Mierea amară

 

                                                                                                                                                                                                                    

                                          Copilăria

 

 

 

O după amiază târzie de vară. Aerul fierbinte era potolit de un vânticel ce se pornise din senin să răcorească torida seară de vară. Biata adiere abia de reușea să se facă simțită, așa de mare fusese canicula peste zi. Pe malul râului, într-un loc în care nisipul era fin, o femeie privea cu ochii ațintiți spre apus, acolo unde cerul se pupă cu pământul.  Soarele dispăruse pe jumătate, jumătatea uriaşă rămasă din soare dăduse foc cerului, cealaltă jumătate parcă fusese înghițită de  vârcolac.

Sufletul femeii tresărise când fusese înconjurată de umbrele înserării, apusul o marcase puternic. Dacă mâine nu va mai avea forţa să răsară? Dacă soarele va rămâne pentru totdeauna îngropat în pământul care părea că-l înghiţise? Cum se va mai lumina sufletul ei? De unde avea să mai primească căldură şi lumină? O, Doamne! Nu mă părăsi! Lasă-mă să sufăr în noaptea asta! Lasă-mă să plâng! Să-mi uşurez inima! Însă, nu uita Doamne, fă ca soarele să răsară din nou mâine, să-mi încălzească inima şi să-mi lumineze spiritul.

Alungă Doamne întunericul care mi-a cuprins sufletul, frigul care este în inima mea, adu-mi căldura care să-mi înflăcăreze trupul, să facă să-mi fiarbă sângele în vene! Doamne, ascultă-mi ruga, nu mă lăsa să mă zbat! Ajută-mă să mă înving, să alung frica din mine! Adu-mi Doamne pacea şi puterea de a iubi viaţa şi mai ales de a mă iubi pe mine!

Femeia privea pierdută cum soarele era înghiţit de vârcolac. Cu greu se ţinuse să nu alunece din locul în care se găsea direct în gura monstrului. Pentru o clipă s-a liniştit. S-a întins pe cearșaf, a închis ochii.

Frânturi de imagini au început să defileze, erau nelegate, haotice. Voia să se liniştească, a făcut un efort de voinţă, gândul a purtat-o când era la şcoală. După uniformă şi felul cum arăta era în ultimul an de gimnaziu. Avea părul brun pieptănat pe spate cu cărare pe mijloc şi împletit în două codiţe scurte care abia treceau de umăr în jos. La capătul codiţelor avea prinse fundiţe albe cu bucle mari. Uniforma, standard, lungă până la genunchi cu bluza albă și rochia bleu îi veneau bine.

Când a plecat de acasă s-a uitat în oglindă, avea buzele roşii şi umerii obrajilor la fel. Ochii negri ca tăciunii erau pătrunzători. Îşi aminteşte cum tânărul profesor suplinitor de matematică, abia ce terminase liceul, rămânea clipe întregi oglindindu-se în ochii ei. Era frumoasă ca un model cum s-ar fi zis în ziua de azi, atunci era la modă Sarita Montiel, toate fetele voiau să fie ca ea. Când ieşea prin sat, în afara şcolii, purta fustiţe foarte scurte, nu aveau mai mult de două palme lungime. Era conştientă de perfecţiunea picioarelor, bluzele, totdeauna mulate, scoteau în evidenţă sânii în formare, tari ca merele.

Duminica sătenii ieșeau la poartă, se strângeau pe policioara unui vecin și acolo, în acel miniparlament întocmit ad-hoc, luau la tocat  ce se  întâmpla prin sat. Priveau cu ochi critic tot ce nu le convenea lor și multe nu le erau pe plac. Nici nu aveau cum, majoritatea lucrau la colectiv, aici munca le era retribuită mai mult în produse și mai puțin în bani. Tocmai lipsa acută a banilor îi determinau să-și verse năduful pe oricine era oleacă mai răsărit decât ei.

    -Uite-o şi p-asta a Ioanei! Spuse una dintre cumetre ce sta pe o piatră mare lângă policioara pe care erau așezați vecinii mai în vârstă. Are fusta până la fund, mă mir că a lăsat-o mă-sa să plece aşa pe drum, o ştiu femeie aspră.

