Studenția
Anii au trecut. Emilia se făcuse o femeie frumoasă, avea
ochii mari, negri și iscoditori, corpul armonios cu forme rotunde, sânii
împliniţi, rotunzi şi fermi căutau să iasă din bluzele întotdeauna prea stâmte.
Examenul de bacalaureat a fost aproape o formalitate pentru ea. Fusese, pe
parcursul liceului, o elevă eminentă. Practica la fiecare sfârșit de an o făcuse cu drag. Începuse
să iubească meseria de contabil. O fascinau conturile, pentru ea aveau un
anumit mister, îi plăcea magia cifrelor. Înţelese funcţionarea unui plan de
conturi şi asta o ajutase mult.
Examenul de
admitere la facultatea de drept a fost o lună de zile mai târziu, se pregătise
intens pentru acest eveniment. Pentru prima dată mamă-sa nu intervenise în
decizia ei. Faptul că fata avea o meserie
la bază, pentru ea era mai mult decât mulţumitor, de acum putea face ce
voia. Îi promisese că, dacă va lua examenul la facultate, o va întreţine pe tot
timpul studenţiei și nu va fi nevoită să muncească.
Era greu să reuşească, prea
mulţi candidaţi pe un loc. A aruncat o privire prin curtea facultăţii. Părinţii,
îmbrăcaţi elegant, de mână cu odraslele lor pe care le plimbau ostentativ ca pe
nişte trofee, sfidau din înălţimea propriei grandomanii pe toţi copiii de
oameni mai puţin avuţi. Fiecare părinte părea să spună că al lui copil este cel
mai bun.
Doar ea şi încă o colegă dintr-un sat din Argeş erau fără
părinţi. Se simţeau stinghere. Erau îmbrăcate sărăcăcios, printre toaletele
elegante făcute din mătase naturală ale celorlalte concurente. Mamele erau
cochete, cu pălării mari, de vară, transparente, cu genţile din piele de şarpe
şi sandalele în trei curele cu tocul cui de 12 centimetri.
Soarele ardea cu putere,
elegantele rochii erau transpirate şi lipite de corpul femeilor. Toţi căutau un
loc umbros unde să-şi răcorească trupurile încinse. Un bărbat între două
vârste, curat îmbrăcat, beat, cu o sticlă de bere în mână, întreba pe toată
lumea dacă nu l-a văzut pe băiatul lui. Oamenii îi răspundeau în silă, nimeni
nu-l văzuse. Un cetăţean l-a întrebat :
-Tovarăşe, cum îl cheamă pe
băiatul dumitale?
Beţivul s-a uitat la el într-un
ochi, a încercat să stea drept, după care a răspuns ducând un deget la buze:
-Nu-l cheamă
nimeni, deoarece mi-a atras atenţia să nu-l strig prin curte ca un apucat.
-Nu m-ai
înţeles, cum se numeşte copilul mata?
-Ce rost are să-ţi spun, dacă
tot nu-l cunoşti? Apoi cu privirea pierdută, uitându-se undeva în faţă, a
pornit, cu sticla în mână, într-un mers nesigur făcând trei paşi în faţă şi doi
în spate.
De mână cu Gabriela, aşa se
numea colega ei, au trecut sfioase printre părinţii şi copiii strânşi grupuri,
grupuri, după cum se cunoşteau ori după cum legau cunoştinţele. Mirosuri de
parfumuri scumpe amestecate cu transpiraţie se simţea de câte ori întâlneau un
asemenea grup. Ele erau privite cel puţin cu curiozitate, dacă nu cu dispreţ.
Nimeni nu dădea vreo şansă celor două fătuci care se vedea clar că sunt ţărănci
şi își lepădaseră opincile la intrarea în Bucureşti. Fetele noastre, orice s-ar
fi spus despre ele şi rochiţele lor din stambă, trăiseră la oraş în ultimi ani,
nu erau chiar cu opinci în picioare.
Pe panou se afişaseră zilele în
care urmau să se dea examenele. Fiind din provincie au fost cazate în căminul
studenţesc pe perioada examenelor.
Nu s-au lăsat copleşite de
colegele elegante şi de părinţii lor care păreau purtători de morcovi bine
înfipţi în partea dorsală, nici de parfumul franțuzesc pătrunzător și frumos
mirositor, nici chiar de rochiile scumpe. Nu le-au intimidat nici băieţii care
le priveau ca pe nişte sălbatice. Ele şi-au văzut de treabă şi de examen.
În ziua în care trebuia să se
afişeze rezultatele, s-au trezit de dimineaţă, s-au îmbrăcat cu rochiţele pe
care le spălaseră seara şi dimineața le neteziseră cu un fier de călcat împrumutat de la nevasta portarului. Îmbrăcate
curat şi decent au intrat pe poarta instituţiei de învăţământ. Lume multă,
afişierul era gol, încă nu se aduseseră rezultatele. Le-a fost împosibil să se
apropie de peretele unde urmau să fie lipite listele cu cei care trecuseră
examenul şi se puteau considera studenţi. În faţa fişierului se făcuse un zid
de netrecut din părinţi şi candidaţi. Emilia şi Gabriela s-au tras la umbra
unui tei de lângă gardul facultăţi.
