Femeia pierdută. Cap X

 

-Să revenim la Năuc, stai să gust din ceașca cu țuică și să rup din foaia asta de varză, Năuc a stat tot timpul în cârciumă ori a mai fost plecat și mă refer la o lipsă mai mare de 20-30 de minute.

-Nici vorbă, poate o fi ieșit pe-afară așa ca omu care bea o țuică, dar de lipsit nu a lipsit așa mult timp. Știu cu precizie deoarece imi amintesc că i-am spus celui de lângă mine că mă doare capul de la vorba răstită a lui Năuc.

-Știți cam în ce vreme a plecat Năuc acasă? Vă amintiți?

-Nu-mi amintesc dacă a plecat cu noi la închiderea bufetului, dar îmi amintesc faptul că atunci când în bufet a explodat vestea despre nenorocirea întâmplată la casa lui Tudor era încă la bufet. Știu asta pentru că a discutat mult pe această temă, iar el cu bocea lui se făcea auzit peste toată lumea.

-Păi eu zic că este suficient ce ne-ați spus. Vă rog să semnați declarația. În timp ce dumneavoastră ați povestit eu am notat totul aici așa cum ați declarat. Vă voi citi ce am scris, iar dacă veți considera că asta ați declarat să semnați această hârtie care va deveni un document în dosarul de cercetare penală. Nu vă ascund faptul că aveți să fiți audiat atât la procuratură cât și la Tribunal, nu trebuie să faceți altceva decât să vă mențineți declarația dacă ăsta este adevărul. Aveți ceva de adăugat?

-Nu se poate tovarășe fără să-l mai târâți prin procuratură și trebunale? Nevastă-sa se cam oțărâse când a auzit că bărbatul ei va fi chemat ca martor prin tribunal. Un lucru urât și de neacceptat pentru țăranii simplii.

-O femeie  de aici din sat, din cauza lașității și răutății unor oameni, a fost condamnată la ani grei de ocnă nevinovată. Eu vreau să-i fac dreptate acestei femei, dar fără ajutorul dumneavoastră nu am să pot.

-Nu vă luați după ea, tovarășe, am să vin oriunde nevoie va fi de mine, doar dreptate să se facă.

-Bine! Vă mulțumesc pentru informații și tratație! Noi acum om merge în treaba noastră. Rămâneți sănătoși!

-Șandrule, care este mai aproape Polcovnicu, ori Străjerul? Hai că ăsta este ultimul, dacă obținem de el ce vrem.

-Să mergem la Polcovnicu. Nu stă departe și este în drumul nostru.

Au luat drumul la pas, cu vârful bocancilor sculau pietrele amorțite de ger pe care le aruncau din calea lor. Obosiseră, mai mult trăgeau piciorele după ei, decât călcau cu pas vioi.

-Aici stă. Are curtea închisă de crezi că este cine știe ce cetate, auziți cum latră de gros, cred că este un  câine cât un vițel.

Din casă, scos de glasul câinelui, s-a auzit a fi ieșit cineva. Portița s-a deschis în fața lor, un bărbat slăbuț cu părul înspicat și mustața groasă, cu niște ochii vicleni ce cătau pe lângă om s-a tras un pas în spate când l-a văzut pe șeful de post.

-Stai nene, ce-ai pățit? Palcu încerca să-l liniștească.

-Nu am pățit nimic, doar că nu îmi place miliția și nici milițienii. Polcovnicu era franc, nu vorbea, scuipa cuvintele din vârful limbii.

-De ce nu suporții milițienii, ți-au făcut vreun rău? Ori aveți ceva ce vă supără pe conștiință. Se simțea ostilitatea gazdei ieșind prin fiecare por al trupului său slăbuț.

-Am mers o dată, cu ani în urmă, la Argatu să-mi facă dreptate în fața unuia care-mi furase un bou din grajd și pe care îl prinsesem cu boul de sfoară când la târg îl ducea să-l vândă. Hoțul m-a perpelit bine cu bătaia acolo în câmpul pustiu, apoi a luat-o spre sat. Eu am rămasce-i drept, cu boul, dar și bătut că abia mă mișcam. Când am ajuns cu boul în sat, am tras direct la postul de miliție să raportez cum devenea cazul cu furtul boului. Doar că, înaintea mea, fusese hoțul care-l mânjise pe Argatu și în loc să-mi facă dreptate, m-a omorât în bătaie, că vezi Doamne, de fapt eu am furat boul de la hoț și nu hoțul de la mine. După ce m-a bătut militărește, de nu am putut sta două săptămâni pe scaun, mi-a ordonat să duc boul acasă la hoț pentru ca ăla să-și primească înapoi paguba făcută de mine. Nu i-am dus boul, că doar era al meu. Și atunci cum să poată fi dragi milițienii când am simțit dreptatea lor pe propriam piele.

-Bine, astea sunt lucruri trecute. Cu noi ai ceva anume? Că doar nu ne cunoaștem și bănuiesc că nici nu ne acuzi de ceva?

-Nu, adevărat că nu vă cunosc, doar pe tovarășul șef de post îl cunosc din vedere, nu am vorbit niciodată deoarece nu a fost nevoie.

-Intrați în casă, bănuiesc că mai avem a discuta, că doar venirăți cu vreo treabă, altminteri pegerul ăsta din casă nu ieșeați.

În casa mobilată sărăcăcios, sau așa cum erau aproape toate casele satului, era cald, un miros discret de busuioc se simțea în aer, iar din cuptorul sobei venea miros de gutui coapte.

După ce au luat loc pe pat, Palcu l-a întrebat direct:

-Tovarășe Polcovnicu, îți mai amintești de noaptea când s-au prăpădit prin foc Tudor Ilie și averea lui?

-Îmi amintesc, a fost ca ieri. Groaznic moment. Eram la bufet cu mai mulți săteni, taman ce venisem de la muncă fiecare după cum avusese treabă. Ne-am tras ca de obicei la bufet, veneam aici ca vițeii când îi dai la vaci să sugă. Eram dornici de vorbă, ziua întreagă coseam, săpam, făceam ce era nevoie, iar seara abia așteptam să schimbăm câteva cuvinte între noi.

Era o seară liniștită, luna răsărise încă din timpul zilei, era plăcut, răcoarea serii ne potolea fierbințeala de peste zi.

Cu cinzecile în mână vorbeam și ascultam pe ceilalți să aud ce au de spus. Dintre toate glasurile a lui Năuc era cel mai strident. Vorbea tare și-i acopera pe ceilalți. Parcă voia să știe lumea că el este acolo cu ei. Aproape de închiderea bufetului a venit unul și ne-a spus depre nenorocirea abătută asupra familiei Tudor. După astă veste grea, dintr-o dată sufletul mi s-a înmuiat, am simțit o sfârșeală prin corp, fusesem la un pas să leșin. Am ieșit din cârciumă și am plecat acasă.

-Din câte vă amintiți, Năuc Ispas a părăsit incinta bufetului timp mai îndelungat, 20-30 de minute. Doar dacă vă amintiți, nu din auzite. E foarte important să stabilim aceste detalii.

-Da, a lipsit câteva minute, nu multe, cât i-a fost omului necesar să meargă afară și să revină la țoiul cu țuică. Îmi amintesc bine amănuntele deoarece așa cum v-am spus când tăcea el se lăsa așa o liniște nefirească.

-Te rog să scri pe hârtie tot ce ne-ai declarat, apoi semnezi și când te vom chema la Procuratură, iar mai apoi la Tribunal, va trebui să vii.

-Asta nu fac. Nu merg eu prin ale judecăți să mă arate lumea cu degetul. Nu fac, faceți ce vreți!

-Cum vrei, însă voiam să-ți spun că, prin declarația dumitale, evidentă susținută și în fața procurorului dar și a judecătorului, avem șanse mari ca Stanca să fie găsită nevinovată, așa cum se pare că au stat lucrurile, iar Argatu și Năuc să fie trimiși în judecată pentru mărturie mincinoasă, șantajare și altele.

-Pentru Stanca voi merge peste tot. Până la urmă mă trag dintr-un strămoș ce a fost colonel în armată țaristă, de aici și numele.

Palcu, în timp ce mergea pe lângă Șandru pe drumul prăfuit, se gândea privind în adâncimea drumului, la răutatea oamenilor, la miicimea sufletului și a înțelegerii lor ca oameni.

-Sunt ofițer de miliție de vreo 15 ani, aș putea spune că sunt printre primele cadre calificate în actualul regim de democrație populară. De-a lungul timpului, în lungile anchete interminabile în care infractorii, deși aveam probe clare, indubitabile, împotriva lor, continuau să-și suțină nevinovăția, nu neg că mi-am mai ieșit din fire și am altoit pe câte un astfel de gunoi aflat în afara legii, cu câteva bastoane pe spinare. Dar, de aici și până la a șantaja, plăti, mitui martori mincinoși care să trimită un om nevinovat în spatele gratiilor, ei bine, asta nu am făcut și nici nu voi face vreodată. Șandrule, femeia asta, Stanca, este clar ca lumina zilei că este nevinovată. Cine îi va mai putea da ei înapoi anii petrecuți în detenția grea de la Canalul Dunărea-Marea Neagră? Nimeni. Auzi, tu? Nimeni. Va rămâne stigmatizată pe viață, cu sufletul ciuntit de nedreptăți. Stanca, niciodată, cred, nu va mai putea fi determinată să creadă în dreptatea socială ori dreptatea justiției, ea însăși suferind, pe nedrept, inicvitățile justiției. Mergem la post, trebuie să dau un telefon la miliția raională să trimită un mandat de arestare pe numele lui Năuc și Arnăutu. Va fi o plăcere pentru căpitanul Gherman să-i încătușeze și să-i depună la arestul raional al miliției.

-Cred, a continuat Palcu, fără să greșesc că avem destule probe să putem determina un Recurs Extraordinar. Mâine de dimineață voi pleca la raion. Îți mulțumesc încă de pe acum pentru găzduire, ești un cadru de nădejde al miliției și, surprinzător, cu excepția lui Polcovnicu care, până la urmă nu avea ceva cu tine, ești bine văzut și respectat în sat. Apropo, de Polcovnicu. Miliția, Poliția în statele din vest, nu sunt iubite de populație, noi nu trebuie să fim cumsecade, nu trebuie să fim buni, ori răi, trebuie doar să aplicăm legea în conținut și spirit. Din această cauză suntem considerați o forță a legii, iar forța dreptului trebuie să primeze, chiar dacă, într-un moment nefericit, cel asupra căruia trebuie să acționăm ne este rudă, părinte, prieten.  Dar să trecem peste asta. Astăzi pe unde am umblat nu prea ne-au mai îmbiat cu țuică...

-Lăsați tovarășul căpitan că mai am eu ceva pusă deoparte pentru când pică așa la drum de seară un oaspete drag cum îmi sunteți dumneavoastră. Iertă-mi fie vorba proastă, însă așa am simțit, așa am vorbit.

..........................................................................................................................................................

Mașina de la raion cu ordinul de arestare a sosit pe seară. Gherman, fără a mai sta pe gânduri a urcat lângă șofer, în spate mai era un subofițer și împreună au pornit la fermă.

Muncitorii tocmai se pregăteau să plece de la grajduri. Terminaseră treaba, paznicii de noapte luaseră în primie efectivul animalelor, ei mai sporovăiau la ușa grajdului precum țațele ce nu terminaseră vorba.

Gherman împreună cu cei doi subofițeri s-au apropiat de Năuc și Argatu care erau puțin distanțați unul de celălalt și cu vorbe frumoase i-au ademenit la mașina care era parcată ceva mai departe. Cei doi complici, nebănuind despre ce este vorba, au mers bucuroși după îndemnul lui Gherman. În dreptul IMS-ului, Gherman s-a întors spre cei doi și, luând o poziție oficială, le-a adus la cunoștiință lui Arnăutu și Năuc că sunt arestați pentru complicitate la constituirea unui grup infracțional, mărturie mincinoasă și șantaj. Au protestat cei doi însă fără rost, subofițerii i-au încătușat și urcat în IMS-ul cu prelată. Seara târziu, când luna privea dintr-o parte pământul pitită în spatele unui nor, în lătratul unui câine șchiop ce-și făcea veacul în preajma unei măcelării aflată aproape de Miliția Raională, IMS-ul a oprit cu cei doi arestați însoțiți fiind de către subofițeri, Gherman nu a considerat necesar să meargă până la Miliție, depunerea arestaților putea fi făcută de către subofițeri.

A doua zi până în prânz, Palcu, proaspăt sosit din misiune, bine dispus, așa cum era de fiecare dată când rezolva ce își punea în cap, cu fața radioasă și rumenă ca unui bebeluș, a ordonat să-i fie adus la anchetă Năuc Ispas.

Nu s-a grăbit să-l primească, deși gardianul însoțitor îl încunoștiințase de prezența în anticameră a inculpatului. A ieșit din birou pe o altă ușă care comunica direct cu holul ce ducea spre micul lor bufet de unde putea să-și procure un sandviș și un pahar cu apă minerală. A mâncat îndelte chiftele proaspete și chiflele moi, s-a bucurat de fiecare înghițitură, nu a lăsat să-i scape nici măcar o firimitură. Nu se gândea la Năuc care îl aștepta, probabil fierbând, în fața ușii, se gândea doar la amărâta de Stanca, femeia ce fusese târâtă într-un proces nevinovată și condamnată, mai apoi, la ani grei de temniță. Suferea pentru suferința ei. Nu o cunoștea, nu știa dacă este slabă ori grasă, frumoasă ori urâtă, proastă sau deșteaptă. Știa doar că era un OM care suferise pe nedrept rigorile legii. Și mai știa ceva: doar el putea să miște mecanismul greoi al justiției pentru a determina Procuratura să declare un Recurs Extraordinar în vederea casării vechii sentințe. Astfel ar putea să se ajungă la o rejudecare a procesului. Dacă lucrurile merg pe făgașul bun, îl va cita și apărătorul lui Tudor Stanca din timpul procesului, acesta părea să fi avut o atitudine de rea credință față de persoana apărată de el. Partea cea mai grea rămânea aceea de a convinge un procuror de justețea anchetei sale. Este posibil ca acest caz să le explodeze în față multor procurori, milițieni și chiar judecători. Trebuie să rămână ferm pe poziție și să nu se hazardeze precum don Quijote de la Mancha în luptele cu morile de vânt.

