La mulți ani 2026

 

   Anul 2025 poate fi comparat cu anii din perioada interbelică în care au existat așa numitele „curbe de sacrificiu”. Și atunci, ca și acum, greul datoriei a fost pus pe umărul poporului truditor și nu pe cel al conducătorilor și bogătașilor. Anul ce tocmai și-a dat obștescul sfârșit va fi un an care are să intre în categoria anilor negri pe care România i-a traversat de-a lungul istoriei.

   Suntem nevoiți să suportăm poverilor unor biruri, care ar trebui să redresese un picuț bugetul, fără să ni se spună ce s-a făcut cu aceste  sute de miliarde de euro. Pentru ce a fost nevoit statul român să îndatoreze Țara cu aceste uriașe sume de bani?     Să fim serioși, nu s-au împrumutat nici să plătească pensii și salarii și nici chiar pensiile nesimțite. Mai repede cred că s-au împrumutat pentru a avea ce fura.

                                        Mă opresc aici.

                                     La mulți ani 2026!

                               Dumnezeu să apere România!

 

136 de ani de la moartea lui Ion Creangă

 

    31 decembrie 1889, ziua în care a decedat marele scriitor și povestitor Ion Creangă. Acest hâtru moldovean cu părul bălai, așa cum singur se descrie în minunatele lui „Amintiri din copilărie”, ne-a lăsat o mulțime de povești și povestiri pline de înțelepciune populară. Datorită marelui său prieten, Mihai Eminescu, I. Creangă va citi scrierile sale în fața marilor scriitori ai epoci reuniți în asociația culturală „Junimea”.

    Nu știu cât de mult se mai studiază în școli Ion Creangă, însă lipsa studierii operei lui, face ca viitorul să fie mai sărac din punct de vedere cultural.

    Ion Creangă, alături de Eminescu, Alexandri, Slavici, Caragiale, etc. formează cununa scriitorilor clasici ai literaturii române.

     Dumnezeu să-l odihnească și să-l țină la Dreapta Sa!

Mierea amară. cap XII

 

-Nu ştiu dacă va dori să vină, poate, ştiind, că rugămintea vine de la dumneata, să o pot convinge. Emilia s-a apropiat de geam, a tras perdeaua puţin să poată privi afară. Acoperişurile sunt pline cu zăpadă, casele sunt mici cadouri aşezate sub uriaşul brad care este cupola cerească. Nu mai ninge, stelele, licuricii nopţii, veghează să avem o noapte liniştită. Tată, fata s-a întors cu faţa la socru, îţi promit că mama, mâine seară, va fi aici şi împreună cu mine o vom îngriji pe doctoriţa Amalia Păsculescu.

     -Îţi mulţumesc! Mă grăbesc să merg la spital. Ai ceva de mâncare, îmi este foame, iar acasă nu am găsit decât mezeluri, urma să gătească azi.

     -Nu ştiu, nu gătesc doar pentru mine, Adi mănâncă la dumneavoastră, ori îi pregăteşte doctoriţa mâncare, aici, pentru el. Pentru mine, nu avea sens să gătesc. Haidem în bucătărie, găsim noi ceva.

Am câteva ouă, din ele am să pregătesc o omletă, cu un praf de sare, apoi condimente să le aromăm gustul, va fi un deliciu pe care avem să-l mâncăm amândoi.

    -Adi nu mănâncă cu tine? Ce tot spui acolo? Victor era uimit de ceea ce spunea nora lui. Nu am ştiut, acum am aflat. De ce nu mi-ai spus în rarele noastre discuții?

    -Am crezut că dumneata ştii şi nu am vrut să intervin. Emilia era bucuroasă, de acum va avea cel puţin un aliat.

    Au mai discutat un timp după ce s-au bucurat amândoi de cină, dacă nu bogată, cel puţin gustoasă.

    Într-un târziu Victor a plecat după ce a sărutat gazda pe frunte şi i-a mulţumit încă o dată pentru cina minunată.

     A doua zi seara Emilia era la gară împreună cu Victor, Adi rămăsese acasă cu mamă-sa. După pupăturile de bună regăsire, Ioana a întrebat de sănătatea Amaliei. Victor a pus-o în temă cu tot ce trebuia să ştie şi ce o aştepta de acum încolo timp de o lună şi jumătate. În Pobeda lui Victor era o căldură moleşitoare, discuţia era aprinsă, dar nu se simţea o mare compasiune pentru Amalia în glasul nici unuia dintre pasageri, totuși, parcă toţi într-un consens nu o blamau.

         După parcarea maşinii cei trei au intrat în casă. Camera în care se afla Amalia era pe dreapta holului lung şi larg din care se intra în toate camerele şi din capătul căruia pleca o scară din lemn în spirală până la mansardă unde se afla uscătorul şi o mică cămăruţă pentru locuit.

         Victor a bătut uşor în uşă, din interior s-a auzit un „intră” spus cu glas gutural.

         A intrat  întâi doctorul, urmat de cele două femei, la vederea cărora Amalia a izbucnit:

        -A, doamna Ioana, ţăranca noastră, mama ţărăncuţei cu care mă pricopsii de noră. De ce aţi venit scumpelor? Să vă bucuraţi de nenorocirea care a dat peste mine? Nu vă este ruşine, să daţi buzna peste o femeie infirmă? De ce le-ai adus nenorocitule, să joace tontoroiul pe neputinţa mea?

      -Nu am venit să mă bucur de nenorocirea dumneavoastră, sunteţi doar un om lovit de năpastă, un om căzut care are nevoie nemijlocită de ajutorul cuiva, cu toate acestea, vă rog să înţelegeţi bine rolul meu şi al fiicei mele în situaţia dată. Nu vă voi jigni cu nici un cuvânt, dar nu voi suporta nici măcar o privire aspră din partea dumneavoastră. Dacă ne-am înţeles, rămân şi vă ajut cu tot sufletul, altfel, plec imediat!

      -Victore, de ce mi-ai adus nenorocitele astea pe cap? Nu este suficient că nu pot uita modul în care mi-au devenit rude? Nu este suficient că ţăranca asta prefăcută îmi este cuscră, deşi îmi este greu să accept? Cum crezi că mă voi simţi să stau 12 ore cu Ioana pe cap? Ia-le de aici şi du-le unde a dus „mutu iapa  şi surdu roata”, ori mai bine, unde „ a înţărcat dracu copiii”.

       -Amalia, fă bine şi ieşi din transă, uită-te la tine, nu te poţi mişca, nu te poţi folosi de mâini. Dacă se îndura dracul de tine, atunci când te-a aruncat pe scări, îţi lăsa măcar o mână bună şi tot era mai bine. Ai fi putut să mănânci singură şi să te ştergi la fund. Eşti ca o legumă, nu te poţi ajuta absolut de loc. În loc să mulţumeşti cerului, fiindcă a trimis pe cuscra la noi să facă pentru tine, ce nu poţi tu face, o alungi? Ce fel de om eşti? Chiar aşa mulţi draci sălăşuiesc în tine? Femeie, cât ești de doctoriţă şi cât de prieten sunt cu doctorul Cerchez, nu a fost suficient să te mai poată ţine în spital, după ce ţi-ai pus în cap tot personalul. Încearcă să te comporţi ca un om aflat în suferinţă şi vei găsi înţelegere.

      -Alungă afurisitele astea de aici, angajează o infirmieră şi totul va fi bine. Amalia privea rugător spre Victor, pentru prima dată o lacrimă s-a insinuat sub geana ochiului stâng, situaţia în care se găsea o făcea să se simtă într-o stare umilitoare.

      -Ştii bine scumpo că nimeni nu vrea să vină să lucreze pentru tine, ai reuşit să-ţi faci un renume foarte prost. Am încercat să ademenesc două infirmiere de la secţia mea, m-au refuzat politicos.

       -Şi nu le-ai dat afară? Încă mai lucrează în spital? Nenorocitele! Au făcut front comun împotriva mea. Acum îmi dau seama cât de mult mă urăsc doctorii, ştiu că sunt mai deşteaptă decât ei, doar ei au influenţat infirmierele împotriva mea.

       -Eşti paranoică, ce treabă au doctorii din spital cu o generalistă? Tu, cu mândria, îngâmfarea şi intoleranţa ta ai alungat oamenii de lângă tine. Tu îi izgoneşti, nu ei fug. Fii bună şi nu te mai plânge împotriva oamenilor! Oamenii te iubesc, trebuie doar să ieşi din cochilia trufiei tale nemăsurate şi să priveşti în jur cu dragoste peste tot ce te înconjoară. Lumea nu este formată doar din tine şi fiul tău, nu sunteţi voi centrul universului în jurul cărora trebuie să graviteze ceilalţi. Când vei înţelege acest lucru, vei fi o femeie fericită.

