Dracu* nu este așa de negru III

    

        Femeia, cu sacoșa goală în mână, a ajuns în stradă, o vreme a rătăcit fără o țintă precisă. Nu mergea, plutea, trecea ca o părere pe lângă trecătorii grăbiți, nu vedea, nu auzea, era în lumea ei.

        -Ce faci tu? O femeie între două vârste o prinsese de mână.

    -Merg la piață. Vreau să cumpăr câte ceva de mâncare, a răspuns femeia, nesigură pe vocea ei și surprinsă să fie recunoscută.

        -Olga, poate vrei să mergi la Market, ai trecut de piață.

        -Da, știu...voiam să mai fac câțiva pași, nu m-am simțit prea bine.

        -Nici acum nu ești bine, ești palidă ca turta de ceară, s-a întâmplat ceva?

     -Da, spuse Olga înviorată, apoi privind mai atentă interlocutoare a continuat, adică nu...nu am mâncat de dimineață, simt așa un leșin, îmi trece, stai liniștită. Mă bucur că ne-am întâlnit, mă întorc, merg să fac cumpărături, apoi plec acasă. Femeia a plecat grăbită spre piață lăsându-și prietena intrigată de tot ceea ce văzuse. 

         În piață era zarvă mare, negustorii, incisivi, făceau reclame mărfurilor, de multe ori agresive, precupeții fără mare dare de mână priveau ici o marfă, dincolo gustau alta, înciudați că banii din buzunare nu le ajung să cumpere ce își doresc. Olga a trecut prin mulțimea gălăgioasă fără să se oprească la tarabe, a intrat într-o ceainărie și a comandat o cafea. Ospătărița, zâmbind șăgalnic a întrebat-o dacă nu dorește să-i îmbunătățească cafeaua, cum nu știa ce înseamnă acest lucru a dat din cap în semn că nu. Cu ceașca în față plină cu licoarea neagră, aromată și cu gust de coniac a început să se gândească la tot ce trăise și ce va face de acum în colo. Retrăia aventura avută de dimineață. I se păruse totul perfect, acum realiza că toate scenele erau profesioniste, nici un detaliu nu era în plus sau în minus, poate doar sărutările lui aveau ceva pornit din suflet.

            Nu știa dacă voia să-l revadă, nu simțise la el dorința, nici nu avea cum, nu o cunoștea, ea era femeia, nu era iubita, era femeia generic, nu o anumită femeie. Poate când a fugit din cameră, pentru că bărbatul asta făcuse, fugise ca un laș, nici nu mai știa dacă e blondă, șatenă sau brunetă.

            Întrebarea pentru ea era: ce urmează? Care era următorul pas, pe care trebuia să-l facă. Înțelegea că nu mai putea conviețui  cu soțul ei, iar divorțul era un lucru absolut necesar. Bărbatul devenise pentru ea un fel de tortel care se hrănea cu sufletul ei. Dacă ar găsi înțelegere, asta ar fi fost marea minune, el s-ar putea retrage în casa mamei lui. Apartamentul în care locuiau era coproprietate, aici liniștită, se putea ocupa de copii. Îi era groază să-i facă o asemenea propunere, uraganul, cu toată urgia lui, peste ea s-ar abate în toată hidoșenia lui. Va fi el de acord? Ori toți norii din cer își vor trimite fulgerele și tunetele în capul ei? Nu îi era teamă de violență era obișnuită și tatăl ei fusese un om violent, pentru copii se temea, nu voia să-i pună-n pericol, să asiste la scenele groaznice în care soțul  înjura, spărgea tot și lovea pe toți din casă. 

           Întâi trebuia să ajungă acasă, să dea mâncare la copii, apoi să aștepte-n liniște întoarcerea lui. Cu planul pus la punct, a cumpărat tot ce își notase pe listă și, cu sacoșa plină, a plecat spre casă. A dat copiilor să mănânce. I-a băgat la culcare pentru somnul de după amiază, iar ea, veselă ca un pițigoi când ninge în aprilie, a dereticat prin casă, așa cum făcea în fiecare zi, doar că astăzi era dornică să treacă timpul mai repede și să aibă confruntarea decisivă cu monstrul cu chip de om. Pentru masa de seară a pus șase pulpe de pui, bine frecate cu sare și unt, pe un pat de cartofi condimentați cu sare și piper, peste care a presărat puțin  rozmarin, a acoperit tava cu folie de aluminiu, după care a introdus-o în cuptorul preîncăzit la 180 de grade Celsius. 

           Treburile fiind gata a pornit televizorul și împreună cu copiii au urmărit desene animate. Trecuse de mult ora când soțul trebuia să se întoarcă de la serviciu. Tava cu cartofi și pulpele rumenite așteptau pe masă. Panica pusese stăpânire pe ea, îi era teamă, a luat copiii în bucătărie și le-a dat să mănânce. Tocmai când erau aproape de termina, s-a auzit cheia în ușa de la intrare, apoi pași nesiguri se apropiau de bucătărie. Soțul, beat, abia se ținea pe picioare,cu un ultim efort a reușit să se reazeme de tocul ușii.

            -Ce faceți voi aici? Mâncați? Glasul îi era nesigur, iar cuvintele stâlcite.

            -Am așteptat să vii, dacă am văzut că întârzâi, am dat copiilor să mănânce, eu nu am mâncat, am așteptat să cinăm  împreună.