Despre plecarea lui în misiune știa doar colonelul Ștef, îi expusese pe scurt toată tărășenia aflată de la Gherman și ceruse încuviințarea pentru o anchetă sintetică. Ștef aprobase mai mult gândindu-se că subordonatul lui are nevoie de aer și nu-i strică să petreacă câteva zile la țară cu țuică și cântatul cocoșilor încă din zorii nesosiți.

S-a întors în birou. Era calm, voia să nu se enerveze. Nu avea motive, indiferent ce ar fi declarat Năuc, în mapa lui erau zeci de declarații care anulau din start orice posibilă minciună spusă de Năuc. Un profesor de drept, la un colocviu, îi spuse cu ani în urmă. Infractorul va face tot ce-i stă în putință să te păcălească, el nu este obligat să te ajute. Tu, ca anchetator, trebuie să aduni probe și să-i demonstrezi că el este cu certitudine cel care a săvârșit fapta pentru care este incriminat. Deasemeni, arestatul va face tot ce îi stă în putință pentru a evada de sub escortă ori din locul de detenție, asta este treaba lui, treaba ta ca paznic al legii este aceea să iei toate măsurile restrictive pentru ca infractorul de sub pază să nu poată pleca.

A apăsat butonul soneriei. Gardianul l-a introdus în birou pe Năuc Iosif. A luat poziția de drepți apoi a făcut stânga împrejur și, la semnul ofițerului a părăsit încăperea.

-Ia loc! Ai stat destul în picioare. Cum te numești? Te rog să te limitezi strict la ce te întreb fără să te întinzi cu povești fără rost, sunt prea obosit și, din start îți spun, nu ai cea mai plăcută mutră.

-Așadar, să începem! Răspunde la întrebare.

-Năuc Ispas.

-Câți ani ai și de unde ești?

-Am 48 de ani. Sunt din Nucșoara.

-Pentru ce ai fost închis? Detaliază!

-Nu înțeleg. Repetați, vă rog!

-Spune tot! Acum ai înțeles?

-Da. Am furat lemne din pădure pe care le vindeam sătenilor, iar banii îi împărțeam cu plutonierul Argatu care pe vremea aia era șeful postului de Miliție.

-Înțeleg! Cum l-ai cunoscut pe Argatu? Palcu era numai ochi și urechi. Un magnetofon înregistra discuția fără ca Năuc să știe.

-M-a reclamat la Miliție că l-am bătut unul Pastramă. E drept că îl cam altoisem, avusesem dreptate, însă tovarășul Argatu a spus că nu trebuia să-l bat eu, trebuia să-l duc la postul de Miliție și acolo să-l bată domnia sa, el fiind singurul acreditat, chiar așa a zis: „acreditat”, nu știu ce înseamnă dar a sunat ca un text de lege, cum spuneam să-l duc la Argatu să-l bată în mod oficial. Drept să vă spun nu am cunoscut legea de aceea l-am „acreditat” eu și, din câte am înțeles, bietul Pastramă din cauza acelei „acreditări”nu s-a ridicat din pat două săptămâni. Șeful de post m-a chemat la anchetă, am recunoscut că pe lângă „acreditare” i-am tras și ceva pumni, dar că Pastramă se făcea vinovat de faptul că îmi contaminase cultura de trifoi cu torțel și astfel pierdusem trei sferturi din recoltă.

-Și acum crezi că Pastramă ți-a infectat cultura?

-Și acum cred. Nu a avut cine altcineva. Pastramă nu mă avea la suflet din cauza nevestei lui care, într-o seară cu lună plină, în timp ce sărea un pârleaz să ajungă acasă după ce-l vizitase la domiciliu pe agentul agricol, s-a nimerit să cadă în brațele mele. Eu tocmai treceam pe acolo în drum spre câmp unde voiam să tai niște coceni. Ea a venit în brațele mele, eu nu i-am dat drumul, ea s-a zbătut, eu am strâns-o mai tare în brațe, până la urmă și ea a vrut și eu am putut și toate cu bine s-au terminat. Doar că, nu se știe cum, a aflat Pastramă. Nu a zis nimic nevestei, o iubea mult, era și frumoasă. S-a răzbunat pe mine. A aruncat torțelul în trifoiul meu. Asta a fost tot.

-Măi, Năuc, ce părere ai de Argatu? Ce fel de om era cât timp a fost șef de Post?

-Eu, după mintea mea, nu că aș avea multă, dar asta pe care o am, zic că mai rar așa un suflet de om bun cu oamenii din sat. De, mai greșește și omul, mai greșește și organul. Nimeni nu este perfect, așa mi-a spus popa Nan: „mă Ispas, toată lumea greșește, doar Dumnezeu este fără de prihană,chiar așa a zis „prihană”.

-Pentru azi, o ultimă întrebare: o cunoști pe Tudor Stanca?

-Sigur, cine nu o cunoaște? Mai ales după ce a dat foc grajdului și l-a lăsat să moară în chinuri groaznice pe Tudor Ilie, bărbatul ei luat cu cununie în fața altarului. Cruntă femeie! Să facă ea așa ceva?

-Tu ai văzut când ea a pus foc grajdului? Ori ai aflat de la oamenii din sat? Întrebarea a căzut ca un trasnet pe capul bietului Năuc. Ești liber! Gardianul a intrat în birou și l-a luat în primire pe arestat pe care l-a condus mai apoi în celula din subsolul Miliției.

 

 

 

 

 

 

 

 

Femeia pierdută. Cap IX

 

Avem caietul, uită-te bine la nume și să le luăm la rând fără să scăpăm vreunul să nu fim nevoiți să ne mai întoarcem din drum.

-Am înțeles, tovarășul căpitan! Primul ar fi Bâzdâc Gheorghe, stă câteva case mai la vale, să mergem la el să vedem ce își amintește și mai ales dacă își amintește ceva, ori și mai rău poate nu vrea să declare ceva.

De după un colț al uliței, acolo unde cotea să ocolească o piatră uriașă rămasă Dumnezeu știe de când, fiindcă așa se construise satul cu steiul acela uriaș în mijlocul lui, cum spuneam cum au dat colțul uliței cum s-au oprit la o poartă frumoasă, nouă și cu casa pe jumătate dărâmată, casa bătrânească, lângă ea era turnată fundație betonată pentru o nouă locuință.

Un câine de curte a început să ne latre, mai mult era o schelălăială, dar cum era câine l-au acceptat așa gândind în sinea lor că sunt și oameni care mai schelălăie, din diferite motive, din când în când.

Stăpânul a dat gură câinelui în timp ce s-a apropiat de poartă. Era un om înalt, bine legat, să tot fi avut vreo 50 de ani, avea mustăți mari, îngrijite și îngălbenite de tutun în dreptul nărilor.

-Bună ziua! A salut Șandru, după care l-a prezentat pe căpitanul Palcu.

-Să iertați câinele, a fost bătut rău de un vecin, fiindcă îi intrase în curte, a intrat bietul câine deoarece vecinul nu are gard care să-i împresoare proprietatea, așa că patrupedul meu a pătruns acolo unde, după actul de proprietate el nu ar fi avut ce căuta, însă cum carte nu știe, a intrat și s-a ales cu o sfântă de bătaie, de atunci nu mai latră la cei care îmi bat în poartă ci chelăcăie de frică. Dar nu pentru asta venirăți în poarta mea, ce vânt vă împinse pe frigul ăsta afară din casă?

-Cum vă numiți? Întrebarea a fost pusă de ofițer.

-Bâzdâc Gheorghe, la origini, de unde o fi plecat el prima dată a fost „Bizdic”, dar cu timpul s-a transformat în Bâzdâc și așa a rămas până acum și așa îl au și copiii mei numele.

-Ne poți lăsa să intrăm în casă la căldură să putem sta puțin de vorbă, aici fiind tare frig? Dacă nu puteți, noi nu ne vom supăra, doar că avem să vă invităm la postul de miliție să stăm de vorbă.

-Dar ce am făcut, păcatele mele, să fiu târât pe la miliție? Eu știu că nu am a mă teme de ceva. Poftiți în casă, este cald și bine, muierea o am puțin cam beteagă, o doare rău un picior de la genunchi. În rest suntem sănătoși, taman ce am turnat fundație de casă cu banii trimiși de băiatul cel mare să putem dura o casă mai mare în care toți să încăpem. M-am certat rău cu el când ne-am sfătuit cum să o facem. Eu, voiam mai pe subțirel așa, cu tavanele joase să se încălzească repede, ferestrele nu prea mari, doar să se vadă de-i zi ori noapte afară. Băiatul nici nu a vrut să mă asculte mi-a zis de la obraz: „ai cui îs bani pentru casă?” „Ai tăi, i-am răspuns cinstit.” „Dacă sunt ai mei, apăi să faci cum eu îți spun, nu cum bodogănești tu.” Așa că fac casa după ordinul copilului, s-a întors vremurile cu fundul în sus, aș fi avut eu curajul să-i întorc vorba lui tata? Mă croia cu cureaua cât eram eu de voinic și de-nsurat. Eu nu aveam nici un franc în buzunare, ce câștigam toți copiii îi puneam mamei în poală, ea îi înoda într-o batistă mare cu niște noduri numai de ea știute și băga motoșca în sân de credeai că are o țâță mai mare și una mai mică, însă pe ea nu o deranja, bani să fi avut că le făcea ea loc în motoșcă. Greu scoteam de la biata mama 1 leu de țigări. Așa era atunci. Acum băiatul meu în loc să se strângă cu casa să nu o facă prea mare, a început să pună pe lângă cele trei camere de odihnă și camera bună, a mai făcut o cămară lângă bucătărie să nu meargă nevastă-sa până în beci după bulion, apoi nu s-a lăsat până nu a croit și o baie, de parcă eu cu muierea mea am stat nespălați dacă nu avuserăm baie și ne-am spălat în copaia cea mare moștenită de la soacră-mea ce era făcută din tulpină de plop de un țigan dintr-un sat apropiat. Eu m-am luat cu vorba și nici măcar nu v-am pus în față ceva, așa cum se obișnuiește când musafirii îți pică în casă cu sau fără voie. Am să lipsesc puțin, stați pe pat și vă scoateți hainele cele groase, mintenaș vin și eu, doar merg până în beci și nu până în capul satului.

Soția lui Bâzdâc, cu piciorul înfofolit în mai multe mintene de lână gemea ușor trasă mult în pat cu picioarele întinse și spatele spre fereastră de unde-i venea lumina necesară lucrului de mână pe care-l făcea cu andrele la împletitul unui pluovăr din lână alb-gălbuie din cea mai bună rasă țigaie.

Nu scotea nici un cuvânt, doar din când în când se auzea un oftat reținut, de parcă se rușina de slăbiciunea ei.

Din pivniță, Bâzdâc s-a întors repede cu o ulcică cu țuică pe care a pus-o pe masa rotundă cu picioare scurte, iar mai apoi a tras trei scăunele de sub pat, pe care au luat loc bărbații.

-Tovarășe Bâzdâc, vă mai amintiți ceva din acea noapte neagră când focul a mistuit atât averea lui Tudor Ilie cât și trupul lui?

-Nu am uitat nimic, nu întotdeauna se produc asemenea nenorociri cum a fost aceea trăită de Stanca lui Tudor. Bâzdâc și-a făcut o cruce largă pe piept și și-a scuipat în sân pentru a îndepărta de la el tot ce este rău.

-Spuneți-mi, dumneavoastră ce făceați în noaptea aceea? Erați acasă, pe drum, vă mai amintiți?

-Da, îmi amintesc, de multe ori am discutat cu alți săteni despre noapte în care vârcolacii păreau că s-au înfruptat din trupul și averea lui Tudor. Încă de cu seară, înainte ca soarele să fi plecat cu totul la culcare, obosit fiind de la muncă, am tras la Bufet să beau o țuică unde am zăbovit mai mult, pălăvrăgind vrute și nevrute cu alți bărbați aflați în cârciumă, că ne strânseserăm ceva, mai mulți și parcă mai repede decât își strânge cloșca puii.

-Spune-mi, te rog, câteva nume ale celor ce erau cu dumneata în cârciumă în acea seară. Rugămintea mea este să-mi spui doar pe aceia pe care ți-i amintești dumneata, nu de care ai auzit de la alții că ar fi fost și ei în acea seară. Căpitanul încerca să nu-l timoreze, voia să-l determine să fie sincer fără să bravureze ori să mistifice adevărul.

-Nu-mi-i amintesc pe toți, dar câțiva tot știu. În primul rând era gestionarul de atunci, acum e la pensie, unul de-i zicea Vulpe, numele adevărat nu i-l mai știu, nu era din satul nostru. Apoi îmi amintesc de Lăzărică, un băiat de pe devale, apropae de gârlă, cred că-l știe șeful de post. Mai era Pastramă și unul care sta mai în capul satului, unul voinic și cam pus pe harță tot timpul, Năuc Ispas, ori ceva pe acolo. Precis știu că-i spune Năuc, nu știu dacă Ispas ori Ipate este celălalt nume, ăl de-l botezară când l-a băgat în Cristelniță.

-Spune-mi te rog, Năuc ăsta a stat mult în bufet și mai ales amintește-ți dacă era în bufet când dumneata ai ajuns acolo.

-Cum amândoi veneam de la muncă și era în buza serii aproape în același timp am intrat în bufet. Chiar am stat împreună la masă. Am discutat vrute și nevrute, printre altele, îmi amintesc, multe  am uitat în viață, însă ce s-a întâmplat în acea noapte nu voi uita niciodată, cum spuneam îmi amintesc că Năuc îmi povestea cum i-a distrus Pastramă trifoiul după ce a semănat torțel pe el. Dar, mi-a zis mai departe Năuc că și el l-a bătut pe Pastramă mai mult decât valora trifoiul distrus.

-Cum ați aflat de incendiu? Cine va alertat? Palcu considera bune completările lui Bâzdâc însă ardea de nerăbdare să ajungă la cel durea cel mai tare. Unde se afla Năuc când s-a dat vestea despre incendiu.

