Să fie pace în Ucraina!

 

     Trump încearcă de ceva timp să facă armele să tacă în Ucraina, adică să se realizeze o pace durabilă între Rusia-Ucraina  și între Rusia NATO, mai precis Rusia SUA.

      Tările membre NATO din occident vor să-l oblige pe Putin să renunțe la teritoriile din Ucraina pe care le-a ocupat prin forța armelor. Putin și dacă ar vrea să facă aceste concesii, nu va fi posibil, pentru că el trebuie să justifice în fața rușilor, poporul său, ce a făcut armata în războiul cu Ucraina din februarie 2022 până astăzi. Occidentul e bine să analizeze cu calm propunerile acordului de pace și să vină cu soluții care să consolideze pacea. Declarațiile sforăitoare și belicoase nu ajută pe nimeni, cu atât mai mult pacea din Ucraina.

      Rusia va dori ca NATO să slăbească chinga cu care ar fi putut fi prinsă dacă și Ucraina ajungea să fie membră NATO.

      În sec. XXI , cu tehnologia pe care o avem, este imposibil, dacă se dorește cu adevărat, să nu se ajungă la un acord de pace. Au murit destui oameni din Ucraina, multe familii au fost dezmembrate, infrastructura Țării este la pământ. Nu trebuie să se insiste cu continuarea războilui, e de ajuns provincia Gaza care a fost făcută una cu pământul, să salvăm Ucraina.

    Nu sunt filorus, cu nu sunt filo ucrainian. Am de făcut reproșuri, conducătorilor Ucrainei,  destule de multe, toate referitoare la modul în care sunt tratați românii din Cernăuți și celelalte zone ale Ucrainei ocupate de etnici români.

     Așadar, toate forțele politice din Europa și SUA trebuie să pună umărul la construirea unei păci durabile în UCRAINA. Armele au vorbit. E timpul politicienilor. Toate ajutoarele trimise Ucrainei de-a lungul celor aproape patru ani de război nu au făcut altceva decât să îndatoreze Ucraina, să omoare oameni și să distrugă infrastructura ucrainiană.

     În timpul unui război sunt doi beligeranți unul a învins, altul a pierdut. Așa este în război, de aici trebuie să se plece cu discuția.

     Orice alte mofturi de timpul: Rusia trebuie să cedeze teritoriile ocupate, ori să plătească despăgubiri Ucrainei, sunt nerealiste.

                                         Dumnezeu să oprească războiul!

D-ale politicienilor II

 

Adesea politicienii sunt întrebați ce părere au despre inflația crescută comparativ cu salariile și pensiile mici din România? Răspunsul este unul fără echivoc: inflația există și în Țările membre UE. Așa este. Însă una este o inflație la un salariu ori pensie de 2000 de euro și alta este la un venit 5-600 de euro. Bag seama că onor politicienii fac socoteala inflației la salariile lor de 5-6000 de euro.

Asta denotă o lipsă crasă de bun simț și o ipocrizie fără margini.

Ilie Bolojan a anunțat că intenționează să reducă cu 10% suma forfetară pe care o primește un parlamentar. Nu am înteles de ce nu i se oprește 10% din indemnizația de parlamentar, așa l-ar determina mai mult pe parlamentar să încerce să găsească soluții pentru ca România să înceapă să se dezvolte. Cu aceeași sumă ar trebui să fie reduse și salariile membrilor guvernului.

Ilie Bolojan primește și salariul de parlamentar, este senator, dar și salariul de premier. Nu este corect! Pentru că fiind la guvern toată ziua nu poate fi și în Parlament. Indemnizația de senator este ilegal primită.  Nu prestează pentru ea. Și ăștia sunt bani risipiți.

Dumnezeu să apere România!

P.S. Noroc cu can canul, că ne plictiseam de moarte în România, așa mai ai ce citi. Senatoarea POT mi-a descrețit fruntea, hai că se poate!

D-ale politicienilor

 

     Un politician de marcă de pe la USR, cam idiot din fire, spunea aseară că românii nu trebuie să se tot plângă pentru că inflație este în toată UE. O fi, zic eu, dar una este să ai inflație 10% la un salariu mediu net de 2000 de euro și alta este să ai la un salariu de 5-600 de euro.

     Un alt politician, la fel de idiot și mult mai ipocrit, ăsta parcă era liberal, aducea ca argument pentru mărirea impozitului pe clădiri faptul că impozitul trebuie indexat cu inflația, asta pe lângă alte inepții. Bun, aș putea să înțeleg acest lucru dacă și salariile și pensiile ar fi fost indexate cu indicele inflației.

     De ce dracu trebuie să plătim niște tâlhari? Tâlhar, conform dex:persoană care comite jafuri uzând de forță. Asta fac și politicienii, ne tâlhăresc uzând de forța legii.

                            Dumnezeu să apere România de conducătorii ei!

Visul

 

     Nicușor Dan, Președintele României, aflat în formă maximă, cu un discurs fluent și accentuat ce i-au făcut pe Cicero și Ovidiu Naso, cel exilat în Tomis, să verse lacrimi de bucurie căci în sfârșit România încă are are mari oratori, i-a chemat la telefon atât pe Zelenski cât și pe Putin și cu vorbe bine articulate și gândite strategic, i-a făcut pe cei doi dușmani de moarte să-și dea mâna și să se împace creștinește așa cum le stă bine unor ortodocși gata să-și întoarcă obrajii pentru a primi palmele răilor. Au fost vărsate  lacrimi, multe lacrimi, valuri de lacrimi de către beligeranți dar și de către moderator ori împăciutor cum i se spune lui Nicușor al nostru.

     Cu inima plină de bucurie pentru marele matematician, am trecut peste tăierile lui Bolojan și tâlhăriile guvernului, pentru a sărbători marea realizare a Întâiului Funcționar al Țării.

      Am tresărit din somn, m-am frecat la ochi, avusesem un vis, frumos vis, din păcate doar un vis, am rămas pe mai departe cu același Nicușor destul de instabil din toate punctele de vedere și cu tăierile lui Bolojan. Drace! Mult mi-aș fi dorit ca și tăierile să fi fost doar un vis, din păcate sunt mai reale decât însăși faptul că Nicușor realizează că este Președintele României.

Pacea în Ucraina

 

     Trump a lansat un proiect de pace în 28 de puncte care ar putea încheia războiul dintre Ucraina și Rusia. Urmează ca Volodimir Zelenski să vadă dacă acceptă planul ori continuă războiul. Războiul din Ucraina este unul de uzură în care mor mulți oameni nevinovați. În aproape patru ani de război, Ucraina a pierdut oameni, infrastructură, logistică, teritoriu. Continuarea războiului va duce la o șubrezire și mai mare a economiei Ucrainei și la moartea și mai multor ucrainieni, dar și ruși.

      În anul 1654, pentru a scăpa de asuprirea armatelor polono-lituaniene, hatmanul Ucrainei, Bogdan Hmielniski, a încheiat un tratat cu Împeriul rus. În urma acestui Tratat Ucraina și-a pierdut independendța și a devenit parte a Imperiului rus.