        -Bine, să rămână ţăranca aici, fiică-sa poate pleca. Să aibă grijă de copilul meu! Să potrivească apa în cadă să nu răcească, însă nici să se opărească. Mâncarea să nu fie prea grasă, nici prea slabă, nici rece nici fierbinte. Feliile de pâine să le tai subţiri, cuţitul să-l pui la masă întotdeauna în dreapta şi furculiţa în stânga, dacă le greşeşti locul, nu va mai mânca. Doamne, câte trebuie să o învăţ!

          -Emilia, când îţi faci mâncare pentru tine, să-i faci şi lui. Dacă mănânci în oraş, să-şi facă să mănânce, dacă îi este foame, slavă Domnului, el încă are ambele mâini. Mama lui a reuşit să facă un handicapat din Adrian. Nu-l alinta, amândoi munciţi la fel! Adrian este un copil normal, doar nebuna asta nu l-a lăsat să trăiască ca orice om. Ar fi fost în stare să-l ţină sub fusta ei toată viaţa. Tu, nu-l alinta, găsiţi soluţii să vă ajutaţi reciproc!

      -Nemernicule, o înveţi să-mi distrugă copilul? Asta a fost ideea când ai chemat-o pe Ioana? Ai vrut ca împreună cu ţăranca asta mică să mă puneţi cu botul pe labe pe mine şi pe băiat? Mânca-l-ar mama! Nu ai fost în stare Victore să mă învingi. Profiţi de nenorocirea care a venit peste mine să mă pui la zid  împreună cu băiatul meu.

       -Nu te amăgi, nu vrea nimeni să te pună la zid, nu înţelegi Amalia, mai mult decât te-a bătut Dumnezeu acum, nu te mai poate bate nimeni? Eşti un om înfrânt, nu din cauza mea, ori a cuscri, nici chiar din cauza doctorului Cerchez, ci din cauza propriei vanităţi, a trufiei şi îngâmfări. Dacă ai fi mers puţin mai atentă, adică priveai pe unde calci şi nu umblai cu capul pe sus din teama să nu-ți vadă ochii vreun muritor, astăzi erai bine, nu infirmă în pat şi nevoită să trăieşti 45 de zile la mila celorlalţi.

       Amalia pălise la faţă, se frământa, nu mai scosese nici un cuvânt de câteva clipe, toţi crezuseră în luciditatea doctoriţei care înţelese în cele din urmă necesitatea de a-și accepta soarta, mai ales prin faptul de a nu putea învinovăți pe nimeni pentru năpasta sa. Ioana a privit-o mai atentă, i s-a părut ciudată schimbarea bruscă suferită de bolnavă.

       -Cuscre, te rog să ieşi din cameră, doamna doctor are nevoie de ploscă.

       După ieşirea doctorului din cameră, Ioana a luat plosca de sub pat, a dat uşor la o parte pledul care o acoperea pe Amalia şi împreună cu Emilia s-au chinuit să-i pună plosca. După mult efort au rezolvat problema.

      -Doamna doctor trebuie să vă spălăm, va trebui să vă lăsaţi dezbrăcată.

      Fără să scoată nici un cuvânt doctoriţa s-a lăsat spălată şi primenită de către cuscră şi noră, cele două fiinţe pe care le ura din tot sufletul.

      -Acum veţi rămâne singură, merg la bucătărie să fac de mâncare, când va fi gata, vă aduc să mâncaţi, până atunci staţi liniştită!

      Femeile tocmai voiau să iasă când uşa s-a deschis şi în dormitorul uriaş, unde se afla doctoriţa, a intrat Adrian:

       -Unde plecaţi? Voiaţi să o lăsaţi pe mama singură? Mai spuneţi că sunteţi creştine!

       -Bună seara Adrian, mă aşteptam să mă saluţi, nu să mă cerţi. Hai Emilia, lasă-i în pace!

        Adrian a rămas în prag, nedumerit, privind în urma celor două femei care coborau scările.

      -Lasă-le în pace! Au venit să-mi mănânce zilele! Cine dracu le-a adus în casa mea? Amalia fierbea de mânie, voia să se ridice din pat şi să plece.

     -Stai liniştită mamă, ştii că nu poţi să mergi! Las-o pe soacră-mea să te ajute, până la urmă şi fiică-sa stă în averea făcută de tine. Aşa se plăteşte, poartă-te cu ea ca şi cu o slugă, nici nu este altceva. M-am uitat la ele adineauri, câtă aroganţă? Indiferent ce îţi pregăteşte de mâncare şi cum se comportă cu tine, să nu laşi garda jos. Acum am înţeles, nici Emilia nu este departe de Ioana. I-a intrat în cap că este mare avocată, este un rahat cu ochi, a prins un dosar pe care l-a speculat cum trebuie. Acum vuieşte baroul. Ştii măicuţa mea cum o laudă avocații pe Emilia? „S-a născut o nouă stea în barou”. Nu o mai suport. Era pornit împotriva Emiliei. Câştigase un proces de răsunet. Adrian fusese rugat să reprezinte acuzatul în proces, însă, după ce s-a uitat în dosar, a refuzat, i-a fost teamă că va pierde. Rudele acuzatului au angajat-o pe Emilia, el a sfătuit-o să renunţe, să nu se bage acolo unde el nu primise oferta, nu l-a ascultat. Pentru Emilia, la fond, a fost un adevărat triumf, acuzatul, clientul ei, fusese absolvit de orice vină. Succesul de care s-a bucurat când a câştigat procesul, l-a făcut pe Adrian să o urască. Se simţea umilit. Mândria lui fusese ştirbită, deşi ,în mod oficial nimeni nu îi aducea nici o învinuire.

      -S-a urcat scroafa-n copac, dragul meu. Cine ştie cum a câştigat? Amalia îl privea pe Adrian cu un zâmbet în colţul gurii care putea însemna că Emilia s-a folosit de farmecele personale.

      -Nu te gândi la asta, e cel mai al dracului judecător, nu se pretează la nimic. A câştigat pe cinstite, a căutat şi a găsit probe. Asta este, recunosc că a fost bună, însă nu mă împac cu ideea. Mi-a luat coroana din mână, de fapt eu am dat-o de frică. Măicuţă, afurisită muiere am. De la un timp nici nu se mai culcă cu mine. Mă respinge, delicat, e drept, „ba are migrenă, ba e în perioadă, ba e obosită, mai ales când veneai tu la noi. Cum tu erai tot timpul, la fel mă îndepărta şi ea. Îmi este foame, ai ceva de mâncare? Adrian s-a apropiat de mamă-sa, a sărutat-o pe frunte şi pe gipsul de la mâini. Cine îmi mai dă mie să mănânc?

       -Nu am nimic puiul mamei, urma să fac mâncare, când s-a întâmplat necazul. Vezi că sunt ţărăncile la bucătărie, poate vor găti ceva şi mie îmi este foame.

       În bucătărie, Ioana era aproape gata cu mâncarea. Pregătise o friptură din carne de pui şi o supă din legume. Femeia ţinuse cont de situaţia delicată în care se găsea Amalia şi nu vrusese să-i forţeze stomacul.

       Cu chipul plin de lumină şi vocea blândă şi moale ca o haină de hermină, Ioana s-a adresat Amaliei:

       -Doamna doctor, dacă vreţi să mâncaţi, v-am adus masa.

       -Cum să mănânc nebuno, nu-mi vezi mâinile rupte? Îţi râzi de mine? Ochii negri păreau tăciuni aprinşi, faţa i se congestionase.

       -De ce vă enervaţi, vreţi să damblagiţi? Eu vă dau să mâncaţi cu mânuţele mele. Ioana era calmă, faţa era o lumină vie prin care respira bunătatea.

       -Vezi că în dulăpiorul de aici de la capul patului este o sticlă cu spirt, ia-o şi dezinfectează-te! Nu vreau să mă infectezi. Vă ştiu eu pe voi ţărăncile astea parvenite, sunteţi doar cu ochii după furat, nici măcar nu vă spălați pe mâini, nu vă pasă de stăpâni. Amalia se zbătea ca într-un coşmar, ar fi vrut să se repeadă la cuscră-sa să-i smulgă zâmbetul de pe buze, să-i fure lumina de pe faţă cu suflet cu tot. O durea bunătatea ei. Realiza că a pierdut războiul cu Ioana.