-A venit unul, nici nu mai știu cum îl cheamă, era dintra-i lui Roibu, era aproape de închiderea bufetului când ne-a spus de incendiu și de faptul că Tudor Ilie murise ars în grajd. Am discutat cu Năuc despre catastrofa petrecută în familia bieților oameni, iar mai apoi am plecat fiecare la casele lor, gestionarul anunțase ora închiderii.

-În tot timpul cât ați fost în bufet, Năuc a părăsit încăperea? Mă interesează mult dacă ați putea preciza.

-Ei, a mai ieșit ca omul afară, doar pentru puțin timp, nu a zăbovit. Să zic așa să fi sta ca la cinci minute, nu mai mult.

-Vă rog să vă gândiți bine, este foarte important ca răspunsul dumneavoastră să fie corect, a întârziat vreodată mai mult de jumătate de oră?

-Nu, jur pe ce vreți, asta îmi este sfânta Cruce, eu nu mint. Spun doar ce este drept și doar ce știu.

-Vreau să-mi precizați deoarece Năuc Ispas a făcut o reclamație la miliție, care mai apoi a fost piesa de bază în acuzarea nevestei lui Tudor, mă refer la Stanca, a făcut o reclamație prin care a susținut că el a văzut-o pe Stanca în momentul în care a pus foc grajdului.

-Tovarășe căpitan, am auzit și eu câte ceva despre astă mârșăvie, cu toate acestea Năuc nu avea cum să fie la poarta lui Tudor dacă era cu mine la masă. Și cu mine a stat până ce gestionarul ne-a măturat pe ușă afară noaptea târziu.

-Bine nea Bâzdâc, trebuie să ne dai o declarație cu tot ce ai spus aici în fața noastră. Noi te vom chema la Procuratură și mai apoi la Tribunal pentru ca mata să îți susții această declarație.

-Stai cuminte omule, nu da declarații că te poartă prin toate trebunalele și pe mine mă lași bolnavă în pat. Muierea vorbea și se jelea, nu plângea, bocea fără lacrimi, câta un câtec de jale și suferință, cânta despre neputința ei și depre posibilele necazuri pe care acea declarație le putea aduce casei lor.

-Taci din gură femeie! Nu boci ca o nevolnică. Dacă e cu drept ce trebuie să fac, merg până în pânzele albe. O femeie a suferit nevinovată, dacă prin declarația mea pot face un pic de bine, am să-l fac. Scrieți dumneavoastră declarația, știu și eu scrie, însă consider că mai aveți și alte treburi și nu puteți sta jumătate de zi la mine până ce mă voi învrednici a scrie declarația.

Palcu a scris declarația, apoi i-a citit-o după care l-a rugat să semneze, lucru pe care Bâzdâc l-a făcut fără alte comentarii de prisos.

După ce au ieșit din casa lui Bâzdâc, Șandru a propus să meargă la Lăzărică să vadă ce știa despre seara în care focul stinsese lumina familiei Tudor.

Pe Lăzărică l-au întâlnit în drum aproape de casa lui, ieșise din casă, după cum singur afirmase să-și mai miște oasele înțepenite și să ia o gură de aer proaspăt, deoarece se clocise în casă cu muierea, copiii fiind plecați cu serviciul la oraș.

După binețele schimbate, mai ales cele de deplină considerație pentru reprezentanții miliției din partea lui Lăzărică, Șandru l-a oprit și i l-a prezentat pe căpitanul de miliție Palcu.

-Tovarășe Lăzărică, vă mai amintiți de nenorocirea ce s-a petrecut la dumneavoastră în sat în urmă cu vreo 10 ani?

-Vă referiți la noaptea în care flăcările iadului au înghițit averea lui Tudor și pe el l-a dat pieirii. Tot satul ne amintim, chiar când vrem să poziționăm câte un eveniment, ne luăm după acel moment nefericit. Da, îmi amintesc de parcă ieri s-au petrecut faptele. De multe ori în sat la bufet chiar și la biserică când ne întâlnim discutăm despre tragedia acestei familii.

-Poți să ne spui ce făceai dumneata atunci? Unde erai, cu cine, ce ați discutat, mă rog, tot ce îți amintești.

-Să mergem în casă să vorbim, nu vreau să mă vadă lumea discutând cu miliția, nu am nimic de ascuns, însă lumea e mult până vede ceva, apoi brodează și croșetează pe ceea ce a văzut făcând de acolo o poveste care nu are nimic de-a face cu realitatea.

În casă s-au așezat la masă, nevasta, o femeie voinică, vioaie și cu zâmbetul pe buze, deși puțin crispată de importanța musafirilor, mai ales de faptul că erau milițieni și ea încă nu știa de ce îl cercetează pe al ei bărbat, a pus pe masă cești și o sticlă de o litră cu țuică pe care, din câte se vedea, o ținea dosită pentru un asemenea moment când cineva îți trece pragul și este bine să ai în față ce să îi pui.

-În seara aia tocmai ce venisem din luncă unde mai hârjâisem niște coceni de pe un pogon de loc, eram obosit. M-am oprit la bufet cu secera pe umăr chiar în faptul serii, cred că după ce am intrat pe ușă, afară deja întunericul începuse să descalece. Însă fusese o noapte cu lună. Bufetul era aproape plin la acea oră, se adunaseră în el cam toți cei ce fuseseră la muncă și la întoarcerea spre casă le sărise în cale cârciuma. Am luat o țuică cu sirop, așa îmi place mie să beau, și m-am așezat la o masă mai spre ușă cu gândul să plec repede acasă. Însă e ca dracu, în cârciumă intri cu ideea ta și acolo te încurci în voința alcoolului.

-Îți mai amintești cine mai era în cârciumă? Palcu voia să-l aducă mai repede unde-l ardea pe el.

-Da. Îmiamintesc bine. Era piticul lui Pastramă, de ce o fi rămas ăsta mai mic de statură nu știu, că tac-su prea era o cruce de voinic, nici biată mă-sa nu era scundă, ei, dă-l păcatelor, așa i-a fost scris. Apoi la o masă un pic mai departe era Bâzdâc cu Năuc, lângă ei, la altă masă erau Ghenade și Străjeru sigur că mai erau și alții, însă pe moment nu-mi amintesc, dar dacă fac un pic de efort e posibil să-i știu dacă nu pe toți măcar o parte dintre ei.

-Poți să-mi spui dacă dintre ăștia a plecat vreunul înainte de închidere, ori poate chiar dumneata ai plecat până să vă măture gestionarul.

-Să-i luăm pe rând, Pastramă nu a plecat, Bâzdâc nu a plecat, Ghenade nu, doar Străjerul a plecat când a venit cineva și ne-a spus despre nenorocirea ce s-a abătut pe capul familiei lui Tudor.

-Ce distanță, aproximativă, este de la Bufet până la poarta familiei Tudor?

-Este aproape un kilometru, satul este lung, puțin răsfrânt în lături. De la bufet până la Tudor acasă, dacă asta vreți să mă întrebați, pe jos faci mai mult de 15 minute.

-Mă interesează dacă Năuc a părăsit localul vreme mai îndelungată, să zicem 20-30 de minute.

-În nici un caz, știu asta fiindcă el vorbea tot timpul tare și nu aveam cum să nu simt lipsa lui. E drept că a mai ieșit pe afară, doar așa de nevoie, dar repede înapoi a intrat. El a plecat din cârciumă la închidere, deodată cu mine, cu Bâzdâc, cu Pastramă, Ghenade și alții. Înțeleg unde bateți, a aflat și noi de la țațele de pe marginea șanțului că Năuc ar fi făcut reclamație la miliție că el a văzut când Stanca a pus foc grajdului. Nu avea cum, el fusese cu noi în cârciumă, nu părăsise bufetul. Aici a fost o făcătură, însă noi nu am putut ajuta, fiindcă pe noi, nu ne-a întrebat nimeni nimic, așa cum dumneavoastră faceți acum, cam târziu aș zice eu, dar nu este treaba mea.

-Te rog să scrii declarația, sau o scriu eu și dumneata o semnezi după ce îți voi citi ce am scris.

-Așa să faceți!

Palcu a scris declarația, i-a citit-o lui Lăzărică, apoi i-a lăsat o copie, cum procedase și la ceilalți, dar după ce semnase în cunoștiință de cauză.

Și-au luat la revedere de la Lăzărică și nevasta lui care, între timp se liniștise când a văzut depre ce este vorba, chiar vrusese și ea să completeze ceva, dar mârâitul lui Lăzărică o făcuse pe femeie să-și pună fermoal la gură.

-Șandrule, avem material destul, dacă-l scoatem pe Pastramă ne mai rămân doi. Mă gândeam să-l interogăm și pe Vulpe, gestionarul. Să vedem, ăsta ce-și amintește? Apoi m-ai ne gândim.

-Dacă îmi permiteți, tovarășe căpitan!

-Spune, băiete!

-Mai bine mergem la Ghenade, apoi la Străjeru. Sunt aici în sat, lui Vulpe îi trimit o citație pentru mâine, dacă tot considerați că este nevoie de el. Eu zic să auzim ce au și ăștia doi de spus, dacă declară ca și ceilalți nici nu mai este nevoie de fostul gestionar.

-Nu zici rău, hai să vedem ce mai găsim, îți spun cinstit că a început să mă frământe pe la lingurică, înseamnă că se apropie de ora unu după amiază, atunci vine foamea la mine, iar ulcerul îmi trimite semnalele lui doar de noi știute.

-Cum ordonați! Mergem la masă, ori continuăm să vorbim și cu ăștia doi, mai apoi ne retragem, iar pe seară mergem la Lixandra care vinde lumânări la biserică.

-Hai să facem un efort și să-i audiem și pe ăștia doi, apoi mergem la masă, iar pe seară la Lixandra.

Ghenade era un tip burtos, cu chimirul prins sub burtă în două curele peste care se revărsa în toată hidoșenia lor straturile de osânză.

I-a primit în curte puțin contrariat, privind în lungul drumului dacă nu este cineva care să vadă că la el în curte a intrat miliția.

-Ce doriți de la mine? Nu mă știu să fi făcut ceva rău.

-Miliția nu intră doar în curțile celor răi, intră și pe la oamenii cumsecade, mai ales atunci când vrea să afle anumite lucruri. Nene Ghenade, îți mai amintești de seara în care a ars curtea lui Tudor Ilie cu el cu tot?

-Mare nenorocire pe capul bietei femei, mă refer la Stanca, una dintre cele mai harnice, mai curate și mai cinstite femei din sat. Măi femeie, Ghenade s-a adresat nevestei care trebăluia pe lângă vatră mai mult făcându-și de lucru decât cu treabă. Mergi în beci și adu o cană cu țuică și doi trei ardei murați, vezi să nu uiți să pui și-un ciuf de varză, se pare că avem mai multe de discutat! Îmi amintesc de acea zi și mulți din sat ne amintim, mai ales după ce am auzit că biata Stanca a fost condamnată, nevinovată fiind, la ani grei de temniță. Și acum când ne întâlnim bărbații pe la bufet ori la biserică, mai luăm la despletit firele încurcate de Argatu atunci când cu incendiul.

-Spune-ne, te rog, ce îți amintești din acea seară? Vreau amănunte din ceea ce știi și nu din ceea ce ai auzit la unul ori la altul.

-În acea zi nu mă simțisem tocmai bine, mă cam duruseră oasele, am cam betege picioarele, acum mai rău, atunci erau mai puțin. Pe seară i-am zis muierii că merg la bufet să beau o țuică, dacă vede că întârzii să nu mă aștepte cu masa și să-și caute de-ale ei. Am ajuns când dinspre nord se vedea noaptea intrând în sat. Bufetul era plin cu lume oameni veniți de la muncă, eram doar bărbați, femeile erau acasă să perpelească ceva de-ale gurii. Am intrat în bufet, mi-am luat de la tejghea o țuică și m-am retras la o masă mai retrasă, nevrând să încurc pe cineva. În apropierea mea era la altă masă Năuc cu Bâzdâc cred că nu veniseră de mult fiindcă țoaiele cu țuică erau aproape pline, iar Năuc încă nu vorbea tare. Mai am văzut pe ăla micu al lui Pastramă, pe Lăzărică, pe Străjeru, ăsta a venit la masa mea și pe Polcovnicu. Mai erau și alții mai departe. Noi am aflat târziu de incendiu, când practic fusese stins, mai bine spus se stinsese singur după ce totul fusese prăduit de foc.

-Spune-mi, te rog, ai observat ceva ciudat în comportamentul vreunui mesean și în special în cel privește pe Năuc?

-Nu, tovarășe căpitan! Hai luați o țuică și o țâră de murături, că de știam că am musafiri cu obraze subțiri ca ale dumneavoastră ne pregăteam și noi ca oamenii. Cum vă spuneam nu mi s-a părut nimic nelalocul lui. Dintre toți Năuc ieșea în evidență prin glasul lui puternic care aproape că acoperea toate celelalte voci. Altceva nu îmi amintesc.

Femeia pierdută. Cap VIII

 Câteva case mai departe s-au oprit în lătratul unui ciobănesc în fața unor porți din scândură de stejar înalte și noi. Sandru a bătut cu cheile de la ușă în poartă, câinele se agita și mai tare în lanț. Din curte s-a auzit un glas melodios de femeie care a potolit câinele. S-a deschis portița iar în cadrul ei s-a oprit o femeie subțirică și înăltuță cu o basma trasă mult pe ochi.

-Bună ziua! A salutat Șandru ca unul ce era de-al satului. Dânsul este tovarășul căpitan Palcu de la miliția „Judiciară” raională. Am vrea, dacă vreți, să ne spuneți câte ceva din ce vă amintiți de la producerea incendiului în care a murit Tudor Ilie. Știți despre ce vorbesc, da?

-Da, îmi amintesc. Poftiți în casă, afară e frig, iar eu am ieșit cam dezbrăcată. Să stăm de vorbă la căldură. Femeia s-a tras într-o parte din cadrul porții pentru a lăsa oaspeții să intre în curte.

Au intrat în casă, era o casă nouă cu fronton și camerele în stil vagon. În camera dormitor-bucătărie era cald. Pe plită fierbea o oală cu mâncare din care se răspândea un miros îmbietor. Pe un fund de lemn așezat pe masa pusă în spatele ușii între pat și perete se găsea leuștean uscat gata de a fi pus în oala care răspândea un miros plăcut de carne și zeamă de varză.

