Mierea amară. Cap XI

     Amalia Păsculescu a continuat să vină cu regularitate în casa tinerilor căsătoriţi. Nu îi păsa câtuși de puțin de opoziţia făţişă a nurorii sale. Doctoriţa, cu constituția ei planturoasă, părea o ursoaică pe lângă micuţa Emilia. Din înălţimea şi greutatea ei nu băga în seamă cuvintele pe care nora i le arunca cu reproș, mai ales când Adi nu era de faţă. Amalia doar o privea cu milă şi dispreţ, ştia că este atotstăpânitoare, ea face şi desface în casă, fără să-i pese de „miorlăiturile” micuței țărăncuțe, cum îi plăcea s-o „alinte” când vorbea despre ea cu Adi. Într-una din seri, când venise să potrivească temperatura apei în cadă pentru Adrian, s-a aşezat în fotoliu şi nu s-a mai dat dusă.

     -Vreau să stăm de vorbă, a început discuția pe un ton agresiv doctorița, de ce nu ai rămas gravidă până acum? Au trecut şase luni de la nuntă. Eşti stearpă? Spune-mi, să ştiu ce am de făcut, după ce că mi-am călcat toate principiile în picioare şi te-am adus în casă cu pământul sub unghii, asta îmi mai lipseşte să fii şi neroditoare.

     -Nu vă faceţi probleme, sunt fertilă. Cu toate acestea nu cred că a sosit momentul pentru a avea un copil. Vreau să te previn: nu voi rămâne însărcinată atâta timp cât dumneata eşti continuu în casa mea, iar când nu eşti aici, este soțul meu la dumneata. De multe ori am senzaţia, ciudată, și o spun cinstit, când mă refer la îmbroboditul de Adi, cu toate că suntem căsătoriți de curând, ăsta încurcă femeile.

     -Ce vrei nenorocit-o să insinuezi? Amalia a sărit de pe fotoliu ca împinsă de-un arc puternic, a primit lovitura Emiliei ca pe un pumn în plex. S-a cutremurat. După câteva clipe a ripostat: doar o femeie fără educaţie putea să facă asemenea afirmaţii bolnăvicioase.

     -Staţi liniştită doamna doctor, nu am mers cu gândul aşa de departe. Să fim serioşi. Ca femeie v-a apus vremea, atrăgătoare nu ați fost niciodată. Personal, când vă privesc, văd un omoi cu fustă, o glugă de coceni vorbitoare. Pe lângă asta vă socotesc o femeie rea, tiranică, lipsită de orice feminitate, de aceea tata socru vă ţine în vârful opincii.

     -Cum îţi permiţi să fii aşa de familiară cu doctorul Victor Păsculescu? Neruşinata, auzi la ea: „tata socru”!

     Îmi pare rău să vă dezamăgesc, însă domnul doctor, pot spune fără să greșesc, m-a obligat să-i spun „tata socru”. Şi așa am să-i spun! Este un adevărat om, care are mari calităţi, pe care am să încerc să nu-l dezamăgesc. În ce vă priveşte, nu am de gând să vă fiu un obstacol,  am să vă ocolesc, deşi, sincer, îmi va fi cam greu ţinând cont de gabaritul dumneavoastră. Pentru astăzi am vorbit destul. Dacă veţi mai continua să veniţi mult timp pe aici, am să divorţez. Măcar că mi se rupe sufletul pentru iubirea mea risipită pe un om care nu o merită. Căsătoria, dragă doamnă doctor este ca biletul la loto, nu iese câştigător din prima. Mai târziu poate câştig lozul cel mare ori din contră, voi continua să pierd. Am să joc până când are să iasă lozul câştigător. Convieţuirea cu dumneata şi Adi mă căleşte pentru mai târziu. De aceea nu mă grăbesc să divorţez, încă nu am stors din dumneata toată răutatea de care dispui.

     Aşa se desfăşurau întâlnirile Emiliei cu soacra, în serile în care nora se arăta, pentru că, în general, când Amalia  intra în casă, fata se retrăgea în dormitor pentru a evita discuţiile răutăcioase.

     Emilia îşi impusese să nu spună nimănui despre viaţa pe care o ducea în căsnicie. Pentru aceasta făcuse un pact cu sinele ei. La întrebările Ioanei, când vorbeau la telefon, îi răspundea invariabil că o duce bine, este mulţumită de soacră şi aceasta o ajută în treburile gospodăreşti.

    Doar Gabi citise în ochii ei supărarea, nu a întrebat-o, a aşteptat ca Emilia să vorbească.

    După multe luni, într-o zi după ce terminaseră procesele, Emilia i-a zis:

    -Gabi, hai să mâncăm împreună, bem o cafea şi stăm de vorbă ca fetele.