       -Să ne înţelegem cuscră. Am venit aici la rugămintea fetei mele şi a cuscrului. Nu am avut nici o dorinţă să-ţi miros fecalele şi nici să-ţi ascult vorbele mai împuţite decât rahatul dumitale de femeie din înalta societate. Dacă nu mă vrei în preajmă, ori continui să mă jigneşti, plec! Te las singură să te zbaţi în propria mizerie! Cât crezi tu că voi suporta istericalele tale de femeie dornică de armăsar? Opreşte-te, ori îţi pun ţucalul în cap!

         Amalia înlemnise, a privit cu teamă la Ioana, parcă voia să se convingă că ea vorbise. Nu i se părea că recunoaşte în femeia dreaptă, demnă, cu părul pieptănat cu cărare pe mijloc şi basmaua pe cap, cu faţa radiind bunătate, pe Ioana care o înfruntase cu atâta curaj.  

        -Mănânci? Se răceşte mâncarea, eu nu o mai încălzesc!

        -Am ascultat din spatele uşii, aşa vorbeşti dumneata cu mama? Avea dreptate măicuţa mea când spunea că sunteţi două ţărănci care nu vă veţi emancipa niciodată. Pleacă! Îi dau eu să mănânce!

    -Dragul meu, mă uit la voi şi nu vă văd ochii, ci doar  găuri din care priveşte  întunericul. Nu vă cunoaşteţi interesul. Voi vă certaţi cu acela care vă hrăneşte? Vă las suflete găunoase. Sunteţi atât de reci şi egoişti încât, în prezența voastră, îngheaţă până şi focul din sobă. Nu am greşit cu nimic în faţa lui Dumnezeu, pentru a vă suporta mitocăniile. Dacă peste noapte aveţi nevoie de mine, sunt în bucătărie, mă întind pe canapea. Dimineaţă plec, vă las să vă descurcaţi, poate eu încurc buna conlucrare dintre voi. Tinere, dacă nu îţi revi şi mergi tot pe acest drum, se va înfunda şi nu vei mai ajunge la fata mea. Nu o meriţi!

         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre războiul din Ucraina

 

    Se vorbește continuu despre război. Se discută fără oprire despre confruntările armate. Se lansează cu ușurință, pentru întreținerea războiului din Ucraina și pentru a putea întâmpina un altul în Europa, sume fabuloase, enorme de bani. Sume care ar putea fi folosite cu succes în învățământ, cercetare, sănătate.

   Despre ce nu  discută marii lideri ai lumii? Despre oameni. Scopul unei arme, de la cea clasică la ultra sofisticata dronă și rachetă, este acela de a omorî oameni.

   O căprioară o împușcăm pentru a ne potoli foamea, prin urmare o sacrificăm din necesitate. Un om îl împușcăm, spânzurăm, îl punem pe scaunul electric pentru că a comis o crimă și îl condamnăm conform legii.

   Dar sutele de mii de militari atât ucrainieni cât și ruși care au murit în acest război pentru ce și-au pierdut viața? Cine este vinovat de pierderea atâtor vieți omenești? Putin, va striga lumea liberă, el este vinovat.

   Eu cred că N.S.Hrușciov este vinovat. Pentru că el, neîndrăznind să creadă vreodată că URSS ar putea să se destrame, a semnat în 25 ianuarie 1954 decretul prin care Crimeea și alte provincii rusești treceau administrativ din componența RSS Rusă, în componența RSS Ucrainienă. Gestul lui Hrușciov a fost unul simbolic și marca aniversarea a 300 de ani de la semnarea tratatului ruso-ucrainian de la Pereiaslav. Ce legătură o fi avut Crimeea, care a intrat în componența Țaratului Rusesc abia în 1783, cu  tratatul de la Pereiaslav care a fost semnat cu mai mult de 100 de ani mai înainte, respectiv la 1654, asta nu știm

    Ce vină au milioanele de ucrainieni care și-au părăsit locuințele din cauza războiului?

     Războiul nu este ceva abstract, este cel mai concret fapt. În urma unui război cei de acolo se întorc cu zeci de ani în timp, din cauza lipsurilor alimentare, utilitare, etc. Moartea devine cel mai important locuitor al unei zone de război. Soldații și civilii se întâlnesc cu ea pe tot locul, la masă, în tranșee, în mașină, în casă. Nu te poți piti de moarte. Asta înseamnă război. Moartea OAMENILOR.

    De ce să vrem să omorâm oamenii dacă ei, prin construcția lor sunt muritori? De ce să cheltui miliarde și miliarde de dolari pentru a omorî niște oameni care oricum vor muri gratis. Lumea, de-a lungul istorie, a fost sub diferite dominații, sub diferite granițe. Au fost modificate granițele conform unor tratate internaționale care niciodată nu a mulțumit pe toată lumea.

     Lumea este în mișcare continuă, într-o migrare necontrolată. Peste câțiva ani Țara noastră se va numi tot România, dar, noi, românii, este posibil să devenim minoritari.

     Așadar, războaiele nici nu ar exista dacă lumea nu ar fi condusă de lideri belicoși, gata să-și arate mușchii. Lideri orgolioși, plini de ei, infatuați și nesimțiți. Și încă ceva, mulți nici copii nu au. Ei, cu aroganța și indolența lor distrug milioanele de oameni. Rușii cu ucrainenii ca vecini în Dombas, în Kiev, ori în Moscova, de-a lungul timpului s-au împrumutat unii de la alții o cană de zahăr.

     Acum se omoară între ei, nu pentru că își doresc, ci pentru că așa îii împing de la spate liderii lor.

     Sunt multe de spus, mă opresc aici.

                                     Dumnezeu să apere omenirea!

 

Mierea amară. Cap XI

     Amalia Păsculescu a continuat să vină cu regularitate în casa tinerilor căsătoriţi. Nu îi păsa câtuși de puțin de opoziţia făţişă a nurorii sale. Doctoriţa, cu constituția ei planturoasă, părea o ursoaică pe lângă micuţa Emilia. Din înălţimea şi greutatea ei nu băga în seamă cuvintele pe care nora i le arunca cu reproș, mai ales când Adi nu era de faţă. Amalia doar o privea cu milă şi dispreţ, ştia că este atotstăpânitoare, ea face şi desface în casă, fără să-i pese de „miorlăiturile” micuței țărăncuțe, cum îi plăcea s-o „alinte” când vorbea despre ea cu Adi. Într-una din seri, când venise să potrivească temperatura apei în cadă pentru Adrian, s-a aşezat în fotoliu şi nu s-a mai dat dusă.

     -Vreau să stăm de vorbă, a început discuția pe un ton agresiv doctorița, de ce nu ai rămas gravidă până acum? Au trecut şase luni de la nuntă. Eşti stearpă? Spune-mi, să ştiu ce am de făcut, după ce că mi-am călcat toate principiile în picioare şi te-am adus în casă cu pământul sub unghii, asta îmi mai lipseşte să fii şi neroditoare.

     -Nu vă faceţi probleme, sunt fertilă. Cu toate acestea nu cred că a sosit momentul pentru a avea un copil. Vreau să te previn: nu voi rămâne însărcinată atâta timp cât dumneata eşti continuu în casa mea, iar când nu eşti aici, este soțul meu la dumneata. De multe ori am senzaţia, ciudată, și o spun cinstit, când mă refer la îmbroboditul de Adi, cu toate că suntem căsătoriți de curând, ăsta încurcă femeile.

     -Ce vrei nenorocit-o să insinuezi? Amalia a sărit de pe fotoliu ca împinsă de-un arc puternic, a primit lovitura Emiliei ca pe un pumn în plex. S-a cutremurat. După câteva clipe a ripostat: doar o femeie fără educaţie putea să facă asemenea afirmaţii bolnăvicioase.

     -Staţi liniştită doamna doctor, nu am mers cu gândul aşa de departe. Să fim serioşi. Ca femeie v-a apus vremea, atrăgătoare nu ați fost niciodată. Personal, când vă privesc, văd un omoi cu fustă, o glugă de coceni vorbitoare. Pe lângă asta vă socotesc o femeie rea, tiranică, lipsită de orice feminitate, de aceea tata socru vă ţine în vârful opincii.

     -Cum îţi permiţi să fii aşa de familiară cu doctorul Victor Păsculescu? Neruşinata, auzi la ea: „tata socru”!