      E timpul pentru pace. Ucraina să caute mai mult decât Rusia ca ostilitățile să înceteze. O bravadă doar pentru massmedia nu este nimănui de folos. Știu că Zelenski arată bine în erou popular, însă nu a fost pe front, nu l-a plouat, nu a nins pe el și nici gloanțele nu i-au șuierat pe la urechi.

       Ucraina a fost sub stăpânirea rusească aproape 400 de ani, prin urmare rușii nu sunt niște necunoscuți pentru ei. Le reamintesc că doi dintre conducătorii comuniști ai URSS au fost ucrainieni, este vorba de Nikita Serghievici Hrușciov și Leonid Ilici Brejnev.

                                                  Succes negocierilor!

        Dumnezeu să apere România! Noi ne distrugem singuri, nu avem nevoie de ruși.

Politica de jefuire a Țării

 

Toți  cer plecarea de urgență a lui Ilie Bolojan din fruntea guvernului. Da, este o perspectivă, însă nu este suficientă. Plecarea unui guvern și venirea altuia în loc, format din aceleași partide, cu aceeași filozofie , cu același mod de a gândi este ca în proverbul :„aceeași Mărie cu altă pălărie”.

Din 1990, Piața Universității, și până în ziua de azi a existat un singur slogan: „jos, Guvernul, jos Președintele, jos Parlamentul”. Asta trebuia să ne dea de gândit. Poporul, de-a lungul celor 36 de ani de la momentul 1989, a intuit că mersul României nu este pe drumul cel bun. În cei 36 de ani, unii îi zic democrație, alții capitalism, eu îi spun jaf, România a mers cu pași siguri spre prăpastie. Nu am contenit, din 2013 încoace, să atrag atenția, celor care vremelnic în fruntea Țării au fost, că drumul pe care merg este unul falimentar. Gândirea partidelor politice, de-a lungul acestor ani, a fost îndreptată spre despuirea Țării de toate bogățiile ei. Singura platformă politică agreeată de tot spectrul politic, indiferent de culoarea lor, a fost cum să jefuiască România. Recunosc că a fost un proiect politic care le-a ieșit de minune. Singurul, de altfel, cu rezultate foarte bune.

România anului 2025 este una falimentară. Suntem o Țară care trăim pe caiet. Și asta nu pentru că sunt pensiile mari, nu pentru că sunt pensii nesimțite, nu pentru că ar trebui mărit salariul minim, ci din cauza faptului că România nu are o economie, România nu are industrie, nu produce nimic și ce produce, produce la prețuri foarte mari pentru populație. Avem puțini salariați și aceea sunt cu ochii pe pensii, pentru că, în marea majoritate, sunt trecuți de 40 de ani. De ce? Pentru că politica României de jaf și distrugere a dus la depopularea Țării. Populația tânără, aptă de muncă, a fost nevoită să se băjenească pentru a putea să-și câștige bucata de pâine. Copii de români s-au născut mulți în cei 36 de ani, însă, cu lacrimi în ochi o spun, s-au născut pe meleaguri străine, în Italia, Spania, Germania, etc.

Peste 5 milioane de români muncesc peste graniță, au fost izgoniți din Țara lor de politica de jaf a politicienilor aflați la putere. Dacă cei cinci milioane de români care acum se găsesc peste graniță s-ar afla în Țară și ar contribuii aici, în România, la pensii, la sănătate și își plăteau taxele, altfel arăta bugetul Țării.

Însă, partidele, care acum ne conduc destinele, Dumnezeu să ne apere!, au fost cele care au distrus România și care, prin politicile lor distructive, au dus România în prăpastie.

Bolojan este un liberal, adică face parte din PNL( Partidul Național Liberal) același partid care în 1907 a tras în țăranii români, același partid care a condus România din 1990 încoace, în alternanță cu PSD. Când te înscrii într-un partid înseamnă că îți asumi politica acelui partid de la înființarea sa și până astăzi, dacă nu îți convine, nu te înscrii, că doar nu te obligă cineva. Bolojan nu trebuie să-mi reproșeze mie pentru că ei, de-a lungul vremii, au condus prost, mai bine zis, au furat tot.

Așadar, atâta timp cât continuăm să avem o Țară fără industrie și fără economie puternică nu putem să refacem nici deficitul și nici să creștem bugetul Țării.

Ar trebui politicienii care au condus România la dezastru să plătească pentru modul în care arată acum Țara din toate punctele de vedere. Faptul că politicienii pun sarcina scoaterii României din dezastru pe umerii populației sărace ar trebui să fie condamnată nu doar politic, nu doar moral ci chiar penal. Da, penal pentru că însuși guvernul nu respectă legile pe care el însuși în alt moment le-a proiectat și agreat, mă refer aici la toate legile prorogate.

Trebuie schimbată politica de a administra Țara, găsite soluții nu de către oamenii politici, ci de către specialiști care să pună pe masă politicului măsurile care cu adevărat pot scoate Țara din haos.

Spunea aseară un ministru USR, pre numele său Miriuță, că: „vor să trimită acasă pe toți acei bugetari care nu produc nimic și primesc salarii uriașe de la stat.” Corect! spun eu. Merg pe linia trasată de Miriuță și spun: primii care ar trebui acasă să plece sunt toți membrii guvernului pentru că nu au produs nici o măsură care să ducă la îmbunătățirea calității vieții cetățenilor. Pentru ca membrii unui guvern să ia doar măsuri de tăiere a veniturilor populației nu cred că trebuie remunerați cu sumele de bani uriașe pe care le încasează acum.

Dumnezeu să apere România!

 

Unde nu-i cap vai de picioare!

 

     Se crează un precedent periculos. Bugetarii pot lucra până la 70 de ani după care se pot pensiona. După această experiență executivul, tot timpul în căutare de bani va zice: „Dacă doctorii, inspectorii, profesiorii, pot munci până la 70 de ani, voi ceilalți, muncitori, ingineri, etc de ce nu puteți? Și uite așa se ridică stacheta ieșirii în pensie la 70 de ani. Cine ajunge, ajunge, cine nu, cârmește spre cimitir. Sinistre perspective.

Problema cea mai gravă și pe care executivul, acest aparat orb, surd și nesimțit, nu o vede, e faptul că în Români nu mai sunt nașterii, doar decese, multe decese. Peste 20 de ani, România  va mai avea câteva milioane de locuitori, mulți dintre ei vorbind o română  stâlcită.

   Ăsta a fost cel mai „reușit” program al politicii românești din 1989 încoace, alungarea românilor din Țară. Politicienii, prin politicile lor antinaționale au reușit ca România să fie depopulată de populația între 0 și 50 de ani în proporție de 60%. Acești români există, însă trăiesc în spațiul comunitar și chiar în alte state nemembre UE, acolo plătesc taxe și impozite.