            -Pune să mănânc, adu-mi sticla cu țuică și două păhărele. Stai jos, bea, și-i întinse păhărelul cu țuică, bea cu mine.

            -De ce mă obligi, știi bine, că nu beau.

            -Mă ții de prost, nu vrei să bei o țuică cu mine. 'mnezeii mă-ti! Marș afară din bucătărie! Turbat, bărbatul, un animal cu ochii roșii de furie și băutură, a luat prima farfurie pe care a găsit-o și a aruncat-o după femeia care apucase să fugă din bucătărie. Farfuria s-a oprit în geamul ușii pe care l-a spart cu un zgomot puternic. Olga s-a ascuns în dormitorul copiilor, a încuiat ușa, apoi a prins în brațe pe cei doi fii, unul avea șase ani, iar celălalt patru.

            Un timp a fost liniște, copiii dormeau în pătuțul lor, femeia le veghea somnul. Liniștea nopții a fost spartă de o bufnitură, nevasta înțelesese că era soțul ei care plecase spre dormitor, dar alunecase pe cioburile din farfuria spartă. Ar fi mers să vadă dacă era rănit, îi era teamă de reacția lui. Cu urechea la pândă în fotoliul de lângă ușă în care sta, a prins-o somnul. 

            Spre dimineață a tresărit, a sărit din fotoliu s-a uitat în pat la copii, dormeau un somn liniștit, cel mic, Georgel, avea un zâmbet pe buze, s-a bucurat de zâmbetul lui, nu-l afectase cearta tatălui. A deschis ușor ușa, pe hol era lumină de la bucătărie, bărbatul nu mai era, ajunsese în dormitor. S-a uitat la ceas, era ora cinci, la șase fără un sfert trebuia să se trezească. A început să măture cioburile de pe hol și din bucătărie, a strâns masa, a spălat vasele, apoi a pus de cafea. A bătut într-un castron 4 ouă cu șuncă tăiată mărunt, apoi le-a turnat în uleiul încins, când omleta a fost gata, a mers în dormitor și și-a trezit soțul. Cu ochii bulbucați, fața buhăită și mersul încă nesigur s-a apropiat de bucătărie.

            -Nu te speli?

            -Mă spăl când vreau, acum mănânc.

            -Mănâncă, apoi vreau să stăm de vorbă.

            -N-am bani. 

            -Nu e vorba de bani, mănâncă, avem timp să vorbim, te-am trezit cu un sfert de oră mai de vreme.

            -Gata, dă-mi cafeaua, soțul era tot arțăgos, stai jos la masă și spune ce ai de spus.

          -Rămân aici, femeia era rezemată de bufetul de bucătărie  în apropierea ușii, gata la nevoie să fugă pe ușă. Apoi dintr-o dată a aruncat vorba care pentru soțul obișnuit să comande a fost năucitor: divorțez, cuvântul spus calm, fără intonație, l-a lovit ca o măciucă în moalele capului.

            -Cum divorțezi, cine-ți permite ție să divorțezi? Ochii injectați de răutate aruncau fulgere, nu voi permite un asemenea afront.

        -Ești militar, nu vreau să-ți fac rău, până la urmă copiii au nevoie de tine. Îți propun să-mi lași apartamentul ăsta și să rămâi cu casa de la țară. Vei fi liber să faci ce vrei. Dacă nu ești de acord, eu împreună cu copiii voi părăsi casa, dar voi anunța poliția și unitatea militară despre comportamentul tău violent, farfuria spartă aseară și geamul de la bucătărie sunt martori ai ieșirilor tale violente.

         -Bine, bărbatul părea că cedează, s-a ridicat ușor de la masă în timp ce nevasta nu era atentă, s-a interpus între ușă și ea. Ce ziceai fa? Că mă dai în primire? Stai să-ți dau eu acum, apoi a prins-o de păr, a trântit-o jos, după care a început să o lovească cu picioarele. Femeia, din teamă să nu sperie copiii, nu a scos nici un sunet. Icnea la fiecare lovitură a brutei cu chip de om, după loviturile aplicate în abdomen și coaste,  i-a aruncat peste umăr, în timp ce mergea spre baie: să rămâi aici, m-am răcorit, mai vin să te bat peste o lună. Așa am să te bat, până ce se termină divorțul, dacă nu mă reclami apartamentul îți revine, nu voi avea pretenție, dacă mă reclami ne vom judeca pentru partaj. Ce zici îți convine târgul? Până la urmă e posibil să fie vreo 5-6 bătăi, hai că nu e mult, dar rămâi cu casa. Vorbim peste o lună, nu te grăbi cu răspunsul.

            Biata femeie, stâlcită-n bătaie, a încercat să se ridice în picioare, durerile puternice din coaste și abdomen nu o lăsau să facă nici o mișcare, scalpul aproape că nu-l mai simțea. Cu ajutorul unui scaun s-a ridicat și încovrigată s-a târât în dormitor. Călăul plecase la serviciu, s-a trântit în fotoliu, o durea tot corpul de parcă  simțea fiecare lovitură a brutei cu chip de om. Cu toată durerea pricinuită de bătaie a avut puterea să zâmbească : până la urmă a câștigat, avea unde sta cu copiii. Următorul pas va fi găsirea unui serviciu.