    În restaurant nu era lume multă, orchestra nu își începuse programul, iar oamenii erau încă treji. Era linişte. Covorul gros dintre mese estompa zgomotul paşilor făcuţi de ospătari.    Cele două femei s-au aşezat la o masă retrasă, în apropierea ferestrei înalte cu perdele din mătase şi draperii grele, cu scaune cu spătar înalt, tapisat. Un ospătar subţirel, blond, cu privirea senină ca albastrul ochilor săi mari, a venit la masă şi într-o poziţie respectuasă a înmânat celor două fete două listele cu felurile de mâncare şi băuturi, apoi s-a retras urmărit de cele două convive.

     -Frumos băiat, nu-i aşa Emilia? Gabi rămăsese cu privirea în urma chelnerului care dispăruse, cu mersul lui elegant, printre mese şi intrase în „Oficiu”.

     -Pentru tine scumpo, căci ai să ajungi o călugăriţă, eu sunt măritată, cel puţin formal.

     -Uite ceva nou, dezvoltă prinţesă, spune-mi tot ce îţi frământă inimioara şi nu te lasă să fii fericită. Gabriela i-a prins cu dragoste mâinile, se uita în ochii ei de femeie suferindă. Se vede că suferi, nu poţi ascunde asta, de mult am vrut să te întreb, însă am aşteptat cu răbdare să-mi spui tu, am sperat că nu văd bine şi din această cauză este posibi să greşesc. Din păcate, nu este o greşeală. Spune regina mea, se poartă urât cu tine?

     -Gabi, dacă aş fi o femeie nesimţită, dacă nu aş avea personalitate  şi m-ar interesa doar să vină seara să fac dragoste ca o iapă cu Adrian, lucrurile ar fi minunate.

     -Şi atunci despre ce este vorba? Spune-mi zeiţa mea!

     -Draga mea, de când m-am măritat Adi nu a mâncat nimic pregătit de mine. Dimineaţa pleacă fără să mănânce, trece pe la mamă-sa care îi dă micul dejun, iar seara la fel. Duminica dimineaţă vine soacră-mea şi îi pregăteşte micul dejun, doar lui, eu am refuzat de fiecare dată, nu pleacă până nu este gata și  prânzul şi îi lasă mâncarea pentru seară. Eu mănânc singură, stau mai mult singură. Pentru variațiune mai sunt seri când mă ciondănesc cu doctoriţa, nu de alta, dar vreau să-i amintesc că sunt în casă.

     -Adrian ce părere are?

     -Adrian este un nor care se pierde în suflul vântului. Nu are cuvânt, nu are personalitate, am crezut în vorbele lui, însă este prea comod, îi place să fie dădăcit şi răsfăţat, nu s-a maturizat. Mamă-sa i-a timbrat pe vecie viaţa.

     -Fă-i un copil Zeiţă, atunci îl vei obliga să se maturizeze, să devină responsabil.

     -Nu scumpo. Un copil ar face ca doctoriţa să se mute cu totul la noi, mi-aş pierde definitiv libertatea. Cred că mi-ar lua copilul invocând faptul că nu aş fi capabilă să-l cresc. Aşa că nu fac prostia asta. De altfel la cât de rar  mă culc cu Adrian greu să cred că aş putea rămâne gravidă. Emilia vorbea cu voce egală, pronunţa cuvintele fără a le accentua, era cumva împăcată cu soarta pentru moment.

     -Spune-mi ce vrei să faci pe viitor? Cum vezi lucrurile?  Gabriela era pornită, ar fi fost în stare să se bată cu toată lumea pentru ca iubita ei prietenă să fie bine.

     -Prin ceaţă scumpo. Între mine şi Adrian este un întuneric dens. Iubirea mea nu mai reuşeşte să pătrundă bezna. Nu-l pot identifica ca om matur, îl văd ca pe un copil de ţâţă care încă mai suge la pieptul celei care i-a dat viaţă. Nenorocirea este că nu mă pot rupe de el. Încă îl iubesc, cred că şi el mă iubeşte, însă nu are forţa să taie cordonul care îl leagă de mamă-sa. Mai stau, sper să rezolv cumva situaţia asta. Îţi dai seama Găbişor, eu dacă acceptam să mănânc cu Adi din ce pregătea soacră-mea, dacă o curtam când venea seara să-i pregătească baia lui Adi precum unui bebeluş, eu aş fi trăit fericită. Însă toate ar fi avut un cost greu pentru mine, libertatea mea. Nu am vrut să devin o debilă trăind din mila doctoriţei, vreau să fiu pe picioarele mele chiar dacă am să fiu nevoită să renunţ la iubirea pentru Adi. Ce părere ai? Mă aprobi?

     -Întru totul scumpo. Te susţin. Ştii că m-a sunat mama Ioana? Nu crede în vorbele tale, cum că o duci bine, mi-a zis că doctorița nu a avut timpul material necesar să se schimbe. Am liniştit-o cum am putut. Nu ştiu dacă am fost convingătoare. M-am străduit, însă, e posibil, ca vocea să mă fi trădat.

     Între timp chelnerul le adusese cafelele şi câte un deget de coniac Murfatlar, rafinat şi aromat, care se bucura de prezenţa cafelelor puţin îndulcite şi la fel de aromate.

     După două ore de bârfit cele două prietene au plecat. Afară era întuneric, ningea frumos.

     Hai să ne plimbăm, nu am chef să ajung acasă. Uite ce seară minunată! Fulgii de nea, aripi de ninsoare, parcă se cern în drumul lor. Prinde iubita mea prietenă un fulg, hai să vedem care prinde unul mai mare. Fetele uitaseră că sunt avocate şi femei în toată firea, se comportau ca nişte copii care se jucau fără nicio grijă.  S-au plimbat pe străzi ţinându-se de mână, pierduseră noţiunea timpului. Într-un târziu s-a despărţit de Gabi, a luat un taxi care a dus-o acasă. A intrat în hol, a aprins luminile, nu era nimeni, nici măcar soacră-sa, care părea că nu se mai dă dusă din casa ei.

     După ce şi-a schimbat hainele, în halat de casă a mers în bucătărie. Fredona o melodie populară, era bucuroasă, discuţia cu Gabi o revigorase, plutea prin încăpere încercând să-şi pregătească cina.

     De afară uşa s-a deschis cu zgomot, cineva grăbit a intrat în casă. Adi, transfigurat la faţă, agitat şi nervos, aşa cum Emilia nu-l mai văzuse până atunci, a intrat val-vârtej în bucătărie:

     -Tu cânţi de fericire pentru că mama a suferit un accident?

     -Ce vorbeşti tu acolo? Ce accident? Cine s-a lovit? Explică-te! Nu mă acuza! Despre ce este vorba, ce s-a întâmplat Adi? Emilia s-a oprit din treabă, nu înţelegea nimic.

     -Mama a căzut pe scările de la spital şi şi-a rupt mâinile amândouă şi piciorul drept, are toată  faţa plină de răni. Adrian era buversat, era prima dată când mamă-sa nu mai era puternică, o vedea pentru prima oară învinsă. Nu pierduse războiul cu nora, cu bărbatul, cu sistemul, ci cu câteva picături de apă neşterse la timp de femeia de serviciu.

    -Şi de ce mă cerţi? De unde era să ştiu eu ce a păţit scumpa ta măicuţă?! Emilia era surprinsă, nu îngrijorată. Nu ar fi crezut că o poate învinge cineva pe tiranica ei soacră. Îşi amintea când se uita la ea, era ca o privire a întunericului, nu avea nimic luminos.

     -Nu fii maliţioasă! Este mama, indiferent de părerea ta despre ea, eu o divinizez, o iubesc mai presus decât orice altceva pe lume. Nu îţi permit, auzi, nu îţi permit să fii ironică! Ți-am suportat destul mojiciile. E timpul să te temperezi şi să fii alături de aceea care mi-a dat viaţă! Îmbracă-te să mergem imediat la spital! Mama nu poate merge la toaletă, nu-şi poate folosi mâinile, le are rupte. Tu înţelegi fată proastă ce înseamnă asta? Adrian îşi ieşise cu totul din fire, o prinsese de umeri pe Emilia şi o zgâlţâia cu toată puterea lui.

    -Te înţeleg, nu mă supără vorbele pe care mi le-ai strigat. Te rog să te calmezi, îmi pare rău pentru ce a păţit doamna doctor, regret nespus de mult ce s-a întâmplat și mai ales imposibilitatea de a se folosi de mâini. Sinceră să fiu, preferam să nu-şi rupă mâinile, ci limba, asta o are proastă. Apăi dragul meu, fără limbă se descurca foarte bine şi poate îşi găsea şi locul în lume, nu ar mai fi fost ca un animal hăituit. Nu m-a deranjat fiindcă mi-ai spus că sunt ţărancă, până la urmă asta nu este o jignire. Nu m-a deranjat nici când mi-ai zis că sunt proastă, probabil că sunt, din moment ce continui să locuiesc cu tine şi scumpa ta mamă. Nu merg, mergi singur, când veţi învăţa să vă comportaţi, veţi primi compasiune, până atunci, nu!