După o oră de aşteptare s-a
produs o vânzoleală mare urmată de o rumoare. Secretara afişase rezultatele.
Fetele au vrut să treacă prin zidul uman să vadă şi ele lista. O cucoană cu un
coc pe cap ce părea turnul din Pisa, le-a împins înapoi:
-Staţi dragă,
unde vă înghesuiţi? Oricum nu aţi luat examenul, ce voi aveţi mutre de jurişti?
Nu a luat fiul meu pe care l-am purtat la toţi marii profesori să facă
meditaţie.
-Păi dacă nu a luat examenul,
daţi-vă la o parte să vedem, noi ce brânză am făcut? Haideţi doamnă, continuă
Gabriela, faceţi paşi, că sunteţi mare cât vârful Moldoveanu. Noi am concurat,
avem dreptul să ne căutăm numele.
-Spuneţi-mi
cum vă numiţi, să vă caut eu! Cucoana deşi nu mai avea nicio treabă, nu voia să
se dezlipească din acel loc, mai mult din dorinţa de a le şicana pe cele două
provinciale. Îi era teamă că ele ar fi putut lua examenul.
-Nu doamnă, e trăirea, emoția, plăcerea
noastră să ne căutăm numele. Ieșiți naibi o dată! Iar dacă sunteţi curioasă,
stați pe margine, vă spunem noi ce am făcut, vom fi bucuroase să vă umilim.
Gabriela plusa. Îi tremura vocea. Ar fi vrut să fie cu adevărat amândouă
admise, să poată umilii toată liota de îmbuibaţi plini de bani cu odraslele lor
neputincioase.
Într-un târziu femeia uriaşă a
ieşit din zidul de oameni care era în faţa avizierului, dintr-o dată s-a făcut
o breşă pe care fetele, pregătite, au ocupat-o. Înfrigurate, voind să citească
toate listele dintr-o privire, fetele îşi căutau numele. La un moment dat s-au
întors una spre cealaltă şi s-au luat în braţe. Amândouă erau studente. Au
ieşit din zidul uman fericite şi ţinându-se de mână.
-Cum e
fetelor? Le-a acostat femeia cu cocul cât vârful unui munte. V-am spus eu că nu
reuşiţi? E greu. Copilul meu a făcut meditaţie la istorie cu profesori
universitari şi tot a căzut, dar bietele de voi venite din provincie fără
legături cu marile somităţi...
-Ştiţi ceva? Pentru la anul să
vină să-l medităm noi, fiindcă am reuşit. Suntem studente! Auziţi? Suntem
studente amândouă. Fetele dansau împreună de bucurie, în timp ce planturoasa
mamă se uita la ele consternată.
*
Era o toamnă căduroasă şi secetoasă. Colbul de
pe uliţe devenise gros, rarele maşini
care treceau, ocazional prin sat, făceau să se ridice un nor mare de praf.
Pentru câteva secunde nu se mai vedea nimic, praful intra în ochi, în gură, se
aşeza pe haina curată cu care oamenii se îmbrăcau în zi de sărbătoare ori pe
cămăşile murdare din cursul săptămânii. Norocul lor că maşinile erau rare,
camionul colectivului trecea mai des.
Emilia locuia pe „Vale” o uliţă sub forma unui arc de cerc faţă de drumul
principal. Rar intrau maşinile pe Vale. Când erau ploi drumul se acoperea cu
apă, atunci sătenii ocoleau prin grădini dacă aveau de mers la vecini ori pentru a ieşi la „Linia Mare” cum
era numit drumul principal.
Casa părinţilor Emiliei era ultima după ce intrai în
adâncul uliţei, apoi urmau câteva locuri virane unde predominau nucii, de aceea
uliţa se mai numea şi „Valea Nucilor, apoi iar începeau case. Era o uliţă
liniştită, doar gălăgia copiilor se făcea auzită.
Rar femeile se certau din diferite motive, multe dintre
ele erau puierile, mai mult îşi vărsau năduful neajunsurilor.
Era suficient ca o familie să-şi cumpere un aragaz pentru
ca vecinii să îl urască. Nu exista o solidaritate, din contră, era o întrecere
surdă, fiecare voia să aibă mai mult decât celălalt. Oamenii erau gospodari,
însă nu toţi câştigau la fel, și nici strânși la pungă nu se întâmpla să fie, de
aici și duşmănia.
Se apropia cu
paşi repezi ziua de 1 octombrie când trebuiau să înceapă cursurile
universitare. Emilia îşi făcuse din timp o listă cu tot ce îi trebuia. Ioana o
încuraja în ce voia să procure, era mândră că fiica ei era studentă, mai ales
la drept, puţini copii din sat urmaseră o facultate, însă niciunul nu ajunsese
jurist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu