Mierea amară - cap. VI

 

    Răzorul din dreapta care delimita pământul Emiliei de al Stanei, era lat de 1,5 metri, aici erau plantaţi pruni graşi şi unul văratic. A intrat la umbra lor, o răcoare primitoare a învăluit-o în mod plăcut, iarba cosită proaspăt mirosea a flori de câmp. Emilia s-a întins pe pământ, a pus urechea pe iarbă să asculte glasul pământului, cum făcea când era copilă şi venea aici cu vaca la păscut.

   Ultima săptămână. Ioana era agitată, peste câteva zile fata ei urma să plece la Bucureşti, nu pregătise nimic. Voia să-i facă cozonac, biscuiţi, prăjituri care rezistau în timp.

    Emilia îşi cumpărase material din stambă să-şi facă rochii. Întâi îl băgase la apă să nu aibă surprize mai târziu. Materialul din care era făcută stamba, bumbacul, intra la apă la prima spălare, de aceea era obiceiul, pentru a nu a avea surprize după ce era rochia cusută, ca materialul să fie înmuiat, uscat şi călcat. După care putea fi cusută rochia fără probleme, fără teama că se va scurta la prima spălare.

    -Emilia, vrei să-ţi fac şi gogoşi să ţi le dau calde la tine?

    -Nu mămico, se vor umezi, nu se vor păstra bine. Gabriela abia aşteaptă cozonacii făcuţi de matale. I-au plăcut tare mult ceilalţi. A zis că face şi mama ei cozonaci buni, doar că ai noştri sunt mult mai buni. Care este secretul mamă?

    -Făina maică. Întâi dăm grâul la trior, să alegem neghina. Apoi grâul curat îl ducem la fabrică, aici este măcinat la valţ, nu la piatră ca în alte părţi. Eu folosesc drojdie proaspătă, nu uscată. 

     -Cântăreşti făina când faci pâinea?

     -Nu, la ochi. Am experienţă. Iau făina, o cern prin sita deasă într-o căpistere, apoi fac un cuib în mijlocul ei şi pun plămădeala. Amestec bine apa cu făina, şi drojdia, le las să se dospească, pun sarea și  frământ coca până când face bule de aer. O pun la crescut, iar după ce îşi dublează volumul, o mai frământ puţin să o dau înapoi după care o modelez. O fac rotundă ca soarele, ori împletită ca spicele de grâu. Le las puţin până încep să crească, pe urmă le introduc în cuptorul uriaş pentru pâine, însă nu înainte de a încerca temperatura vetrei cu mălai. Dacă vatra este bine încălzită, pun coca modelată pe cârpător şi una câte una le introduc în cuptor.

     -Mamă cum încerci vatra cu mălai? Emilia văzuse pe tatăl ei punând mălai, însă nu înţelese niciodată.

     -Când presar mălai pe vatră, trebuie ca mălaiul să facă scântei dacă vatra este încinsă, altfel scoate doar fum, atunci mai trebuie să facem focul.

     -Acum am înţeles.

     -După o oră trag cu cârpătorul o pâine afară, introduc un beţişor în mijlocul ei, dacă beţişorul iese curat, pâinea este coaptă, dacă mai are cocă pe el, o mai lăsăm să se coacă.

     Aşa treceau zilele. Era o toamnă secetoasă. Dimineaţa era răcoare, apoi soarele încingea tot cu căldura lui văratecă. În curte erau grămezi mari de porumb cules. Trebuia depănuşat, părinţii îl voiau aşa, spuneau că foile de pe știulete pot fi la iarnă o masă pentru animale. Seara se strângeau vecinii şi vecinele, dar şi flăcăi neînsuraţi, toți ajutau la curăţatul foilor de pe ştiuletele de porumb.  Ştuleţii curaţi erau urcaţi în pătul de către bărbaţi şi lăsaţi să se usuce până aproape de Crăciun, abia atunci puteau măcina din el.

    Mai erau trei zile până când Emilia urma să se întoarcă la facultate. Abia aştepta să se reîntâlnească cu colegii de grupă. Pe Adrian nu voia să-l întâlnească aşa îi spunea raţiunea. Îl trecuse la „foşti”. Nu se simţea în largul ei când îşi amintea de el.

    -Emilia, la poartă s-a oprit un grup de tineri, întreabă de tine. Par a fi nişte vagabonzi, vezi tu cine sunt. Ioana  s-a uitat îngrijorată la ea

    Fata a plecat de lângă mamă-sa, un cui i se înfipsese în inimă. Când a deschis portiţa, a văzut un grup de tineri cu raniţe în spate, îmbrăcaţi pentru drumeţie.

-Cine sunteţi? Fata era contrariată să vadă un grup aşa de mare de tineri străini la poarta ei, mai ales că nu locuia pe uliţa principală, pe unde ar fi putut să treacă eventualii excursioniști.

    -Suntem oameni buni, drumeţi prin satul tău. Te-am ruga, dacă se poate, să ne dai o cană cu apă şi o felie de pâine. Suntem însetaţi şi nemâncaţi. A vorbit unul dintre tineri ce părea a fi liderul grupului.

    -Intraţi în curte! Mergeţi acolo la umbră, luaţi loc pe bancă, am să mai aduc scaune. Emilia a lăsat musafirii să intre în curte, iar ea, îngrijorată, a alergat la mamă-sa să-i spună despre ce este vorba.

    -Mamă, sunt călători, mi-au cerut de mâncare şi apă. Ce ne facem? I-am poftit în curte. Mi s-a părut un gest creştinesc să omenim nişte oameni flămânzi şi însetaţi.

    -Bine ai făcut fata mea, să vedem ce le punem pe masă. Sunt mulţi, iar noi nu avem rezerve de alimente. Avem pâine caldă, pentru tine voi mai face mâine alta, acum să facem faţă flămânzilor picaţi de la drum lung și trimiși de Dumnezeu în curtea noastră. Vom lua din grădină roșii, câţiva ardei, iar din ouălele găinilor avem să facem o papară.  Tu, ca o bună gazdă, mergi şi stai cu ei. Te rog să duci o carafă cu apă rece din fântână şi o tavă cu pahare. Vezi, să scoţi apa din fundul puţului să fie foarte rece. Ioana glumea cu fiica ei, semn că nu o speria câțiva oaspeți picați pe nepusă masă.

     Tinerii se aşezaseră fiecare pe unde au găsiseră, singura condiţie fusese aceea ca locul să fie la umbra deasă a uriaşului păr.

     Emilia s-a apropiat de tineri, după ce le-a aruncat o privire furișă, s-a aşezat lângă cele trei fete, singurele care erau puţin mai departe de grupul numeros şi compact al băieţilor.

     -De unde sunteţi fetelor?

     -Din Brăila. Emilia a pălit, informaţia a luat-o pe nepregătite.

     -Cunoşti pe cineva din zonă, ori ai fost acolo? Fata care discuta cu gazda era înaltă, blondă, frumoasă, o privea pe amfitrioană într-un fel şăgalnic, cu greu îşi reţinea un zâmbet care părea gata să scape.

      -Da, am un coleg, este cu doi ani mai mare la facultate. Sigur că nu aveți de unde să-l știți, Brăila-i oraș mare.

      -Ai fi vrut să-l vezi? Sunteţi prieteni?

     -Nu ştiu dacă suntem. Aşa am crezut, acum sunt dezamăgită.

     -Nu este bine, niciodată nu ştii ce îţi poate aduce ziua de mâine. Trebuia să vă întâlniţi?

     -Da, aşa promisese. Mă doare, deoarece nu i-am cerut să vină în vizită, el a promis. Nu înțeleg de ce unii oameni fac promisiuni pe care nu le onorează. Cu atât mai mult cu cât nu le sunt cerute, în mod expres, aceste făgăduieli. Știi ceva? Nu sunt supărată, nu sunt nici dezamăgită, de ce aș fi? Prundul Ialomiței este plin cu pietre, una este mai mare, alta mai mică, una este rotundă, alta este plată, însă peste toate apa trece la fel.

    -Probabil şi el suferă de vreme ce nu te-a văzut.

    -Ştiţi voi ceva? Spuneţi-mi! Nu mă mai fierbeţi! Nu aţi ajuns întâmplător la mine, aşa-i?

    -Nu draga mea, a intrat în discuţie a doua fată, o satenă, cu ochii negri ca tăciunii. Uite cine este aici şi arde de nerăbdare să te îmbrăţişeze.

    Emilia a privit în direcţia grupului de băieţi. Din mijlocul lor, a ieşit, precum Afrodita din spuma mării, Adi. Cum a fost deconspirat s-a apropiat de ea, a îmbrăţişat-o în ropotele de aplauze ale celorlalţi băieţi şi fete.