-Luați loc pe pat, ne scuzați, la noi este cam înghesuială, iarna ne strângem toți într-o cameră, să facem economie la lemne. Vara e mai bine, ne împrăștiem în toată casa. Femeia vorbea cu un glas melodios, aproape cântat, era plăcut să o asculți. Îmi amintesc de cazul lui Tudor Ilie și mai ales de pățania nefericitei Stanca care am auzit că a stat mulți ani la ocnă deși nu a fost vinovată cu ceva.

-De unde știți dumneavoastră că nu era vinovată? Și încă ceva. Sunteți de acord ca tot ce îmi spuneți să scrieți pe hârtie ca o declarație dată în fața anchetatorilor. În mod normal trebuia să vă chem la postul de miliție, însă am preferat să vorbim deschis aici la dumneavoastră acasă. Dacă veți da declarația veți fi chemată la raion la Procuratură, pe cheltuiala statului și mai apoi la Tribunal. Vă spun toate acestea pentru a știi ce vă așteaptă în cazul în care veți așterne pe hârtie propria dumneavoastră declarație. Palcu a pus femeia în temă cu tot ce o aștepta pentru că, în general, cei de la țară fugeau ca dracu de tămâie când era vorba să aibă de-a face cu Miliția, Procuratura ori și mai rău Tribunalul.

-Sunt de acord. Eu am să vă spun ce știu, iar dumneavoastră veți hotărî dacă ceea ce știu eu vă este de folos. Îmi amintesc când a strigat lelea Marița că arde, arde. Am ieșit repede afară, eram singură la acea vreme. Eram singură și neînsemnată, dar nu despre asta vreau să vorbim. Cum începusem să vă spun, la strigătele disperate ale vecinei am ieșit afară, înspre nord de mine se vedea cerul înroșit. Focul îmbrățișase grajdul și-l mistuia ca un vârcolac. În curte nu era nimeni, atunci din casă a ieșit Stanca având copilul de mână și câteva boarfe sub braț. Țipa și fugea spre poartă, focul începuse să muște din casă. S-au alarmat vecinii, au vrut să intre în curte cu apă să stingă focul, nu s-a putut nimeni apropia. Singura care a ajuns la ușa grajdului, sfidând focul și strigătele oamenilor care-i cereau să se întoarcă, a fost Stanca. A vrut să deschidă printre flăcări ușa grajdului, nu a fost cu putință, ușa era încuiată prin interior. Tudor a ars până ce au rămas doar oasele din el.

-Cred că s-au strâns mulți oameni atunci la poarta lui Tudor, vă amintiți dacă printre ei se găsea Năuc Ispas? Palcu voia să vadă dacă Năuc chiar fusese în preajma casei lui Tudor în acea seară fatidică.

-Îmi amintesc aproape toți oamenii. De Năuc nu îmi amintesc, nu pentru că au trecut mulți ani, ci chiar atunci la proces când s-a auzit în sat că Năuc a declarat că el a văzut-o pe Stanca când a pus focul la grajd, am căutat să-mi amintesc. Nu, nu a fost. Când eu am ieșit afară, la poarta lui Tudor era moș Gavrilă cu lelea Marița, atât. Ori dacă Năuc ar fi văzut când a pus Stanca focul, el trebuia să fie acolo la poarta lor și să-l fi văzut barem Gavrilă cu nevasta. Nu, cu siguranță în acea seară Năuc nu a fost acolo. De altfel el stă cu casa în celălalt capăt al satului, iar pe ulița noastră nu avea ce căuta, noi nefiind așezați pe unde este magazinul ori bufetul, locuri căutate de săteni.

-De ce ați tăcut atunci și nu ați declarat la miliție? Palcu știa de ce, însă voia să audă părerea femeii.

-Nu ne-a întrebat nimeni. Iar în șeful de post, după discuția pe care o avusese cu Stanca la capătul sicriului unde odihneau oasele lui Tudor, nu aveam încredere. Dar, stați puțin, păcatele mele, m-am luat cu vorba și nu v-am tratat cu nimic. Cum să vină musafiri în casa mea, mai ales niște fețe așa alese ca ale dumneavoastră și eu să nu vă pun nimic în față? Natalița chiar era rușinată de lipsa ei de politețe. Vreți o dulceață de vișine? Ori mai bine o ceașcă sănătoasă de țuică?

-Nu vă deranjați, nu avem prea mult timp, iar pe noi ne interesează mai mult cazul pentru care am venit. Palcu nu ar fi vrut să refuze ceașca de țuică, mai ales că i se deschisese pofta, însă nu voia să facă o impresie proastă. Cum de la Natalița nu aveau să mai meargă la nimeni, a înclinat spre oferta gazdei de a îi trata cu o gură de țuică.

Natalița, subțirică și mlădioasă ca o trestie, s-a ridicat de pe celălalt pat unde stătea pentru a fi față în față cu musafirii, a luat dintr-un dulap ce se găsea într-o cămară lipită de camera de zi, o sticlă de țuică pe jumătate plină și a turnat în două cești pe care le pusese pe o tavă emailată sprijinită pe un scaun.

-Dumneata nu bei? Palcu era mirat, știa că pe la țară muierile mai gustau mai pe față mai prin dos să nu fie văzute, câte o gură de țuică.

-Nu, nu beau. Nu am mai pus pe limbă de când cu acidentul care mi-a distrus fața. Dar nu despre asta vrem să vorbim.

-Spuneți-mi, dacă vă amintiți, ce știți despre discuția pe care Argatu și Stanca au avut-o la capul mortului când erați la priveghi. Ați fost atunci acolo?

-Da, eram acolo împreună cu mai multe femei. Stanca plângea și înnoda lumânări și un bănuț la niște batiste aduse de femeile din sat, făcea pomnete, îmi amintesc că și eu i-am dus șase batiste cu bănuți și lumânări, Stanca decât le-a făcut legătura la colțul batistei așa după obicei. Atunci a venit Argatu, sicriul era în curte pus pe două capre din lemn aduse de la un vecin. Nu a spus nimic după datină, a ținut drumul drept până lângă Stanca, noi ne-am tras puțin mai în spate să-i lăsăm să vorbească. Chiar și din locul de unde ne aflam tot am auzit ce-și vorbeau, de fapt vorbea doar Argatu și cuvintele le pronunța destul de tare de parcă în jurul lui nu s-ar fi aflat nimeni. Și acum îmi răsună în urechi amenințarea lui Argatu care i-a spus așa: „Îți fac dosar penal, am reclamații de la oamenii din sat care te-au văzut când ai pus foc grajdului. Însă eu sunt un om milos și nu vreau să înfunzi pe viață pușcăria, îți propun să fii ibovnica mea, țiitoarea mea și eu am să te scap de pușcărie. Stanca a protestat, i-a spus că nu este adevărat, însă Argatu era chitit pe ea, atunci Stanca, să scape de nebunul ce cășunase pe capul ei, i-a spus că îl ține drag la inima ei, dar să o lase să-și îngroape bărbatul și să-i facă cele trebuincioase în urmă, apoi ea cu drag vorbă îi va trimite. Nu doar că nu i-a trimis vorbă, însă cum amurgul peste sat a început să coboare, și-a luat copilul, o mică boccea în care pusese ce bruma salvase de la foc și ce rămăsese pe masa nestrânsă de la pomană și dusă a fost, a mers tot prin grădini până ce a ieșit din sat. Spun aceste amănunte deoarece eu chiar am văzut-o cu bocceaua într-o mână și cu copilul în cealaltă mergând ferită prin grădini. M-am bucurat pentru ea, știam că este nevinovată. Asta este tot ce știu.

-Bine! Știți să scrieți? Am să vă dau hârtie să aveți pe ce să așterneți declarația.

-Știu să scriu, doar că sunt neobișnuită, scrieți dumneavoastră și eu semnez.

Palcu a băut liniștit ceașca cu țuică în timp ce îi dicta lui Șandru cum să scrie declarația. Când totul a fost gata femeia a semnat, ei au mai întârziat în casa ei cât să mai schimbe câteva cuvinte și să mai bea o gură de țuică care lor li s-a părut mai bună decât al lui moș Gavrilă, poate rachiul a devenit mai bun și datorită dulceții din glasul tinerei femei.

-Șandrule, am făcut treabă bună! Dacă mai găsim doi martori care să declare ce a discutat Argatu cu Stanca la capul sicriului ne putem felicita. Am să raportez organelor superioare că m-ai ajutat în această anchetă, sper să te premieze.

Acasă nevasta lui Șandru, o femeie durdulie cu vorba domoală care emana numai bunătate îi aștepta cu masa pusă și camera încălzită pentru oaspetele atât de important pentru bărbatul ei.

Seara au petrecut-o în mod plăcut, au mai gustat un păhărel de țuică, au trăncănit ca niște prieteni, pentru moment se uitase de ierarhie, deși Șandru își cunoștea lungul nasului și nu se lăsa purtat de val dincolo de limita bunului simț.

-I-a zi, băiete, mâine cu cine începem?

-Eu zic să o luăm din capul satului și să venim spre casă. Așa cred că pe la amiază spre nămiezi vom ajunge acasă. Nu putem merge cu noaptea în cap acasă la oameni, nu au timp de noi, trebuie întâi să hrănească animalele, mai apoi se vor trage în casă, adică cam după ora 10 dimineața.

-Așa vom face cum spui tu, îi cunoști mai bine, iar eu nu vreau să-i sperii ci doar să aflu cât mai multe de la ei. Până la urmă chiar nu sunt cu nimic vinovați. Mă retrag la somn iar dimineață pe la opt am să fiu în picioare.

-Am înțeles tovarășe căpitan, eu am să dau o fugă, până ce vă treziți dumneavoastră, la post să primesc raportul de dimineață de la băieții, apoi pe la opt și jumătate am să fiu acasă.

La ora opt fix cineva i-a zgâriat ușor cu unghia în ușă făcându-l atent că este timpul să se dea jos din pat. S-a îmbrăcat, a ieșit afară din cameră, a luat o cană cu apă cu intenția de a merge afară să-și clătească fața cu apă rece. Gazda a observat ce vrea să facă, atunci a tras un lighean din tablă smălțuită, aproape nou, pe care l-a pus pe un scaun după care i-a turnat ofițerului apă să se spele pe față. I-a întins un ștergar din tort țesut în casă pe care s-a șters îndelung, vrând parcă să alunge orice gând ar fi avut în afara celui legat de  deslegarea misterului în care murise ars Tudor Ilie.

Șandru nu s-a lăsat mult așteptat, la ora opt și jumătate a intrat pe ușă, l-a saluat pe ofițer printr-o poziție aproximativă de drepți și fără să ducă mâna la cap, întru-cât se descoperise când intrase în casă.

-Trageți-vă la masă să luați ceva în gură că nu se știe când veți termina treaba ce o începeți acum în dimineață. Mai bine să aveți un pic de așternut la burtică decât să vă plângă mațele de foame pe unde vă veți preumbla.

Palcu nu a făcut mofturi, femeia glăsuise bine, iar el a dat curs invitației cu toată pofta omului tânăr și sănătos. La întrebarea mută a lui Șandru dacă vrea o gură de tărie, a declinat invitația considerând că nu este a bună să meargă în casele oamenilor cu ziua abia începută și mirosind a trăscău.

Au mâncat în liniște, însă gospodărește, cârnații prăjiți și ouăle ochiuri toate puse din belșug de parcă la masă mâncau niște țapinari ce făcuseră stânjeni în pădure și erau doborâți de muncă.

După ce și-au pus burta la cale s-au îmbrăcat și au purces pe jos până în capul satului cale cam de aproape doi kilometri, nu multă pentru doi tineri obișnuiți cu mersul pe jos.

S-au oprit în dreptul unei curți obișnuite cu gardul  îmbătrânit, doar porțile erau ceva mai noi, însă se vedea că și pe ele le obosise timpul și vremuirea. Nu se vedea nimeni pe bătătură, iar câinele dacă aveau nu le simțise prezență. Șandru a scos cheile și a bătut cu putere cu ele în poartă.

S-a auzit un glas de gros de femeie care i anunța că va ajunge curând la poartă.

-Bună ziua! A salutat șeful de post femeia înaltă, acum bătrână, dar care încă mai purta urme ale frumuseții, mai ales prin buzele moi și ochii mari și verzi care se alintau tot timpul.

-Bună ziua! A răspuns femeia. Cu ce pot să vă ajut? Cine sunteți și ce doriți de la o femeie singură ca mine care-și duce zilele cum poate?

-Vrem să vă punem câteva întrebări în legătură cu tragedia ce a avut loc cu mulți ani în urmă în satul dumneavoastră. Dacă vă amintiți și mai ales dacă vreți să vorbiți despre asta. Vă atenționez și cu ocazia asta mă și prezint, sunt căpitanul de miliție Palcu, spuneam că în situația în care ne veți vorbi despre incendiul în care a murit Tudor Ilie va trebui să ne dați o declarație și, mai apoi să veniți la Procuratură și Tribunal când noi avem să vă chemăm. Menționez că veți fi despăgubită pentru banii cheltuiți cu deplasarea în oraș. Ce spuneți? Vreți să ne ajutați? Trebuie să ne spuneți doar ce ați văzut, nu din ceea ce ați auzit.

-Da, vă ajut! Despre incendiu nu știu multe, când eu am ajuns, era aproape înspre ziuă, focul se potolise, era liniște. Câteva bârne mai groase încă fumegau, printre ele Stanca aduna din cenușă oasele celui ce fusese Tudor Ilie, bărbatul ei cu cununie. Am intrat o țâră în curte, Stanca nu m-a văzut, am lăsat-o în durerea ei, sinceră să fiu nici nu știu ce i-ași fi putut spune. A doua zi am mers cu lumânare și cu o pungă de mălai și una de făină, atâta am putut, atâta i-am dat cu tot sufletul. Domăneam cu alte muieri la capătul mortului când pe poartă a intrat Argatu care a mers țintă la Stanca, fără să spună ceva după datină când intri în curtea unde este un mort.