   Mai au tupeul să vorbească de lipsa forței de muncă și de lipsa banilor la bugetul statului. Dacă în România ar fi muncit și ceilalți 5 milioane de români câți s-au autoexilat, ori mai bine zis au fost exilați de politicile antiromânești din România, acum bugetul Țării, inclusiv bugetul Casei de Pensii, ori Casei de sănătate, ar fi arătat cu totul altfel, în sensul bun.

       Unde nu-i cap, vai de picioare! Unde picioarele suntem noi, poporul.

       Dumnezeu să apere România!

O comisie tărăgănată

 

      În urmă cu circa două trei săptămâni CCR a respins legea cu privire la pensiile și pensionarea magistraților. Imediat după aceea Grindeanu, Președinte PSD, a propus lui Bolojan, pentru ca legea să poată în sfârșit să treacă de furcile caudine ale CCR, să se formeze un grup de lucru format din specialiști politici, membri ai coaliției și reprezentanții magistraților. Bolojan a respins cu fermiate această idee și timpul a trecut. Abia ieri, după o discuție a liderilor coaliției cu Președintele Nicușor Dan, s-a luat hotărârea formării unui grup de lucru politicieni-magistrați care să elaboreze proiectul de lege pentru pensiilor și pensionarea magistraților. S-a pierdut mult timp care, probabil, va duce la pierderea a multor milioane din PNRR. Nu-i nimic, o rezolvă Bolojan, mărește TVA la 30%.

                                                          Dumnezeu să apere România!

Hărțuire și nu prea

 

Cristian Andrei, un medic psihoterapeut, foarte mediatizat într-o vreme pe la televiziuni și radio, acum este  suspect că ar fi profesat fără drept de liberă practică din partea Colegiului Medicilor. Cam târziu, ținând cont de faptul că doctorul a fost la vedere în toată această perioadă. Mai mult, două paciente îl reclamă pentru hărțuire sexuală, asta după foarte mult timp decând  au fost „comise” acele fapte . Amândouă declară că ar fi fost sărutate în timpul ședințelor de psihoterapie.

Întrebarea mea, firească, este următoarea: dacă au fost scandalizate de comportamentul medicului de ce nu l-au reclamat după ce au ieșit din cabinetul lui? De ce dracu au așteptat așa de mult timp?

Nu încurajez hărțuirea sexuală, însă am mari îndoieli când reclamațiile apar după o lungă perioadă de timp.

Mai poate exista o situație. Poate ele au vrut să fie hărțuite și doctorul nu. Mai știi?

Căile Domnule sunt necunoscute, iar pe ele mulți nebuni hălăduiesc.

Ipocrizia vicepremierei Oana Gheorghiu

 

      Vicepremierul Oana Gheorghiu, într-o declarație de presă, face apel la magistrații pensionari să renunțe de bună voie la pensiile speciale pentru că, spune vicepremierul, se culcă copii flămânzi și mor pacienții în spitale din cauza lipsei banilor, dacă ei ar renunța la privilegii, copiii ar avea ce mânca și bolnavii tratament. Sigur, lucrurile nu sunt chiar așa. Însă, toți aceia care beneficiază de pensii speciale o fac în virtutea unei legi, nu au luat nimic cu japca. Așadar, tot Parlamentul, guvernul, inclusiv doamna vicepremier, trebuie să găsească soluții. Și ele sunt, dar mă tem că nu doresc să fie luate.

    Banii sunt puțini ce-i care merg în pensiile speciale comparativ cu banii care sunt furați, prin diferite metode oculte, din bugetul Țării. Doamna vicepremier are un salariu brut de peste 24.000 de lei, iar net peste 14.000 de lei, mașină cu șofer, probabil SPP-ist și locuință de serviciu. Cei cinci vicepremieri încasează lunar aproape 800.000 de lei. Nu ar fi mult dacă s-ar vedea rodul muncii lor. Însă, nu se vede decât tăieri din pensii, salarii, oameni dați afară și creșteri de taxe. Așadar, pentru ce plătim și cinci vicepremieri după ce că întreg guvernul, în asamblul său, nu produce o dudă? Nu trebuie să-i plătim cu salarii uriașe pe acești fripturiști pentru ca ei să ne spună că România este în faliment și nu mai poate fi redresată. Pentru asta nu este nevoie de un guvern, ci doar de portarul palatului Victoria.  

                                               Dumnezeu să apere România!

România stat prăduit de proprii conducători

 

    De un an de zile încoace, aud politicienii cum se dau de ceasul morții să oprească deficitul bugetar care creează mari probleme României în a atrage investiții străine, în accederea guvernului la împrumuturi cu dobândă mică și câte și mai câte mergându-se cu jelitul până acolo încât își pun mari probleme, guvernanții, dacă au să mai poată plăti pensiile și salariile.

     Ca unul care m-am născut când satul românesc era încă în evul mediu și care am asistat și chiar am contribuit la renașterea României în perioada de până în 1989, îmi tot pun întrebări.

      Spre exemplu, în 40 și ceva de ani, România care era un stat eminamente agrar și venea după un război în urma căruia am plătit mari dezpăgubiri, a ajuns să aibă o agricutură dezvoltată și o  industrie dezvoltată în aproape toate ramurile. Toate acestea s-au făcut cu efortul poporului, dar și cu viziunea clasei politice de la acea dată. Au construit, au plătit datoriile externe, sigur cu mari suferințe din partea  poporului.

       După 1989, clasa politică, aproape în aceeași unitate de timp cu perioada de până în 1989, a reușit să distrugă tot ce a fost construit până în 1989 și, mai mult decât atât, să îndatoreze Țara. Nu m-ar fi întristat dacă datoria României, extraordinar de mare, ar fi fost consecința unor mari investiții, cum ar fi spitale, înzestrare armată, înzestrarea laboratoarelor școlare și universitare, a dezvoltării cercetării în toate domeniile de activitate. Nu m-ar fi întristat dacă acum aveam unități sanitare performante în toate disciplinile sanitare. Dacă armata noastră era la un nivel de pregătire și înarmare înaltă și nu plângeam la poarta lui Trump pentru 1000 de soldați americani plecați de pe teritoriul României.

       Dacă toate acestea ar fi fost acum funcționale eu, personal, timp de 6 luni donam pentru acoperirea datorie 40% din pensie.

       Însă acum când este clar ca lumina zilei că toți banii împrumutați, dar toți, au fost furați, nu înțeleg de ce trebuie să plătesc eu, copiii și nepoții mei? Partidele care acum sunt la putere, inclusiv USR pentru că și ei au prăduit câteva miliarde în timpul pandemiei, sunt responsabile pentru dezastrul Țării. Ei să plătească împreună cu neamul lor de neam proști și hoți.

       Acum avem produse în toate magazinele, însă nu avem posibilitatea să le cumpărăm, avem curent electric, însă stingem lumina pentru că nu nepermitem să-l plătim. Iar din martie anul viitor vom avea gaze dar nu le vom da drumul pentru că nu avem să putem să le plătim. Adică suntem în aceeași situație ca în 1982-1989, doar că atunci aveam bani dar nu aveam curent, gaze, hrană.