     Îmi pare rău să vă dezamăgesc, însă domnul doctor, pot spune fără să greșesc, m-a obligat să-i spun „tata socru”. Şi așa am să-i spun! Este un adevărat om, care are mari calităţi, pe care am să încerc să nu-l dezamăgesc. În ce vă priveşte, nu am de gând să vă fiu un obstacol,  am să vă ocolesc, deşi, sincer, îmi va fi cam greu ţinând cont de gabaritul dumneavoastră. Pentru astăzi am vorbit destul. Dacă veţi mai continua să veniţi mult timp pe aici, am să divorţez. Măcar că mi se rupe sufletul pentru iubirea mea risipită pe un om care nu o merită. Căsătoria, dragă doamnă doctor este ca biletul la loto, nu iese câştigător din prima. Mai târziu poate câştig lozul cel mare ori din contră, voi continua să pierd. Am să joc până când are să iasă lozul câştigător. Convieţuirea cu dumneata şi Adi mă căleşte pentru mai târziu. De aceea nu mă grăbesc să divorţez, încă nu am stors din dumneata toată răutatea de care dispui.

     Aşa se desfăşurau întâlnirile Emiliei cu soacra, în serile în care nora se arăta, pentru că, în general, când Amalia  intra în casă, fata se retrăgea în dormitor pentru a evita discuţiile răutăcioase.

     Emilia îşi impusese să nu spună nimănui despre viaţa pe care o ducea în căsnicie. Pentru aceasta făcuse un pact cu sinele ei. La întrebările Ioanei, când vorbeau la telefon, îi răspundea invariabil că o duce bine, este mulţumită de soacră şi aceasta o ajută în treburile gospodăreşti.

    Doar Gabi citise în ochii ei supărarea, nu a întrebat-o, a aşteptat ca Emilia să vorbească.

    După multe luni, într-o zi după ce terminaseră procesele, Emilia i-a zis:

    -Gabi, hai să mâncăm împreună, bem o cafea şi stăm de vorbă ca fetele.

    În restaurant nu era lume multă, orchestra nu își începuse programul, iar oamenii erau încă treji. Era linişte. Covorul gros dintre mese estompa zgomotul paşilor făcuţi de ospătari.    Cele două femei s-au aşezat la o masă retrasă, în apropierea ferestrei înalte cu perdele din mătase şi draperii grele, cu scaune cu spătar înalt, tapisat. Un ospătar subţirel, blond, cu privirea senină ca albastrul ochilor săi mari, a venit la masă şi într-o poziţie respectuasă a înmânat celor două fete două listele cu felurile de mâncare şi băuturi, apoi s-a retras urmărit de cele două convive.

     -Frumos băiat, nu-i aşa Emilia? Gabi rămăsese cu privirea în urma chelnerului care dispăruse, cu mersul lui elegant, printre mese şi intrase în „Oficiu”.

     -Pentru tine scumpo, căci ai să ajungi o călugăriţă, eu sunt măritată, cel puţin formal.

     -Uite ceva nou, dezvoltă prinţesă, spune-mi tot ce îţi frământă inimioara şi nu te lasă să fii fericită. Gabriela i-a prins cu dragoste mâinile, se uita în ochii ei de femeie suferindă. Se vede că suferi, nu poţi ascunde asta, de mult am vrut să te întreb, însă am aşteptat cu răbdare să-mi spui tu, am sperat că nu văd bine şi din această cauză este posibi să greşesc. Din păcate, nu este o greşeală. Spune regina mea, se poartă urât cu tine?

     -Gabi, dacă aş fi o femeie nesimţită, dacă nu aş avea personalitate  şi m-ar interesa doar să vină seara să fac dragoste ca o iapă cu Adrian, lucrurile ar fi minunate.

     -Şi atunci despre ce este vorba? Spune-mi zeiţa mea!

     -Draga mea, de când m-am măritat Adi nu a mâncat nimic pregătit de mine. Dimineaţa pleacă fără să mănânce, trece pe la mamă-sa care îi dă micul dejun, iar seara la fel. Duminica dimineaţă vine soacră-mea şi îi pregăteşte micul dejun, doar lui, eu am refuzat de fiecare dată, nu pleacă până nu este gata și  prânzul şi îi lasă mâncarea pentru seară. Eu mănânc singură, stau mai mult singură. Pentru variațiune mai sunt seri când mă ciondănesc cu doctoriţa, nu de alta, dar vreau să-i amintesc că sunt în casă.

     -Adrian ce părere are?

     -Adrian este un nor care se pierde în suflul vântului. Nu are cuvânt, nu are personalitate, am crezut în vorbele lui, însă este prea comod, îi place să fie dădăcit şi răsfăţat, nu s-a maturizat. Mamă-sa i-a timbrat pe vecie viaţa.

     -Fă-i un copil Zeiţă, atunci îl vei obliga să se maturizeze, să devină responsabil.

     -Nu scumpo. Un copil ar face ca doctoriţa să se mute cu totul la noi, mi-aş pierde definitiv libertatea. Cred că mi-ar lua copilul invocând faptul că nu aş fi capabilă să-l cresc. Aşa că nu fac prostia asta. De altfel la cât de rar  mă culc cu Adrian greu să cred că aş putea rămâne gravidă. Emilia vorbea cu voce egală, pronunţa cuvintele fără a le accentua, era cumva împăcată cu soarta pentru moment.

     -Spune-mi ce vrei să faci pe viitor? Cum vezi lucrurile?  Gabriela era pornită, ar fi fost în stare să se bată cu toată lumea pentru ca iubita ei prietenă să fie bine.

     -Prin ceaţă scumpo. Între mine şi Adrian este un întuneric dens. Iubirea mea nu mai reuşeşte să pătrundă bezna. Nu-l pot identifica ca om matur, îl văd ca pe un copil de ţâţă care încă mai suge la pieptul celei care i-a dat viaţă. Nenorocirea este că nu mă pot rupe de el. Încă îl iubesc, cred că şi el mă iubeşte, însă nu are forţa să taie cordonul care îl leagă de mamă-sa. Mai stau, sper să rezolv cumva situaţia asta. Îţi dai seama Găbişor, eu dacă acceptam să mănânc cu Adi din ce pregătea soacră-mea, dacă o curtam când venea seara să-i pregătească baia lui Adi precum unui bebeluş, eu aş fi trăit fericită. Însă toate ar fi avut un cost greu pentru mine, libertatea mea. Nu am vrut să devin o debilă trăind din mila doctoriţei, vreau să fiu pe picioarele mele chiar dacă am să fiu nevoită să renunţ la iubirea pentru Adi. Ce părere ai? Mă aprobi?

     -Întru totul scumpo. Te susţin. Ştii că m-a sunat mama Ioana? Nu crede în vorbele tale, cum că o duci bine, mi-a zis că doctorița nu a avut timpul material necesar să se schimbe. Am liniştit-o cum am putut. Nu ştiu dacă am fost convingătoare. M-am străduit, însă, e posibil, ca vocea să mă fi trădat.

     Între timp chelnerul le adusese cafelele şi câte un deget de coniac Murfatlar, rafinat şi aromat, care se bucura de prezenţa cafelelor puţin îndulcite şi la fel de aromate.

     După două ore de bârfit cele două prietene au plecat. Afară era întuneric, ningea frumos.

     Hai să ne plimbăm, nu am chef să ajung acasă. Uite ce seară minunată! Fulgii de nea, aripi de ninsoare, parcă se cern în drumul lor. Prinde iubita mea prietenă un fulg, hai să vedem care prinde unul mai mare. Fetele uitaseră că sunt avocate şi femei în toată firea, se comportau ca nişte copii care se jucau fără nicio grijă.  S-au plimbat pe străzi ţinându-se de mână, pierduseră noţiunea timpului. Într-un târziu s-a despărţit de Gabi, a luat un taxi care a dus-o acasă. A intrat în hol, a aprins luminile, nu era nimeni, nici măcar soacră-sa, care părea că nu se mai dă dusă din casa ei.

     După ce şi-a schimbat hainele, în halat de casă a mers în bucătărie. Fredona o melodie populară, era bucuroasă, discuţia cu Gabi o revigorase, plutea prin încăpere încercând să-şi pregătească cina.

     De afară uşa s-a deschis cu zgomot, cineva grăbit a intrat în casă. Adi, transfigurat la faţă, agitat şi nervos, aşa cum Emilia nu-l mai văzuse până atunci, a intrat val-vârtej în bucătărie:

     -Tu cânţi de fericire pentru că mama a suferit un accident?

     -Ce vorbeşti tu acolo? Ce accident? Cine s-a lovit? Explică-te! Nu mă acuza! Despre ce este vorba, ce s-a întâmplat Adi? Emilia s-a oprit din treabă, nu înţelegea nimic.

