Mierea amară!

 

-Nu ştiu dacă va dori să vină, poate, ştiind, că rugămintea vine de la dumneata, să o pot convinge. Emilia s-a apropiat de geam, a tras perdeaua puţin să poată privi afară. Acoperişurile sunt pline cu zăpadă, casele sunt mici cadouri aşezate sub uriaşul brad care este cupola cerească. Nu mai ninge, stelele, licuricii nopţii, veghează să avem o noapte liniştită. Tată, fata s-a întors cu faţa la socru, îţi promit că mama, mâine seară, va fi aici şi împreună cu mine o vom îngriji pe doctoriţa Amalia Păsculescu.

     -Îţi mulţumesc! Mă grăbesc să merg la spital. Ai ceva de mâncare, îmi este foame, iar acasă nu am găsit decât mezeluri, urma să gătească azi.

     -Nu ştiu, nu gătesc doar pentru mine, Adi mănâncă la dumneavoastră, ori îi pregăteşte doctoriţa mâncare, aici, pentru el. Pentru mine, nu avea sens să gătesc. Haidem în bucătărie, găsim noi ceva.

Am câteva ouă, din ele am să pregătesc o omletă, cu un praf de sare, apoi condimente să le aromăm gustul, va fi un deliciu pe care avem să-l mâncăm amândoi.

    -Adi nu mănâncă cu tine? Ce tot spui acolo? Victor era uimit de ceea ce spunea nora lui. Nu am ştiut, acum am aflat. De ce nu mi-ai spus în rarele noastre discuții?

    -Am crezut că dumneata ştii şi nu am vrut să intervin. Emilia era bucuroasă, de acum va avea cel puţin un aliat.

    Au mai discutat un timp după ce s-au bucurat amândoi de cină, dacă nu bogată, cel puţin gustoasă.

    Într-un târziu Victor a plecat după ce a sărutat gazda pe frunte şi i-a mulţumit încă o dată pentru cina minunată.

     A doua zi seara Emilia era la gară împreună cu Victor, Adi rămăsese acasă cu mamă-sa. După pupăturile de bună regăsire, Ioana a întrebat de sănătatea Amaliei. Victor a pus-o în temă cu tot ce trebuia să ştie şi ce o aştepta de acum încolo timp de o lună şi jumătate. În Pobeda lui Victor era o căldură moleşitoare, discuţia era aprinsă, dar nu se simţea o mare compasiune pentru Amalia în glasul nici unuia dintre pasageri, totuși, parcă toţi într-un consens nu o blamau.

         După parcarea maşinii cei trei au intrat în casă. Camera în care se afla Amalia era pe dreapta holului lung şi larg din care se intra în toate camerele şi din capătul căruia pleca o scară din lemn în spirală până la mansardă unde se afla uscătorul şi o mică cămăruţă pentru locuit.

         Victor a bătut uşor în uşă, din interior s-a auzit un „intră” spus cu glas gutural.

         A intrat  întâi doctorul, urmat de cele două femei, la vederea cărora Amalia a izbucnit:

        -A, doamna Ioana, ţăranca noastră, mama ţărăncuţei cu care mă pricopsii de noră. De ce aţi venit scumpelor? Să vă bucuraţi de nenorocirea care a dat peste mine? Nu vă este ruşine, să daţi buzna peste o femeie infirmă? De ce le-ai adus nenorocitule, să joace tontoroiul pe neputinţa mea?

      -Nu am venit să mă bucur de nenorocirea dumneavoastră, sunteţi doar un om lovit de năpastă, un om căzut care are nevoie nemijlocită de ajutorul cuiva, cu toate acestea, vă rog să înţelegeţi bine rolul meu şi al fiicei mele în situaţia dată. Nu vă voi jigni cu nici un cuvânt, dar nu voi suporta nici măcar o privire aspră din partea dumneavoastră. Dacă ne-am înţeles, rămân şi vă ajut cu tot sufletul, altfel, plec imediat!

      -Victore, de ce mi-ai adus nenorocitele astea pe cap? Nu este suficient că nu pot uita modul în care mi-au devenit rude? Nu este suficient că ţăranca asta prefăcută îmi este cuscră, deşi îmi este greu să accept? Cum crezi că mă voi simţi să stau 12 ore cu Ioana pe cap? Ia-le de aici şi du-le unde a dus „mutu iapa  şi surdu roata”, ori mai bine, unde „ a înţărcat dracu copiii”.