     -Auzi Filofto, da, fata ta cum a plecat? Avea rochia mai lungă decât a lui Emilia? Avea fustița la fel de scurtă și unde mai pui că a ta, sărăcuța, are și picioarele groase. De ce naiba vă place să râdeţi de copiii oamenilor? Vedeți-vă mai bine bârna din ochii voștri, apoi gunoiul din ochii celorlalți, o mustră una dintre  vecinele mai bătrâne ce avea basmaua neagră trasă mult pe ochii să-i apere fața de soare.

      -Nu râdeam bre, da prea se dau mari că tac-su lucrează în mină şi ea se înnoieşte în fiecare duminică cu câte o rochie, e drept că e de stambă, dar se pune că e nouă. Ce crezi că eu nu aş vrea să o port pe fata mea la fel? Nu am cum, nu îmi permite buzunarul.

-De ce vorbeşti cu răutate, Sando?  Nu vă lasă paharu.  Omu’ tău câştigă mult mai bine decât Ioniță al Ioanei. Doar că al Ioanei de la serviciu merge direct acasă, unde mai găseşte câte ceva de făcut prin curte până ce noaptea vine peste el. Al tău, dragul de el, de la serviciu trage direct  la bufet ca la fântâna de leac și nu pleacă de acolo până ce nu-l mătură, la ora închiderii, afară din cârciumă gestionarul. Vezi tu, maică, continuă sfătoasă bătrâna, acolo sunt rochiile fetei tale. Nu mai vorbiţi cu păcat! Vă vede Dumnezeu!

Bârfa continua de fiecare dată când trecea pe uliţa satului. Este drept că și ea era mândră, cu toate acestea  saluta pe toată lumea. Cei cărora ea binețe le da, aveau impresia că li se impunea un anumit respect. Oamenii îi răspundeau crispaţi, nu-şi găseau cuvintele, simţeau că fătuca cu mersul săltat, de parcă o frigea pământul sub  tălpi, are un ceva superior care îi obliga să se poarte cu respect.

Într-un din zile un bătrân a oprit-o în drum,  era pe băncuța din faţa porţii înconjurat de mai mulţi vecini, bărbaţi şi femei. O văzuse venind de departe, pe acea porţiune drumul era drept. Bătrânul, după ce copila i-a salutat, a întrebat-o :

-Fată, poţi să te opreşti puţin?

-Da, sigur că pot. Doriţi să mă întrebaţi ceva? Vocea fetei era lină, fără modulaţii, nu ştiai dacă se bucură pentru că a fost oprită în drum ori dacă este supărată.

-Eşti bucuroasă că de fiecare dată când mergi pe acest drum trebuie să ne dai „bună ziua?”

-Nu, nu sunt bucuroasă, dumneavoastră sunteţi aşezaţi pe policioare pe amândouă părţile drumului ori eu, când merg, trebuie să sucesc capul când într-o parte, când în cealalta pentru a vă saluta. Dacă aţi fi mai puţini, cu drag v-aş da „bună ziua. Acum o fac din obligaţie, dacă află mămica mea că am trecut şi nu am salutat, mă omoară cu bătaia. De aceea vă rog ca atunci când vă întreabă, pentru că are să vă  întrebe, să răspundeţi cinstit că v-am salutat, chiar dacă unii dintre dumneavoastră nu mă au la inimă.

-Auzi maică, de ce eşti aşa de mândră?

-Măicuţa mea mi-a spus să fiu mândră, fiindcă sunt deşteaptă şi frumoasă, mi-a mai spus să fiu, deasemenea, respectuoasă cu toată lumea. Fetiţa vorbea sigură pe ea, avea o anumită lejeritate în vorbire, cuvintele îi veneau fără ca ea să le caute. Avea exerciţiul discursului clar.

      -Da ce, fa, fata mea nu este la fel de deşteaptă ca tine? Şi nu ţine capul pe sus. E cu fruntea plecată şi nici fusta nu o are aşa de scurtă. Ce crezi fa, că nu au mai văzut bărbaţii picioare goale până la tine? Să îţi fie ruşine!

-De ce ai certat, fa, fata? Ce rău ţi-a făcut? Las-o să fie mândră, că tare-i frumoasă şi deşteaptă. Ai văzut acum când au terminat şcoala, la serbare, a fost prima pe clasă, fata ta parcă nu prea a fost strigată la premiu.

