coada între picioare, ne vor mâna ca pe niște șobolani afară din casa lui, iar eu pe Didina nu am să o mai pot vedea. Tata poate mă necăjește pe mine, însă în sufletul lui știe care îi este locul. Să mergem mamă! Dumnezeu să ne lumineze și pe noi și pe năbădăiosul de tata!

      -Anghele, care îți este ultimul cuvânt? Lemnaru, fără să se fi atins de ceașca cu țuică a continuat discuția.

      Frusina a tresărit, o furase gândurile:

      -Răspunde omule lui Gheorghe, cum ai hotărât? Femeia a cătat cu privirea piezișă la bărbatul ei, i-a văzut tremurul sprâncenei ochiului drept, asta însemna că Anghel al ei fierbea de mânie.

      -Gheorghe, să-mi dai fata și tot ce am cerut, să nu smintești nimica! Ori îmi dai tot, ori plec și îți las fata în vatră. Ăsta este ultimul meu cuvânt. Anghel a pus cu zgomot ceașca de țuică pe masă. Nu gustase din ea.

      Lemnaru s-a apropiat de ușă, a deschis-o larg:

      -Ieșiți din casa mea! Vasile, nu-ți dau fata, încă nu ești bărbat și să faci bine să nu mai ai potecă pe la poarta mea. Pentru tine, din această seară, nu mai există Didina. Iar tu, Anghele, sărăcia satului, ai crezut că vii la mine cu ifose de bogătaș și mă sperii? Afară, ia-ți sărăntocii ăștia cu tine și plecați din casa mea. Auzi la el:„ să-mi dai aia, să-mi dai ailaltă”, ce mă munciseși pe moșia mea și nu te plătisem? Erai cumva preceptorul și mă executai silit? Ieșiți dracului din casa mea și tu Vasile, a continuat Gheorghe când a văzut că Vasile căuta să întârzie probabil voia să se explice cu Lemnaru și Lixandru.

      -Filofta, tu nu spui nimic? Lași copiii ăștia să-și ducă dorul unul altuia? Frusina încerca să o sensibilizeze, în timp ce de afară se auzea gura lui Anghel care bombănea, nu se înțelegea ce spune.

      -Voi ați venit să luați câteva piei după noi, nu să vă luați noră în casă. Mi-ați murdărit copila cu pretențiile voastre. Pleacă Frusino, să nu-mi mai dați binețe de acum încolo, fiindcă nu vă voi răspunde.

...................................................................................................................................................................

      Din acea seară de pomină, Didina nu a mai ieșit din casă pentru a merge la horă, nu suporta să vadă ațintiți asupra ei ochii muierilor strânse în turmă, în fața salonului, gata să hulească pe toată lumea.

      Anghel Titirez dăduse sfoară în țară că fiul său, Vasile, rupsese logodna cu fata lui Gheorghe Lemnaru. Blestematul povestea, cui vrea să-l asculte, că Didinei  îi fusese luată fetia de către Spirache al lui Belciug într-o seară cu lună plină când fata venea singură din țarină. Fata îl iubea pe Spirache, însă ăsta, fiind de neam mare, nu voia să o mai ia de nevastă.

      Asemenea vorbe ajunseseră și la urechile Lemnarilor. Lixandru a jurat pe Icoana Maicii Domnului că-l va junghia pe Titirez cum va da ochii cu el. Gheorghe s-a închis în el. Bârfele aruncate în gura satului, molfăite de toate țațele clevetitoare, apoi regurgitate și mai încondeiate, au trântit-o la pat pe Filofta.

      Didina se știa curată, era ca apa neîncepută pusă într-un pahar fin de cristal. Plângea și-și smulgea părul din cap, deși fată cuminte și la locul ei, nu putea scoate capul în lume din cauza vorbelor proaste aruncate de un idiot.

      -Lixandre, Gheorghe și-a început vorba privind în pământ, asta nu poate rămâne așa. Ne-a defăimat, fără să fim în vină cu ceva, Titirez trebuie să moară! Lemnaru s-a ridicat în picioare, a privit pe toți în adâncul ochilor, eu îl voi omorî. Și-a încins chimirul în care avea într-o teacă tainică cuțitul fără de care nu pleca niciodată la câmp, se folosea de el să felieze pâinea și slana, ori să taie vreo nuia de avea nevoie.

      Toți se uitau la bărbat împietriți, îl știau ca om calculat, care nu făcea nimic fără judecată.

      -O asemenea calomnie se curăță doar cu sânge, auzi tu Lixandre? Cu sânge se spală băiete, mi-a murdărit copila, cea mai curată floare de crin din câte au existat. Merg la el acasă, trebuie să-i plătesc pentru necazul pe care mi l-a pricinuit.

      -Tată, eu zic să nu-l omori, lumea va interpreta greșit gestul nostru. M-am liniștit și eu, poate îl prindem într-o duminică la cârciumă, atunci, în fața oamenilor să-l silim să spună adevărul. Așa vom curăța zoaiele aruncate asupra noastră, altfel se va crede că am vrut să-i astupăm gura fiindcă ne simțim a fi vinovați. Lixandru încerca să fie calm, să judece la rece lucrurile.