       -Amalia, fă bine şi ieşi din transă, uită-te la tine, nu te poţi mişca, nu te poţi folosi de mâini. Dacă se îndura dracul de tine, atunci când te-a aruncat pe scări, îţi lăsa măcar o mână bună şi tot era mai bine. Ai fi putut să mănânci singură şi să te ştergi la fund. Eşti ca o legumă, nu te poţi ajuta absolut de loc. În loc să mulţumeşti cerului, fiindcă a trimis pe cuscra la noi să facă pentru tine, ce nu poţi tu face, o alungi? Ce fel de om eşti? Chiar aşa mulţi draci sălăşuiesc în tine? Femeie, cât ești de doctoriţă şi cât de prieten sunt cu doctorul Cerchez, nu a fost suficient să te mai poată ţine în spital, după ce ţi-ai pus în cap tot personalul. Încearcă să te comporţi ca un om aflat în suferinţă şi vei găsi înţelegere.

      -Alungă afurisitele astea de aici, angajează o infirmieră şi totul va fi bine. Amalia privea rugător spre Victor, pentru prima dată o lacrimă s-a insinuat sub geana ochiului stâng, situaţia în care se găsea o făcea să se simtă într-o stare umilitoare.

      -Ştii bine scumpo că nimeni nu vrea să vină să lucreze pentru tine, ai reuşit să-ţi faci un renume foarte prost. Am încercat să ademenesc două infirmiere de la secţia mea, m-au refuzat politicos.

       -Şi nu le-ai dat afară? Încă mai lucrează în spital? Nenorocitele! Au făcut front comun împotriva mea. Acum îmi dau seama cât de mult mă urăsc doctorii, ştiu că sunt mai deşteaptă decât ei, doar ei au influenţat infirmierele împotriva mea.

       -Eşti paranoică, ce treabă au doctorii din spital cu o generalistă? Tu, cu mândria, îngâmfarea şi intoleranţa ta ai alungat oamenii de lângă tine. Tu îi izgoneşti, nu ei fug. Fii bună şi nu te mai plânge împotriva oamenilor! Oamenii te iubesc, trebuie doar să ieşi din cochilia trufiei tale nemăsurate şi să priveşti în jur cu dragoste peste tot ce te înconjoară. Lumea nu este formată doar din tine şi fiul tău, nu sunteţi voi centrul universului în jurul cărora trebuie să graviteze ceilalţi. Când vei înţelege acest lucru, vei fi o femeie fericită.

        -Bine, să rămână ţăranca aici, fiică-sa poate pleca. Să aibă grijă de copilul meu! Să potrivească apa în cadă să nu răcească, însă nici să se opărească. Mâncarea să nu fie prea grasă, nici prea slabă, nici rece nici fierbinte. Feliile de pâine să le tai subţiri, cuţitul să-l pui la masă întotdeauna în dreapta şi furculiţa în stânga, dacă le greşeşti locul, nu va mai mânca. Doamne, câte trebuie să o învăţ!

          -Emilia, când îţi faci mâncare pentru tine, să-i faci şi lui. Dacă mănânci în oraş, să-şi facă să mănânce, dacă îi este foame, slavă Domnului, el încă are ambele mâini. Mama lui a reuşit să facă un handicapat din Adrian. Nu-l alinta, amândoi munciţi la fel! Adrian este un copil normal, doar nebuna asta nu l-a lăsat să trăiască ca orice om. Ar fi fost în stare să-l ţină sub fusta ei toată viaţa. Tu, nu-l alinta, găsiţi soluţii să vă ajutaţi reciproc!

      -Nemernicule, o înveţi să-mi distrugă copilul? Asta a fost ideea când ai chemat-o pe Ioana? Ai vrut ca împreună cu ţăranca asta mică să mă puneţi cu botul pe labe pe mine şi pe băiat? Mânca-l-ar mama! Nu ai fost în stare Victore să mă învingi. Profiţi de nenorocirea care a venit peste mine să mă pui la zid  împreună cu băiatul meu.