    Ioana a fost surprinsă când a auzit aplauzele şi urările, nu înţelegea nimic. Pentru început a crezut că nu s-a mişcat destul de repede şi tinerii o grăbesc cumva. La o privire mai atentă a văzut că fata ei este în braţele unui băiat care o săruta. Nu a zis nimic, va avea mai târziu grijă să o întrebe cine este tânărul.

    Adi s-a desprins uşor din braţele Emiliei, după care, de faţă cu ceilalţi i-a spus:

    -Iartă-mă, pentru că nu am venit până acum, ei sunt vinovaţi!

     -Nu te scuza, eu nu ţi-am cerut să vii, prin urmare nu erai obligat. Nu ştiu cine este vinovat. Nici nu mă interesează. Știu doar că, eu dacă promit ceva mă ţin de cuvânt. Chiar dacă trebuie, pentru a-mi îndeplini angajamentul, să mut munţii din loc.

     -Noi l-am corupt, a ţinut unul dintre băieţi să îi ia apărarea. El ne-a spus de făgăduiala făcută ție în legătură cu vizita. Atunci noi, gaşca, nu am vrut să-l lăsăm.

     -De ce? A întrebat Emilia contrariată? Ce interes aveaţi?

     -Tot timpul ne vorbea doar despre tine, am înţeles că era îndrăgostit. L-am purtat cu noi să-i testăm iubirea. Abia când am văzut că este incurabil, am hotărât să-l aducem aici împreună cu iubirea din sufletul lui.

     -Nu m-aţi convins, dacă în viaţă are ceva de rezolvat trebuie să vă întrebe pe voi dacă să facă  ori nu un lucru? El nu poate? Nu este capabil să gândească singur? Emilia era de-a dreptul revoltată. S-a întors spre Adi, din braţele căruia se desprinsese cu câteva minute mai devreme, l-a privit în ochi şi fără răutate, cu o voce neutră, a început să-i vorbească:

     -Adi, mă bucur pentru că ai fost așa de bun și mi-ai dat posibilitatea să te văd. Mă bucur fiindcă i-am cunoscut pe prietenii tăi. Însă, trebuie să mă înţelegi, pentru mine de acum încolo nu vei fi decât membrul unei găşti de care depinzi ombilical. Suntem colegi la facultate, atât! Acum vă rog să mă scuzaţi, voi aşezaţi-vă la masă, eu şi mămica mea vă vom servi mâncarea, nu vor fi feluri alese, ce am putut încropi, însă în mod cert vă va potoli foamea.

    După plecarea Emiliei, Adi şi-a apostrofat colegii:

     -Vedeţi ce mi-aţi făcut?

     -Fii cuminte! Abia te scăpăm de o viitoare scorpie. Ai văzut ce concluzie a tras? Bă, pe asta nu o ţii în frâu.

    -De ce crezi Luciane că femeia trebuie ţinută în lesă? Anca, o minune blondă, cu ochii albaştri și faţa prelungă, posesoarea unor buze senzuale, îl privea, pe cel care se considera un fel de mascul alfa al grupului, cu uşor dispreţ. 

    -Simplu, femeia trebuie să stea cu basmaua pe cap, şorţul în faţă şi ochii în cratiţă. Înalt, bine legat, părul lung şi negru îi ajungea la umeri. Tănârul îi privea pe toţi din înălțimea înfumurării sale.

    -Vom avea şi noi meserii ca şi voi, bărbaţii. Vrem, nu vrem, trebuie să fim colegi, să ne desfășurăm munca împreună.

     -Este adevărat. Cu toate acestea voi, femeile, trebuie să priviţi ca pe un privilegiu, ca pe o onoare faptul că veţi putea munci alături de bărbaţi, aveți grijă, totuși, să vă considerați tot timpul nişte tolerate. Într-un fel să mulţumiţi comuniştilor că v-au dat voie, v-au încurajat chiar, să aveţi posibilitatea de a învăţa şi a profesa alături de noi masculii. Faptul că avem să fim colegi la muncă nu presupune neapărat lipsa voastră din bucătărie și noi să mâncăm la cantină. Nu femeie, voi va trebui să pregătiţi în continuare mâncarea, să spălaţi, să aveţi grijă de copii, etc.

     -Şi voi, bărbaţii?? Fata era tare supărată de modul misogin în care se comporta băiatul pe care toţi îl considerau liderul grupului. Era uimită cu atât mai mult cu cât îl cunoştea de mult, fuseseră colegii de clasă. Cu ce crezi dragule că eşti mai bun decât mine? Anca l-a privit în faţă provocator.