     -Mama a căzut pe scările de la spital şi şi-a rupt mâinile amândouă şi piciorul drept, are toată  faţa plină de răni. Adrian era buversat, era prima dată când mamă-sa nu mai era puternică, o vedea pentru prima oară învinsă. Nu pierduse războiul cu nora, cu bărbatul, cu sistemul, ci cu câteva picături de apă neşterse la timp de femeia de serviciu.

    -Şi de ce mă cerţi? De unde era să ştiu eu ce a păţit scumpa ta măicuţă?! Emilia era surprinsă, nu îngrijorată. Nu ar fi crezut că o poate învinge cineva pe tiranica ei soacră. Îşi amintea când se uita la ea, era ca o privire a întunericului, nu avea nimic luminos.

     -Nu fii maliţioasă! Este mama, indiferent de părerea ta despre ea, eu o divinizez, o iubesc mai presus decât orice altceva pe lume. Nu îţi permit, auzi, nu îţi permit să fii ironică! Ți-am suportat destul mojiciile. E timpul să te temperezi şi să fii alături de aceea care mi-a dat viaţă! Îmbracă-te să mergem imediat la spital! Mama nu poate merge la toaletă, nu-şi poate folosi mâinile, le are rupte. Tu înţelegi fată proastă ce înseamnă asta? Adrian îşi ieşise cu totul din fire, o prinsese de umeri pe Emilia şi o zgâlţâia cu toată puterea lui.

    -Te înţeleg, nu mă supără vorbele pe care mi le-ai strigat. Te rog să te calmezi, îmi pare rău pentru ce a păţit doamna doctor, regret nespus de mult ce s-a întâmplat și mai ales imposibilitatea de a se folosi de mâini. Sinceră să fiu, preferam să nu-şi rupă mâinile, ci limba, asta o are proastă. Apăi dragul meu, fără limbă se descurca foarte bine şi poate îşi găsea şi locul în lume, nu ar mai fi fost ca un animal hăituit. Nu m-a deranjat fiindcă mi-ai spus că sunt ţărancă, până la urmă asta nu este o jignire. Nu m-a deranjat nici când mi-ai zis că sunt proastă, probabil că sunt, din moment ce continui să locuiesc cu tine şi scumpa ta mamă. Nu merg, mergi singur, când veţi învăţa să vă comportaţi, veţi primi compasiune, până atunci, nu!

     -Eşti un animal, Emilia! Nu mă aşteptam la asta din partea ta.

     -Nu sunt un animal, mai rău, sunt un om. Emilia îl privea calmă, nu simţea nimic pentru suferinţa doctoriţei. A rămas ca un bolovan de gheaţă în mijlocul iernii.

     Adrian a ieşit din casă val-vârtej. După un timp s-a auzit motorul Moskviciului pornind şi maşina demarând în trombă.

    Emilia s-a trântit într-un fotoliu, a închis ochii, într-un pelerinaj al gândurilor i-a apărut atotputernica Amalia, acum era imobilizată la pat și neputincioasă aflată la mila altora.

                               *

     Adrian a intrat în salonul secţiei de chirurgie în momentul în care mama lui o beştelea pe infirmiera care se chinuia să-i pună plosca:

    -Ai grijă proasto cu plosca, ai să uzi patul. Doamne, câţi proşti şi incompetenţi plăteşte statul degeaba!

     -Doamna doctor, sunteţi grea ca o bucată de plumb, macara dacă aş fi, abia v-aş ridica, nu pot singură, se văita biata femeie, gâfâind după efortul depus.

     -Dacă nu eşti în stare, pleacă acasă, eu sunt doctoriţa Amalia Păsculescu, soţia doctorului Victor Păsculescu. Ai înţeles cine sunt? Ţărancă proastă, ce idiot te-a angajat? Amalia, roşie la faţă ca un mac, continua să arunce vorbe de ocară.

    Adrian rămăsese descumpănit în ușa salonului.

    -Eu sunt idiotul care am angajat-o, s-a auzit o voce groasă de bărbat. Sunt doctorul Cerchez, şeful secţiei de chirurgie, doctorul care v-a reparat. Am vorbit cu Victor, soţul dumneavoastră, mâine vă fac externarea, îmi pare rău, v-aş mai fi putut ţine internată, însă nu meritaţi, mi-aţi dat peste cap tot personalul. Nimeni nu mai are curajul să vină să vă facă o injecţie, să vă facă toaleta, să vă aranjeze patul, să vă dea să mâncaţi. Doamnă, nu realizaţi că sunteţi precum o barcă fără cârmă la discreţia vânturilor, valurilor? Pentru ca dumneavoastră să fiţi înţeleasă şi ajutată, trebuie să înţelegeţi şi să vă ajutaţi. Ne-am înţeles, mâine vă fac ieşirea. La revedere doamnă! La revedere tinere!

     După plecarea doctorului Cerchez, Amalia a întors capul să nu-l vadă pe Adrian, neputinţa îi dădea o stare de jenă.

                             *

    Doctorul Victor Păsculescu a bătut în uşa casei fiului său. Din interior s-au auzit paşi uşori, uşa s-a deschis, în cadrul ei a apărut nora îmbrăcată  într-un halat de casă grena, cu ochii ei negri ca doi tăciuni şi părul căzut pe umeri. Era o frumuseţe naturală, o floare ruptă din grădina raiului şi adusă în casa lui Adrian. Pentru prima dată Victor, socrul său, îşi reproşa faptul că lăsase angelica prezenţă din faţa lui pe mâna scorpiei de nevastă-sa.

     -Iartă-mă că te deranjez la acest ceas târziu, soarele a apus de mult, iar cerul şi-a aprins beculeţele precum brazii de Crăciun. Sunt bucuros să te găsesc sănătoasă. Am venit să te rog să faci ceva pentru mine. Ştiu că nu merit să apelez la tine, până acum nu m-am lăsat văzut, însă nu este timp de reproşuri, iar în acest moment ar părea că sunt ipocrit. Draga mea, Victor s-a apropiat de Emilia şi a sărutat-o pe frunte, cred că ai aflat că Amalia a păţit-o cât  de bună a căzut pe scări, asta într-un moment de neatenţie a lui Scaraoschi, cel care o susţine în toate pe nevastă-mea în toate. Din nefericire şi-a fracturat mâinile şi piciorul drept din gambă. Nu se poate ajuta, însă nu asta este partea cea mai rea, dracii care o stăpânesc, ăştia îmi dau bătăi de cap.

    -Cu ce te pot ajuta, tată? Pentru dumneata fac orice sacrificiu, dumneata m-ai primit ca pe copilul propriu. Nu pot uita asta. Emilia îi admira înălţimea, ochii căprui, părul albăstriu de la tâmple şi faţa sobră cu gura frumoasă şi bărbia semirotundă.

     -Te rog să dai telefon cuscri, roag-o să vină să stea cu Amalia, am să angajez şi o infirmieră, însă trebuie cineva de încredere să supravegheze casa.

     -Nu ştiu dacă va dori să vină, 

Mierea amară. cap X

 

    Luni dimineaţă, Emilia a pregătit  un mic dejun din ouă ochiuri moi, brânză telemea şi salam. Ceaşca cu cafeaua aromată şi aburindă era aşezată în capul mesei acolo unde era locul lui Adi, aşa îl stabilise Emilia, el fiind bărbatul, era șeful casei. Când toate au fost gata, Emi, fericită fiindcă pregătise un prim mic dejun pentru soţul ei, l-a chemat la masă.

    Adi, îmbrăcat pentru stradă, a băgat capul pe uşa bucătăriei şi din prag i-a spus:

    -Sărut mâna pentru tot, nu am timp să mănânc, trec pe la ai mei să-i salut, am să beau şi o cafea. Pa scumpo! Din prag i-a trimis o bezea, după care a plecat în fugă.

    Emilia s-a prăbuşit pe cel mai apropiat scaun, şi-a prins capul în mâini, simţea că îi plesneşte de durere. S-a rezemat de spetează, a privit peretele din faţa ei unde se găsea o icoană, copie după „Cina cea de taină” a lui Grigorescu, a murmurat în gândul ei o rugăciune şi-a făcut o cruce mare după care a început să mănânce. Se hotărâse să lupte, nu se va lăsa doborâtă. Simţise că mierea începutului de căsătorie începea să se amărască. Va lupta pentru bărbatul ei, îl iubea cu toată fiinţa, nu-l va scăpa din mână.