       Ce se întâmplă în România este un blestem. După ce l-am avut conducător pe Băsescu, poporul l-a ales pe Iohannis. Când credeam că electoratul a învățat ceva din modul în care Băsescu și Iohannis conduseseră Țara, poporul l-a ales pe Nicușor Dan.Să le fie de cap!

                                        Dumnezeu să apere România!

Pensia este dreptul contribuabilului la sistemul de pensii.

 

    Un membru PNL, aseară într-o emisiune de la România TV moderată de Cristina Șincai, spunea cu glas de foc că deficitul României se datorează în foarte mare parte  măririi pensiilor în anul 2024.

     Domnule parlamentar liberal, domnilor politicieni imbecili în gândire, ori doar rău intenționați, pensionarii au plătit cotizație la pensii pe toată perioada lucrată. Acei bani ar fi trebuit să fie puși într-un cont care genera dobândă și când salariații ieșeau la pensie puteau fi plătiți din acel cont (conturi). Însă banii au fost furați de câtre partidele aflate la putere din 1990 și până astăzi. Acei bani nu mai există. Nu i-am luat noi pensionarii, i-ați furat voi politicienii lu’ pește și acum veniți să spuneți că vă împrumutați să plătiți pensiile? Nu aveți scuză, cum că voi ați intrat în politică de un an doi și nu ați furat voi banii. Nu este o scuză!  Atâta timp cât sunteți liberal, social democrat udemerist etc. înseamnă că vă asumați politica partidului de-a lungul existenței sale, dacă vreți chiar și împușcarea țăranilor din 1907.

      Lăsați dracului placa cu plata pensiilor. Pensionarii nu sunt cerșetori, pensiile lor sunt niște drpepturi și nu sinecuri. Prin legea 360/ 2023 mi s-a calculat corect pensia, timp de 10 ani am luat o pensie cu 2000 de lei mai mică. Nimeni nu îmi mai dă acești bani înapoi. Acum vine un pițiflender liberal, altădată a fost un puști  userist care îmi face capul calendar și asmute populația activă împotriva pensionarilor cum că, vezi Doamne, ei trăiesc rău din cauza pensionarilor.

       Să vă fie rușine! Cum să te legi de pensia unuia cu 2500-3000 de lei când tu te lăfăi cu îndemnizație de la stat de zeci de mii de lei? Asta se numește ipocrizie, indolență, insolență și gând de neam prost.

               Dumnezeu să apere România de răutatea conducătorilor ei!

Pleacă americanii!

 

     Mulți ani românii au așteptat să vină americanii. Într-un târziu au venit. Au făcut baze militare pe teritoriul nostru, unii zic că ne-ar fi făcut ținta rușilor, eu zic că nu. Vom vedea. Presa din Ucraina ne-a anunțat că americanii au plecat din România, mă rog, nu toți, vreo 1200 de oșteni. Toți se dau de ceasul morții, cine ne mai apără? Noi ar trebui să ne apărăm. Comuniștii, cât erau ei de nemernici, aveau sub arme în jur de 250.000 ostași și, la nevoie, oricând puteau chema rezerviștii care puteau numără câteva milioane, oameni apți până în 45 de ani.

     Săptămâna trecută a fost făcută o mobilizare, după mulți, mulți ani, să se vadă ce efective în rezerva militară putem avea. Au fost chemați cetățenii până la vârsta de 60 de ani. Cel mai tânăr rezervist avea undeva aproape de 38 de ani. Cum să instruiești niște oameni aproape în vârstă?

      A fost o mare greșeală ca armata să nu mai fie obligatorie. Acum orice chemare va suna ciudat, ca un ordin de plecare în linia întâi. Românii erau obișnuiți, știau că între 18 și 20 de ani plecau la armată. Iar din când în când erau chemați la verificare după lăsarea la vatră. Acesta era un obicei intra în ADN-ul nostru.

Taxa pe sărăcie

 

        O falsă temă. Mărirea salariului minim brut ar face ca statul să încaseze și mai mulți bani, nicidecum muncitorul. Salariul minim brut la această oră este de 4050 de lei, atâta plătește patronul, cu toate acestea salariatul încasează net doar 2574 de lei. Statul, prin impozit și contribuții, reține 1476 de lei. Aici este buba, este prea mare taxa pe muncă, din această cauză există și foarte mulți salariați care, dacă nu lucrează la negru, lucrează cel puțin într-o zonă gri. Mai repede îi convine să cadă la pace cu patronul să fie pontat ore mai puține, pe care să fie plătit legal cu salariul minim, iar pentru restul orelor să primească bani nefiscalizați. Sigur, această metodă îi va afecta când vor ieși la pensie, dar până atunci trebuie să trăiască azi. Ori azi cu 2500 de lei un cap de familie nu are cum să întrețină nevasta și copiii.

        Slăbiți domnilor guvernanți chinga birurilor! Nu puteți impozita sărăcia! Pentru că, un salariu de 2500 de lei asta înseamnă, foamete în familia acelui salariat.

        Doamne, apără-i pe români! Trimite Doamne Mana Cerească asupra amărâților noștri așa cum ai trimis israeliților în pribegia de 40 de ani prin pustiu. Doar Tu îi mai poți salva. Ești Creatorul, știu că acum poate regreți că le-ai dat viață lui Bolojan, Grindeanu, Friț și care mama dracului mai este prin coaliția lu’ pește. De aceea, doar în Tine, Doamne, nădejdea ne este!

Paradoxul României

  

Trăim un paradox. Avem Palatul Parlamentului ( Casa Poporului) a doua cea mai mare clădire din lume. Acum avem Catedrala Mântuirii Neamului cea mai mare clădire de Biserică Ortodoxă din lume. Cu toate acestea ori în ciuda acestor mari și impozante clădiri, avem cei mai mici politicieni din lume. Aici nu mă refer la satura lor fizică, ci la statura lor de lideri naționali și bărbați de stat. Da, sunt niște pigmei politici puși pe căpătuială fără a fi în stare să înțeleagă ori să vrea să înțeleagă care este cu adevărat rolul lor în funcțiile pe care le ocupă.

Exemplu: Bolojan, ăsta de când a venit la putere, ca șef al Guvernului României, tot se chinuie să facă viața grea celor care îl plătesc să stea cocoțat pe cel mai înalt scaun din Palatul Victoria. Nu a venit cu o singură măsură care să stimuleze cresterea economică, ci doar cu măsuri de tăiere a veniturilor și a puterii de cumpărare a cetățenilor celor mai defavorizați.

Se chinuie să mărească salariul minim. Dar, dacă se supără patronii? Un salariat, indiferent de munca pe care o prestează, trebuie să primească un salariu care să-i asigure coșul zilnic. Altfel, pentru ce merge la serviciu dacă el și familia lui rabdă de foame?

 „Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, având la bază un Program de guvernare. El funcționează în temeiul votului de încredere acordat de Parlament, în baza Programului său de guvernare.^[2] Principalele sale îndatoriri sunt asigurarea realizării politicii interne și externe a țării și exercitarea conducerii generale a administrației publice.^[3]”

Citat din regulamentul de funcționare a Guvernului.

În niciun articol din „Programul de guvernare” al guvernului Bolojan, aprobat de Parlament, nu se stipulează creșterea TVA, creșterea impozitului, ori taxarea pensiilor de la 3000 de lei în sus cu impozit de 10% și CASS de 10%. Prin urmare, guvernul Bolojan încalcă cu bună știință propriul său Program de Guvernare.

PSD și celelalte partide din arcul guvernamental sunt părtașe la terfelirea rolului Guvernului României.

N.B. PSD nu vrea să facă alianță cu AUR. De ce? AUR este la această oră cel mai are partid politic din România ca număr de posibili alegători. Și va tot crește pentru că PSD, PNL și USR s-au așezat în trepte pe care AUR urcă spre 50% și poate mai mult. AUR este un partid extremist, spun partidele proeuropene, dacă este așa, înseamnă că mai mult de 40% din electorat au convingeri extremiste din moment ce ar vota cu AUR.

PSD să facă alianță cu AUR poate așa vor reuși să stopeze prăbușirea economică a României. AUR are câteva persoane care stăpânesc bine economia și poate vor găsi soluțiile cele mai bune pentru creșterea economică a României.

Dumnezeu să apere România!

Planeta maimuțelor

 

De curând am revăzut filmul „Planeta Maimuțelor”. Am fost șocat să văd  cât de  multe asemănări sunt cu ceea ce noi trăim în ziua de astăzi.  În film oamenii trăiau într-o lume paralelă cu cea a ocupanților, maimuțele. Fiecare înțelegea în felul lui viața.

Așa se întâmplă și în ziua de azi. Ceățenii țării își strigă disperaea deoarece nu mai pot suporta mărirea taxelor și inflația galopantă, iar  Bolojan cu ai lui ne spun să lăsăm ciocu’ mic deoarece jugul birului va apăsa și mai tare pe grumazul nostru. Să ne învățăm să răbdăm.

În film, Taylor se apăra spunându-le maimuțelor că este om și are drepturi. Maimuțele i-au răspuns că are un singur drept, dreptul de a muri.

Ăsta este dreptul pe care ni l-a rezervat și nouă Bolojan, dreptul de a muri de foame, de frig, ori într-o explozie.

Dumnezeu să apere România!

Hotărârea CCR

 

CCR a dat hotărârea mult așteptată cu privire la pensiile speciale. De fapt, CCR, în marea sa înțelepciune, s-a făcut că lucrează și că este profund implicată în a da o hotărâre  înțeleaptă. Hotărârea CCR a fost luată înainte de apariția legii, restul a fost doar prostirea proștilor. Cum să-i spui lupului să aprobe o lege prin care i se interzice să mănânce oi? Așa și aici, cum să aprobe o lege prin care li se taie din maldărul de bani? Până la urmă legea asta cu tăierea pensiilor speciale este doar praf în ochi pentru poporul truditor. Beneficiarii acestor pensii sunt doar vreo 5000 de speciali. Nu aici sunt banii cheltuiți aiurea, de ne pune Sărăcilă să plătim noi ce furară ei. Banii furați sunt la politicienii ce se perindară la conducerea țării de la Ludovic Orban, inclusiv,  încoace. Ăștia știu ce s-a făcut cu banii Țării.

Să facă bine organele abilitate să-i scuture bine, atunci au să iasă banii la lumină. Sigur, doar dacă vor organele să-i deranjeze și să se deranjeze.

Dumnezeu să apere România!

20 octombrie 1944

 

      20 octombrie 1944. În timpul vizitei de la Moscova primul ministru britanic W. Churchilli-a propus, și Stalin a acceptat, înțelegerea cu privire la împărțirea zonelor de influență în Balcani. Așa am ajuns sub papucul rușilor.

      Noi, niciodată nu am fost la masa tratativelor, ci doar în meniul lor. Ne putem înarma cât vrem, suntem o frunză în vânt în calea marilor puteri care își dau mâna peste interesele statelor mici și cu lideri slabi cu este România. Exemplul îl avem în față, se derulează sub ochii noștri orbi. SUA și Rusia discută despre pace în Ucraina, dar și mai ales, despre dezvoltarea schimburilor lor comercială, despre împărțirea bogățiilor. Noi, doar băgăm, ca proștii, bățul prin gardul rușilor. Doar, doar ne vor băga rușii în seamă, măcar să ne înjure.

     Nu ne cunoaștem interesele. Interesele și le cunoaște Orban, acest politician abil, știe cum să se strecoare prin firele încâlcite ale politicii la nivel înalt, ca și Erdogan al Turciei și multi alții.

    Dumnezeu să apere România!

Prietenul din umbră

             O zi de toamnă călduroasă. Soarele pe cer își trimtea razele călduroase cu multă risipă. Deși toamna, calendaristic, își intrase bine în pâine, vara nu vrea să se dea dusă. Doar noaptea răcoarea se instala cu teama de a nu fi alungată de vipia zilei. Orașul gemea din cauza mulțimii mașinilor, din cauza oamenilor la vremea după amiezii ce își târau pașii pe trotuarul încins.  Atmosfera  era încărcată cu praf și fum de la mulțimea mașinilor care circulau, cu treabă ori nu, prin orașul supra aglomerat. Frunzele bătrânilor pomi, de pe marginea străzilor, galbene și lipsite de vlagă se desprindeau de pe trupul cărora le fuseseră din primăvară până atunci o mantie verde. Căldura și lipsa ploilor făcea ca aerul să fie greu respirabil. În zare lumina părea oprită de o cortină translucidă. Locuitorii care nu mergeau la slujbă se retrăseseră în parcurile orașului și pe malurile lacurilor.

        Avocatul Mihai Iordan plecase de la tribunal cu gândul să meargă în parc, în adâncimea lui, la umbra uriașilor castani uitați de timp, pentru a respira o gură de aer curat. Nu se grăbea, îi plăcea prin aglomerația de după amiază, era un test pentru el ca șofer să se strecoare printre mașinile conduse de oameni nervoși, fără răbdare care uitau de regulile de circulație, dar și de regulile bunului simț. Mihai nu se enerva, își propusese să fie tot timpul calm la volan pentru a putea preîntâmpina orice posibil accident. Culoarea roșie a semaforului l-a obligat să oprească. Lângă mașină a răsărit, de nicăieri, un puști de vreo 12 ani, cu cu un burete și o găletușă-n mână:

        -Domnule, îmi dați voie să vă spăl parbrizul? Puștiul privea rugător prin pabrizul mașinii.

        -Lasă, nu-l spăla, mai bine ia banii ăștia! șoferul i-a întins copilului o bancnotă de 5 lei.

        -Nu-mi trebuie banii dumneavoastră, nu sunt cerșetor, dacă mă lăsați să vă spăl parbrizul, primesc banii, altfel, nu-i iau.

