Mierea amară. cap. IX

 

 

    Cununia civilă a fost simplă. Au fost prezenți Adrian şi Emilia împreună cu părinţii şi naşii, alai la care s-a alăturat şi Gabriela. Totul a fost sobru. La sfârșitul ceremoniei Ioana a împărţit bomboane fondante invitaţilor şi ofiţerului stării civile. După ce au ieşit din primărie, Ioniţă împreună cu Ioana i-au invitat la restaurant, doctoriţa a refuzat pe motiv că trebuie să meargă la serviciu, a încercat să-l ia cu ea şi pe Victor, soţul ei, doar că acesta a refuzat-o categoric:

    -Nu merg nicăieri, azi s-a căsătorit fiul meu, sunt fericit că nu a luat o zărghită ca tine. Îmi doresc ca băiatul meu să aibă o viaţă cum are Ioana cu Ioniţă, nu cum am avut eu. Pleacă, dacă vrei! Eu azi am să beau cu cuscrii pentru bucuria de a ne fi înrudit.

    -Bea cât vrei, asta ai ştiut să faci toată viaţă, să petreci.

    -Nu, te înşeli, era modul meu de a evada de lângă o femeie cicălitoare, posesivă şi obsesivă. Ai un suflet gol, nu ai nimic sfânt, îl iubeşti pe Adrian cu o dragoste care îi va face mai mult rău decât bine. Ar fi bine să ştie să iasă de sub influienţa ta nefastă.

    -Bine, bine, vezi cum faci, diseară nu am nevoie de musafiri, m-am interesat la gară când au tren, uite aici sunt notate toate, să nu aud că nu au cu ce pleca. Amalia a sărutat  fruntea lui Adrian, apoi i-a şoptit la ureche destul de tare să audă toţi: să le faci vânt, nu te lua după tac-tu! După care, fără să-şi ia la revedere, a plecat cu mersul ei apăsat de ţărancă planturoasă.

                               *

    Fetele au fost repartizate amândouă în baroul de avocatură din oraşul lui Adrian. Meserie grea, dură, aici trebuiau să muncească pentru fiecare leu pe care urmau să-l câştige. Nu se speriau de muncă. Aveau să căute avocaţi cu experienţă care să le îndrume paşii şi de la care să înveţe. Trebuia să reuşească! După ce şi-au luat gazdă, au plecat să se plimbe prin oraş pentru a se familiariza cu locurile și oamenii. Au îmbrăcat, pentru plimbare, rochiţe decente tăiate la nivelul genunchiului, săndăluţe cu tocuri joase, comode, care să le asigure confortul unei plăcute promenade pe faleza Dunării.

     -Draga mea, în curând va fi nunta şi te vei muta la casa ta. După atâţia ani petrecuţi împreună a venit timpul să ne despărţim. Îţi voi simţi lipsa, va trebui să mă obişnuiesc să trăiesc doar cu iubirea pentru tine, însă fără tine. Deşi suntem de aceeaşi vârstă te-am privit ca pe sora mea mai mică, te-am dădăcit şi alintat, te iubesc Emilia, te iubesc ca pe o divinitate, este o iubire mai presus de înţelegerea mea. După ce te vei muta la casa ta, mă vei primi în vizită?

    -Sigur că da scumpo, cum aş putea să nu te primesc? Vei fi sora, pe care nu am avut-o niciodată. Doar ai grijă, să nu-mi furi bărbatul! A ameninţat-o cu degetul în glumă.

     -Cum îţi trece aşa ceva prin cap? Îl cunosc pe Adrian de când îl cunoşti şi tu, este fratele meu. Aşa veţi rămâne: fraţii mei, familia mea.

    Până la nuntă fetele avuseseră câteva procese uşoare pe care le câştigaseră, deşi un proces în care pledase Gabriela, avea puţine şanse, se mobilizaseră amândouă şi dăduseră peste cap încriminările acuzării. Emilia îşi dovedise calităţile analitice şi răbdarea studierii fiecărui amănunt.