       -Nu te amăgi, nu vrea nimeni să te pună la zid, nu înţelegi Amalia, mai mult decât te-a bătut Dumnezeu acum, nu te mai poate bate nimeni? Eşti un om înfrânt, nu din cauza mea, ori a cuscri, nici chiar din cauza doctorului Cerchez, ci din cauza propriei vanităţi, a trufiei şi îngâmfări. Dacă ai fi mers puţin mai atentă, adică priveai pe unde calci şi nu umblai cu capul pe sus din teama să nu-ți vadă ochii vreun muritor, astăzi erai bine, nu infirmă în pat şi nevoită să trăieşti 45 de zile la mila celorlalţi.

       Amalia pălise la faţă, se frământa, nu mai scosese nici un cuvânt de câteva clipe, toţi crezuseră în luciditatea doctoriţei care înţelese în cele din urmă necesitatea de a-și accepta soarta, mai ales prin faptul de a nu putea învinovăți pe nimeni pentru năpasta sa. Ioana a privit-o mai atentă, i s-a părut ciudată schimbarea bruscă suferită de bolnavă.

       -Cuscre, te rog să ieşi din cameră, doamna doctor are nevoie de ploscă.

       După ieşirea doctorului din cameră, Ioana a luat plosca de sub pat, a dat uşor la o parte pledul care o acoperea pe Amalia şi împreună cu Emilia s-au chinuit să-i pună plosca. După mult efort au rezolvat problema.

      -Doamna doctor trebuie să vă spălăm, va trebui să vă lăsaţi dezbrăcată.

      Fără să scoată nici un cuvânt doctoriţa s-a lăsat spălată şi primenită de către cuscră şi noră, cele două fiinţe pe care le ura din tot sufletul.

      -Acum veţi rămâne singură, merg la bucătărie să fac de mâncare, când va fi gata, vă aduc să mâncaţi, până atunci staţi liniştită!

      Femeile tocmai voiau să iasă când uşa s-a deschis şi în dormitorul uriaş, unde se afla doctoriţa, a intrat Adrian:

       -Unde plecaţi? Voiaţi să o lăsaţi pe mama singură? Mai spuneţi că sunteţi creştine!

       -Bună seara Adrian, mă aşteptam să mă saluţi, nu să mă cerţi. Hai Emilia, lasă-i în pace!

        Adrian a rămas în prag, nedumerit, privind în urma celor două femei care coborau scările.

      -Lasă-le în pace! Au venit să-mi mănânce zilele! Cine dracu le-a adus în casa mea? Amalia fierbea de mânie, voia să se ridice din pat şi să plece.

     -Stai liniştită mamă, ştii că nu poţi să mergi! Las-o pe soacră-mea să te ajute, până la urmă şi fiică-sa stă în averea făcută de tine. Aşa se plăteşte, poartă-te cu ea ca şi cu o slugă, nici nu este altceva. M-am uitat la ele adineauri, câtă aroganţă? Indiferent ce îţi pregăteşte de mâncare şi cum se comportă cu tine, să nu laşi garda jos. Acum am înţeles, nici Emilia nu este departe de Ioana. I-a intrat în cap că este mare avocată, este un rahat cu ochi, a prins un dosar pe care l-a speculat cum trebuie. Acum vuieşte baroul. Ştii măicuţa mea cum o laudă avocații pe Emilia? „S-a născut o nouă stea în barou”. Nu o mai suport. Era pornit împotriva Emiliei. Câştigase un proces de răsunet. Adrian fusese rugat să reprezinte acuzatul în proces, însă, după ce s-a uitat în dosar, a refuzat, i-a fost teamă că va pierde. Rudele acuzatului au angajat-o pe Emilia, el a sfătuit-o să renunţe, să nu se bage acolo unde el nu primise oferta, nu l-a ascultat. Pentru Emilia, la fond, a fost un adevărat triumf, acuzatul, clientul ei, fusese absolvit de orice vină. Succesul de care s-a bucurat când a câştigat procesul, l-a făcut pe Adrian să o urască. Se simţea umilit. Mândria lui fusese ştirbită, deşi ,în mod oficial nimeni nu îi aducea nici o învinuire.

      -S-a urcat scroafa-n copac, dragul meu. Cine ştie cum a câştigat? Amalia îl privea pe Adrian cu un zâmbet în colţul gurii care putea însemna că Emilia s-a folosit de farmecele personale.