Cum spuneam, fără nici o introducere, Argatu i-a spus că îi va face dosar penal deoarece oameni din sat făcuseră reclamație cum că o văzuseră punând foc grajdului. Stanca s-a apărat, apoi el a continuat: „Ai noroc că sunt un om bun, m-am gândit să nu-ți fac dosar dacă devi țiitoarea mea, ibovnica mea, altfel, pușcăria te mănâncă, pe viață intri la ocnă.

Să scape de el, Stanca i-a spus că îl are la inimă de mult și că, după ce va fi încheiat toate socotelile cu înmormântarea lui Ilie și va face pomana de sufletul lui, îi va trimite vorbă de drag.

Chiar i-am atras atunci atenția lui Stanca că nu este frumos să se crăcească, să mă iertați, dar așa i-am spus, în fața lui Argatu măcar șase săptămâni până va da drumul la apă și sufletul lui Ilie va părăsi curtea. Doar că Stanca avea planul ei, după îmormântare, a lăsat masa de pomană nestrânsă și, pe când înserarea grea se lăsa peste sat, a pornit cu copilul, feriți prin grădini, asta am aflat de la vecinii ei, departe de Argatu și amenințarea lui. Doar că Argatu nu a putut înghiți afrontul și i-a dres dosar penal, punând, din câte am auzit, pe unul Năuc Ispas ca martor mincinos. Asta o știu de la un sătean pe nume Pastramă care fusese bătut de  Năuc și căruia el, Pastramă, îi făcuse plângere la miliție. Plângerea lui Pastramă a rămas fără rezultat, ba a mai fost și amendat pentru că ar fi pus torțel pe trifoiul lui Năuc. Atâta știu despre ce s-a întâmplat atunci. Pentru ce am spus acum merg oriunde, jur pe Biblie, pe icoană și chiar și în sfântul altar că ăsta este adevărul.

-Bine, lele, semnează declarația și când va trebui te vom chema pentru a întări în fața procurorului, dar și a judecătorului declarația dată acum.

Cei doi au plecat pe poartă conduși de gazdă până în uliță.

-Unde mergem Șandrule? Care ar fi în drumul nostru?

-Ce părere aveți tovarășe căpitan dacă îl luăm la întrebări și pe Pastramă? Am auzit ceva de povestea asta, cred că a venit la mine într-o zi să se plângă de modul în care a fost pedepsit pe nedrept de Argatu. Cum nu aveam prea multe date, iar de la Argatu nu moștenisem nici o plângere de-a lui Pastramă nu l-am putut ajuta, dar ar fi interesant să vedem ce ne poate spune.

-Bine Șandrule, hai să vedem despre ce este vorba că nasul meu de copoi îmi spune că de pe aici începe povestea cu reclamația lui Năuc cum că Stanca a pus foc grajdului.

După câteva sute de metri s-au oprit în fața curții lui Pastramă care nu se deosebea prea mult de celelalte curți țărănești. Șandru a bătut în poartă și nu după mult timp Pastramă  a deschis poarta și s-a tras un pas în spate când l-a văzut pe șeful de post și pe civilul înalt și elegant care îl însoțea.

-Bună ziua! A salutat șeful de post. Dânsul este și Șandru a arătat cu mâna civilul de lângă el, tovarășul căpitan Palcu.

-Să trăiți! Pastramă umil nu mai contenea din plecăciuni.

-Oprește-te omule, ce te-a găsit? Ești om în toată firea, ce te pierzi așa? Ori ceva necurat conștiința ți-apasă? Palcu l-a chemat la realitate pe micuțul om ce se pierduse în temenele.

-Nu am păcate, nu mă apasă nimic. Mă știu cu conștiința împăcată.

-Poate te roade faptul că ai semănat torțel pe trifoiul lui Năuc? Așa ai făcut?

-Poftiți în casă să vorbim liniștiți! Afară-i tare frig. Am să vă spun toată tărășenia de-a fir a păr, așa cum s-a întâmplat. De fapt nu am semănat torțel pe trifoiul lui, sămânța pe care o cumpărase avusese semințe de torțel, în primul an nu s-a făcut vizibil din cauza borceagului, dar în al doilea an când trifoiul a fost singur, torțelul, care atâta a așteptat, a sugrumat trifoiul lui Năuc. Nu am semănat eu semințe de torțel pe locul lui. Să mă bată bunul Dumnezeu! Dacă vă mint. Am mâncat bătaie soră cu moartea de la nebunul de Năuc. Știindu-mă nevinovat, când m-am putut ridica din pat, asta după vreo săptămână de zăcut, de fapt m-am zbătut ca peștele pe uscat între viață și moarte, am mers la postul de miliție și l-am reclamat pe Năuc pentru răul ce-l produsese trupului meu. Argatu a primit cererea și mi-a spus să plec că se va ocupa el să rezolve cazul. Nu m-a chemat niciodată, deși timp se scursese berechet. La vreo săptămână jumătate de la incendiul în care a murit Tudor Ilie m-a chemat la post Argatu. Nici una nici două, cum m-a văzut a sărit cu zgârbaciul la mine și chiar mi-a altoit una pe spinare. „De ce dai domn șef?” „Așa să te înveți minte să mai faci rău oamenilor, am dovezi că tu ai semănat torțelul pe trifoiul lui Năuc, așa că, sunt nevoit să te amendez pentru distrugerea recoltei de trifoi și pentru mărturie mincinoasă.” El una, eu alta, el c-o fi, eu c-o păți, până la urmă mi-a spus verde în față ce vrea de la mine. Mi-a spus așa: „ mă, eu te scap de amendă, ești și tu băiat sărac, însă trebuie să faci ceva pentru mine.” „Ce să fac domn șef?” M-am gândit eu că nu este o treabă simplă ce îmi cere Argatu. Și numai ce-l aud că-mi ordonă, că așa a vorbit la fel ca sergentul meu din armată, un oltean al dracu care mi-a dat două pălmi fiindcă nu am făcut o întoarcere ca lumea la „stânga-împrejur” după cum mi-a ordonat el, a strigat la mine Argatu de-mi venea, de frică să intru sub masă: „să dai o declarație cum că ai văzut-o pe Stanca punând foc gradului”. Cum păcatele mele să dau o asemenea declarație dacă eu nu am fost acolo, mi-am zis în gândul meu. Și nu am vrut să dau. Ăla s-a enervat, m-a amendat, ba mi-a dat și câteva zgârbace pe spinare, apoi m-a dat pe ușă afară. Un an de zile am muncit să plătesc amenda și gloaba lui Năuc.

Mai apoi, a continuat Pastramă spovedania, am aflat că Năuc a fost cel care a declarat că văzuse pe Stanca punând foc grajdului. Dar tovarășe căpitan, Ispas nu avea cum să fie la poarta lui Tudor, deoarece el toată seara a fost la Bufet, unde eram și eu, am plecat amândoi când s-a închis cârciuma. Sigur, eu nu vorbeam cu el, doar s-a întâmplat să fim acolo cu mai mulți oameni.

-Tovarășe Pastramă, îți mai amintești cu cine erai în cârciumă, dar cine era gestionar mai știi?

-Știu tovarășul căpitan, știu bine, fiindcă atunci când am auzit că Năuc a văzut-o pe Stanca punând foc, nu știu ce mi-a venit și m-am gândit la consumatorii care fuseseră cu noi în acea seară neagră pentru familia Tudor. Iar ca să nu-i uit, atunci nu m-am gândit că îmi va fi vreodată de folos, însă minciuna lui m-a supărat rău, așa că am notat într-un caiet pe toți aceea care erau în cârciumă în acea seară. Aici în dulapul cu alimente pe ultimul raft este ascuns caietul. Nu mă întrebați de ce l-am ascuns, că doar nu m-am gândit că-l voi folosi vreodată, dar tot timpul am știut că ceea ce eu am notat este de mare importanță. Poftiți, ăsta este caietul. Pastramă a întins căpitanului un caiet de dictando cu 10 file unde era scrisă doar o pagină cu litere bine conturate câteva nume de oameni.

-Tovarășe Pastramă, nu știu ce a fost în capul dumitale când ai scris aici aceste nume, dar te asigur că ai făcut o muncă de mare anchetator. Bravo! Acum am să te rog să scrii declarația, să o semnezi și să ne-o dai nouă. Când va fi nevoie te vom chema la Procuratură și la la Tribunal să spui și acolo ce ne-ai spus nouă acum. Te prinzi în astă horă?

-Da, pentru că așa este drept.

-Șandrule, așa cum am simțit de aici s-a deschis o pistă pe care va trebui să o purificăm bine. Împotriva lui Argatu avem multe dovezi. Chiar și în favoarea femeii avem probe care să-i susțină apărare, însă Năuc rămâne puternic. Simpla declarație a lui Pastramă nu va fi suficientă. Năuc îl va recuza pe motiv că sunt în dușmănie, însă noi tot avem să-l cităm și la Procuratură și dacă 

Femeia pierdută. cap VII

 

Așa era și în miliție, trebuia să încătușezi, de multe ori să tragi cu arma pentru a putea opri un infractor și asta pentru a asigura liniștea și siguranța cetățeanului.

Era în clasa VIII la liceu când tatăl lui a fost omorât în bătaie de niște tâlhari care îi furaseră și 500 de oi pe care nu le-a mai găsit niciodată. Ăsta a fost momentul, declicul care l-a făcut să intre în miliție. A făcut Academia de miliție, după care și-a dat diferențele pentru a avea și diplomă de jurist.

După ani de zile, când deja era locotent de miliție de ceva timp, reușise, printr-o întâmplare fericită, îi spunea el, să găsească furii oilor și pe cei care-i bătuseră părintele. Se prezentase la raportul lui, era ofițer anchetator la „Judiciar”,  un deținut din penitenciar cu un autodenunț. Printre altele a povestit despre niște colegi de-ai lui de cameră care furaseră multe oi de la un cioban din Argeș și nu fuseseră prinși niciodată, acum erau la pușcărie pentru niște găinării pentru care primiseră câteva luni de pușcărie.

Îi chemase la cercetări și din aproape în aproape, mai ales că fuseseră mai mulți deținuți care auziseră „spovedania” lor, au recunoscut fapta, inclusiv modul în care îl bătuseră pe tatăl său Gherman Vasile. Fuseseră condamnați la ani grei de închisoare, iar el se alese cu o avansare în grad la excepțional.

Cu nevastă-sa se însurase din dragoste, o iubise și o iubea și acum ca atunci când tremura de emoție la gândul că urma să se întâlnească cu ea. De profesie era avocat și pleda din când în când la Judecătoria din orașul unde locuiau. Mara pentru Stelian era un alter ego, se completau cu precizie, știau ce-și doresc și mai ales cum gândesc. Nu lua niciodată hotărâri până ce nu o întreba pe Mara cum ar proceda ea. De multe ori se sfătuiseră în privința Stancăi, la început Mara avusese un acces de gelozie dar pe care și-l înfrânase. Într-o zi când Gherman era plecat cu treburi la raion și ea era încredințată că până seara nu va veni, a luat mașina lui de serviciu, el mersese cu RATA la raion, și s-a deplasat la fermă. A chemat-o discret la ea pe Ecaterina pe care a chestionat-o în amănunt cu privire la Tudor Stanca. Ecaterina, femeie cu experiență și fler, a înțeles motivul pentru care Mara voia relații depre Stanca. Cum pe soția ofițerului o cunoștea de mult și de la care în timp se bucurase de anumite atenții, nu a putut decât să fie sinceră și să spună adevărul fără să adauge nimic dela ea. Astfel, Ecaterina, a descris-o pe Stanca așa cum era, adică o femeie corectă, harnică, pricepută și mai ales cu mult bun simț natural. Nu a văzut-o aruncând ocheade niciunui veterinar care venea din când în când să consulte, să trateze ori să vaccineze vitele. Ecaterina a încercat să o determine pe Mara să aibă încredere în Stanca și mai ales să nu fie gelos pe soțul ei gândind că ar putea să aibă pentru Stanca alte sentimente decât pe cele de ordin uman. De atunci Mara și-a încurajat bărbatul să o ajute pe cât poate pe Stanca pentru a putea să-și demonstreze ea nevinovăția, acolo unde niște răi demonstraseră cu mărturii mincinoase faptul că ea era vinovată de vini închipuite.

..........................................................................................................................................................

Într-o dimineață de luni, rece și cu bruma groasă, căpitanul Palcu a cerut să i se aducă mașina de serviciu și după ce s-a îmbarcat a ordonat șoferului să meargă în satul Nucșoara. Urmărea pe geam pomii desfrunziți, golași și plini de promoroacă, se gândea cât de rece trebuie să fie sufletul acestor pomi dezbrăcați de haina lor verde și hrănitoare. Mașina rula cu viteză pe drumul de țară, în urma ei rămânea un strat gros de praf ce se ținea tot timpul după automobilul lor.

În sat au tras la postul de miliție. Un plutonier tânăr a luat poziția de drepți și a raportat situația postului. Un fel de vă raportez că nu am nimic de raportat, de fapt mai mult s-a prezentat cine este și ce funcție ocupă.

-De cât timp ești la post? Palcu voia să se apropie de plutonier pe care îl simțea crispat și ascuns.

-Sunt de un an. Am fost promovat la excepțional ca șef de post, deși încă nu am gradul. Palcu nu înțelegea vizita intempestivă a căpitanului de miliție mai ales că era îmbrăcat civil și el și șoferul.

-Care este situația în sat, este liniște, oamenii au început să se obișnuiască cumunca în colectiv ori tot mai vociferează? Nu era treaba lui Palcu, asta ținea mai mult de securitate, însă discuta cu plutonierul pentru a-i deschide sufletul. Cum ai zis că te numești?

-Sunt plutonier de miliție Șandru Costel, ordonați! La dispoziția dvs. Milițianul sărise în picioare de pe scaun și a raportat într-o perfectă poziție de drepți.

-Bine mă, ia loc, nu trebuie să fii așa de oficial, aș vrea ca discuția noastră să fie una de încredere între noi și nu neapărat cu scara ierarhică ca o barieră. Ai auzit Șandrule vreodată discutându-se prin sat despre o anume Tudor Stanca care și-ar fi dat foc singură averii, doar pentru ca soțul ei să ardă în foc? Spune-mi și mie ce ai auzit. Nu te grăbi, vreau să îți amintești bine.