    15 octombrie se apropia cu paşi grăbiţi. Era o vreme de toamnă caldă ziua şi răcoroasă noaptea, o secetă prelungită făcea ca aerul să fie îmbâcsit cu praf. Dimineaţa, până ce soarele se înălţa semeţ pe bolta cerului să încălzească cu razele lui pământul ars şi plin de praf dornic de apă precum un beduin în deşert, oamenii se îmbrăcau gros, era rece, mai târziu se încălzea, hainele, devenite povară, erau scoase una câte una.

     Ioana venise de la ţară şi îşi instalase statul major în camera fetelor. De aici urma să supravegheze modul în care decurgeau pregătirile de nuntă şi să participe activ la îndeplinirea lor.

     Pentru Emilia şi mama ei marea problemă a fost rochia de mireasă. Au colindat magazinele, au probat zeci de rochii, unele o strângeau, altele erau prea largi. Au găsit rochii care veneau ca turnate pe ea, însă unele aveau prea multă dantelă, iar altele prea puţină.

     Nici voalul nu a fost de neglijat. Emilia voia o rochie cu trenă lungă, Gabriela îi sugera să fie una scurtă până la glezne. Marina tăcea şi ofta, nu se băga, doar închidea ochii când nu-i plăcea un anumit model. Într-un final s-au decis.

    Nunta a fost o adevărată sărbătoare. Gabriela a pregătit-o pe Ioana cu multă atenţie. O rochie de ocazie, elegantă, geantă şi mănuşi în ton cu rochia. Câteva zile fata i-a dat lecţii de cum să se comporte în societate, cum să meargă pe tocuri, cum să folosească tacâmurile, ori să ţină paharul. Femeie inteligentă, îndemânatică şi cu dorinţa de a nu se face de râs, Ioana fusese o elevă silitoare şi îşi însuşise toate sfaturile fetei-profesor. 

    În ziua nunţii Amalia Păsculescu a rămas uimită de modul în care arăta soacra mică. De unde până atunci gândise că nu o va băga în seamă, acum îi era teamă că Ioana o va ocoli.

    Nunta a decurs fără certuri şi bătăi, cum se întâmplau în acele vremuri. Câţiva nuntaşi mergeau într-un echilibru aproximativ, vorbeau doar în gând ori mestecând cuvintele în timp ce se legănau pe picioare în toate părţile împinşi de uraganul lui Bachus. După ce s-a ridicat darul, tinerii căsătoriţi au plecat la casa lor. Gabriela a fost singura care i-a însoţit tot drumul, nu a ţinut cont de noaptea grea, ca de plumb, fără urmă de lună, nu i-a fost teamă să se întoarcă singură, a vrut să mai fie cu iubita ei prietenă încă puţin. Adi şi Emilia, nu mergeau, pluteau, erau cu gândul la noaptea ce o aveau în faţă şi la minivacanţa care începea de a doua zi în cabana „Cerbu” din Sinaia. Mergeau ţinându-se de braţ şi privindu-se în ochii care nu se vedeau din cauza întunericului, tot la doi paşi se opreau să se sărute. Gabriela mergea în spatele lor, când se opreau ei, se oprea şi ea, rar cei doi îi adresau vreo vorbă şi atunci era una de îndemn să se întoarcă din drum:

    -Gabiţa mea scumpă, îi spunea Emilia, te rog, întoarce-te! Îţi va fi urât să mergi singură, uită-te cât este de întuneric, îţi bagi degetele în ochi. Of, şi Adi a făcut casa în cartierul ăsta nou, fără asfalt şi fără lumină!

    -Nu porumbiţo, până nu mă asigur că bărbatul de lângă tine te-a dus în siguranţă acasă, nu mă întorc!

