Mierea amară cap V

  De departe l-a văzut pe Adrian cum se plimba prin faţa cantinei. Părea un om de zăpadă în mişcare. Emilia s-a apropiat tiptil, nici nu era greu, zăpada amortiza zgomotul paşilor, iar densitatea fulgilor îngreuna vizibilitatea, l-a prins pe la spate cu palmele peste ochi:

     -Ghici cine este? A întrebat ea cu glas plăcut de privighetoare.

     -Eşti muma pădurii!

     -Nu ai ghicit. Mai ai două încercări.

     -Baba Cloanţa, a zis băiatul râzând.

     -Nu, ultima încercare. Dacă nici acum nu ghiceşti, dispar.

     -Eşti Crăiasa Zăpezii! Adrian a spus-o cu o explozie de bucurie.

     -Ai ghicit! Şi-a luat mâinile de la ochii lui, el s-a întors repede spre ea şi a luat-o în braţe.

     -Te-am aşteptat! În vocea lui se simţea reproşul.

     -De ce nu ai plecat, dacă ai văzut că nu vin? Emilia cu greu a întrebat, îi era teamă de răspunsul lui, totuşi a plusat.

     -Am avut intenţia, apoi m-am răzgândit. Am vrut să-ţi mai dau o şansă.

     -O şansă? Ce fel de şansă? Nu înţeleg!

     -Norocul să fii iubita mea.

     -Tinere, cred că te consideri un Făt-Frumos. Eu nu văd lucrurile aşa. Din contră, când am plecat din cameră m-am privit în oglindă. Eşti curios să ştii ce mi-a şoptit?

     -Da, spune!

     -Mi-a spus aşa, reproduc cuvânt cu cuvânt: „Eşti cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă dintre toate studentele” şi, a continuat oglinda: „...nu te lua după mincinoşii care susţin contrariul”. Ce părere ai?

     -Cred că oglinda ta este subiectvă. O plăteşti bine.

     -Vrei să spui că nu sunt cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă?

     -Vai, ce modestă eşti!

     -Adi, modestia este pentru proşti!. Oamenii deştepţi, dacă au ceva de spus, să spună!

     -Încerc să spun că oglinjoara ta spune adevărul. Emilia, Adi a schimbat tonul, a întrebat blând şi duios, mă iubeşti?

    -E prea de dimineaţă să îţi pot răspunde la o astfel de întrebare. Emilia i-a replicat privindu-l şăgalnic în ochi.

     -E după amiază, aşa eşti de pierdută încât nu ştii nici în ce parte a zilei suntem?

     -Nu ai înţeles! A fost o metaforă, mă gândeam la prietenia noastră care nu are o vechime prea mare încât să se producă acel declic. Îmi place să mă întâlnesc cu tine, însă nu pot spune că ard de nerăbdare. Acum sunt mai mult dedicată învăţatului. Emilia vorbea cu greu, îşi muşca buza să nu-i spună adevărul, ar fi vrut să strige: te iubesc!!

     - Te iubesc, Emilia! Te iubesc mult! Te văd tot timpul lângă mine. Îmi închipui cum te sărut, cum te mângâi, cum ating trupul tău înfierbântat cu pielea mătăsoasă.

     -Adriane, asta nu-i iubire. Asta e dorinţă, mă vrei ca femeie în patul tău. Încă o dată, este prea de dimineaţă. Nu voi fi în patul tău, nici în al altuia încă multă vreme de aici în colo. Emilia simţea că se rupe ceva în ea, realiza câtă dreptate avusese Gabriela. Astăzi am stat suficient, merg să învăţ! Pentru asta cheltuie părinţii cu mine pe aici. Să iau examenele. Emilia i-a trimis un pupic din vârful degetelor, deşi ar fi vrut să-i sară în braţe şi să rămână acolo pentru totdeauna.

    Băiatul a prins-o în braţe şi a încercat să o sărute, Emilia s-a eschivat râzând, apoi a fugit spre cămin.

     Adrian a mai rămas câteva clipe privind, printre fulgii deşi de zăpadă, cum dispare fata cu mesada plină de nea printre căminele studenţilor.

     Emilia şi Gabriela au trecut examenele cu note mari ceea ce le dădea dreptul la bursă.

     Gabi era umbra prietenei sale, mama şi menajera ei. Fată aprigă, munteanca pregătea mâncarea şi făcea curat în cameră. Emilia trebuia să facă rezumate, conspecte şi în general să pregătească temele.

     Adrian devenea cu fiecare zi tot mai insistent. Emilia cu greu se opunea avansurilor sale. Gabriela încă nu-i dăduse liber să-şi declare iubirea, considera că Adi nu este destul de sincer.

                               *

     Un sfârșit de primăvară călduros și secetos. În București aerul era greu respirabil din cauza fumului și a prafului. Fetele susţinuseră ultimul examen, erau bucuroase că vor avea o vacanţă liniştită, fără grija corijenţelor, chiar cu speranţa în a lua bursă.