     -Eşti un animal, Emilia! Nu mă aşteptam la asta din partea ta.

     -Nu sunt un animal, mai rău, sunt un om. Emilia îl privea calmă, nu simţea nimic pentru suferinţa doctoriţei. A rămas ca un bolovan de gheaţă în mijlocul iernii.

     Adrian a ieşit din casă val-vârtej. După un timp s-a auzit motorul Moskviciului pornind şi maşina demarând în trombă.

    Emilia s-a trântit într-un fotoliu, a închis ochii, într-un pelerinaj al gândurilor i-a apărut atotputernica Amalia, acum era imobilizată la pat și neputincioasă aflată la mila altora.

                               *

     Adrian a intrat în salonul secţiei de chirurgie în momentul în care mama lui o beştelea pe infirmiera care se chinuia să-i pună plosca:

    -Ai grijă proasto cu plosca, ai să uzi patul. Doamne, câţi proşti şi incompetenţi plăteşte statul degeaba!

     -Doamna doctor, sunteţi grea ca o bucată de plumb, macara dacă aş fi, abia v-aş ridica, nu pot singură, se văita biata femeie, gâfâind după efortul depus.

     -Dacă nu eşti în stare, pleacă acasă, eu sunt doctoriţa Amalia Păsculescu, soţia doctorului Victor Păsculescu. Ai înţeles cine sunt? Ţărancă proastă, ce idiot te-a angajat? Amalia, roşie la faţă ca un mac, continua să arunce vorbe de ocară.

    Adrian rămăsese descumpănit în ușa salonului.

    -Eu sunt idiotul care am angajat-o, s-a auzit o voce groasă de bărbat. Sunt doctorul Cerchez, şeful secţiei de chirurgie, doctorul care v-a reparat. Am vorbit cu Victor, soţul dumneavoastră, mâine vă fac externarea, îmi pare rău, v-aş mai fi putut ţine internată, însă nu meritaţi, mi-aţi dat peste cap tot personalul. Nimeni nu mai are curajul să vină să vă facă o injecţie, să vă facă toaleta, să vă aranjeze patul, să vă dea să mâncaţi. Doamnă, nu realizaţi că sunteţi precum o barcă fără cârmă la discreţia vânturilor, valurilor? Pentru ca dumneavoastră să fiţi înţeleasă şi ajutată, trebuie să înţelegeţi şi să vă ajutaţi. Ne-am înţeles, mâine vă fac ieşirea. La revedere doamnă! La revedere tinere!

     După plecarea doctorului Cerchez, Amalia a întors capul să nu-l vadă pe Adrian, neputinţa îi dădea o stare de jenă.

                             *

    Doctorul Victor Păsculescu a bătut în uşa casei fiului său. Din interior s-au auzit paşi uşori, uşa s-a deschis, în cadrul ei a apărut nora îmbrăcată  într-un halat de casă grena, cu ochii ei negri ca doi tăciuni şi părul căzut pe umeri. Era o frumuseţe naturală, o floare ruptă din grădina raiului şi adusă în casa lui Adrian. Pentru prima dată Victor, socrul său, îşi reproşa faptul că lăsase angelica prezenţă din faţa lui pe mâna scorpiei de nevastă-sa.

     -Iartă-mă că te deranjez la acest ceas târziu, soarele a apus de mult, iar cerul şi-a aprins beculeţele precum brazii de Crăciun. Sunt bucuros să te găsesc sănătoasă. Am venit să te rog să faci ceva pentru mine. Ştiu că nu merit să apelez la tine, până acum nu m-am lăsat văzut, însă nu este timp de reproşuri, iar în acest moment ar părea că sunt ipocrit. Draga mea, Victor s-a apropiat de Emilia şi a sărutat-o pe frunte, cred că ai aflat că Amalia a păţit-o cât  de bună a căzut pe scări, asta într-un moment de neatenţie a lui Scaraoschi, cel care o susţine în toate pe nevastă-mea în toate. Din nefericire şi-a fracturat mâinile şi piciorul drept din gambă. Nu se poate ajuta, însă nu asta este partea cea mai rea, dracii care o stăpânesc, ăştia îmi dau bătăi de cap.

    -Cu ce te pot ajuta, tată? Pentru dumneata fac orice sacrificiu, dumneata m-ai primit ca pe copilul propriu. Nu pot uita asta. Emilia îi admira înălţimea, ochii căprui, părul albăstriu de la tâmple şi faţa sobră cu gura frumoasă şi bărbia semirotundă.

     -Te rog să dai telefon cuscri, roag-o să vină să stea cu Amalia, am să angajez şi o infirmieră, însă trebuie cineva de încredere să supravegheze casa.

     -Nu ştiu dacă va dori să vină,