     În fața porții, Emilia a invitat-o pe Gabi să intre în casă, aceasta a refuzat categoric:

    -De acum, cu inima grea, mă despart de tine Emilia, prinţesa mea, apoi întorcând capul spre Adi a continuat: să ai grijă de ea, să o iubeşti şi s-o protejezi, altfel, vei avea de-a face cu mine! Gabriela i-a îmbrăţişat cu drag, după care a dispărut în negura nopţii, lăsând în urmă o uşoară dâră de praf din bogatul colb al drumului.

     După o săptămână petrecută la munte, unde cei doi s-au comportat ca doi copii, alintându-se reciproc, venise timpul întoarcerii acasă.

     Au intrat în casă sâmbătă seara când soarele aluneca ușor spre locul de odihnă. În timp ce Emilia despacheta şi sorta rufele pentru spălat, Adrian s-a apropiat de ea şi a luat-o în braţe:

     -Emilia, eşti frumoasă! Sunt fericit, în sfârşit, eşti nevasta mea, sper să fiu vrednic de iubirea ta!

     -Și eu te iubesc şi vreau să fiu mama copiilor tăi. Emilia l-a prins de gât şi la tras peste ea în pat. Vreau să mă iubeşti, să mă faci fericită! Să simt că trăiesc prin tine, că avem o singură inimă, un singur trup, o unică voinţă. Vino, dragul meu!

     -Te doresc femeie cu toată fiinţa mea, nimic nu ne va putea despărţi. Mirosul corpului tău mă face să urc culmile extazului, să trăiesc intens fiecare clipă. Lasă-mă să-ţi sărut sânii, trupul fierbinte de dorinţă, ochişorii, guriţa, să-ți  simt fraga buzelor.  Vreau să mă îmbăt cu parfumul tău de femeie tânără.

     Dragostea lor a ţinut până târziu în noapte. Somnul a venit pe furiş, când, afară, zorii începuseră să bată în geam.

     Adi s-a uitat la ceas, şapte și jumătate dimineaţa şi era duminică. Cu mâinile frecându-se la ochi, mai mult târşind paşii decât mergând, încă adormit, s-a apropiat de uşă. „Cine naiba putea fi aşa de matinal?” se gândea tânărul deschizând uşa, în faţa i-a apărut chipul  zâmbitor al mamei sale.

     -Ce-i cu tine la ora asta?

     -Am venit să-ţi pregătesc micul dejun, sunt sigură că „asta” încă doarme şi nu este în stare să-ţi facă de mâncare.

     Adi a lăsat-o să meargă în bucătărie, iar el s-a întors în dormitor.

    -Cine este dragă? A întrebat somnoroasă Emilia.

    -A, mama, a venit să ne facă micul dejun.

    -De ce? Emilia a sărit din pat ca arsă. Eu nu sunt în stare să fac de mâncare?

    -Nu te supăra, aşa este ea, ai să vezi ce bine vă veţi înţelege. Adi era pus în încurcătură, deja vedea norii discordiei plutind asupra casei.

    -Ba nu, în condiţiile astea nu cred că ne vom înţelege de loc. Emilia era zbârlită ca o pisică gata să sară pe şoricelul ce-i deranjează viaţa. Doar că soacra ei era ceva mai mult de atât.

    O bătaie scurtă, după care uşa de la dormitor s-a întredeschis, s-a auzit o voce:

    -Adi, te rog, să vii la masă!

    -Hai să mergem, ne cheamă mamă! Bărbatul a încercat să dea vocii o anume autoritate

    -Mergi tu! Până la urmă pe tine te-a chemat. Eu nu merg! Emilia s-a întors în pat cu spatele la Adi.

    -Te rog, să mergi! Mama a venit special să ne pregătească masa, iar tu eşti insensibilă la efortul măicuţei mele. Pe Adi începuse să-l irite încăpăţânarea nevestei, dar şi vizita mamei sale. Era între ciocan şi nicovală. De o parte dragostea pentru aceea care îl crescuse şi ocrotise până atunci, de cealaltă parte era iubirea, femeia de care era îndrăgostit şi fără de care nu concepea să trăiască. Nu putea alege, iar la mijloc nu putea să rămână.