     -Nu are loc de astea, fiindcă mamele lor duc cadouri la profesori, nu mi-a spus mie copilul. A mea, mititica, se bazează pe capul ei. Femeia se lamenta, încercând să stoarcă o lacrimă din ochii pe care i-a șters cu colțul basmalei.

     -Să nu spui acasă ce am clevetit noi aici! Nu vreau să se supere părinţii tăi pentru vorbele noastre proaste,a închis bătrânul discuţia.

     Cum a intrat pe portița casei a început să plângă. Ioana, mama Emiliei, era o femeie încă frumoasă la cei 36 de ani. Nu prea înaltă, mai mult scundă, plinuţă, cu sânii mari, părul des, castaniu, pieptănat cu cărare pe mijloc. Avea două cozi groase şi lungi care ajungeau până la coapse și pe care le ținea strâns legate în coc.  Basmaua, care nu-i lipsea niciodată de pe cap, o purta legată la spate. Avea ochii verzi cu sprâncene castanii, groase, frumos arcuite, fără să folosească penseta. Gura avea buzele frumoase, iar  dantura, ca un şirag de perle, strălucea când zâmbea. Cum a văzut-o plângând, s-a apropiat de ea şi a întrebat-o cu voce aspră:

     -Ce ai păţit, de ce plângi? Ai probleme mari pe care nu le poţi rezolva? Îţi pleacă fata la şcoală la oraş şi nu ştii cum să procedezi, dacă să o ţii în gazdă, ori în căminul de fete la grămadă cu celelalte? Asta, bineînţeles, dacă va lua examenul. Vorbeşte! Cum te-am învăţat? Să strângi din dinţi şi să nu îţi arăţi slăbiciunea! Tu vii cu lacrimile târâş prin tot satul, făcând noroi din praful drumului...? Doar cei fără de speranță plâng. Lacrimile tale să curgă doar de fericire.

-Nu mă certa! M-a oprit taica Gheorghe, ăla bătrânul al lui Filip. O femeie m-a lăudat. Alta, cață de gură, care are pe fiică-sa în clasă cu mine, m-a bârfit.

     -Şi de ce plângi? Ioana se uita la ea cu asprime.

     -Pentru că m-a bârfit, a spus că nu am luat premiul întâi pe merit, că mă înnoiesc în fiecare duminică şi multe altele de acest gen.

-Tu, fată, să nu te bucuri de laudă. Cuvintele de preţuire pot ascunde multă ură învelită în poleială. Cine te laudă, nu înseamnă neapărat că te iubeşte. Un elogiu e posibil să ascundă lucruri urâte. Ăla care te-a lăudat poate să aibă limba despicată, cu o parte să te laude şi cu cealaltă parte să te bârfească. Fereşte-te de asemenea oameni, sunt mai periculoşi decât ăia care te critică în faţă. Cine te-a criticat, fii atentă, că în bârfa ei există un sâmbure de adevăr. Mulţumeşte-i pentru asta, apoi ştii precis că acela care te-a bârfit îţi este duşman. Învaţă fată din toate întâmplările pe care le trăieşti, doar proştii nu înţeleg ce li se întâmplă şi nu iau învăţăminte din faptele zilei ce tocmai s-a încheiat. În viaţă să greşeşti o dată, dar să nu persişti în a face aceeaşi greşeală, dă-o naibii, sunt o mie de posibilităţi de a face noi greşeli. Nu asta este problema că greşeşti, ci faptul că nu înveţi din propriile greşeli. Emilio, să fii om integru! Urechea să-ţi fie ascuţită, să poată auzi orice ţi se poate pregăti. Eşti frumoasă şi deşteaptă, din toamnă mergi la şcoală mai departe, acolo pericolele vor fi la tot pasul. Dracul va lua diferite forme. Poate fi un băiat frumos, curtenitor, gentil, dar cu gândul să profite de tine, mai apoi să te părăsească. Tu în loc să faci o şcoală, te vei întoarce în sat cu un copil în braţe încărcată de ruşine. Banii, multe fete vor avea bani. Ele te vor invita în cercul lor, te vor îmbia cu o ceşcuţă de lichior, e dulce, însă te duce, te îmbată. Îţi va plăcea, te vei destrăbăla şi vei fi exmatriculată din școală, iar eu asemenea ruşine nu voi putea accepta. Am să te voi trimit în toată lumea Emilio, scumpa mea, doar la mine în casă tu nu vei mai călca. Multe vor fi tentaţiile, ocoleşte-le!