        Intrigat de comportamentul copilului, șoferul l-a lăsat să spele parbrizul. Discret, a urmărit conștiinciozitatea cu care băiatul își făcea treaba. Admira cu câtă meticulozitate copilul ștergea fiecare pată, nu se grăbea, voia să facă treabă bună. Proceda de parcă avea tot timpul din lume, nu doar minutele cât ține roșu semaforul. Mihai a fost mulțumit de lucrare, a zâmbit în colțul gurii și fără alte vorbe i-a dat copilului bancnota de 5 lei. Băiatul a luat banii, s-a șters cu ei pe barbă să-i meargă din plin, era primul ban încasat în acea zi, apoi i-a dat rest un leu. Mihai, din ce în ce mai uimit, l-a rugat să păstreze restul

        -Mulțumesc! Drum bun! Să aveți o zi frumoasă, domnule! Băiatul a salutat cu două degete la tâmplă având un zâmbet larg pe față.

        -Urcă, te rog, în mașină! Vreau să discutăm puțin! Ești un băiat interesant, aparte decât cei din breasla ta. Mihai vorbea calm, era surprins în mod plăcut de comportamentul unui copil care, precis, putea fi luat drept unul dintre „copiii străzii”. Puștiul avea o ținută de om stăpân pe el, fără să pară un fanfaron. Vorbea fără să se umilească, cuvintele venea simplu, însă purtau mult respect și mai ales bunăcuviință ce rar se mai găsea la copiii zilelor noastre, cu atât mai puțin la copiii crescuți pe stradă având drept educatorii pe micii găinari.

        -Nu mă duceți la poliție, nu am făcut nici un rău! Tânărul pălise, bărbia îi tremura ușor, privea speriat ca o pasăre prinsă în capcană, teama pusese stăpânire pe el.

        -Nu te teme, nu te duc la poliție, vreau doar să vorbim ca între afaceriști! Vocea caldă a bărbatului l-a mai liniștit pe băiat. Intră, te rog, în mașină, avem multe de discutat!

        Copilul a ocolit prin spatele mașinii, apoi s-a așezat pe bancheta din spate.

        Culoarea verde a semaforului a dat liber mașinilor să circule. Automobilul a început să ruleze, aproape se târa prin sumedenia de mașini. Privit de sus mașinile păreau un șarpe uriaș cu mai multe capete ce se târa pe arterele orașului.În dreptul cofetăriei „Regata”, șoferul a tras mașina pe dreapta, apoi s-a întors spre bancheta din spate:

        -Te rog, să cobori! Vrei să mâncăm o prăjitură? Nu-ți face probleme, ești invitatul meu!

        -Mulțumesc! Cu bucurie și sfială în ochii pofticioși, copilul a întrebat: pot să mănânc o „Amandină”

        -Da, Amandină vei mânca!

        S-au așezat la una dintre mesele din cocheta cofetărie, Mihai a comandat o prăjitură pentru băiat și o cafea pentru el. Mesele elegante erau frumos distribuite, iar scaunele cu spătar înalt îmbrăcate în huse elegante lăsau să se înțeleagă că patronul era un om rafinat, bun cunoscător al aranjamentului de tip aristrocratic. Personalul, bine instruit, se purta cu clienții cu același respect cu care un valet s-ar fi adresat regelui Ludovic al XIV al Franței.

        -Mă numesc Mihai, tu cum te numești? a început avocatul să vorbească sperând să construiască o punte de legătură cu băiatul care nu-l privea cu prea multă încredere pe avocatul spilcuit ce se afla în fața sa.

        -Toți îmi spun Gilă. Nu știu cine îmi sunt părinții. Am nume de familie și de botez, cu toate acestea nu cred că sunt numele mele reale. Prea multe despre cine sunt nu știu, nu îmi amintesc cum am ajuns aici și nici care îmi sunt rădăcinile. Eram mult prea mic și, probabil, nu înțelegeam ce se întâmpla cu mine.

Ziua merg la școală, a continuat Gilă după ce un timp a privit pierdut în farfurioara în care se mai găsea o bucățică de Amandină, după amiaza și noaptea stau și dorm în cămin. Am căzut la pace cu supraveghetorul, îmi dă voie să ies ziua din cămin, așa câștig un ban. Dar pentru asta, seara când, în sfârșit, ajung obosit la cămin trebuie să-i dau „dreptul” supraveghetorului, „de-o țuică”spune el,  din banii de mine câștigați. În fapt, mă jefuiește. Nu mi se pare corect ca eu, un copil, să-mi pun viața în pericol, când mă strecor cu găletușa printre  mașini, fără să mai pun la socoteală că mai sunt unii șoferi smintiți care sunt gata să mă ia la bătaie, deși,  asta nu înțeleg, nu le fac nici un rău, încerc doar să câștig un ban cinstit. Cu toate că eu sunt acela care muncește și îmi pun pielea la bătaie, trebuie să impart câștigul cu supraveghetorul. Am încercat să negociez cu el, voiam să-i dau un procent de cel mult 40% din încasări, fără să mai pun la socoteală că aveam și eu cheltuieli, îmi trebuie dero, burete, lavete, costă și astea, nu-i așa? Băiatul se uita în ochii blânzi ai lui Mihai așteptând, parcă, aprobarea pentru ceea ce el spune. Nu m-am putut înțelege cu el, a continuat Gilă, vorbeam singur, eu îmi argumentam oferta și el îmi băga șuturi în fund, adică negocia de pe poziție de forță. Am acceptat fifty-fifty, cu toate că ăsta este un jaf. Copilul vorbea cu seriozitate, dacă nu ar fi știut despre ce este vorba, Mihai putea crede că de fapt discutau doi tovarăși angrenați într-o afacere.

        -Spune Gilă, cât câștigi pe zi? L-a întrebat cu voce blândă avocatul.

        -În zilele norocoase câștig până la 60 de lei, din care 30 îi dau pedagogului, altfel mă pedepsește.

        -Primești bani și din cerșit?

        -Nu, doar dacă prestez, nu-mi trebuie bani nemunciți. Băiatul vorbea cu multă hotărâre, era un fel de Niculăeș al lui Sadoveanu, până la urmă și Gilă era „un om necăjit”.

Mihai privea atent copilul bălai din fața lui, avea niște ochi mari, albaștri, cu sprâncene stufoase frumos arcuite și gene lungi; părul și sprâncenele erau de un șaten deschis spre blond  și contrastau cu fața albă și buzele roșii. Privindu-l pe Gilă se vedea pe el la aceeași vârstă într-un sat pierdut de lume așezat pe malul Ialomiței.

        Rămăsese orfan de tată la vârsta de cinci ani. Bietul său părinte se topise ca o lumânare stând pe o piatră la poartă, la umbra unui dud uriaș, în căldura toridă a verii cât era ziua de lungă. Tușea, privind în lungul drumului, iar de se întâmpla să treacă vreun sătean pe drum răspundea cu glasul stins bineței date de trecător. Tușea până se îneca, dar ochii din lungul drumului nu și-i lua. Aștepta, el știa ce așteaptă, nu vorbea niciodată despre dorințele lui. Poate nici nu mai avea vreuna. Se gândea la viața de apoi. Poate la moartea ce-i păzea drumul pe după cotul din colțul gardului ce ieșea cu câteva palme din rândul celorlate garduri, „Panait a vrut să fure un petic din poteca drumului, nu-l mai satură Dumnezeu de pământ”, îl apostrofau sătenii pe Panait cel hapsân.