     -Mintea de bărbat este mai cuprinzătoare, mai iscoditoare, dovada stă în faptul că, deşi femeile, numeric, sunt mai multe în lume, bărbaţii sunt aceia care conduc lumea. Oamenii de litere şi de ştiinţă cei mai mulţi sunt din rândul bărbaţilor. Lucian avea privirea năucitoare, era sigur că îi dăduse lovitura de graţie.

    -Da, da, ai dreptate! Aminteşte-ţi că tot timpul am fost mai bună decât tine în şcoală. Acum nu mai suntem colegi, dacă eram în continuare, tot eu eram mai bună decât tine. În ce priveşte afirmaţia ta, ai dreptate,  sunt mai mulţi bărbaţi oameni de ştiinţă şi conducători din simplul motiv că femeile nu au fost primite în rândul elitelor. Ştiinţa a fost considerat un apanaj al bărbaţilor. Nu uita că din spate, din cele mai vechi timpuri, femeile au condus bărbaţii. Politica se face în pat, iar acolo femeia este regină.

    -Voi, femeile, nu înţelegeţi că rostul vostru este să alintaţi bărbaţii, să faceţi copii, să-i educaţi şi în general să vă ocupaţi de toate treburile domestice?? Acest fenomen, apărut mai nou, care vă dă prilejul să învăţaţi carte este doar pentru a putea întreţine o discuţie în societate şi a ajuta copiii să-şi facă corect temele pentru şcoală. Am pretenţia ca atunci când vin acasă, femeia să-mi sară de gât cu zâmbetul pe buze. Prima întrebare să nu fie de genul: „iar ai stat cu băieţii la bere?” Ci să sune aşa: „bine ai venit, iubitule”, indiferent de ora la care sosesc acasă, „vrei să să îţi pun să te speli, apoi să mănânci? Pentru tine scumpule am ţinut mâncarea caldă.”

    -Tu, Luciane, vorbeşti serios? Anca era bulversată, nu-i venea să creadă ce aude.

    -Da, foarte serios! Am crescut într-o casă în care ordinea era firească. Tata ordona, mama executa fără să crâcnească. Să-ţi dau un exemplu scumpo: într-o seară tata a venit târziu de la cărciumă. Era afumat bine. Mama, Dumnezeu să o odihnească în marea Sa milă, cum l-a văzut că a intrat pe uşă s-a grăbit să-i ia haina. Afară ningea viscolit, era o vreme câinoasă. A pus haina tatălui pe scaun, după care a continuat să-l ajute să se dezbrace. După ce l-a scăpat de toate hainele pline de zăpadă, l-a poftit la masă. Tata a văzut, chiar dacă era beat, că mama nu-i scuturase haina de zăpadă. Fără nici un cuvânt a luat-o la bătaie. A bătut-o cu centura care-i susţinea burta enormă ce se revărsa veselă peste curea. A prins capul mamei, l-a băgat între picioarele lui şi cu catarama centurii a bătut-o peste fund până ce s-a umflat ca o pâine  şi a devenit vânăt ca porumbele. O săptămână mama nu s-a putut aşeza pe scaun. Când a scăpat din mâna lui i-a zâmbit de parcă primise cel mai mare cadou, doar o clipă a întors capul într-o parte şi şi-a zis în barbă: „Doamne, este mai rău decât vremea de afară!” O să-mi spui că era masochistă, că îi plăcea, nu scumpo, dacă nu i-ar fi zâmbit ar fi bătut-o mai mult şi mai rău. Nu l-a părăsit, nu avea unde să se ducă. Mai era o cutumă, dacă pleca de la bărbat risca să se facă de ruşine, ar fi fost damnată de societate. „Femeia trebuie să sufere la bărbat, dacă vrea să fie în rândul lumii, altfel nu are decât să se facă curvă” sună un proverb.

    -Aşa vezi tu viaţa în doi? Anca îl privea cu groază pe fostul ei coleg de clasă.

    -Cum ai vrea? Femeia să-mi facă program? Să-i cer voie să merg unde vreau şi am chef? Lucian privea cu dispreţ nedisimulat fata din faţa lui.

     -Cum ar trebui să fie femeia?

     -Ascultătoare şi supusă.

     -Lucian, va avea şi ea serviciu. Are  să muncească la fel ca şi tine, cum să te porţi cu ea ca şi cum ar fi un sclav?