    A plecat la tribunal, avea un proces greu, nu se pregătise suficient, era hotărâtă să ceară o amânare. Deşi argumentase bine cererea de amânare, partea adversă s-a opus, au fost nevoiţi să se judece pe fond. Ştia bine dosarul, însă credea că starea psihică nu i-ar fi permis să se concentreze. A reuşit să se adune şi să ţină o pledoarie bine argumentată şi articulată, a pus în ea toată suferinţa şi revolta trăite în propria casă, succesul a fost uluitor. Din acel moment a înţeles că puterea este în ea şi nu trebuie să ceară ajutor nimănui.

    Seara, obosită de toată ziua, când a ajuns acasă l-a găsit pe Adi în sufragerie studiind nişte dosare.

    După ce s-a schimbat într-un capot, din mătase, scurt până la jumătatea pulpelor, s-a aşezat în fotoliu lângă bărbat, l-a pupat pe obraz, apoi l-a întrebat:

    -Ce doreşte soţul meu să mănânce? Îţi fac orice pofteşti, doar spune-mi dorinţa ta! Emilia era tandră, feminină, caldă, iubitoare, gata să facă orice i-ar fi cerut bărbatul.

    -Iartă-mă  iubita! În drum spre casă am trecut pe la mama, am mâncat acolo. Eram mort de foame. Te pup dulce! Eşti o scumpă! Adi i-a sărutat mâna, apoi a pupat-o pe buze.

    -Bine dragule! Încerc să mănânc singură. Te pup! După ce mănânc, fac baie, apoi mă culc. Am să te rog să nu mă trezeşti când vii în pat, sunt foarte obosită.

    După ce a mâncat, a spălat vasele, apoi a mers în dormitor şi-a luat halatul şi a intrat în baie.

     A rămas uimită când a deschis uşa, în baie era soacră-sa.

     -Ce dracu face-ţi în baie doamnă? Emilia începuse să tremure de nervi, era exasperată, simţea că înnebuneşte, doctoriţa era ca o nălucă, intra pe uşă, pe ferestră, prin hornul sobei, trecea prin zid, doar să o enerveze pe ea.

     -A, ce faci doamna avocat? Doctoriţa a pronunţat cu dispreţ cuvintele. Aşteaptă te rog, acum potrivesc apa în cadă pentru Adi, nu trebuie să fie nici rece nici caldă, doar eu ştiu cum îi place lui.

     -Bine, bine! A ieşit din baie roşie de furie, plină de nervi s-a îndreptat spre sufragerie:

     -Adi, la noi în baie e cineva. Ştii acest lucru?

     -Da scumpo! E mama, a venit în timp ce mâncai, îmi potriveşte apa în cadă. Doar ea ştie temperatura potrivită a apei pentru ca eu să fac baie. Nu te supăra, cu trecerea anilor vei învăţa şi tu.

    -Ce să învăţ? Emilia simţea că explodează.

    -Cum să îmi pregăteşti masa, baia, hainele. Până atunci mama se va ocupa de toate, nu e rău să stai pe lângă ea, să înveţi. Nu să fii tot timpul colţoasă. Lasă gura mai mică, mama este o femeie educată cu o vastă experienţă de viaţă, cu mult mai multă decât o ţărancă.

    -Vrei să spui că am să mă împiedic de maică-ta încă mult timp de aici în colo?

    -Da, obişnuieşte-te să o vezi dimineaţa şi seara, iar duminica ne va pregăti prânzul. Adi avea o voce tăioasă ca o lamă.

    Emilia s-a cutremurat.

    -Scumpule, de ce toate astea? Şi eu sunt capabilă să-ţi pregătesc masa. Ştiu să gătesc foarte bine. Dintr-o dată femeia a înțeles că ori ce va face ea pentru bărbatul ei, nu va avea câștig în defavoarea soacrei. Emilia era decisă să nu piardă războiul.

     -Nevastă, stai aici lângă mine! Mama nu poate suporta să ştie că altcineva îmi pregăteşte masa şi baia. Ea trăieşte doar pentru mine. Acasă nu este bine primită, tata o respinge, nu-i suportă toate apucăturile de tiran. Vine la noi, suntem un refugiu pentru ea. Acum trăieşte doar pentru mine. Tot ce face, este pentru a-mi crea mie confort, nu pentru a te înjosi pe tine. Încearcă să înţelegi! Vocea lui Adi se schimbase, era imploratoare.

     -Nu pot ! Emilia era categorică.

     -Ba să poţi! Să-i spui „sărut mâna, mamă!” Să te apropii de ea şi sfioasă s-o întrebi dacă o poţi ajuta cu ceva. Te va respinge la început, ştie că dacă te va învăţa, ea nu va mai avea ce căuta aici. Nu te supăra, dacă te respinge. Insistă cu blândeţe, este o femeie sensibilă.

     -Nu mă voi lăsa dominată, iar tu dacă nu vei fii alături de mine, aşa cum mi-ai promis înainte de căsătorie, nu va fi bine! Pentru început nu mă voi lăsa să rămân gravidă. Este incert mariajul. Nu pot convieţui cu tine şi cu o femeie care mă dispreţuieşte. Dragul meu, este posibil să fii pus în situaţia de a alege între mine şi maică-ta. Pentru un timp mă voi resemna, nu pot da cu piciorul iubirii pentru tine. Însă,  mă poate ajuta să mă vindec de boala dragostei. Atunci te voi urî şi pe tine şi pe mama ta, care ne distruge casnicia. Tu eşti aşa de îmbrobodit încât nu vezi cât rău ne face doamna doctor.

    -Emilia, nu-ţi permit să o tot critici pe mama, până la urmă face ce vrea, e casa făcută de ea şi de tatăl meu, e stăpână! Nu tu, care ai venit cu trei cârpe şi două lemne, ai ridicat construcţia asta. Revizuieşte-ţi comportamentul şi are să fie bine, altfel...

    -Altfel ce, Adriane? Mă ameninţi? Abia ne-am căsătorit, deja s-a pierdut pe drum iubirea pentru mine?

    -Nu, nu s-a pierdut! Mă doare sufletul pentru tine, însă pe mama o divinizez, ce spune ea, este lege pentru mine, aşa trebuie să fie şi pentru tine! Sper că am fost destul de clar. Adi îşi ieşise din fire, îşi pierduse calmul, ţipa la femeia pe care pretindea că o iubeşte.

    -Nu îţi răspund dragule, nu încă. E timp! I-a replicat cu un calm aparent nevasta.

 

 

 

 

 

 

 

 

Mierea amară. cap. IX

 

 

    Cununia civilă a fost simplă. Au fost prezenți Adrian şi Emilia împreună cu părinţii şi naşii, alai la care s-a alăturat şi Gabriela. Totul a fost sobru. La sfârșitul ceremoniei Ioana a împărţit bomboane fondante invitaţilor şi ofiţerului stării civile. După ce au ieşit din primărie, Ioniţă împreună cu Ioana i-au invitat la restaurant, doctoriţa a refuzat pe motiv că trebuie să meargă la serviciu, a încercat să-l ia cu ea şi pe Victor, soţul ei, doar că acesta a refuzat-o categoric:

    -Nu merg nicăieri, azi s-a căsătorit fiul meu, sunt fericit că nu a luat o zărghită ca tine. Îmi doresc ca băiatul meu să aibă o viaţă cum are Ioana cu Ioniţă, nu cum am avut eu. Pleacă, dacă vrei! Eu azi am să beau cu cuscrii pentru bucuria de a ne fi înrudit.

    -Bea cât vrei, asta ai ştiut să faci toată viaţă, să petreci.

    -Nu, te înşeli, era modul meu de a evada de lângă o femeie cicălitoare, posesivă şi obsesivă. Ai un suflet gol, nu ai nimic sfânt, îl iubeşti pe Adrian cu o dragoste care îi va face mai mult rău decât bine. Ar fi bine să ştie să iasă de sub influienţa ta nefastă.

    -Bine, bine, vezi cum faci, diseară nu am nevoie de musafiri, m-am interesat la gară când au tren, uite aici sunt notate toate, să nu aud că nu au cu ce pleca. Amalia a sărutat  fruntea lui Adrian, apoi i-a şoptit la ureche destul de tare să audă toţi: să le faci vânt, nu te lua după tac-tu! După care, fără să-şi ia la revedere, a plecat cu mersul ei apăsat de ţărancă planturoasă.

                               *

    Fetele au fost repartizate amândouă în baroul de avocatură din oraşul lui Adrian. Meserie grea, dură, aici trebuiau să muncească pentru fiecare leu pe care urmau să-l câştige. Nu se speriau de muncă. Aveau să căute avocaţi cu experienţă care să le îndrume paşii şi de la care să înveţe. Trebuia să reuşească! După ce şi-au luat gazdă, au plecat să se plimbe prin oraş pentru a se familiariza cu locurile și oamenii. Au îmbrăcat, pentru plimbare, rochiţe decente tăiate la nivelul genunchiului, săndăluţe cu tocuri joase, comode, care să le asigure confortul unei plăcute promenade pe faleza Dunării.

     -Draga mea, în curând va fi nunta şi te vei muta la casa ta. După atâţia ani petrecuţi împreună a venit timpul să ne despărţim. Îţi voi simţi lipsa, va trebui să mă obişnuiesc să trăiesc doar cu iubirea pentru tine, însă fără tine. Deşi suntem de aceeaşi vârstă te-am privit ca pe sora mea mai mică, te-am dădăcit şi alintat, te iubesc Emilia, te iubesc ca pe o divinitate, este o iubire mai presus de înţelegerea mea. După ce te vei muta la casa ta, mă vei primi în vizită?

    -Sigur că da scumpo, cum aş putea să nu te primesc? Vei fi sora, pe care nu am avut-o niciodată. Doar ai grijă, să nu-mi furi bărbatul! A ameninţat-o cu degetul în glumă.

     -Cum îţi trece aşa ceva prin cap? Îl cunosc pe Adrian de când îl cunoşti şi tu, este fratele meu. Aşa veţi rămâne: fraţii mei, familia mea.

    Până la nuntă fetele avuseseră câteva procese uşoare pe care le câştigaseră, deşi un proces în care pledase Gabriela, avea puţine şanse, se mobilizaseră amândouă şi dăduseră peste cap încriminările acuzării. Emilia îşi dovedise calităţile analitice şi răbdarea studierii fiecărui amănunt.

    15 octombrie se apropia cu paşi grăbiţi. Era o vreme de toamnă caldă ziua şi răcoroasă noaptea, o secetă prelungită făcea ca aerul să fie îmbâcsit cu praf. Dimineaţa, până ce soarele se înălţa semeţ pe bolta cerului să încălzească cu razele lui pământul ars şi plin de praf dornic de apă precum un beduin în deşert, oamenii se îmbrăcau gros, era rece, mai târziu se încălzea, hainele, devenite povară, erau scoase una câte una.

     Ioana venise de la ţară şi îşi instalase statul major în camera fetelor. De aici urma să supravegheze modul în care decurgeau pregătirile de nuntă şi să participe activ la îndeplinirea lor.

     Pentru Emilia şi mama ei marea problemă a fost rochia de mireasă. Au colindat magazinele, au probat zeci de rochii, unele o strângeau, altele erau prea largi. Au găsit rochii care veneau ca turnate pe ea, însă unele aveau prea multă dantelă, iar altele prea puţină.

     Nici voalul nu a fost de neglijat. Emilia voia o rochie cu trenă lungă, Gabriela îi sugera să fie una scurtă până la glezne. Marina tăcea şi ofta, nu se băga, doar închidea ochii când nu-i plăcea un anumit model. Într-un final s-au decis.

    Nunta a fost o adevărată sărbătoare. Gabriela a pregătit-o pe Ioana cu multă atenţie. O rochie de ocazie, elegantă, geantă şi mănuşi în ton cu rochia. Câteva zile fata i-a dat lecţii de cum să se comporte în societate, cum să meargă pe tocuri, cum să folosească tacâmurile, ori să ţină paharul. Femeie inteligentă, îndemânatică şi cu dorinţa de a nu se face de râs, Ioana fusese o elevă silitoare şi îşi însuşise toate sfaturile fetei-profesor. 

    În ziua nunţii Amalia Păsculescu a rămas uimită de modul în care arăta soacra mică. De unde până atunci gândise că nu o va băga în seamă, acum îi era teamă că Ioana o va ocoli.

    Nunta a decurs fără certuri şi bătăi, cum se întâmplau în acele vremuri. Câţiva nuntaşi mergeau într-un echilibru aproximativ, vorbeau doar în gând ori mestecând cuvintele în timp ce se legănau pe picioare în toate părţile împinşi de uraganul lui Bachus. După ce s-a ridicat darul, tinerii căsătoriţi au plecat la casa lor. Gabriela a fost singura care i-a însoţit tot drumul, nu a ţinut cont de noaptea grea, ca de plumb, fără urmă de lună, nu i-a fost teamă să se întoarcă singură, a vrut să mai fie cu iubita ei prietenă încă puţin. Adi şi Emilia, nu mergeau, pluteau, erau cu gândul la noaptea ce o aveau în faţă şi la minivacanţa care începea de a doua zi în cabana „Cerbu” din Sinaia. Mergeau ţinându-se de braţ şi privindu-se în ochii care nu se vedeau din cauza întunericului, tot la doi paşi se opreau să se sărute. Gabriela mergea în spatele lor, când se opreau ei, se oprea şi ea, rar cei doi îi adresau vreo vorbă şi atunci era una de îndemn să se întoarcă din drum:

    -Gabiţa mea scumpă, îi spunea Emilia, te rog, întoarce-te! Îţi va fi urât să mergi singură, uită-te cât este de întuneric, îţi bagi degetele în ochi. Of, şi Adi a făcut casa în cartierul ăsta nou, fără asfalt şi fără lumină!

    -Nu porumbiţo, până nu mă asigur că bărbatul de lângă tine te-a dus în siguranţă acasă, nu mă întorc!

     În fața porții, Emilia a invitat-o pe Gabi să intre în casă, aceasta a refuzat categoric:

    -De acum, cu inima grea, mă despart de tine Emilia, prinţesa mea, apoi întorcând capul spre Adi a continuat: să ai grijă de ea, să o iubeşti şi s-o protejezi, altfel, vei avea de-a face cu mine! Gabriela i-a îmbrăţişat cu drag, după care a dispărut în negura nopţii, lăsând în urmă o uşoară dâră de praf din bogatul colb al drumului.

     După o săptămână petrecută la munte, unde cei doi s-au comportat ca doi copii, alintându-se reciproc, venise timpul întoarcerii acasă.

     Au intrat în casă sâmbătă seara când soarele aluneca ușor spre locul de odihnă. În timp ce Emilia despacheta şi sorta rufele pentru spălat, Adrian s-a apropiat de ea şi a luat-o în braţe:

     -Emilia, eşti frumoasă! Sunt fericit, în sfârşit, eşti nevasta mea, sper să fiu vrednic de iubirea ta!

     -Și eu te iubesc şi vreau să fiu mama copiilor tăi. Emilia l-a prins de gât şi la tras peste ea în pat. Vreau să mă iubeşti, să mă faci fericită! Să simt că trăiesc prin tine, că avem o singură inimă, un singur trup, o unică voinţă. Vino, dragul meu!

     -Te doresc femeie cu toată fiinţa mea, nimic nu ne va putea despărţi. Mirosul corpului tău mă face să urc culmile extazului, să trăiesc intens fiecare clipă. Lasă-mă să-ţi sărut sânii, trupul fierbinte de dorinţă, ochişorii, guriţa, să-ți  simt fraga buzelor.  Vreau să mă îmbăt cu parfumul tău de femeie tânără.

     Dragostea lor a ţinut până târziu în noapte. Somnul a venit pe furiş, când, afară, zorii începuseră să bată în geam.

     Adi s-a uitat la ceas, şapte și jumătate dimineaţa şi era duminică. Cu mâinile frecându-se la ochi, mai mult târşind paşii decât mergând, încă adormit, s-a apropiat de uşă. „Cine naiba putea fi aşa de matinal?” se gândea tânărul deschizând uşa, în faţa i-a apărut chipul  zâmbitor al mamei sale.

     -Ce-i cu tine la ora asta?

     -Am venit să-ţi pregătesc micul dejun, sunt sigură că „asta” încă doarme şi nu este în stare să-ţi facă de mâncare.

     Adi a lăsat-o să meargă în bucătărie, iar el s-a întors în dormitor.

    -Cine este dragă? A întrebat somnoroasă Emilia.

    -A, mama, a venit să ne facă micul dejun.

    -De ce? Emilia a sărit din pat ca arsă. Eu nu sunt în stare să fac de mâncare?

    -Nu te supăra, aşa este ea, ai să vezi ce bine vă veţi înţelege. Adi era pus în încurcătură, deja vedea norii discordiei plutind asupra casei.

    -Ba nu, în condiţiile astea nu cred că ne vom înţelege de loc. Emilia era zbârlită ca o pisică gata să sară pe şoricelul ce-i deranjează viaţa. Doar că soacra ei era ceva mai mult de atât.