      -Nu te gândi la asta, e cel mai al dracului judecător, nu se pretează la nimic. A câştigat pe cinstite, a căutat şi a găsit probe. Asta este, recunosc că a fost bună, însă nu mă împac cu ideea. Mi-a luat coroana din mână, de fapt eu am dat-o de frică. Măicuţă, afurisită muiere am. De la un timp nici nu se mai culcă cu mine. Mă respinge, delicat, e drept, „ba are migrenă, ba e în perioadă, ba e obosită, mai ales când veneai tu la noi. Cum tu erai tot timpul, la fel mă îndepărta şi ea. Îmi este foame, ai ceva de mâncare? Adrian s-a apropiat de mamă-sa, a sărutat-o pe frunte şi pe gipsul de la mâini. Cine îmi mai dă mie să mănânc?

       -Nu am nimic puiul mamei, urma să fac mâncare, când s-a întâmplat necazul. Vezi că sunt ţărăncile la bucătărie, poate vor găti ceva şi mie îmi este foame.

       În bucătărie, Ioana era aproape gata cu mâncarea. Pregătise o friptură din carne de pui şi o supă din legume. Femeia ţinuse cont de situaţia delicată în care se găsea Amalia şi nu vrusese să-i forţeze stomacul.

       Cu chipul plin de lumină şi vocea blândă şi moale ca o haină de hermină, Ioana s-a adresat Amaliei:

       -Doamna doctor, dacă vreţi să mâncaţi, v-am adus masa.

       -Cum să mănânc nebuno, nu-mi vezi mâinile rupte? Îţi râzi de mine? Ochii negri păreau tăciuni aprinşi, faţa i se congestionase.

       -De ce vă enervaţi, vreţi să damblagiţi? Eu vă dau să mâncaţi cu mânuţele mele. Ioana era calmă, faţa era o lumină vie prin care respira bunătatea.

       -Vezi că în dulăpiorul de aici de la capul patului este o sticlă cu spirt, ia-o şi dezinfectează-te! Nu vreau să mă infectezi. Vă ştiu eu pe voi ţărăncile astea parvenite, sunteţi doar cu ochii după furat, nici măcar nu vă spălați pe mâini, nu vă pasă de stăpâni. Amalia se zbătea ca într-un coşmar, ar fi vrut să se repeadă la cuscră-sa să-i smulgă zâmbetul de pe buze, să-i fure lumina de pe faţă cu suflet cu tot. O durea bunătatea ei. Realiza că a pierdut războiul cu Ioana.

       -Să ne înţelegem cuscră. Am venit aici la rugămintea fetei mele şi a cuscrului. Nu am avut nici o dorinţă să-ţi miros fecalele şi nici să-ţi ascult vorbele mai împuţite decât rahatul dumitale de femeie din înalta societate. Dacă nu mă vrei în preajmă, ori continui să mă jigneşti, plec! Te las singură să te zbaţi în propria mizerie! Cât crezi tu că voi suporta istericalele tale de femeie dornică de armăsar? Opreşte-te, ori îţi pun ţucalul în cap!

         Amalia înlemnise, a privit cu teamă la Ioana, parcă voia să se convingă că ea vorbise. Nu i se părea că recunoaşte în femeia dreaptă, demnă, cu părul pieptănat cu cărare pe mijloc şi basmaua pe cap, cu faţa radiind bunătate, pe Ioana care o înfruntase cu atâta curaj.  

        -Mănânci? Se răceşte mâncarea, eu nu o mai încălzesc!

        -Am ascultat din spatele uşii, aşa vorbeşti dumneata cu mama? Avea dreptate măicuţa mea când spunea că sunteţi două ţărănci care nu vă veţi emancipa niciodată. Pleacă! Îi dau eu să mănânce!

        -Dragul meu, mă uit la voi şi nu vă văd ochii, ci doar  găuri din care priveşte  întunericul. Nu vă cunoaşteţi interesul. Voi vă certaţi cu acela care vă hrăneşte? Vă las suflete găunoase. Sunteţi atât de reci şi egoişti încât, în prezența voastră, îngheaţă până şi focul din sobă. Nu am greşit cu nimic în faţa lui Dumnezeu, pentru a vă suporta mitocăniile. Dacă peste noapte aveţi nevoie de mine, sunt în bucătărie, mă întind pe canapea. Dimineaţă plec, vă las să vă descurcaţi, poate eu încurc buna conlucrare dintre voi. Tinere, dacă nu îţi revi şi mergi tot pe acest drum, se va înfunda şi nu vei mai ajunge la fata mea. Nu o meriţi!