        Bietul om s-a stins în liniște pe acea piatră, așa l-a găsit mamă-sa  seara când a venit obosită de la munca pământului.

I-a făcut cele cuvenite pentru înmormântare, așa cum a putut. A plâns un timp moartea prematură a celui ce-i fusesse drag, însă jalea și tristețea nu-i umplea burta nici ei, dar mai ales copilului. Două zile după înmormântare și-a luat sapa la spinare, secera pe umeri, iar într-o mică trăistuță și-a pus ceva de-ale gurii și a plecat în țarină cu noaptea în cap să-și găsească de treabă.

Mamă-sa, femeie săracă, muncea cu ziua pe la cine îi oferea o bucată de mămăligă să-și hrănească copilul. O duceau greu, erau seri în care mânca două linguri de terci, în timp ce mama lui întoarsă cu spatele la el, plângea în colțul basmalei ajunsă numai petice

        -Gilă, am fost și eu un copil sărac și oropsit, este adevărat că aveam mamă. Când mă uit la tine, mă văd pe mine în urmă cu 50 de ani, grea viață am avut. Cu toate acestea nu mă plâng, lipsurile, foamea și deznădejdea m-au călit cum călește fierarul oțelul în foc și apoi îl aruncă în apa rece. Am luptat din răsputeri cu toate vitregiile sorții și, în cele din urmă, am izbândit. Victoria a fost cu atât mai mare cu cât am parcurs fiecare etapă cu pasul. Au fost zile în care am făcut un pas înainte și doi înapoi, nu m-am descurajat, am luat-o de la capăt și tot am învins.La ce școală înveți? A schimbat vorba Mihai care se agitase puțin când și-a reamintit crâmpeie din viața sa.

        -La numărul cinci, sunt în clasa a VI-a A. Am dirigintă pe doamna Ica Radu. Nu-i așa că are un nume frumos? Învăț binișor, adică nu am note sub șapte. Dacă aș fi avut alte condiții, cred, fără să mă laud, că nimeni nu ar fi fi fost în fața mea, așa, mă mulțumesc să fiu pe la jumătate. Băiatul vorbea cu oarece emfază, încerca să dea greutate fiecărui cuvânt.

        -Pot să te ajut cu …

        -Nu, mă descurc, i-a tăiat Gilă vorba mândru și puțin speriat de posibilitatea ca Mihai să-l vadă ca pe un cerșetor, am ce îmbrăca și ce mânca. Afacerea merge bine vara, mai rău este  iarna, atunci greu mai scot un ban. Însă mai păstrez din banii câștigați vara, nu trebuie să dau iama în ei. Banii se fac greu și fără ei nu te descurci în ziua de azi, a spus oftând Gilă. Băiatul vorbea cu seriozitatea unui cap de familie pe care îl așteaptă acasă o droaie de copii. Am un loc sub parchet unde îi ascund, a continuat vorba copilul după câteva clipe de tăcere când privise în gol cu gândul dus departe,  nu i-am spus secretul ascunzătoarii nici lui Piticu, care este cel mai bun prieten al meu. Una peste alta aș putea să mă consider fericit, nu pe de-a întregul, pentru că-mi lipsesc părinții. Mă supără supraveghetorul, el vrea să-i dau și iarna partea lui. I-am explicat că pe timpul rece nu prea merg afacerile, cu toate că s-a supărat, tot i-am redus porția. Drept pedeapsă îmi mai dă câte un șut în fund de nu pot sta pe scaun o săptămână. În zadar plâng și mă jelesc, mai rău se înfurie:„tu să-mi aduci partea, strigă el la mine, ce-mi pasă mie că nu-ți merg afacerile, cerșește, milogește-te, stai cu mâna întinsă și strigă-ți viața nenorocită pe care o ai. Scoate bani și din piatră seacă dacă e nevoie și e nevoie, eu am nevoie de bani, ai auzit? „Sărăntocule, copilul străzii, vagabondule!” Dacă el îmi impune mie să-i dau bani din munca mea, din sudoarea mea de copil, din banii munciți de mine, ce fel de om este? Nu poate să înțeleagă că este sub demnitatea mea să cerșesc? Toate acestea Gilă le spusese privindu-l în față pe Mihai cu o lucire de mândrie în ochii ca azurul cerului.

        -Te superi, dacă am să te iau în weekend la mine acasă? Am să vin să vorbesc cu directorul, sper să găsesc înțelegere.

        -Mihai, dacă vrei să rezolvi problema, să te „îmbraci” frumos. Așa i-am auzit vorbind pe supraveghetori atunci când vor să rezolve o problemă la boss-ul ăl mare.

        -Bine, acum te las, merg să-mi termin treburile mele, apoi, dacă am timp, trec pe la căminul tău. Bărbatul i-a întins mâna, Gilă i-a strâns-o cu seriozitatea omului de afaceri, ce, tocmai, încheiase niște contracte importante. Vrei să te duc cu mașina aproape de cămin?

        -Nu, o iau așa în păștere spre cămin, poate mai scot un ban. Mulțumesc!

        După despărțirea de copil, Mihai a mers la birou, avea multe lucrări de rezolvat, a luat primul dosar, l-a deschis, dar în loc să citească, gândurile i-au fugit cu mulți ani în urmă.

        Își amintea cum,  într-o seară caldă de toamnă, a venit la ei acasă o femeie din sat cunoscută că se ocupa cu pețitul contra unor atenții. Pentru osteneala ei, cei care o tocmeau o răsplăteau fiecare după puterea lor. Nici ea nu era pretențioasă, lua de la unul o strachină de untură și zece ouă, de la altul o găină. Însă, de se întâmpla să fie trimisă în pețit de mama vreunei fete cu dare de mână dar rămasă fată bătrână, atunci pețitoarea noastră, mai ales când și reușea să miște „piatra din casă” cerea cu obrăznicie o plată însemnată pentru că a reușit să ducă „la casa ei” o fată rămasă în vatra părinților. Gherghina, acesta era numele pețitoarei, cu basmaua legată la spate și mânecile rochii din difitină suflecate până la cot a intrat în curtea noastră după ce strigase un timp la poartă. Venise la mama să o pețească în numele unui bărbat rămas văduv cu cinci copii, patru băieți și o fată.

        „-Floare, și-a început vorba pețitoreasa, m-a trimis Ion al Chirei, zice că ar vrea să se însoare. De tine i-ar plăcea fiindcă ești curată și vrednică. Copilul să-l lași la mă-ta, nu te vrea cu copil, căci are el cinci și poate îi mai faci și tu, că de, ești încă tânără și roditoare.

        -Țato, spune-i, că eu de copil nu mă despart, așa cum voi îngriji de cei cinci copii ai lui, să aibă și el grijă de copilul meu. Dacă se angajează să îndeplinească obligația asta, sunt gata să merg la el. Altfel, nu intru pe poarta lui!