     S-au despărţit, jurând, ca fiecare să scrie pentru cealaltă câte o scrisoare în fiecare zi. Grea despărţirea, s-au pupat şi-au spus la revedere, apoi au mai vorbit un sfert de oră, gata să piardă trenurile ce urmau să le ducă acasă.

     Adi promisese că în vară o va vizita, Emilia îi răspunsese în doi peri, deşi îşi dorea, era bucuroasă să-l revadă în vacanţă.

     -Cum vrei! O bucată de pâine şi o cană cu apă întotdeauna am dat drumeţilor.

                              *

    Ioana o privea pe fată cu dragoste, considera că muncea mult în timpul anului universitar, de aceea acasă nu o lăsa să facă nici cel mai mic lucru. Emilia îşi luase singură sarcina de a îngriji florile pe care mamă-sa le însămânţase din primăvară, iar acum erau înflorite în toate culorile pământului.

    Ioniţă, tatăl Emiliei, nu se băga peste ea, îşi vedea de serviciu şi de treburile din gospodărie, era fericit când fata îi spunea: „sărut mâna, tată!”, apoi îl întreba de sănătate. El răspundea timid, parcă vocea fetei îl domina.

    O dată o întrebase pe nevastă-sa:

    -Ioana, când fata noastră va fi avocată ori va avea altă funcţie din asta, noi îi avem să-i mai putem spune pe nume, sau îi vom zice: „doamna avocată?”

    -Nu Ioniţă, Ioana îl privea cu drag pe omul care se schimbase mult în bine, de dragul ei, noi vom avea privilegiul să-i spunem ca şi până acum, ceilalţi trebuie să-i vorbească cu: „doamna avocat” sau te pomeneşti că îi va obliga să-i spună : „tovarăşa” aşa cum spune legea, mai ştii?

     Zilele treceau greu pentru Emilia de când venise în vacanţă. Îl aşteptase pe Adrian. Abia după o lună a primit o scrisoare de la el prin care îi spunea că a fost plecat împreună cu prietenii în drumeţie pe munte, apoi  urmau să plece la mare şi că nu ştie când şi mai ales dacă, va mai ajunge la ea.

     A citit scrisoarea de două ori, sperase că prima dată nu înţelese bine, apoi cu lacrimile în ochi a aruncat-o. I-a răspuns la scrisoare într-un mod laconic şi rece: „vacanţă plăcută!”

     Câteva zile după primirea scrisorii nu i-a intrat nimeni în voie. Nici la bal nu a vrut să meargă în sâmbăta care a urmat.

     Mamă-sa, care citise scrisoarea aruncată neglijent de Emilia, s-a apropiat de ea, cu grijă i-a luat capul şi l-a pus pe pieptul ei.

     -Fata mea, băieţii vin şi pleacă, nu trebuie să plângi pentru ei. Tatăl meu avea o vorbă: „când vede o fată mare şi un măgar zbiară cu drag la ea.” E unul dintre zecile de potenţiali viitori prieteni, ai să vezi că peste timp abia îţi vei aminti de el, deşi acum crezi că se sfârşeşte pământul. Nu este sortitul tău, poate nici nu trebuie să fie, după cum se poartă.

-Mamă, nu ştiu dacă îl iubesc, cu toate acestea mă doare minciuna lui, m-a considerat o gâscă proastă pe care o poate amăgi. Nu i-am cerut să vină, am stat în cumpănă dacă să-i dau ori nu, liber spre casa noastră. Mă gândeam cum vei privi dumneata venirea lui, nu îmi puneam problema că nu va veni. Nu-l voi ierta! Nu pot! De ce l-aş ierta? Emilia vorbea în timp ce un nod se ridica din stomac şi i se aşeza în gât.

Simţea că nu are să mai poată vorbi, plânsul îi sta în gât gata să o înece.

A plecat grăbită de lângă mamă-sa. Paşii a purtat-o în grădina de zarzavat unde roşiile aşezate parcă de mână de om se răsfăţau pe etaje la soare. Planta era legată, cu fir din coajă de tei, de arac pentru a putea să-şi susţină greutatea. La parterul plantei erau roşii coapte, primul etaj avea pătlăgele în pârgă, al doilea etaj se forma fructul, era de mărimea unei nuci, iar la al treilea etaj erau florile.   S-a uitat cu atenţie şi la ardei şi la vinete, toate erau frumoase, însă cel mai mult iubea florile de cârciumărese care mărgineau toate straturile cu legume.

    Din grădina de zarzavat a intrat în grădina mare, aici era însămânţat porumb.

    Erau înalţi cocenii, aveau câte doi ştiuleţi fiecare cocean, mătasea așezată în vârful știuletelui, precum părul unei tinere femei, începuse să se usuce, semn că toamna era aproape.