    -Nu merg! Nu mai insista! Sunt în stare să-mi pregătesc singură mâncarea. Emilia era hotărâtă să taie potecile soacrei cu orice risc.

      -Adi, de ce nu vii la masă? S-a auzit glasul Amaliei din bucătărie.

      -Vin acum! Nu vrea Emilia să vină! Cu voce miorlăită Adi s-a plâns mamă-si așa cum făcea când era copil și-l supăra cineva, iar el se plângea mamei lui.

     -Las-o dragă în pace, vino tu, nu vezi că fata asta vrea să te înfometeze? Amalia scuipa venin când vorbea.

     -Emilia, faci cum vrei, eu nu vreau să pierd cel mai gustos mic dejun! Adi a ales să asculte de mamă și nu de iubire.

     -Drum bun!

     -Tu nu mănânci?

     -Nu, cât timp doamna doctor este în bucătărie. După ce ea va pleca, fiindcă așa sper, să plece, atunci îmi voi pregăti ceva de mâncare.

     A rămas singură, Emilia a deschis larg ferestrele, nervoasă a început să facă curat în dormitor. Plângea sufletul în ea, crezuse ca Adi avea să rămână, nu să alerge în braţele mamei-sale. Se aştepta să-i fie greu cu soacră, însă nu se gândea să izbucnească zânzania între ele aşa din vreme. Emilia crezuse ca un timp, pentru început, soacră-sa să se poarte ca o mamă pentru ea, iar cu timpul să înceapă să o patroneze.

     Amalia îi declarase război făţiş din prima clipă. Era o luptă grea de dus. Şi-a impus să nu plângă, să strângă din dinţi, să nu se vadă suferinţa pe chipul ei. A terminat camera de aranjat, apoi şi-a luat o carte şi s-a aşezat în fotoliu. Nu putea citi, nu se putea concentra asupra cărţii, gândul îi era la Adi care se auzea glumind şi vorbind cu mamă-sa, micul dejun se prelungise mult peste normal. Deodată s-a aşternut liniştea, Emilia era atentă la ceea ce se întâmpla în bucătărie, a tresărit când uşa de la dormitor s-a deschis cu zgomot.

     -Ce faci dragă? Chiar dacă nu voiai să mănânci din mâna mea, puteai să vii să mă saluţi. Sunt mama lui Adrian, doctoriţa Amalia Păsculescu. Asta este lipsă de bun simţ. De altfel, draga mea, nici nu mă aşteptam la altceva din partea unei ţărănci parvenite.

     -Doamna doctor, nu vă spun mamă, din teama de a nu vă simţi jignită, aici, Emilia a apăsat cuvântul, eu sunt stăpână împreună cu soţul meu. Dumneavoastră sunteţi musafir, prin urmare, când aţi intrat în casa mea, din nou Emilia a apăsat cuvântul, trebuia să mă salutaţi şi să-mi cereţi voie, ori cel puţin să mă anunţaţi că vă face plăcerea să ne pregătiţi micul dejun. Dumneavoastră, ce aţi făcut? Aţi intrat în casă...

     -Auzi dragă, mai lasă dădăceala, vorbeşti cu doctoriţa...

     -Vă rog să mă ascutaţi până la capăt, Emilia nu s-a lăsat intimidată de întreruperea Amaliei, poate spunându-vă tot ce am pe suflet, discutând deschis, vom reuşi să ne înţelegem. Aţi dat năvala în casa mea şi fără să spuneţi un cuvânt, aţi intrat în bucătărie unde aţi pregătit micul dejun. Când a fost gata, l-aţi chemat la masă doar pe Adi, ca şi cum eu nu aş fi existat. Dacă ţineţi neapărat să vă vorbesc cu „doamna doctor” nimic mai simplu, aşa vă voi vorbi , dacă va fi cazul. Sper să fie ultima noastră discuţie în acest ton.