        -Bine Floare, am să-i spun.” Bătrâna când vorbea avea privirea împărțită, nu putea o clipă să se uite într-un singur loc, îi tremura capul de parcă era apucată.

        Despre ea povesteau femeile, când se strângeau iarna la clacă, că băgase în pământ doi bărbați cu cununie. Oameni aprigi, dar care, după însurătoare prinseseră gustul băuturii și atât de mult o îndrăgiseră încât seara, se mai spunea, dormeau cu sticla în brațe, să aibă ce bea noaptea când setea îi trezea din somn. Gura lumii, cum este slobodă, mai spunea tot la ceas de taină că ea le rostuia băutura să-i petreacă mai repede de pe lumea asta și să le moștenească averea. Nu putem lua toate în seamă, poate că ceva, ceva, o fi fost adevărat, însă nu ea le turna pe gât băutura, lor le plăcea să se dedulcească cu cana plină de rachiu, ori de vin rubiniu făcut din via ce o avea Gherghina pe-o coastă a dealului din margina satului.

Două seri mai târziu, când amurgul încă nu coborâse perdeaua întunericului peste case, mama, cu o bocceluță într-o mână în care pusese cele câteva boarfe mai mult zdrențe și cu mine de cealaltă mână, a intrat pe poarta lui Ion al Chirei. Bărbatul cum a văzut femeia i s-au aprins ochii, precum ai lupului când vede prada.

        -Ai venit Floare? Glasul lui Ion era dogit de mahorcă. Când deschidea gura se făcea simțit un miros puternic de băutură și tutun de proastă calitate. Bărbatul avea treizeci și opt de ani, era brunet tuciuriu, tuns chilug, cu ochii mari, negri, nas coroiat, cu privirea vulturească, buzele subțiri, cu un rânjet permanent în colțul gurii; masiv, cu brațele puternice care se terminau cu niște palme mari cu degetele noduroase și boante.

        -Vino să-ți arăt curtea și animalele. Să ții minte, fiindcă nu îți mai arăt încă o dată. Aici e grajdul unde sunt caii, acolo,  grajdul cu cele două vaci, iar dincoace este locul în care ținem cei trei porci. Tu te ocupi de vaci și de porci, la cai să nu intri, de ei mă ocup eu. Aici, Ion i-a arătat cu mâna o magazie din scânduri învelită cu șindrilă, găsești, și a început să enumere: mălai, tărâț și grăunțe. Dimineața să dai la fiecare vacă câte un lighenaș cu tărâțe, le faci curat, apoi le bagi fân și le mulgi. Porcilor să le fierbi dovleac cu mălai și tărâțe, dimineața să le dai boabe, măsura o găsești în magazie. La păsări să le dai grâu, vezi că și ele au măsura lor. Nu ne permitem să le dăm să mănânce mai mult decât este necesar. Trebuie să fim chibzuiți, dacă vrem să trăim omenește. Altfel, dacă facem risipă și lăsăm în jgheabul porcilor și în ograda găinilor boabe peste noapte, avem să îngrășăm șobolanii și toate jivinele ce noaptea cotrobăie după mâncare. Pentru mine, seara, după ce termin cu caii, să-mi aduci din pivniță o jumătate de kil cu țuică. Să nu-mi pui întrebări, nu-mi place să vorbesc mult. Când sunt băut, să nu fii în preajma mea, căci te lovesc, mai bine, ocolește-mă! Fiul tău să nu-mi stea în picioare, să se pitească când mă vede. Dacă vreunul dintre copiii mei te supără, ai voie să-l urechezi. Sper că m-am făcut înțeles. Încă ceva, să te ferească bunul Dumnezeu să-mi faci mămăliga cu cocoloașe, am să o arunc în mijlocul bătăturii și o dată cu ea și pe tine. Zeama să fie acră, nu-mi plac ciorbele dulci. Nu tai pasăre decât sâmbăta, în cursul săptămânii mâncăm legume, zarzavat, lapte, ouă și brânză. Câteva zile mă mai poți întreba ce nu ai înțeles, dar după această răstimp  să nu-ți mai aud glasul, ai să vorbești doar dacă  te întreb. Niciodată, dar niciodată, i-a repetat Ion cu glasul gros și apăsat pentru ca femeia să rețină bine ce avea să-i spună, să nu-mi întorci vorba. Acum să ne pregătim de masă, pune tuciul și fă mămăligă! După ce mâncăm, să dai tu la câine, să se învețe cu tine.

Ion a vorbit tot timpul răstit, cu răutate, de parcă femeia îi era cel mai mare dușman și nu nevasta lângă care avea să doarmă câte zile avea să-i mai dea Dumnezeu. Își dorea ca muierea, așa cum erau numite nevestele în satul lor, ce tocmai intrase pe poartă să-i poarte frica și Doamne ferește! să nu-i întoarcă vorba mai ales când s-ar fi nimerit cineva străin în curte. Asta pentru un bărbat ar fi fost o mare jignire și o decădere în fața celorlați săteni. Femeia trebuia să știe frica bărbatului și niciodată în rând cu el să nu stea, ci totdeauna la doi pași în urma lui ca una ce-l știe de stăpân drept pe bărbatul dat de Dumnezeu.

        Florica începuse să se obișnuiască cu gospodăria închegată a lui Ion, iar copiii, de unde la început îi răspunseseră obraznic, după ce i-a urecheat și altoit cu coada de la mătură, se cumințiseră. Doar băiatul ei încă nu fusese bine primit de copiii lui Ion, din această cauză în spatele lui Mihai aruncau toate borboațele pe care le făceau ei.

 

        -Ce s-a întâmplat, de ce țipi Petre?  Ion și-a plimbat privirea vulturească asupra copiilor. Care l-ați lovit?

        -El, răspnse băiatul cel mare, arătând spre Mihai.

        -De ce l-ai lovit? Ion era obosit și nervos, pornit pe harță ca un câine ațâțat prin gard.

        -Întâi m-a lovit el, apoi am dat și eu. Nu are motive să plângă, nu l-am lovit tare, dar e un plângăcios. Mihai vorbea demn, se obișnuise cu răbufnirile fraților săi vitregi și ale tatălui care-l atingea pe unde-l prindea.

        -Bine, să nu se mai întâmple și tu de ce i-ai lăsat mă, Ion s-a întors spre fiul lui cel mare, Gheorghe, un copil de 13 ani. De fiecare dată când un frate  greșea, el răspundea în fața tatălui său, cu toate că, nu totdeauna era martor la evenimentele petrecute între frații mai mici.

        Casa lui Ion era așezată în fundul curții cu fața spre sud, pe acolo trecea și drumul satului. În casă se intra după ce se urcau cele patru trepte cât avea scărița din lemn din fața prispei. Din prispă, printr-o ușă prevăzută cu zăvor se ajungea în tindă. Din tindă, o mică odaie mai mult lungă decât lată, ce avea două uși opuse, dintr-una se intra în camera de zi și din cealaltă în camera de „dincolo”.