-Tovarășe căpitan, raportez: de multe ori la Bufetul din sat unde merg să mai trag cu urechea lălăind și eu pe lângă o cinzeacă cu țuică pe care nu întotdeauna o beau, dar așa încurajez oamenii să-și dea drumul la gură. Toate vorbele pe care le-am auzit și am auzit multe, spuneau și plângeau în același timp soarta numitei Tudor Stanca. Mai toți o considerau nevinovată, fiind trimisă la pușcărie de fostul șef de post Argatu care, se pare, că o vrusese pe Stanca de ibovnică, amenințând-o că în caz contrar o va băga în pușcărie. Cum Stanca, imediat după înmormântare, și-a luat copilul și a plecat în lume, de nervi fiindcă fusese păcălit, Argatu a șantajat un om din sat care a dat declarație în fals cum că el a văzut-o pe Stanca când punea foc grajdului unde bărbatul ei beat dormea.

-Ce spui tu sunt lucruri grave. Putem să le probăm cu martori? Ce părere ai Șandrule? Suntem noi așa de isteți să descurcăm niște ițe încurcate cu ani de zile în urmă? Eu te văd băiat destoinic, mai ales că ai fost avansat la excepțional înseamnă că ai stofă în tine.

Încurajat de vorbele lui Palcu și mai ales de zâmbetul lui binevoitor, pe care ofițerul îl alese cu grijă dintr-o panoplie întreagă de grimase și zâmbete pe care le avea în funcție de necesitate, a început să turuie:

-Tovarășe căpitan raportez, sunt sigur că vom descurca ițele. Cum vreți să procedăm? Îi chemăm la miliție ori îi vizităm acasă unde ei s-ar simți mai în largul lor, noi nu avem intenția, cred, să-i timorăm, așa cu vorba bună, cu o glumă și un zâmbet creed că vom facemai multă treabă decât să-i chemăm la miliție.

-Șandrule, ești băiat deștept. Crezi că găsim în satul ăsta o cameră unde să pun capul jos o noapte ori două, fiindcă nu vreau să plec până ce nu voi avea o idee clară despre ceea ce s-a întâmplat în urmă cu aproape 10 ani.

-Ne descurcăm, puteți dormi chiar la mine. Am trei camere. În drum mă opresc preț de două minute acasă cât să-i spun nevestei să încălzească încă o cameră deoarece vom avea un musafir de vază. Șandru prinsese curaj și începuse să aibă limbariță, fiind de felul lui oltean și încă unul cu sămânță de vorbă.

-Nu te deranja prea mult, voi cumpăra de la magazin o conservă să mănânc de seară, pe tine te voi deranja doar cu dormitul.

-Ce vorbiți dumneavoastră tovarășe căpitan, adică vine om străin în casa mea și eu să nu-i pun în față tot ce am mai bun? Ce fel de om sunt eu dacă vă las pe dumneavoastră să faceți cum ați spus? Șandru se umfla în pene, simțise că ofițerul nu avea nimic cu el și chiar îi plăcea faptul că era mucalit.

-Bine, am vorbit destul. Ce zici, mergem după lista asta, ori tu ai alte informații și mai bune?

-Deocamdată să mergem la aceea pe care eu i-am auzit vorbind despre Stanca, apoi, dacă va fi cazul, avem să adâncim ancheta.

-Să mergem, atunci!

Palcu s-a ridicat de la masă și a ieșit pe ușă urmat de plutonierul Șandru. S-a oprit preț de câteva clipe cât să ordone șoferului să se întoarcă la Inspectorat și să raporteze comandantului de la „Judiciar” că el, Palcu, rămâne două zile în Nucșoarapentru a continua ancheta.

Discutând amândoi ca doi amici, plutonierul îmbrăcat în haină militară și Palcu în civil, au ajuns la prima casă unde trebuia să discute cu stăpânii casei:

Șandru a bătut în poartă, din spatele casei o gură de bărbat a răspuns:

-Iaca vin acum, doar puțină răbdare să aveți. De poartă s-a apropiat un țăran ca la 60 de ani, poate mai mulți, poate mai puțini, e greu la țară să stabilești vârsta unor oameni ce umblă nebărbieriți, cu mustățile pleoștite și hainele mai mult zdrențe.

-Bună ziua! Ne dați voie să intrăm în curtea dumneavoastră, poate chiar în casă pentru că afară s-a cam instalat frigul și cu greu îi facem față.Tovarășul căpitan dorește să vă pună câteva întrebări, nu a dorit să vă convoace la miliție să nu se nască suspiciuni, adică dubii despre cinstea dumneavoastră. Șandru era în mare vervă, pe de o parte voia să îmbuneze gazda, pe de alta dorea să facă impresie bună căpitanului, niciodată nu se știe de nu va fi vreodată o situație când să aibă nevoie el. Și apoi, oltean fiind, nu e de colea să te bați pe burtă cu ditamai căpitanul.

-Poftiți în casă, la mine e bine, tocmai a făcut baba mâncare și s-a făcut tare cald.

Au intrat în casă după ce au urcat cele două trepte de la prispă și, prin tindă, gazda a deschis ușa din stânga și astfel au intrat într-o cameră unde într-adevăr căldura era destul de ridicată. Pe patul din stânga, gazda, o femeie micuță de statură, plinuță, cu basmaua peste tulpanul alb, cu ochelari la ochi, cosea în dreptul geamului o carpetă pentru împodobit pereții. La vederea musafirilor a sărit din pat și a început să-și aranjeze basmaua și fusta largă cusută de ea. Erau gesturi care ascundeau stinghereala bietei gazde.

-Luați loc pe pat, ne scuzați că la noi e înghesuială, de când frigul a poposit în ograda noastră ne-am mutat cu tot calabalâcul în casă, nu mai facem mâncare afară, facem în casă, economisim lemnele fiindcă la iarnă nu se știe cum va fi, batăr să fim pregătiți. Acu nu-i vorbă că spre primăvară tot e posibil, cum s-a mai întâmplat și în alți ani, să rămânem fără băț de lemn. Dar ne descurcăm, mai curăț un salcâm prin grădină, tai crăcile uscate de la pruni, de la meri și de la cireș. Cu ele mai amorțim frigul din casă o săptămână două, apoi s-o îndura și Dumnezeu să trimită soarele să ne încălzească. Dar nu mi-ați spus ce treburi v-au mânat grabnic până în ograda noastră?

-Bade, sunt căpitanul de miliție Palcu și vreau să pun niște întrebări despre un fapt petrecut în satul dumneavoastră cu 10 ani în urmă. De la început doresc să vă informez că nu sunteți obligați să vorbiți. Însă dacă în fața mea veți declara ceva, eu am să vă rog să dați o declarație scrisă cu tot ce îmi veți spune.

-Dragă tovarășe căpitan vă răspund și eu și moșul meu la tot ce dumneavoastră ne veți întreba, cu declarația va fi mai greu, noi ne având prea multă școală, iar de scris cred că ultima dată am scris când am semnat istractul de cununie.

-Nu-i nimic, întâi vom discuta, apoi avem să scriem declarația pe care dumneavoastră o veți semn după ce eu am să v-o citesc pentru ca să semnați în cunoștiință de cauză.

-Nu vă supărați de întrebarea mea, vreți să aduc un borcan cu vin ori o ceașcă cu țuică? Vorba bătrânului a fost tăiată de nevastă-sa:

-Mergi degrabă și adu și nu întreba caii dacă mănâncă ovăz. Dumnealor sunt flăcăi falnici iar o gură de țuică ori un pahar cu vin nimănui nu i-a făcut nici un rău.

Gavrilă Bisericeanu a ieșit din casă în bodogănelile nevestei.

Femeia s-a dat jos din pat și a pus un scaun berc în fața musafirilor pe care a așezat ceștile din pământ verzi cu dungi negre ce simbolizau mici butoiașe de țuică. Deși mai vorbăreață, și Marița era timorată de preznța în casa lor al celor doi milițieni.

Gavrilă a venit în mână cu o cană de pământ ceva mai mare, poate sub un litru, plină cu un vin roșu din care încă ieșeau mici bule de aer, iar într-o sticlă de o jumătate de litru avea o licoare galbenă căreia el îi spunea cu emfază țuică de prune. A mai tras un scaun lângă celălalt pe care a așezat cele două recipiente. A turnat țuică în ceștile deja aranjate și toți au ridicat ceașca, inclusiv Marița dând țuica de dușcă ca semn al bunăvoinței gazdei pentru musafiri și gândurile bune ale musafirilor.

Palcu a lăsat ceașca goală pe masa improvizată, a făcut semn lui Gavrilă care se și repezise să o umple să nu toarne.

Acum după ce am gustat minunata dumneavoastră țuică, probabil ținută în butoi cu doagă de dud, să trecem la treaba pentru care eu v-am deranjat pe nepusă masă.

-Spuneți-mi tot ce știți și vă amintiți despre tragedia petrecută la dumneavoastră în sat acum mult timp. Am rugămintea să-mi spuneți doar ceea ce știți din ceea ce ați văzut, nu din auzite.

-Apăi, noi de văzut nu am văzut cine a pus foc, am văzut, fiindcă stăm aici la câteva case, doar când s-au ridicat pălălăile de flăcări și au îmbrăcat grajdul ca într-o mantie roșie. Am început să țipăm și să strigăm foc, totodată am luat gălețile cu apă și am pătruns în curtea familiei Tudor. Datorită țipetelor noastre a ieșit și Stanca din casă, a privit ce se întâmplă apoi a reintrat în casă de unde a ieșit cu copilul și parcă să zic că mai avea și ceva de îmbrăcat în mână. Primul gest pe care a vrut să-l facă a fost acela de a merge la grajd să-l salveze pe Ilie care, după spusele ei, dormea în grajd. Nu a ezistat și cu tot focul a încercat să deschidă ușa, nu a putut, ușa era închisă pe interior. Nu s-a mai putut face nimic, pe Tudor Ilie l-am găsit eu și moșul meu, era ars complet, doar oasele rămăsese de el. Ușa se cunoștea că fusese închisă prin interior, limba din fier era încă în cătușa ei. Cam asta despre foc. Eu nu cred că Stanca a pus foc grajdului, în primul rând că nu este femeie proastă, în al doilea rând ea și cu Ilie au bătut parii și după puterile lor ridicaseră bruma de avere care era pe bătătură.

-Am auzit că ar fi vorbit prin sat că, citez din spusele ei: „dacă ar fi avut o putere l-ar fi omorât pe Ilie fiindcă o ținea tot într-o băutură și ea singură nu mai putea face față. Palcu o urmărea cu mare atenție să vadă cum se schimbă chipul femeii în timp ce vorbește.

-Ei, maică, eu de câte ori nu am zis de moșneagul ăsta al meu, că tare îndărătnic este la treabă, dar asta nu înseamnă că l-am omorât ori am să-l omor dragul de el. La necaz spui multe, greu este de dus un gând negru la capăt, doar dacă ești stăpânit de diavol și nu era cazul nevestei lui Tudor Ilie.

-De ce nu ați declarat la miliție cum a fost? Ofițerul era curios să vadă baba ce-i va spune.

-Nu m-a întrebat nimeni, iar eu neîntrebată în bucluc singură nu mă bag. Ar mai fi ceva de spus, de veți credea domniile voastre care sunteți luminați la cap, nu ca noi prostimea de la coarnele plugului.

-Spune măicuță, spune tot ce știi, apoi vom discuta despre tot ce îmi veți povesti, poate și soțul să spună dacă a văzut ceva deosebit.

-Ce să vă spună ăsta? D-abia deosebește calul de vacă, d-apăi să selecteze ceea ce vede. Am mers și eu cu lumânare și cu câte ceva de pus pe masă de sufletul mortului, deoarece eram sigură că Stanca nu mai avea nimic, focul prăpădindu-i și casa și celelalte acareturi. Când taineam noi la capul mortului împreună cu Stanca și alte câteva femei, de sicriu s-a apropiat milițianul Argatu, amarnic om, fără să spună ceva așa cum se zice când intri într-o curte ori într-o casă unde se află un decedat, s-a apropiat de Stanca. Noi, celelalte femei ne-am tras mai spre picioarele mortului, să nu auzim ce vor discuta ei. Cu toate aceste precauți tot am auzit cuvânt cu cuvânt, Argatu vorbind destul de tare de credeai că vrea să audă și Tudor săracul care era închis în propriul sicriu. Îi spunea șuierând printre dinți: „Stancă, am reclamații că tu ai pus foc aici, îți fac dosar penal. Cum eu sunt milos și alături de oameni m-am gândit să te scap dacă tu îmi vei deveni ibovnică, vreau să-mi țiitoare câte zile vei avea.” Stanca a protestat, apoi văzând că nu scapă de el, era destul de amărâtă în sufletul ei, rămăsese pe drumuri fără adăpost, fără nici un ajutor, doar cu copilul agățat de poală, i-a spus că îl are drag la inimă de mult și că, după ce se vor fi săvârșit după datină toate cele legate de înmormântarea lui Ilie, ea are să-i trimită semn de drag. Însă Stanca a avut gând ascuns, i-a adormit vigilența lui Argatu și pe înserat după ce lumea mâncase la pomană, a lăsat masa nestrânsă ca și cum ar fi fost pe aproape și și-a luat lumea în cap împreună cu copilul. După ce Marița s-a oprit din vorbit, și-a lăsat palmele în poală, iar pentru câteva clipe tăcerea a pus stăpânire pe cameră.

-Dumneavoastră nene Gavrilă susții ce a spus nevasta dumitale aici? Ori mai ai ceva de completat.

-Așa este cum a spus Marița, noi am fost primii la poarta lui Tudor când focul a izbucnit, s-a întâmplat să fim afară și cum stăm aproape din câțiva pași am fost la poartă. În acel moment nu era nimeni pe uliță ori la poarta lui Tudor. Nu știu ce a vorbit Argatu cu Stanca la capul mortului, eu nebrodindu-mă atunci acolo, am ajuns când Argatu pleca din curtea lui Tudor.

-O întrebare pentru amândoi. Când ați ieșit din curte alarmați că arde, ați văzut la poarta lui Tudor pe cineva? Mai era vreo persoană în apropierea casei, ori pe lungimea străzii atât cât se putea vedea fiindcă am înțeles că se înserase?