     -Dragă, pentru mine căsătoria băiatului meu cu tine a fost o mezalianţă. Am acceptat-o de dragul lui Adi, puteai să-mi fi recunoscătoare pentru asta. Tu te răzvrăteşti împotriva mea din prima zi? Drept să-ţi spun sunt uimită de tupeul tău. Amalia o privea din înălţimea ei cu un dispreţ nedisimulat. Emilia a continuat să stea pe fotoliu privind neutru uriaşa scorpie din faţa ei.

    -Din partea mea, doamna doctor, nu sunteţi binevenită în această casă, vă anunţ oficial că ar fi recomandat, indicat, să-mi vorbiţi cu „doamna avocat”, altfel nu vă voi răspunde.

     Cei doi, mamă şi fiu rămăseseră împietriţi, nu se aşteptaseră la o asemenea ripostă puternică şi bine articulată.

    -Ce stai Adi ca un bleg? Auzi cum îmi vorbeşte ţăranca asta? Pentru o clipă Amalia uitase că este doctoriţa Amalia Păsculescu şi îşi proptise mâinile în şolduri ca o veritabilă ţarancă din satul moldovean uitat de lume.

     -Mamă, voi vorbi cu Emilia când avem să rămânem doar noi doi. Adi era pierdut, nu ştia cum să se împartă între dragostea femeii care îi oferea iubirea ei neprihănită şi dragostea maternă mult prea tiranică.

     -Vrei să spui că o aprobi? Că nu te-a deranjat cum m-a jignit pe mine, mama ta, doctoriţa Amalia Păsculescu? Ce copil nerecunoscător şi insensibil am crescut dragul meu! De ce nu săriţi amândoi în capul meu să mă bateţi? Să mă trageţi de păr! Să spălaţi duşumelele cu mine? Tu, ţărancă proastă, nu vei face mulţi purici în casa asta! Nu mă aşteptam să fiu aruncată ca o cârpă. Adi, dacă mă alungi, eu ce să fac? Nu pot trăi fără tine copilul meu. Trebuie să ştiu tot timpul cum te îmbraci, ce mănânci, ştii că eşti pretenţios la mâncare. Amalia şi-ar fi dorit ca Emilia să se târască la picioarele ei, să-i fie devotată şi să nu-i iasă din cuvânt. Ăsta fusese şi motivul pentru care atacase frontal, vrusese ca nora să înveţe cine-i şeful. Din păcate nu se aşteptase la o asemenea rezistenţă.

    -Mamă, nu te voi alunga, vino când vrei! Tu ai muncit să faci casa asta, eşti oricând binevenită!

    -Bine, voi veni zilnic, să te văd. Te pup băiatul meu! Amalia a ieşit pe uşă fără să privească spre Emilia.

     Rămaşi singuri după introziunea intempestivă și impetuoasă a doctoriței în viața lor, proaspeţii căsătoriţi s-au aflat pentru prima dată într-o situaţie de criză. Postura în care se găseau era stânjenitoare. Emilia, pentru a depăşi momentul, a scos rufele din sertar și pentru aș potoli nervii a început să le aranjeze, deşi erau impecabil împachetate. Atmosfera din cameră era tensionată precum coardele unei viori, se auzeau sunetele strunelor lovind în pereţi şi în capul celor doi tineri. După un timp apăsător, Adrian, simţind că nu mai suportă, a rupt tăcerea:

    -Emilia, cum rezolvăm problema apărută? Ce facem cu mama? Adrian era agitat, nu-şi dorise să aibă o asemenea stare neplăcută.

    -Nu ştiu! Este mama ta, tu hotărăşte cum rezolvăm situaţia.

    Ziua de duminică a fost compromisă, Amalia reuşise să instaleze o stare de surescitare și de răceală  între cei doi îndrăgostiţi.