    O bătaie scurtă, după care uşa de la dormitor s-a întredeschis, s-a auzit o voce:

    -Adi, te rog, să vii la masă!

    -Hai să mergem, ne cheamă mamă! Bărbatul a încercat să dea vocii o anume autoritate

    -Mergi tu! Până la urmă pe tine te-a chemat. Eu nu merg! Emilia s-a întors în pat cu spatele la Adi.

    -Te rog, să mergi! Mama a venit special să ne pregătească masa, iar tu eşti insensibilă la efortul măicuţei mele. Pe Adi începuse să-l irite încăpăţânarea nevestei, dar şi vizita mamei sale. Era între ciocan şi nicovală. De o parte dragostea pentru aceea care îl crescuse şi ocrotise până atunci, de cealaltă parte era iubirea, femeia de care era îndrăgostit şi fără de care nu concepea să trăiască. Nu putea alege, iar la mijloc nu putea să rămână.

    -Nu merg! Nu mai insista! Sunt în stare să-mi pregătesc singură mâncarea. Emilia era hotărâtă să taie potecile soacrei cu orice risc.

      -Adi, de ce nu vii la masă? S-a auzit glasul Amaliei din bucătărie.

      -Vin acum! Nu vrea Emilia să vină! Cu voce miorlăită Adi s-a plâns mamă-si așa cum făcea când era copil și-l supăra cineva, iar el se plângea mamei lui.

     -Las-o dragă în pace, vino tu, nu vezi că fata asta vrea să te înfometeze? Amalia scuipa venin când vorbea.

     -Emilia, faci cum vrei, eu nu vreau să pierd cel mai gustos mic dejun! Adi a ales să asculte de mamă și nu de iubire.

     -Drum bun!

     -Tu nu mănânci?

     -Nu, cât timp doamna doctor este în bucătărie. După ce ea va pleca, fiindcă așa sper, să plece, atunci îmi voi pregăti ceva de mâncare.

     A rămas singură, Emilia a deschis larg ferestrele, nervoasă a început să facă curat în dormitor. Plângea sufletul în ea, crezuse ca Adi avea să rămână, nu să alerge în braţele mamei-sale. Se aştepta să-i fie greu cu soacră, însă nu se gândea să izbucnească zânzania între ele aşa din vreme. Emilia crezuse ca un timp, pentru început, soacră-sa să se poarte ca o mamă pentru ea, iar cu timpul să înceapă să o patroneze.

     Amalia îi declarase război făţiş din prima clipă. Era o luptă grea de dus. Şi-a impus să nu plângă, să strângă din dinţi, să nu se vadă suferinţa pe chipul ei. A terminat camera de aranjat, apoi şi-a luat o carte şi s-a aşezat în fotoliu. Nu putea citi, nu se putea concentra asupra cărţii, gândul îi era la Adi care se auzea glumind şi vorbind cu mamă-sa, micul dejun se prelungise mult peste normal. Deodată s-a aşternut liniştea, Emilia era atentă la ceea ce se întâmpla în bucătărie, a tresărit când uşa de la dormitor s-a deschis cu zgomot.

     -Ce faci dragă? Chiar dacă nu voiai să mănânci din mâna mea, puteai să vii să mă saluţi. Sunt mama lui Adrian, doctoriţa Amalia Păsculescu. Asta este lipsă de bun simţ. De altfel, draga mea, nici nu mă aşteptam la altceva din partea unei ţărănci parvenite.

     -Doamna doctor, nu vă spun mamă, din teama de a nu vă simţi jignită, aici, Emilia a apăsat cuvântul, eu sunt stăpână împreună cu soţul meu. Dumneavoastră sunteţi musafir, prin urmare, când aţi intrat în casa mea, din nou Emilia a apăsat cuvântul, trebuia să mă salutaţi şi să-mi cereţi voie, ori cel puţin să mă anunţaţi că vă face plăcerea să ne pregătiţi micul dejun. Dumneavoastră, ce aţi făcut? Aţi intrat în casă...

     -Auzi dragă, mai lasă dădăceala, vorbeşti cu doctoriţa...

     -Vă rog să mă ascutaţi până la capăt, Emilia nu s-a lăsat intimidată de întreruperea Amaliei, poate spunându-vă tot ce am pe suflet, discutând deschis, vom reuşi să ne înţelegem. Aţi dat năvala în casa mea şi fără să spuneţi un cuvânt, aţi intrat în bucătărie unde aţi pregătit micul dejun. Când a fost gata, l-aţi chemat la masă doar pe Adi, ca şi cum eu nu aş fi existat. Dacă ţineţi neapărat să vă vorbesc cu „doamna doctor” nimic mai simplu, aşa vă voi vorbi , dacă va fi cazul. Sper să fie ultima noastră discuţie în acest ton.

     -Dragă, pentru mine căsătoria băiatului meu cu tine a fost o mezalianţă. Am acceptat-o de dragul lui Adi, puteai să-mi fi recunoscătoare pentru asta. Tu te răzvrăteşti împotriva mea din prima zi? Drept să-ţi spun sunt uimită de tupeul tău. Amalia o privea din înălţimea ei cu un dispreţ nedisimulat. Emilia a continuat să stea pe fotoliu privind neutru uriaşa scorpie din faţa ei.

    -Din partea mea, doamna doctor, nu sunteţi binevenită în această casă, vă anunţ oficial că ar fi recomandat, indicat, să-mi vorbiţi cu „doamna avocat”, altfel nu vă voi răspunde.

     Cei doi, mamă şi fiu rămăseseră împietriţi, nu se aşteptaseră la o asemenea ripostă puternică şi bine articulată.

    -Ce stai Adi ca un bleg? Auzi cum îmi vorbeşte ţăranca asta? Pentru o clipă Amalia uitase că este doctoriţa Amalia Păsculescu şi îşi proptise mâinile în şolduri ca o veritabilă ţarancă din satul moldovean uitat de lume.

     -Mamă, voi vorbi cu Emilia când avem să rămânem doar noi doi. Adi era pierdut, nu ştia cum să se împartă între dragostea femeii care îi oferea iubirea ei neprihănită şi dragostea maternă mult prea tiranică.

     -Vrei să spui că o aprobi? Că nu te-a deranjat cum m-a jignit pe mine, mama ta, doctoriţa Amalia Păsculescu? Ce copil nerecunoscător şi insensibil am crescut dragul meu! De ce nu săriţi amândoi în capul meu să mă bateţi? Să mă trageţi de păr! Să spălaţi duşumelele cu mine? Tu, ţărancă proastă, nu vei face mulţi purici în casa asta! Nu mă aşteptam să fiu aruncată ca o cârpă. Adi, dacă mă alungi, eu ce să fac? Nu pot trăi fără tine copilul meu. Trebuie să ştiu tot timpul cum te îmbraci, ce mănânci, ştii că eşti pretenţios la mâncare. Amalia şi-ar fi dorit ca Emilia să se târască la picioarele ei, să-i fie devotată şi să nu-i iasă din cuvânt. Ăsta fusese şi motivul pentru care atacase frontal, vrusese ca nora să înveţe cine-i şeful. Din păcate nu se aşteptase la o asemenea rezistenţă.

    -Mamă, nu te voi alunga, vino când vrei! Tu ai muncit să faci casa asta, eşti oricând binevenită!

    -Bine, voi veni zilnic, să te văd. Te pup băiatul meu! Amalia a ieşit pe uşă fără să privească spre Emilia.

     Rămaşi singuri după introziunea intempestivă și impetuoasă a doctoriței în viața lor, proaspeţii căsătoriţi s-au aflat pentru prima dată într-o situaţie de criză. Postura în care se găseau era stânjenitoare. Emilia, pentru a depăşi momentul, a scos rufele din sertar și pentru aș potoli nervii a început să le aranjeze, deşi erau impecabil împachetate. Atmosfera din cameră era tensionată precum coardele unei viori, se auzeau sunetele strunelor lovind în pereţi şi în capul celor doi tineri. După un timp apăsător, Adrian, simţind că nu mai suportă, a rupt tăcerea:

    -Emilia, cum rezolvăm problema apărută? Ce facem cu mama? Adrian era agitat, nu-şi dorise să aibă o asemenea stare neplăcută.

    -Nu ştiu! Este mama ta, tu hotărăşte cum rezolvăm situaţia.

    Ziua de duminică a fost compromisă, Amalia reuşise să instaleze o stare de surescitare și de răceală  între cei doi îndrăgostiţi.