     Acum mergi şi învaţă! Peste câteva zile este examenul. Vreau să îl iei. Altfel, dacă pierzi, se vor adeveri vorbele femeii care te-a bârfit, cum că ai „luat premiul întâi pe bază de plocoane”.

     -Mămico, nu dau la liceul economic, vreau la uman, nu-mi place să fiu o contabilă care stă înţepenită într-un scaun.

     -Tu faci cum îţi spun eu, de la „teoretic” nu ieşi cu nimic, trebuie să faci o facultate, însă aici, la „economic”, după ce ai terminat, ai diploma în mână, ai o meserie fetiţo, îţi poți câştiga pâinea, asta este cel mai important. După ce termini liceul poţi să dai mai departe. Nu te va împiedica nimeni.  Ai să fi relaxată, pentru că nu ai să mai fi sub întreţinerea mea. Ascultă-mă, sunt singura care îţi vrea binele cu adevărat!

     -Nu am dreptul să fac ce vreau? Trebuie să mă dădăceşti matale toată ziua? Am terminat opt clase, sunt mare, gata, nu te mai băga peste mine!

     -Nu ţipa fetiţo, cât timp mănânci la masa mea,  te îmbrac şi-ţi pun casa la dispoziţie să dormi, cu alte cuvinte, cât timp depinzi de mine, eu te îndrum ce să faci! Când vei fi pe picioarele tale şi vei trăi din munca ta, îţi promit că nu am să mă  mai bag peste tine. Te voi lăsa să faci ce vrei. Până atunci, să nu-ţi aud gura! Ioana vorbea aspru, cu voce egală, nu se enervase, de altfel nu se enerva niciodată, în schimb era fermă, iar când spunea un lucru ăla rămânea.

     Emilia, cu capul în jos, spăşită a intrat în camera ei, după ce a plâns până s-a liniştit, a început să înveţe.

     A trecut focul examenului. Rezultatele au fost afişate trei zile mai târziu. Emilia era a doua pe listă. Reuşise! Se bucurase că trecuse cu bine peste primul examen din viața ei.

     Mamă-sa a fost bucuroasă, chiar a zâmbit, ceea ce se întâmpla foarte rar. Doar trei fete şi un băiat din clasa ei luaseră examenul la liceu, ceilalţi preferaseră şcolile profesionale. Mare bucurie în toată casa. Veniseră neamurile să felicite fata, Emilia se purta ca o regină, era plină de ea şi de importanţa ei. După ce Ioniţă le-a dat la fiecare câte o ceaşcă cu ţuică, au plecat cu toţi pe la casele lor, doar doi cumnaţi de-ai Ioanei nu aveau curajul să încerce din interior deschiderea portiţei. Femeia, ştiindu-le melicul, a căutat două sticluţe, a pus rachiu în ele, apoi le-a dat la fiecare câte una. Le vederea sticluțelor ochii cumnaților au început să licăre. Bucuroşi, au plecat spre casă. Din poartă, femeia le-a strigat:

     -Aveţi grijă, ţine-ţi drumul drept acasă, nu vă mai abateţi pe la prăvălie,  vă ajunge pentru azi!

     Fiind un eveniment special, au tăiat o găină. Sacrificarea unei orătanii în cursul săptămânii, era un fel de sacrilegiu. Ţăranii tăiau sâmbăta seara o găină să aibă pentru duminică. În restul săptămânii mâncau de pe brazdă, ceapă, roşii, salată, de la vaci lapte şi brânză, iar de la găini ouăle. În interiorul săptămânii, țăranii tăiau o găină doar dacă era găina bolnavă ori, Doamne ferește!, vreunul dintre membrii familiei se betegise. Dar pentru că Emilia era liceeană de acum, mama Ioana a luat hotărârea să încalce cutuma stabilită și să sacrifice porumbaca, era o puică de un an care se preta să fie pusă pe grătar. Bietul Ioniţă, tatăl Emiliei, nu a avut nimic de argumentat, doar a sacrificat pasărea.

      Masa a fost un festin, Emilia a mâncat ficăciorul şi o aripă să „zboare” de acasă când îi va veni ziua.