-Nu, nu am văzut pe nimeni, tu moșule ai văzut, a întors capul spre Gavrilă Marița care era alături de el pe pat. Bărbatul a clătinat capul în semn că nu.

-Bine, eu am să scriu acum amândouă declarațiile, vă rog să puneți măsuța aici să trag un scăunel de sub pat pentru a putea să scriu.

După ce a terminat de scris declarațiile, le-a citit cu voce tare, apoi i-a pus să semneze. Greu, dar amândoi numele au știut a-l scrie.

-Acum moș Gavrilă mai poți pune o ceașcă din doctoria asta galbenă. La cât e de tare dacă ai bube pe gât le curăță, iar dacă nu ai ți le face. Dar e bună, mai ales pe gerul ăsta uscat. Spune-mi maică, îți mai amintești ce femei mai erau acolo la capul mortului când a venit Argatu?

-Cum să nu știu, le văd de parcă ieri s-a întâmplat. Era Floarea lui Perpelitu din capul satului, nu o știți dumneavoastră că nu sunteți de aici, aia mă, Gavrilă, care se ținea cu arendașu și cu ardeleanul ăla de se pripășise la noi și făcea butoaie și putini. Lângă mine sta Lisandra, care vinde lumânări la biserică, iar lângă ea era Natalița. Frumușică și cu ochii jucăuși, trăgeau bărbații la ea mai ceva ca trenurile în gara de nord. Până și-a găsit pe una căreia nu i-a picat tocmai bine că bărbatul ei nu mai nimerește casa lui și hodinește la Natalița. Biata femeie, ușuratică și rea de muscă, s-a ales cu vitriol pe față de la nevasta geloasă. Dar aici urmează partea a mai prima, bărbatul după ce a văzut nenorocirea pe care a făcut-o nevastă-sa, s-a despărțit de ea și a luat-o cu acte pe Natalița, așa desfigurată cum era și încă este. Și trăiesc amândoi în bună pace și înțelegere. De atunci și Natalița s-a potolit, acum are un coplilaș toitănel, la vreo 6-7 ani.

-Șandrule, tu știi unde stau aceste femei, cred că mai avem astăzi suficient timp să audiem o martoră.

-Da, tovarășe căpitan, putem merge la Natalița care este cea mai apropiată de aici.

-Vă lasăm cu sănătate, noi om merge în treburile noastre. Vă mulțumim pentru găzduire și colaborare. Încă ceva, de va fi cazul, veți veni când aveți să fiți citați la procuratură să susțineți cele ce ați declarat acum, iar mai apoi la tribunal?

-Venim, ne spuneți când și venim, nu-i așa, moșule?

-Da, așa vom face dacă pentru a dovedi nevinovăția bietei femei e nevoie de mărturia noastră.

Cei doi au plecat în binecuvântările celor doi bătrâni care, până la urmă, se bucuraseră de musafirii lor.

Femeia pierdută. Cap VI

 Timpul a trecut, cei doi complici, mai hârâindu-se, mai împăcându-se, târau după ei zilele scurse fără să li se fi întâmplat nimic deosebit până într-o după amiază când Năuc se odihnea pe grămada lui de paie pusă într-un colț de grajd, afară deja începuse să fulguiască și să-și facă simțită prezența vântul stepei care tăia ca un brici fețele oamenilor, în acea după amiază a intrat în camera unde Stanca ținea evidența laptelui nimeni altul decât Argatu.

La vederea lui Stanca s-a ridicat în picioare și l-a întrebat ce poftește, cum și-a permis să intre în acea încăpere.

-Mi s-au rupt cizmele, am nevoie de altă pereche. Argatu avea o poziție între umilă și arogantă.

-Nu am cizme, sunt date de fermă și trebuie să le porți un an de zile, abia atunci vor fi casate. Mergi cu ele așa cum sunt! Nu te pot ajuta. Și, apoi, dacă tot ai venit, crezi tu că dacă înjurul meu ar fi fost stive cu cizme ți-aș fi dat vreo pereche? Nuu, Stanca a prelungit cuvântul, Argatule, nu voi uita niciodată faptul că din cauza unui orgoliu prostesc ai determinat pe prostul de Năuc să declare că m-a văzut punând foc grajdului. De altfel, pentru a se pune la adăpost, Năuc a dat declarație în fața miliției de felul în care l-ai șantajat să devină martor mincinos. Nu ai scăpare! Tu trebuie să plătești pentru tot răul făcut, nu îmi este frică de tine, nici atunci nu mi-a fost, însă te știam a fi un ticălos, de nemernicia ta m-am temut. Ești singur acum, Năuc este aliatul meu, deja se află sub protecția miliției. Îți recomand să nu faci presiuni asupra lui, la prima ieșire a ta împotriva lui va fi scos din camera ta și mutat în altă parte. Apropo, ăștia de la miliție, am aflat și eu, abia așteaptă să încerci să evadezi, nu știu care este motivul, însă tu care ai lucrat în miliție sigur știi de ce. Acum, ieși dracu afară din camera asta și să nu-ți mai văd mutra pe aici! Clar?

Argatu s-a clătinat pe picioare, nu se aștepta la toate acuzele Stancăi. El venise cu un gând perfid, să o determine pe Stanca să lase trecutului ce s-a întâmplat și astfel să se împece. Gândul lui nebun mergea chiar mai departe, o și vedea pe Stanca implorându-l să o primească în patul lui.

A mers împleticindu-se la locul de muncă. A luat furca în mână și a început să muncească în dușmănie, s-a oprit pentru o clipă cât să arunce o privire de ucigaș asupra lui Năuc.

A zâmbit pe sub mustață, găsise rezolvarea situației lui fără ieșire. Avea două posibilități: una ar fi fost să-l ucidă pe Năuc. Fără Ispas miliția nu mai avea martor împotriva lui, prin urmare nu se mai putea dovedi înscenarea incendiului și nici mărturia mincinoasă și doi să se autodenunțe. Să iasă la raport și să spună că Năuc a venit la el și a raportat că a văzut-o pe Stanca când a pus foc grajdului.

Cea de-a doua variantă i se părea cea mai bună. Moartea lui Năuc automat ar fi condus organele de anchetă spre el.

În acea zi după amiază, Gherman a venit într-un control scurt, așa cum făcea de fiecare dată. A trecut pe la toți deportații, după ce i-a identificat pe fiecare în parte a întrebat dacă vreunul are ceva de raportat. Argatu a ieșit la raportul ofițerului care l-a urcat în GAZ unde a ascultat tot ce avea de raportat.

Fără multă introducere fostul milițian a descris momentul în care Năuc Ispas ar fi venit la el la post să-i aducă la cunoștiință cum că el a văzut când Stanca Tudor a pus foc grajdului.

-Nu mi-a venit să cred, a continuat Argatu privind pe lângă ofițerul Gherman, o știam pe Stanca fiind o femeie harnică și locul ei, nu îmi imaginam că ar fi fost în stare de o asemenea grozăvie, însă trebuia să dau curs reclamației. Este drept că Năuc a bâlbâit un pic, parcă nu era sigur de ceea ce văzuse, însă, când speriat de ceea ce auzeam l-a somat să-mi spună clar ce a văzut, atunci și-a susținut delațiunea în sensul în care o scotea vinovată pe Stanca de incendierea gospodăriei, implicit de crima săvârșită asupra lui Tudor Ilie.

-Bine, eu am să pun la dosar reclamația ta împreună cu declarația dată sub semnătură și am să raportez cazul mai departe. Mergi la treabă! Lasă-l în pace pe Năuc, altfel complicăm lucrurile.

Gherman și-a frecat mâinile, în sfârșit, începuse lupta dintre cei doi așa cum sperase el că se va întâmpla. Ținea mult la Stanca, o simțise a fi o femeie cu mult bun simț și cu cugetul curat. Despre Stanca discutase și acasă cu soția lui care și ea la rândul ei o cunoscuse și îl încurajase pe soțul ei să-i facă dreptate, dacă se va ivi ocazia. Acum era momentul, Gherman cu dosarul în mână s-a urcat în mașină și a pornit spre Miliția Raională. A fost primit de Palcu Grigore, un căpitan tânăr de la „Judiciar”.

-Spune, Ghermane, despre ce este vorba? Mă, vezi că nu am mult timp la dispoziție, trebuie să plec pe teren, dar te ascult, te rog, să fii concis!

-Am o deportată în fermă, o condamnată pentru crimă. În timpul procesului, am văzut consemnările din dosar, ea a negat tot timpul că ar fi săvârșit faptele de care era încriminată. Nenorocirea ei s-a numit apărătorul din oficiu care a susținut acuzarea făcută de procuror fără să caute măcar un capăt de ață cu care să vină în ajutorul ei. Cei care au acuzat-o pentru incendierea unui grajd în care se afla soțul ei, respectiv șeful de post din sat și un sătean, se află în acest moment, culmea cinismului în fermă sub comanda femeii. Astăzi a venit la raport fostul șef de post, acum condamnat pentru o faptă de abuz și alte matrapazlâcuri, și a declarat că Năuc Ispas săteanul care a susținut că Stanca Tudor a pus focul la grajd ar fi făcut o mărturie mincinoasă. Cam astea am până acum. Stanca mi-a raportat că la priveghiul soțului a venit Argatu și i-a cerut să-i devină concubină, altfel îi va face dosar penal pentru incendierea bunurilor și omorârea lui Tudor Ilie. Stanca mi-a lăsat și o listă cu muierile care au auzit această discuție. Dacă voi considerați că se merită să faceți o anchetă, eu vă urez succes!

-Ghermane, am să merg în sat să înțeleg ce s-a petrecut, dintre cei care au anchetat la vremea aia nu prea mai sunt la post, majoritatea sunt la pensie, ori prin pușcării pentru diferite mânării. Nu va fi ușor, însă merită să încercăm. După 1962 s-au mai așezat lucrurile, chiar și șefii au devenit mai calmi, mai răbdători, acum între noi fie vorba, dacă vin cu un dosar beton care să dea peste cap sentința dată cu ani de zile în urmă, va fi un succes pentru mine și este posibil să-mi aducă și o stea. Sper să nu te superi pe mine.

-Nu, nu mă supăr, vreau doar dreptate pentru fata asta.

-Mă, tie îți place fata. Treaba ta, nu mă bag eu. Ești mare, ești vaccinat, faci cum crezi. Ai încredere în mine că nu voi scăpa porumbelul ăsta din mână. Dacă lucrurile stau cum spui, e mană cerească pentru mine. În câteva zile voi merge în sat și dacă găsesc martori ai acelei discuții, vin și-i arestez pe bandiții ăștia doi. Hai, să-i dăm bătaie!

La fermă Gherman era așteptat de Stanca cu sufletul la gură. Sosiseră Nechifor și Nicolae, însă Stanca, deși Ecaterina o anunțase, nu vrusese să ia legătura cu ei până nu avea acordul ofițerului supraveghetor, chit că o frigea sufletul de dorul lui Nicolae și chiar al lui Nechifor care se dovedise un tată foarte bun pentru copilul ei rămas al nimănui printre străini.

Gherman a luat-o în mașină pe Stanca, iar de la grajdul Ecaterinei, unde se nimerise să ajungă cei doi musafiri, i-a luat pe Nechifor și pe Nicolae. Nu au vorbit prea multe cât timp mașina a rulat prin stepa înghețată până la căsuța unde locuia Stanca. Mașina a oprit iar din ea au coborât cei trei, Gherman și-a continuat drumul lăsându-i îmbrățișați pe Stanca cu ai ei.

-Nicolae, mamă, stai să te văd mai bine, ești cât mine de înalt și ce spate lat ai, se vede că dragul de Nechifor la muncă te-a pus. Stanca îl îndepărta un pas de ea să-l privească mai bine ca mai apoi să-l tragă spre ea și să-l țină strâns în brațe.

-Nechifore, niciodată, cât timp am stat în casa ta nu ne-am îmbrățișat. Vino acum să te pup și să te strâng în brațe, om bun ce ești. Tu ești trimisul lui Dumnezeu pentru mine, ai crescut copilul meu în credință, l-ai dat la școală și l-ai ferit de rele. Nici tatăl lui bun, dacă trăia, să-l ierte Dumnezeu, nu ar fi fost așa de preocupat de el. Stați pe pat, le-a zis după ce în casă au intrat. Ce mai este pe acasă, ce ați mai făcut, cum v-ați descurcat voi doi bărbați, fără o gură de femeie care să vă mâne de la spate.

-Nu a fost ușor, Nicolae era mic, de multe ori îl luam cu mine unde aveam treabă, alteori îl lăsam acasă fără teama că ar păți ceva. A fost tot timpul cuminte, doar dorul de tine ne-a făcut pe amândoi să suferim.

-Nicolae, mamă, cum merge școala. Te descurci? Ori abia treci clasa? Până la urmă nu contează, să fii tu sănătos, că de oase rupte va fi mereu nevoie.

-Învăț bine, mamă, chiar sunt printre primii din clasă. La anul când voi termina am să merg la școala profesională să învăț o meserie, așa mă îndrumă tata Nechifor. Îmi spune mereu: „mă, Nicolae trebuie să înveți o meserie, să poți să îți câștigi pâinea, că este greu la colectiv. Munca cu pământul nu este ușoară, vezi și tu cât muncim să punem o bucată de mămăligă pe masă”.

-Vă las singuri să pregătesc ceva de mâncare, prea multe rezerve nu am, ziua mănânc la cantina fermei, iar seara te miri ce mănânc. În timp ce se învârtea prin casă tot căutând ceva să pună pe masă, la poartă s-a auzit o mașină oprind. Din ea a coborât Gherman având în mână un coș din nuiele cu toartă.

-V-am trimis nevastă-mea ceva de-ale guri, a înțeles că tu multe nu ai ale pune în față. Dacă îi dai voie, pe băiat l-aș lua să se joace cu al meu, îl aduc mâine înapoi.

Stanca a tresărit auzind propunerea ofițerului. Dintr-o dată realizase că face acel gest pentru ca ea să rămână singură cu Nechifor.  Posibil ca propunerea să fi venit din partea soției lui Gherman, altfel nu ar fi putut ofițerul să invite băiatul la el dacă nu avea acordul soției. S-a înroșit la față la gândul că Gherman va știi ce urmează să facă ea și cu Nechifor rămași singuri în casă.