     -Ai prefera să o iau cu mine la cârciumă să bem câte o bere ori să mă ia de braţ şi să mă ducă direct acasă, să ajung de râsul prietenilor?

     -Cine este mai important pentru tine? Nevasta sau prietenii?

     -Prietenii. Dacă nu faci ca ei, te bârfesc.

    -Una dintre cela mai mari nerozii ale bărbaților este aceea de a pune părerea prietenilor peste datoria lor de soț și părinte. Adevăratul prieten este acela care te îndeamnă să mergi acasă la familie și nu să pierzi timpul în cârciumă, a intervenit cealaltă fată care tăcuse până atunci.

    -Ai bate nevasta vreodată? Ochii albaştri ai Ancăi erau măriţi, nu înţelegea cum putea un om tânăr cu multă învăţătură să gândească aşa de primitiv.

    -Sigur, prima bătaie o va primi în noaptea nunţii. Lucian era stăpân pe el, simţea că este privit cu admiraţie de băieţii din jurul lui.

    -Cum  să o baţi în noaptea nunţii? Eşti nebun? Fata era îngrozită.

    -Nu! Nu sunt! Este o măsură preventivă. Trebuie „să rup pisica”, să înţeleagă cu cine are de-a face.

    -Îi vei spune din timp ce o aşteaptă?

    -Nu, va fi surpriza mea.

    -Şi dacă pleacă şi te lasă??

    -O bat ca lumea, cel puţin să ştiu pentru ce pleacă.

    -Ce fel de om eşti?

    -Unul normal care nu acceptă ca femeia să fie egală cu bărbatul. Cu emfază a încheiat discuţia, apoi s-a retras în mijlocul băieţilor care l-au primit cu urale ca pe un adevărat lider.

    Ioana, pitită după cuptorul de pâine, ascultase toată discuţia,  tocmai voia să iasă când Anca a întrebat:

    -Adi, tu eşti de acord cu el?

    Băiatul s-a uitat pe furiş în jurul lui, nevăzând pe nimeni străin a răspuns cu un rânjet:

    -Nu vreau să vorbesc despre asta aici, în curtea asta.

    -O iubeşti? Tremuri când auzi numele ei? Anca îl privea neliniştită, îl ştia apropiat de Lucian.

    -Îmi place mult! Nu ştiu dacă este iubire.

     Ioana nu a mai putut rezista, teama că va auzi lucruri grave, a făcut-o să părăsească ascunzătoarea.

    Toată discuţia tinerilor a dus-o cu gândul în vremea când era fată în casa părintească, multe suferiseră ea și fraţii ei, dar mai ales mamă-sa. Tatăl său de câte ori venea beat, găsea motiv de ceartă. Mamă-sa trebuia să fugă să se ascundă până ce îl lua somnul. A doua zi îl certa, însă el nu îşi amintea nimic de nebunia din timpul serii provocată de băutură. Calm, pregătea căruţa pentru muncă şi împreună cu toată familia, nu rămânea nimeni acasă indiferent de vârstă, plecau la munca câmpului.

    În casa socrului găsise o oază de linişte. Acolo nu se certa nimeni. Dacă apărea o problemă şi apărea, era rezolvată în linişte. Socrul fuma mult, avea mustăţile îngâlbenite de tutun în dreptul nărilor, îi privea pe toţi fără să scoată un cuvânt, când se înfierbântau cu discuţia,  ridica uşor mâna, rotea privirea severă asupra tuturor, după aceea le spunea cum aveau să procedeze. Dacă era bine ori rău, nimeni nu mai comenta.

    Emilia, cum l-a văzut pe Adi, l-a iertat. S-a bucurat de faptul că s-a ţinut de cuvânt, chiar dacă în al doisprezecele ceas. Nu-i plăcea că se lăsase condus de ceilalţi, însă spera ca în timp să îl poată modela așa cum îi plăcea ei să fie un bărbat. Aşa cum maica sa îl fasonase pe taică-su.

     Emilia împreună cu Ioana au pus mâncarea pe masă, pe care tinerii, flămânzi, lihniţi chiar, aşteptau să o mănânce.

    -Vă rugăm să ne iertaţi, nu am fost pregătiți, nu am găsit  bucate mai bune, atâta am putut încropi într-un timp aşa de scurt. Vă asigur însă că sunt puse cu toată dragostea noastră. Altă dată când mai veniţi, vă rog să mă anunţaţi din timp să vă pot primi regeşte.

                               *