A încuviințat ca Nicolae să meargă cu Gherman nu înainte de a-i atrage atenția copilului să se poarte cuviincios și să nu creeze probleme acolo unde merge.

După plecarea lui Gherman împreună cu Nicolae, între cei doi rămași singuri în casă s-a așternut o stinghereală peste care se pare că nici unul nu putea trece. Stanca se foia de colo până colo prin mica încăpere, luând un obiect dintr-un loc și mai apoi mutându-l în altul. Nechifor încerca să vorbească, să spargă el gheața, așa cum gândise întreg drumul până ce ajunsese în pustia Bărăganului. Nu reușea decât să scoată sunete nearticulate, după care să mestece cuvintele în gură fără a reuși să le transforme în vorbe articulate. Într-un târziu, Stanca s-a așezat pe pat cu picioarele atârnânde la marginea patului și mâinile sprijinite în poală. Tăcea și asculta tăcerea lui Nechifor, se gândea când or începe să vorbească fiindcă asta așteptau amândoi, însă emoția îi cuprinsese atât de puternic încât nici unul dintre cei doi nu putea face primul pas.

Nechifor a tras traista, pe care o adusese de acasă, mai aproape de el, a scotocit puțin în ea, fără să se uite și, pe pipăite, a scos o sticlă de o jumătate de litru cu țuică din care băuse vreo două guri când s-au apropiat de fermă. Fără să spună nici un cuvânt a scos dopul din cocean de porumb, a tras două gâturi sănătoase așa ca la mai bine de 100 grame de țuică, s-a scuturat ca de friguri, apoi a pus dop sticlei nu înainte de a o întinde și spre Stanca să bea o gură. Femeia a clătinat din cap în semn că refuză tratația, apoi Nechifor a pus sticla la loc în traistă și a continuat să... tacă. Era o tăcere semnificativă, o pecetluire a buzelor, doar trupurile fremătau, se căutau și se doreau. Bărbatul a început să pipăie pătura cu mâna apropiindu-se milimetru cu milimetru de mâna femeii. Stanca avea impresia că mâna lui Nechifor înaintează prea încet de aceea a luat inițiativa, tot pe mutește, de a micșora distanța. Mâinile s-au întâlnit, prima atingere a fost un șoc, amândoi și-au retras mâna de parcă fuseseră curentați. A fost doar o clipă după care din nou s-au atins, nu a mai retras niciunul mâna. Stanca a pus și cealaltă mână peste mâna lui Nechifor, apoi într-un gest sublim de trandețe, de iuire și mulțumire a sărutat mâna muncită a bărbatului.

-Ce-a fost asta Stanca? Cum să-mi săruți mâna, ce eu sunt popă? Nechifor era uluit de gestul cald făcut de femeie.

-Nu ești popă, însă pentru mine ești un înger, tu mi-ai salvat copilul într-un moment în care despre mine nu știai nimic și ce este mai rău, nu știai nici unde am dispărut. Pentru asta ți-am sărutat mâna, meriți din plin mulțumirea mea. Știi, Nechifor, când m-au arestat tocmai voiam să ne căsătorim, ai mai dori vreodată să faci acel pas cu mine? Acum după ce am stat atâta amar de ani la ocnă și acum, vezi bine unde sunt? Stanca pusese întrebarea sincer, îl privea pe Nechifor drept în ochi. Încă e frumos, se gândea femeia, deși a împlinit 40 de ani. Dar mai mult decât orice pe lumea asta este un om bun și drept, pentru asta am să-l iubesc toate zilele ce mi le va da Dumnezeu, fie că mă va dori de nevastă, fie că îl voi iubi în taină, el nevrând femeia lui să-i fiu.

Bărbatul s-a tras cu tot corpul lângă ea, a cuprins-o cu mâna după gât, apoi lin, a lăsat-o să vină  pe spate. El s-a ridicat și i-a scos din picioare încălțămintea, după care a tras zăvorul la ușă, s-a așezat în pat lângă ea. A cuprins-o în brațe și a strâns-o la pieptul lui cât de tare a putut el, ar fi vrut să o bage cu totul în sufletul lui dornic de iubirea ei. Au tăcut din nou, doar mâinile se mișcau, fiecare dorind să-l dezbrace pe celălalt. Stanca simțea după mulți și grei ani un bărbat lângă ea. Nu știa cum să procedeze, îi era teamă, poate că era doar o pojghiță de dorință care se va estompa imediat ce va fi goală în fața lui. Stanca nu cunoștea care va fi reacția femeii din propriul trup în acest moment așteptat, prea mult dorit și mult visat. Îi era teamă de acest moment, îi era teamă de gesturile ei, nu ar fi vrut să fie greșit înțelese. Îi era frică, însă, concomitent, voia să fie cât mai repede a lui. Simțea că în loc de sânge prin trup foc îi circulă, ardea, aerul îi era insuficient.

Nechifor îi ridicase puțin câte puțin rochia, a rămas privind picioarele drepte cu pulpele rotunde și tari. S-a oprit, o teamă l-a cuprins privind fața femeii care se înroșise ca o garoafă. Se îngrijora, de mult nu se mai culcase cu o femeie. De fapt, de când nevasta îi murise, cunoscuse o femeie din sat, văduvă și cu doi copii. Mersese în mai multe seri la ea, o plăcea, era chiar frumușică, iar ce îi plăcea cel mai mult era faptul că era curată, lucru mai greu de găsit la țară când femeile seara cad frânte de oboseală, iar curățenia și sexul sunt lăsate pentru sâmbătă seara când urma să se laie și bărbatul să zăbovească mai mult lângă ea. Paraschiva, așa se numea văduva, îl primea frumos de fiecare dată, chiar dacă nu tăia din puii de pe bătătură, tot îi făcea cartofi prăjiți cu mămăligă și usturoi. Multe nopți Nechifor în patul Paraschivei le-a petrecut, doar cântatul cocoșilor de zori de zi îl făceau să părăsească patul cald și femeia goală de lângă el.

Poate că ar fi rămas cu ea, era o femeie mintoasă, focoasă și vrednică. Avea tot ce își putea dori el de la un suflet de femeie, îi promisese chiar că îi va face un copil de va fi înțelegere între ei. Avusese o singură condiție de pus, doar una, însă amarnică condiție. Paraschiva îi cerea nici mai mult nici mai puțin decât să-l alunge pe Nicolae. Asta nu a putut să facă Nechifor. Nu a putut să alunge copilul a cărui mamă era icoana din sufletul lui căruia el i se închina. A lăsat femeia și cartofii prăjiți, a lăsat femeia care i se dăruia fără precupețire, a lăsat femeia ce iubire îi da și, în schimb, l-a păstrat pe Nicolae, vlăstar din sufletul femeii pe care el în inima lui o diviniza.

-Stancă, suntem ca doi tineri neștiutori. Să ne lăsăm purtați de val. Ce nu vom putea face azi, vom face mâine. Nu mă grăbesc să plec de aici, unde ești tu și Nicolae, acolo este locul meu. Chit că avem să stăm pe vârf de munte, într-o vale adâncă ori în astă cămăruță.

Mâinile o pipăiau pe Stanca prin toate cotloanele, lucrau singure, Nechifor doar se ținea după ele. A sărutat-o apăsat pe gură, apoi pe gât, coborând tot sărutând-o, pe sânii frumoși și plini, Stanca în ultimul timp pusese ceva kilograme pe ea, nu multe, doar cât să se vadă rotunjimile de femeie împlinită. Trupul femeii tremura și se cabra, ea respira greu în timp ce el o explora cu degetele precum un orb alfabetul Braille. Și tot pe mutește, cuvintele fiind de prisos când trupurile știu cel mai bine ce trebuie să facă, s-au iubit cu patimă, cu dor și cu dorința de a recupera într-o felie de zi tot ce pierduseră în amarul de ani trecuți. S-au oprit în noapte când întunericul ocupase lumina zilei din cameră. Stanca, ca o fată mare, vioaie și plină de viață, a căutat în sacoșa cu care venise Nechifor, dar și în coșul adus de milițian dar care rămăsese nedesfăcut pe masă. La lumina lămpii au băut câte o gură de țuică, apoi au mâncat din ce s-a găsit atât în coșul lui Gherman cât și în papornița lui Nechifor.

Gherman Stelian, ofițerul supraveghetor, de pământ se trăgea de prin părțile Argeșului. Era fiul unui țăran ce se ocupa cu pomicultura și creșterea animalelor, satul lor fiind aplasat pe umerii unor dealuri înalte din care porneau munții ca o adăugire la înălțimea culmilor deluroase. Crescuse mânând turmele de oi de la stâna de vară, pe care o aveau ceva mai departe de casă, până pe un platou drept cu câțiva pomi răzlețiți dar cu iarba înaltă și grasă. Întotdeauna având cartea la el, citea și, când se plictisea, doinea din fluier ca un adevărat ciobănaș. Deprinderea doinitului o avea de la bâtul lui dinspre tată, Gherman Zaharia, o cruce de voinic ce luptase în războiul balcanic din 1913 și fusese distins cu o înaltă medalie pe care o primise chiar din mâna regelui Carol l. Era mândru bunicul lui de medalie și ori de câte ori mergea la biserică, ori la horă în sat, agăța medalia de pieptul ilicului negru împodobit cu găitane. Bunicul lui, pe care nepotul Stelian îl moștenise cam în tot, era un om calm, nu ridica niciodată vocea, doar ochiul drept clipea des când ceva îl nemulțumea. Povestea la masă seara, când toți se adunau să împartă mâncarea ce aveau, cum i-a plătit unuia ce-l înșelase cu banii pe niște miei ce îi cumpărase de la el.

-A venit la mine într-o zi, când soarele scăpăta la vale, unul de la câmpie să cumpere 10 miei fiindcă avea ceva sindrofie în duminica ce urma să vină. Băiatul și atunci bătrânul a arătat cu degetul spre tatăl lui Stelian, Gherman Vasile, a prins mieii și i-a adus la lăptărie să-i drămăluiască cumpărătorul. Cojanul a ridicat fiecare miel, l-a pipăit la piept și pulpe să simtă dacă sub lână e și ceva carne, apoi din ochi m-a întrebat cât cer pe marfă. I-am spus cinstit cât vreau, fără a mă tocmi, prețul nu era mare, eu fiind bucuros că vindeam ceva și puneam mână pe câțiva lei buni, de care, în casă, era mare nevoie. Cumpărărorul a scos banii din sân, mi-a numărat suma, apoi a plecat cu șareta la vale, mergând pe lângă cal să nu scape cabrioleta la vale. Eu am numărat banii, însă mi s-a părut ceva dubios, am numărat din nou, lipseau o mulțime de bani. Ce făcuse nemernicul? Îndoise două hârti de câte 10 lei și mă trăsese în piept cu 20 de lei, aproape un sfert din valoarea mieilor. Nu i-am spus nimic băiatului, doar mi-am luat ciomagul cu măciuca cea mare, era făcut dintr-un sânger bătrân, o aveam moștenire de la bietul tata, iar el o găsise la Plevna după ce cuceriseră reduta. Cum vă spuneam, mi-am luat ciomagul și i-am tăiat pe o cărare drumul taman când să iasă la șleau cel mare. „I-a stai, măi, băiete!” i-am zis cu glas blând în timp ce ochiul drept mi se zbătea dă credeai că vrea să-și părăsească locul. „Ce este bade, mi-a răspuns arțăgos, nu ți-au ajuns banii ce ți-am dat? Ori vrei să mă jefuiești la drumul ăl mare, acum că ai văzut ce mulți bani la mine mai am”. „Nu omule, nu vreau nimic din ce-i al tău, vreau doar să-mi dai cinsitit prețul așa cum ne-am tocmit, crezuta-i oare că nu am să observ mârșăvia făcută cu intenție? De ce ai vrut să mă păcălești punând hârtii de 10 lei îndoite în teanc să număr una de două ori?” „Nu am făcut asta, am fost cinstit cu tine, tu vrei acum să mă furi.” „Atunci stai să-ți dau eu ție cu măciuca ista adusă taman de la turci, poate îți va reveni glagoria și nu vei mai păcăli și pe alții”. L-am bătut rău, nu suport să fiu prostit, dau cămașa de pe mine dacă este nevoie, dar pentru asta cel care o primește trebuie să înțeleagă că eu am vrut să i-o dau și nu el m-a păcălit pe mine. A recunoscut că a avut intenția să mă păcălească, m-a crezut un prost de mocan ce nu știe care este calea pe vale. A greșit, nu cred că a mai încercat vreodată să mai prostească pe cineva. Dragii mei, lumea este rea și vicleană. Întotdeauna vorbește cu două limbi, una care te lingușește și alta care te vinde. În viața voastră, vă spun ca unul care am trecut prin multe, încercați să cumpărați de la lume, nu vindeți, fiindcă vânduți veți fi.

Așa își amintește Stelian de cel care în copilărie și adolescență îi fusese mentor. Multe învățase de la Ăl Bătrân, cum îl numeau în spate, dar niciodată în față. De la el învățase să-și strunească nervii, să-și ascundă mimica feței și să nu trădeze nimic din ceea ce simțea în interiorul său.

În copilărie visase să se facă cioban, îi plăcea libertatea ce o avea pe munte, aerul curat, carnea de miel făcută la proțap și stropită din belșug cu vinul rubiniu pe care îl făceau dintr-o fâștoacă de vie amplasată strategic cu fața la soare pe deal. Îi mai plăcea să doinească și o făcea așa de frumos încât părea că și oile din păscut se opresc pentru a asculta cântecele lui. Se bucurase mult când într-o zi bunicul Zaharia îl chemase la el în cuhnie și l-a învățat cum să dea cheag la lapte. Cum să încerce laptele cu cotul să nu fie prea fierbinte și cât cheag să pună la cantitatea de lapte pe care neapărat întâi trebuia strecurat și măsurat. Să țină o evidență strictă a cheagului și a laptelui pentru că doar așa va știi să corecteze de se întâmplă ca o dată brânza să nu iasă tocmai așa cum trebuie.

Milițian nici nu voia să audă să se facă. Se considera că nu ar fi bun să facă rău chiar pentru a face bine. Milițianul, după părerea lui Gherman era ca și chirurgul, trebuia să taie să poată vindeca.